„Lumea, americanii și noi”- continuare

De-a lungul anilor, relațiile româno-americane au evoluat, în mod obiectiv, spre un parteneriat solid, bazat pe interese comune. Am analizat această evoluție într-o carte publicată recent (în română și în engleză), evidențiind momente și decizii importante în raporturile bilaterale, înainte dar, mai ales, după 1989.

 De aceea, nu voi menționa aici rațiunea și importanța, atât pentru noi cât și pentru americani, a consolidării acestor relații.

Există însă o dimensiune publică a acestor legături, relativ independentă de conținutul parteneriatului strategic, care este utilizată în funcție de opțiuni subiective, de calitatea ambasadorilor, de natura lobby-ului politic realizat uneori agresiv, și în cadrul unor agende personale, de către persoane din România și Washington.

Este evident că Europa nu face parte, în momentul de față, din prioritățile americane, autoritățile de la Washington fiind preocupate, în primul rând, de Orientul Mijlociu, de Asia și de Rusia. În aceste condiții, nici dosarul României, pentru moment, nu poate fi în topul intereselor strategice americane (cu excepția unor aspecte legate de lupta antiterorism sau de retragerea trupelor americane din Afganistan; după înțelegerea de la Geneva cu Iranul, s-ar putea să existe și o altă abordare în privința instalațiilor anti-rachetă de la Deveselu). Sigur, în funcțiile de evoluțiile din zona noastră, s-ar putea să apară noi rațiuni pentru activarea acestor relații. Deocamdată, vedem că Europa este mai curând vizitată de vicepreședintele american și nu de președinte iar România este vizitată de un asistent al secretarului de stat și nu de către Secretarul de stat american, care a fost însă, recent, la Chișinău.

Este neplăcut și faptul că, după mai bine de un an, Statele Unite nu au numit încă un ambasador la București.

În aceste condiții, gestionarea curentă a relațiilor bilaterale, la nivel sub-strategic, este realizată de persoane de nivel 3 și 4, la Washington, pe o componentă care se bazează, într-o anumită măsură, pe opțiuni subiective, pe contacte sporadice (inclusiv din vina autorităților române).

Așa se explică unele din gafele de comunicare, accelerate încă din perioada mandatului ambasadorului Gittenstein.

Voi menționa doar două dintre cele mai recente:

1. „Convocarea intempestivă” a președintelui CSM, judecătorul Adrian Bordea și a ministrului de justiție Robert Cazanciuc, pentru consultări, la Ambasada americană. Dacă dorea unele informații, însărcinatul cu afaceri a.i. la București putea să meargă el la sediul celor două instituții pentru a le obține. Așa însă, practic, cei doi demnitari au mers pe teritoriu american (în ambasadă), dând impresia că sunt chemați la ordine. În plus, cei doi reprezintă două puteri distincte ale statului – justiția și guvernul, care, nu-i așa, ar trebui să fie separate. Această „convocare” vine după comunicatul dat anterior „intempestiv” de către ambasadă, în legătură cu două proiecte de legi în dezbaterea Parlamentului. Ori, regulile Convenției de la Viena privind relațiile diplomatice sunt valabile și pentru ambasada americană de la București. Dacă existau îngrijorări, ele trebuiau prezentate direct la MAE, la guvern sau la Parlament și nu lansate public, interferând cu viața politică românească.

2. Al doilea element nepotrivit de comunicare publică îl reprezintă introducerea în comunicatul referitor la vizita doamnei Victoria Nuland, în temele de discuție, a problematicii statului de drept în România. Comunicatul a fost propus, evident, de către staff. El a fost nefericit, pentru că a generat o ambianță tensionată, cu efecte asupra discuțiilor, dând senzația că adjunctul secretarului de stat vine la București pentru a trage de urechi autoritățile.

Rostul diplomației este, în principal, acela de a clarifica semnele de întrebare prin convorbiri confidențiale.

Este posibil ca acest element în comunicatul de presă să fi fost introdus la propunerea ambasadei de la București.

Am urmărit conferința de presă a doamnei Nuland, de la Ambasada americană, la sfârșitul vizitei. A făcut exclusiv comentarii legate de „statul de drept” din România (cu exepția răspunsului la o întrebare despre Republica Moldova).

S-au comentat afirmațiile domnului György Frunda în legătură cu aceste aspecte. Eu sunt de acord cu ceea ce a spus. Domnul Frunda a atras atenția asupra unor aspecte care țin de protocol, reguli și, în definitiv, de demnitate.

Cei care l-au criticat, sugerând politica „ciocu mic” par a fi recitit, de curând, fabula cu „licuriciul cel mare”.

În final, subliniez că relația cu Statele Unite este o relație fundamentală pentru România dar că ea trebuie să se bazeze pe respect, pe reciprocitate și pe dialog.

Mai cred că numirea unui nou ambasador american la București este o necesitate stringentă.

Concluzia mea, la acest moment, este aceea că dincolo de legăturile între serviciile de informații legate de lupta antiteroristă și de colaborarea politico-militară, legată de scutul antirachetă și de baza de la Kogâlniceanu, nu există elemente substanțiale de conținut, în prezent pentru relațiile bilaterale. Consecința este aceea că se recurge, din nou, la demagogia „condiționalităților democratice”, încercându-se introducerea pe agenda bilaterală exclusiv a unor teme de politică internă din România, cum s-a mai întâmplat și în alte perioade.

Cred că ar fi extrem de util pentru politica externă românească să ofere teme importante pentru dinamizarea relațiilor româno-americane, ieșind din pozițiile defensive și amplificând dialogul bilateral la Washington, pentru că cel de la București pare a fi virusat.

PS. Mă bucur că doamna Nuland a menționat că se află în România și pentru aniversarea a 10 ani de când țara noastră (în 2004) a devenit membru NATO.

Ieri, la Bookfest, „Lumea, americanii si noi”

Ieri, la Bookfest, am lansat cartea „Lumea, americanii si noi”, atat in varianta romana cat si in cea engleza. Au venit cateva sute de prieteni, colegi, jurnalisti sau, pur si simplu, vizitatori ai Targului de carte. Volumul a fost prezentat de profesorii universitari Ioan Mircea Pascu si Valentin Stan si de jurnalistul Radu Toma.

Interventia mea la lansare o puteti asculta aici.

“Lumea, americanii şi noi”

Acesta este titlul editorialului meu din Jurnalul National. Editorialul il puteti citi aici.

În ultima perioadă, relaţia româno-americană, cel puţin la nivelul dezbaterii publice, pare a se concentra pe câteva teme principale – explorarea/exploatarea  gazelor de şist (contractul Chevron), eşecul contractului cu Bechtel, scutul de la Deveselu, explorarea gazelor din Marea Neagră (firma Exxon), revenirea în România a lui Mark Gitenstein pentru a prelua conducerea Fondului Proprietatea. Unele dintre aceste teme generează opinii şi argumente contradictorii.  Deocamdată, relaţia economică se desfăşoară în principal într-un singur sens, iar valoarea schimburilor a rămas, practic, la nivelul anului 2004. Relaţia militară funcţionează  bine, dar ea este dependentă de interesele strategice din zone terţe. Relaţia politică, vizitele la nivel înalt ar trebui probabil dinamizate. Pentru asta ar fi nevoie însă ca România să-şi clarifice “profilul” geo-strategic şi să-şi definească propriile interese în planul politicii internaţionale.

La nivelul opiniei publice din România este greu de acceptat că românii, pentru a călători în SUA, au nevoie, ca şi pe vremea lui Ceauşescu, de viza de intrare. Bătălia pentru “Visa waiver” îmi aduce aminte de bătăliile pe care le-am dus pentru un alt “waiver” – cel referitor la amendamentul Jackson/Vanick (clauza naţiunii celei mai favorizate în materie de comerţ, pusă în legătură cu politica în materie de drepturi ale omului; în mod paradoxal, Rusia a beneficiat de ridicarea acestei restricţii înaintea României!).

După încheierea Războiului Rece şi schimbările politice de la Bucureşti, din 1989, a urmat, în relaţiile româno-americane, un capitol nou, caracterizat prin numeroase proiecte comune, dar şi de unele divergente. Am fost martorul multora dintre ele. De aceea am decis să prezint într-un volum intitulat “Lumea, americanii şi noi”, ce va fi lansat la Bookfest, la 2 iunie, unele dintre temele examinate mai rar – rolul Americii în lumea postcomunistă, rolul SUA în evoluţiile din România de după 1989 sau relaţiile noastre bilaterale – sub aspect politic, strategic sau economic. De aceea, vă invit şi eu la Târgul de carte ce se va desfăşura la sfârşitul acestei săptămâni.

Lumea, americanii şi noi (VII)

Am încercat să arăt, în episoadele anterioare, schimbările ce au avut loc, în situaţia şi în politica mondială, după încheierea Războiului Rece, evoluţiile şi orientările de politică externă americane – aşa cum le-am perceput eu – dar şi evoluţia relaţiilor bilaterale din ultimele două decenii.

După ce am prezentat, tot într-o notă subiectivă, inerentă, contribuţia, la dezvoltarea acestor relaţii, a ambasadorilor americani la Bucureşti, voi încerca să prezint, în lumina unor experienţe proprii, aceste legături, în ideea că, astfel, cei mai tineri vor învăţa din greşeli dar şi din succesele acelor timpuri.

De-a lungul anilor, unii mi-au reproşat că sunt filo-european sau criptocomunist şi pro-rus, alţii că nu sunt pro-american. Am spus, de fiecare dată, că nu am simţit niciodată nevoia să caut un „licurici” (mai mare sau mai mic) căruia să-i dovedesc loialitatea mea transnaţională. Probabil că lucrul asta m-a costat politic.

Sunt, pur şi simplu, român dar am ştiut şi ştiu – trăind în Europa – că proiectul european este esenţial pentru noi. Pe de altă parte, trăind la periferia „Occidentului”, avem nevoie de o relaţie strategică cu Statele Unite. Ştiu, de asemenea, că neputând schimba nici istoria şi nici geografia ţării noastre, putem să dăm semnificaţie relaţiei economice cu Rusia şi bunei vecinătăţi cu ţările din Balcani. Sigur că totul e mai complicat decât atât, dar politica externă înseamnă să explorezi limitele posibilului…

Îmi amintesc de o discuţie, de la începutul anilor ’90, când îi spuneam lui Thierry de Montbrial, preşedintele Institutului francez de relaţii internaţionale: „In relaţiile cu SUA, ne confruntăm cu distanţa geografică dar şi cu diferenţele de mentalitate. Nu cunoaştem încă alfabetul pentru dialogul politic cu americanii; nu vorbim aceeaşi limbă. Trebuie să luăm totul de la bază. SUA sunt importante din punct de vedere politic, economic, al formării de cadre, al echilibrului zonelor de influenţă. Transmitem mesaje, care nu sunt deloc banale şi ele nu privesc subiecte marginale. Ne-am aştepta să ajute un guvern care se străduieşte să se democratizeze şi să democratizeze România”.

De-a lungul acestor decenii, am cunoscut, în calitate de demnitar al statului român, şi umilinţa ignorării internaţionale din anii ’90 dar şi bucuria triumfului – la începutul anilor ’2000, când România şi-a realizat două obiective majore de politică externă.

Istoria acestor două decenii, în relaţiile bilaterale, a fost construită din bucăţi – uneori fără continuitate între ele. Schimbările de strategie americană, determinate de alternanţa la guvernare (democraţi/republicani) au avut partea lor de contribuţie.

În mod evident, după încheierea Războiului Rece, în SUA, abordarea liniilor de politică externă s-a schimbat. Iată, spre exemplu, ce scria fostul consilier pe probleme de securitate al preşedintelui Jimmy Carter, Zbigniew Brzezinski: „America trebui să-şi asume rolul Reginei. Noua lume nu mai e bipolară, ca în timpul războiului rece dintre SUA şi URSS, ci unipolară. Rămasă singură, America trebuie să-şi impună noul statut: cel de imperiu universal, primul de acest fel din istorie, întrecând Imperiul Roman”. („Marea Tablă de şah”, 1997)

Pe de altă parte, Strategia de Securitate Naţională, adoptată de Congresul SUA, la 20 septembrie 2002, după atacul terorist din septembrie 2001, la iniţiativa preşedintelui George W. Bush, punea accentul pe o politică a atacurilor preventive, pentru a evita realizarea unei conexiuni între „radicalism şi tehnologie”, războiul împotriva terorismului trebuind să fie „un demers la scară mondială, cu durată nedeterminată”. Acest „demers”, ce avea în vedere „identificarea şi distrugerea ameninţărilor, înainte ca acestea să atingă graniţele statului”, fiind îndreptat spre stoparea „statelor ostile şi a clientelei lor teroriste” în pregătirea şi, eventual, utilizarea unor arme de distrugere în masă.

Mai recent, doctrina intereselor esenţiale s-a dezvoltat în timpul mandatului preşedintelui Obama – spune George Friedman – şi ea se bazează pe ideea că intervenţia Americii în lume are loc doar atunci când sunt afectate interesele sale esenţiale, fiind o recunoaştere a limitelor puterii şi ale intereselor sale, decurgând dintr-o nouă realitate (George Friedman, The Emerging Doctrine of the United States, www.stratfor.com/weekly, 9 octombrie 2012).

Statele Unite sunt acum într-o perioadă de redefinire a liniilor de politică externă. Sigur, în campania prezidenţială apar diferenţe notabile de abordare, după cum s-a văzut şi din ultima confruntare televizată între cei doi candidaţi. În abordarea actualului preşedinte, America este într-o perioadă de gestionare a actualului statut – „status management business”, având o poziţionare realistă, în timp ce echipa lui Romney ar fi tentată de o abordare nostalgică, apropiată perioadei Războiului Rece, de confruntare cu Rusia – „Rusia este, fără îndoială, duşmanul nostru geo-politic numărul unu”. De aici, nevoia creşterii bugetului Apărării, refuzul de a discuta cu talibanii, acceptarea ideii de confruntare cu China, aprobarea atacării Iranului de către Israel (vezi Roger Cohen, The Foreign Policy Divide, în IHT, 2 octombrie 2012).

Dar, până la urmă, aşa cum arăta, recent, profesorul Paul Kennedy, în International Herald Tribune (19 octombrie 2012), „şansa de asamblare a priorităţilor de politică externă este stabilită de numărul mare de interese ce încearcă să împingă diplomaţia americană într-o direcţie sau alta”.

Este ceea ce s-a întâmplat şi cu România – pe „marea tablă de şah” a luptei pentru redefinirea zonelor de influenţă de după încheierea Războiului Rece. Pornind dintr-o zonă „gri”, o zonă –tampon între Occident şi Uniunea Sovietică, o zonă „nerevendicată” de occidentali încă de la Yalta, a fost nevoie de un efort deosebit, din partea tuturor partidelor româneşti, la începutul anilor ’90, pentru „ataşarea” României la Europa Centrală şi „ieşirea” din Balcani.

„Valoarea de întrebuinţare” a ţării noastre în aceste decenii a depins şi de evenimente relativ independente: invadarea Kuwaitului de către Irak în 1990 (în timpul preşedinţiei României la Consiliul de Securitate); reunificarea Germaniei şi transformarea Iugoslaviei în „poligon de încercare” pentru reorganizarea zonelor de influenţă în Europa; destrămarea URSS; atacurile teroriste asupra Statelor Unite, în 2001; necesitatea unor „platforme” avansate pentru operaţiuni în Orientul Mijlociu şi Golful Persic, etc. În mare măsură, liderii politici şi diplomaţii români au ştiut să folosească aceste evenimente.

În felul acesta, în relaţia cu America, s-a ajuns de la situaţia de ignorare sau adversitate nuanţată din perioada comunistă la o relativă ignorare (1990-1997), apoi la obţinerea unei utilităţi politico-militare (1997-2001), la statutul de aliat de facto (2001-2003), partener în NATO (2003-2008) şi partener în parteneriatul strategic consolidat.

Pentru perioada primilor ani de după Revoluţie, în ceea ce priveşte atitudinea Americii faţă de România, s-ar aplica cuvintele preşedintelui Obama, rostite despre Frăţia Musulmană, la 12 septembrie 2012, cu ocazia prezenţei la ONU a preşedintelui Egiptului, Mohamed Morsi: „Nu cred că îi considerăm un aliat dar nu-i considerăm un duşman”. Este important să înţelegem însă cum au evoluat contactele şi relaţiile bilaterale pornind de la rezervele şi suspiciunile administraţiei, de la poziţiile critice ale unor congresmani, cum ar fi: Tom Lantos sau Chris Smith, de la abordările şi nemulţumirile americane legate de atitudinea autorităţilor din România în privinţa fostei Securităţi, a televiziunii „independente”, a tratamentului opoziţiei, sau în legătură cu adopţiile internaţionale, de la contactele intermediate de diaspora ajungându-se, în final, la întâlnirile între şefi de state.

Este adevărat, dacă privim la nivel politic, relaţiile din ultimii ani, în ciuda parteneriatului politic consolidat, numărul vizitelor la nivel de ministru, în România şi, respectiv, la Washington, a fost nesemnificativ. Pe de altă parte, în întreg mandatul său, preşedintele Obama nu a vizitat Bucureştiul, el vizitând – din ţările Europei Centrale şi de Est – doar Cehia şi Polonia.

Este, de asemenea, important să înţelegem cum s-a ajuns la situaţia în care  – din cauza pierderii credibilităţii internaţionale – arbitrul confruntărilor interne din ţară, nu mai este preşedintele României (el devenind „parte din problemă”, nu „parte din soluţie”) ci reprezentanţi ai SUA sau ai Uniunii Europene.

În ultimii ani, Statele Unite – ţinând seama de evoluţiile din fosta URSS, dar şi de cele din Orientul Mijlociu, au „descoperit” zona Mării Negre – ca o punte de legătură între Europa şi Orient. Relaţia din ce în ce mai strânsă între cele două ţări, alături de interesele geostrategice, au dus la crearea de baze militare americane în România şi la includerea teritoriului ţării noastre în raza de acţiune a scutului anti-rachetă.

Vizitele mele în Statele Unite

În aceste două decenii, am efectuat mai multe vizite în SUA, dintre care menţionez aici: vizitele în calitate de ministru de externe la New York şi la Washington (în 1990 şi 1991); vizita în calitate de preşedinte al Camerei Deputaţilor (în 1995); vizita neoficială din anul 2000 (când eram în opoziţie); vizitele în calitate de prim ministru (în 2001 şi în 2004, în aprilie şi în iulie); vizita din 2007 (când eram din nou, în opoziţie).

1)    Vizita din octombrie 1991

Am ajuns la Washington după vizita la New York, la ONU, la sesiunea Adunării Generale, unde avusesem întâlniri separate cu peste 30 de miniştri de externe. În timpul ăsta, la Bucureşti, avea loc schimbarea guvernului Roman, sub presiunea minerilor veniţi în capitală. Am relatat deja întâlnirea mea cu James Baker pe această temă.

La Washington, m-am întâlnit cu numeroşi congresmeni – Lee Hamilton, Tom Lantos, Ben Gilman, Frank Wolf, Cristopher Smith, Stephen Solarz, Robert Dole, dar şi cu senatorii Joseph Liberman, Steny Hoyer, Claiborne Pell.

De asemenea, m-am întâlnit cu Dick Clark, directorul Institutului Aspen, am participat la dezbateri la Heritage Foundation, Brookings Institution şi la Camera de Comerţ a SUA. După întâlnirea cu James Baker, de la New York, m-am văzut, la Washington, cu Brent Scowcroft, consilier pe probleme de Securitate naţională al preşedintelui George Bush, dar şi cu Lawrence Eagleburger, subsecretar de Stat la Departamentul de Stat, cu Jules Katz, subsecretar la comerţ sau cu John Robson, subsecretar la Trezorerie.

Dintre aceste întâlniri, am ales să prezint transcrierea unor note din discuţia pe care am avut-o cu Joseph Lieberman, senator de Connecticut.

„J.l.: Care este background-ul dumneavoastră.

A.N.: Dreptul.

J.l.: Cum vă afectează demisia lui Petre Roman.

A.N.: Nu ştiu încă. Încerc să transmit mesajul corect aici.

J.l.: Am fost unul din cei care au supravegheat alegerile. Vreau să ajut.

A.N.: Problemele sunt legate de economie. Reforma a fost făcută de un grup de oameni care nu au avut suficientă încredere din partea comunităţii internaţionale şi nici resurse.Minerii au dat un semnal al nemulţumirii.

J.l.: Ce cereau minerii? Doar salarii mai mari?

A.N.: Explică. Acum guvernul nu mai dă subsidii. Importul de cărbune este uneori mai ieftin. Reacţia lor este legată de problemele tranziţiei.

J.l.: Aceasta arată ce se poate întâmpla şi în alte ţări est-europene. Problema cea mai mare este privatizarea marii industrii. Voi aţi fost cei mai avansaţi.

A.N.: Noi aveam standardul scăzut. N-am avut bani din afară, dar am avut reforma cea mai radicală. Suntem foarte hotărâţi să continuăm democratizarea şi reforma economică.

J.l.: De ce preşedintele a cerut lui Petre Roman să plece?

A.N.: Primul-ministru a înţeles că el reprezintă prima ţintă. A fost „siguranţa care a sărit“, pentru că el era „şeful“ reformei. Guvernul actual este unul de coaliţie. Ne-am dovedit voinţa de a continua pe calea proceselor democratice.

J.l.: Guvernul va fi mai larg.

A.N.: Corect. România a avut o problemă de imagine în SUA. În timp ce revoluţiile din cele trei ţări ale Grupului Vişegrad au fost considerate democratice, cea din România nu.

J.l.: Politica externă americană este o expresie a valorilor democratice, dar şi a grupurilor de presiune. În relaţiile cu România, suntem afectaţi de comunitatea ungară şi, întrucâtva, de comunitatea evreiască. În măsura în care puteţi face progrese pe acest plan este foarte bine. Călătoria preşedintelui Ion Iliescu în Israel a fost foarte bună. El (Liberman) are o comunitate ungară în Connecticut şi trebuie să-i răspundă. În măsura în care se pot face unele progrese cu ungurii – ajută. Care este relaţia cu SUA?

A.N.: Transmitem hotărârea noastră de continuare a reformei – vrem o abordare prietenească din partea SUA. Avem nevoie de sprijin în instituţiile financiare internaţionale. Dorim să dezvoltăm relaţiile economice şi politice pe plan bilateral. Este foarte importantă pentru noi Clauza Naţiunii celei Mai Favorizate. Waiver-ul Jackson-Vanik este un semnal pozitiv – ne va ajuta cu produsele agricole. Dacă nu obţinem clauza, industria românească va ieşi de pe piaţa americană. Unele întreprinderi lucrează special pentru piaţa SUA. Vrem să încurajăm investiţiile americane în România. Vrem mai multe schimburi politice cu reprezentanţi din Administraţie, dar şi din Congres. Vom fi bucuroşi să veniţi din nou. Viitoarele alegeri ar putea fi mai devreme, în ianuarie–februarie 1992.

J.l.: Cum au fost discuţiile cu Administraţia?

A.N.: Am avut o discuţie foarte bună cu secretarul de Stat James Baker. După-amiază va fi întâlnirea cu Brent Scowcroft şi apoi cu Lawrence Eagleburger. Nu vrem să pierdem momentum-ul pentru relaţiile cu România.

J.l.: Sunteţi un bun avocat al ţării dumneavoastră. Să evocaţi pentru ei istoria întâmplărilor din Bucureşti. Evenimentele sunt un rezultat al reformei prea rapide. Pentru mine este credibil ce spuneţi. Este greu să pătrundeţi în mass-media din SUA. Faceţi ce puteţi.

A.N.: Vorbesc cu presa.

J.l.: Este foarte importantă presa. Suntem influenţaţi unii de alţii.”

2)    Vizita din 1995

Următoarea mea vizită în SUA a avut loc în 1995, în calitate de preşedinte al Camerei Deputaţilor. Atunci l-am întâlnit, prima dată, pe Newt Gingrich, speaker-ul Camerei Reprezentanţilor, dar şi numeroşi membri ai Congresului: Barbara Kennelly, Chris Smith, Gerald Solomon, Ben Gilman, David Funderburk (fost ambasador în Romania în perioada 1981-1985), John Ashcroft(pe atunci, senator), Martin Frost, Doug Bereuter, Thomas Foley. Am participat şi la o masă rotundă, la National Defence University şi, de asemenea m-am întâlnit cu Frederick Smith, secretar adjunct la Apărare, şi cu James Bilington – directorul Bibliotecii Congresului.

Ideea de bază a acelei deplasări a fost aceea de a prelua, de la Centrul de documentare şi de cercetare al Congresului american, structura optimă pentru Parlamentul nostru. În mare măsură, structurile de documentare de la Camera Deputaţilor  – aşa cum funcţionează şi astăzi – au fost dezvoltate pe baza acestui model.

3)    Vizita din anul 2000

În anul 2000, eram în opoziţie, şi aşteptam alegerile pentru a putea forma viitorul guvern. Vizita în SUA avea rostul de a restabili unele contacte dar şi de a realiza o operaţie de „head hunting”. Într-adevăr, cu acel prilej, i-am convins pe Mircea Geoană – care era ambasador la Washington – şi pe Mihai Tănăsescu – care lucra la FMI – să se alăture viitoarei echipe guvernamentale. Ceea ce s-a şi întâmplat.

4)   Vizita din anul 2001

În perioada 29 octombrie – 3 noiembrie 2001, a avut loc vizita mea la Washington, în calitate de prim-ministru, vizită care a inclus o întrevedere neprogramată cu preşedintele George W. Bush.

President George W. Bush meets with the Prime Minister of Romania Adrian Nastase in the Oval Office Nov. 1. White House photo by Eric Draper.

Cu aceiaşi ocazie am discutat, în sistem videoconferinţă, cu vicepreşedintele Dick Cheney – situaţie determinată de existenţa unor ameninţări teroriste. Reamintesc faptul că vizita avea loc după atentatele din 11 septembrie.

În cadrul vizitei, m-am întâlnit cu secretarul de stat Colin Powell, cu adjunctul secretarului apărării, Paul Wolfowitz, cu secretarul trezoreriei, Paul O’Neill, cu secretarul comerţului Don Evans, cu secretarul energiei, Spencer Abraham, cu procurorul general John Ashoroft şi cu alţi membri ai administraţiei Bush. M-am întâlnit, de asemenea, cu preşedintele Băncii Mondiale, James Wolfensohn, şi cu directorul executiv al FMI, Horst Kohler. Am prezentat oportunităţile de investiţii şi evoluţiile economice din România în cadrul unei conferinţe organizate de Camera de Comerţ a SUA. La Washington, m-am întâlnit şi cu liderii Senatului şi ai Camerei Reprezentanţilor. M-am văzut, de asemenea, cu senatorii Richard Lugar, Charles Grassley şi Thad Cochran. Am făcut şi o prezentare în cadrul conferinţei cu tema „America’s New Allies”, organizată şi găzduită de School of Advanced International Studies de la John Hopkins University unde am fost prezentat de Zbigniev Brezinski. La New York, am discutat cu conducerea agenţiei de rating Moody’s si a bancii de investitii Merrill Lynch, precum şi cu reprezentanţii unor mari companii americane cu interese de afaceri în România. De asemenea, m-am întâlnit cu primarul Rudolph Giuliani. În contactele cu oficialii americani, am prezentat administraţiei Bush, într-o manieră directă şi pragmatică, interesul major al ţării noastre ca la summit-ul NATO, de la Praga, să se transpună în realitate viziunea „extinderii NATO de la Marea Baltică la Marea Neagră şi crearea unei Europe libere şi întregite“.

De asemenea, l-am reîntâlnit pe Newt Gingrich, fost speaker al Camerei Reprezentanţilor, de la care preluasem ideea publicării unui volum de “umor parlamentar”.

În timpul vizitei la New York, am depus şi o coroană de flori la mormântul soldatului necunoscut din cimitirul Arlington. De asemenea am vizitat zona World Trade Center (Ground Zero) unde am depus o coroană de flori în memoria victimelor atentatului terorist din 11 septembrie.

Aş mai menţiona doar întâlnirea cu Steve Forbes, preşedintele Institutului Forbes, care mi-a arătat extraordinara sa colecţie de piese Fabergé.

Întors la Bucureşti, l-am reîntâlnit, la 4 decembrie 2001, pe secretarul de stat Colin Powell, cu ocazia Consiliului Ministerial al OSCE.

5)    Prima vizită din 2004

În anul 2004, am mers la Washington, în primul rând, pentru depunerea instrumentelor de aderare la NATO, alături de premierii celorlalte ţări candidate.

Am avut un sentiment de împlinire extraordinar atunci când, alături de preşedintele Bush, dar şi de colegi din alte ţări, am anunţat realizarea unui obiectiv fundamental al României post-revoluţionare.

President George W. Bush waves with Prime Ministers of seven countries after a South Lawn ceremony welcoming them into NATO Monday, March 29, 2004. From left are: Prime Minister Indulis Emsis of Latvia, Prime Minister Anton Rop of Slovenia, Prime Minister Algirdas Brazauskas of Lithuania, Prime Minister Mikulas Dzurinda of the Slovak Republic, President George W. Bush, Prime Minister Adrian Nastase of Romania, Prime Minister Simeon Saxe-Coburg Gotha of Bulgaria, Prime Minister Juhan Parts of Estonia, and NATO Secretary General Jaap de Hoop Scheffer. White House photo by Susan Sterner

„Aţi făcut nu politică, aţi făcut istorie”

Acestea au fost cuvintele unui jurnalist la conferinţa de presă pe care am ţinut-o, la Washington, în martie 2004, într-un moment extrem de special pentru ţara noastră. Iată şi cuvintele pe care le-am rostit atunci:

“Astăzi este o zi istorică pentru ţara noastră şi o zi importantă pentru Alianţa Atlantică: cea mai mare operaţiune de lărgire a NATO, care, pentru noi, este o zi foarte importantă. De ce? Pentru că, în realitate, astăzi, în mod formal, s-a încheiat războiul rece pentru România. Înţelegerile de la Yalta, astăzi, practic, iau sfârşit. România nu mai este o ţară care să fie o zonă tampon între Răsărit şi Occident, nu mai are un statut ambiguu, în mod clar aparţinând lumii occidentale. Este vorba despre valori, dar este vorba pentru noi de securitate naţională, de umbrela, de garanţiile de securitate, oferite de articolul 5 din Tratatul de la Washington.

A fost un efort extrem de important la nivelul poporului român şi vreau să le mulţumesc românilor care, în aceşti ani, au înţeles importanţa acestui obiectiv esenţial pentru destinul României.

Vreau să mulţumesc partidelor politice, oamenilor din presă care au sprijinit în permanenţă acest obiectiv, care, iată, după mulţi ani se împlineşte atât de rotund, atât de frumos, aici, pe peluza de la Casa Albă şi într-un moment în care curcubeul de la Bucureşti, care a apărut cu ocazia discursului Preşedintelui Bush se dezvoltă şi se manifestă într-o zi atât de frumoasă, în care, cireşii înfloriţi de la Washington au creat, probabil, o alianţă pe care n-o vom uita niciodată.

Este o zi extrem de importantă, în care trebuie să ne bucurăm. Este o zi în care putem să uităm pentru o clipă griji şi necazuri şi să sperăm cu mai multă forţă că ceea ce ne-am propus pentru români, o şansă mai bună, o şansă reală, mai multe locuri de muncă, condiţii de viaţă mai bune şi, în general, o apropiere mai mare de standardele occidentale se va împlini.

Aceste lucruri ţin, până la urmă, de o istorie condensată, care de-a lungul anilor a însemnat enorm pentru o ţară ce a avut de-a lungul ultimelor decenii o mulţime de frustrări, o mulţime de nemulţumiri sau de neîmpliniri. Mi se pare, din acest punct de vedere, extrem de important faptul că reuşim astăzi să dăm împreună un semnal de unitate internă şi, în acelaşi timp, să primim o garanţie de solidaritate din partea prietenilor noştri. A contat enorm sprijinul Statelor Unite, a contat enorm viziunea Preşedintelui Bush şi, fără îndoială, evenimentele din 11 septembrie 2001 au avut şi ele importanţa lor.

De aceea, cred că este important să subliniez şi eforturile pe care le-am desfăşurat, începând din 2001 şi îmi aduc aminte cu multă bucurie de întâlnirea pe care am avut-o la Casa Albă cu Preşedintele Bush, în noiembrie 2001, atunci când, rugându-l pe Preşedinte să se aplece cu atenţie şi asupra candidaturii României pentru NATO, domnia sa mi-a spus “You’ll do your job and I’ll do mine”. În definitiv, sensul acelui dialog foarte direct s-a împlinit prin aceste eforturi.”

6)    A doua vizită din 2004

Doar câteva luni mai târziu, în iulie 2004 am vizitat din nou, tot în cadru oficial, Statele Unite. Programul vizitei a inclus întâlniri cu preşedintele George W. Bush, cu secretarul de stat Collin Powell, cu secretarul Apărării, Donald Rumsfeld, cu secretarul Energiei Spencer Abraham, cu membri ai Senatului SUA.

President George W. Bush meets with Prime Minister Adrian Nastase of Romania in the Oval Office Wednesday, July 21, 2004

Cu preşedintele Bush am discutat, timp de aproape patruzeci de minute, în Biroul Oval de la Casa Albă, principalele subiecte de interes în relaţia România-SUA. Pe agendă s-au aflat situaţia din Irak şi Afganistan, relaţiile bilaterale, alegerile din România şi SUA şi problema adopţiilor internaţionale. De asemenea, am discutat despre amplasarea bazelor militare SUA în România.

Am fost, probabil, primul politician român care, dupa 1989, a susţinut, împreună cu preşedintele Bush, un briefing de presa comun în Biroul Oval de la Casa Albă, briefing în care s-au punctat principalele subiecte abordate în cursul întâlnirii şi care a fost transmis în direct de cele mai importante posturi americane de televiziune.

Într-o conferinţă de presă pe care am susţinut-o, ulterior acestui moment, pe peluza Casei Albe, spuneam că „întâlnirea cu George W. Bush a depăşit aşteptările din toate punctele de vedere”, în condiţiile în care agenda preşedintelui american, implicat în campania electorală, era extrem de încărcată.

În cadrul întâlnirii, au fost abordate atât aspecte politice ce ţineau de probleme internaţionale – situaţia din Irak şi Afganistan, cât şi probleme ce ţineau de situaţia economică şi politică din România, de colaborarea dintre SUA şi România în cadrul parteneriatului strategic. Sub aspect economic, am precizat că „România trebuie să înceapă să devină o destinaţie preferată pentru investitorii americani în regiunea Europei de Sud-Est”. Această afirmaţie a fost întărită de preşedintele Bush care a afirmat că „România este un loc bun pentru investitori” şi că oamenii de afaceri americani consideră România o piaţă interesantă.

În ceea ce priveşte lupta împotriva terorismului, am subliniat poziţia României, exprimată în urmă cu o zi în Consiliul de Securitate al ONU, conform căreia Naţiunile Unite, organizaţiile regionale şi cele naţionale trebuie să colaboreze mult mai eficient pentru stabilizarea situaţiei în zonele de conflict, precum şi în procesele post-conflict.

Pe de altă parte, preşedintele George W. Bush şi-a amintit vizita pe care a efectuat-o în România şi a evocat momentul apariţiei curcubeului, în timpul discursului rostit în Piaţa Revoluţiei. „A fost cea mai mişcătoare experienţă din timpul preşedinţiei mele”, a spus George W. Bush, subliniind că i s-a părut „un semn divin” faptul că acel curcubeu se termina în spatele clădirii unde fostul dictator Nicolae Ceauşescu şi-a ţinut ultimul discurs. „A fost un mesaj foarte puternic care m-a mişcat adânc pe moment şi m-a făcut să mă gândesc că a fost un mesaj transmis de natură şi aceasta m-a făcut atunci să spun că Dumnezeu a zâmbit pentru Bucureşti“, a explicat preşedintele american.

Iată cuvintele cu care a deschis preşedintele Bush conferinţa de presă din Biroul Oval:

“Bine aţi venit domnule prim ministru. A fost o vizită fructuoasă, ca între prieteni. Am discutat despre relaţiile bilaterale, am felicitat România şi pe primul ministru pentru înţelegerea faptului că trebuie să colaborăm pentru a combate terorismul. Am discutat deasemenea despre necesitatea continuării colaborării în vederea răspândiri libertăţii şi a păcii în zonele agitate ale lumii. Doresc să-i mulţumesc pentru înţelegerea şi viziunea sa.

Am abordat chestiunea relaţiilor economice. Primul ministru m-a întrebat dacă ar fi posibil să răspândesc vestea că România este un loc favorabil investiţiilor şi i-am spus că dat fiind că ţara ia decizii corecte, companiile americane îşi vor îndrepta atenţia spre România. Schimburile comerciale sunt la un nivel ridicat, un lucru benefic pentru poporul român şi pentru cel american.

L-am felicitat pe domnul prim ministru al României pentru rolul pe care îl are ţara sa la Naţiunile Unite. Cred că şi-a exercitat preşedinţia foarte bine şi apreciem acest lucru foarte mult. În consecinţă, a fost o vizită foarte productivă. Sunt bucuros că aţi efectuat această vizită şi aştept cu nerăbdare discuţiile cu dumneavoastră în viitor.”

Pentru că au fost foarte mult comentate, reiau şi cuvintele sale referitoare la alegeri. Întrebat de un jurnalist despre alegerile prezidenţiale care urmau în SUA şi România, preşedintele Bush a spus:

“Permiteţi-mi să vă răspund în acest mod. Intenţionez să câştig, şi primul ministru mi-a spus că şi dânsul intenţionează să câştige. Şi de altfel celelalte trei posibilităţi pe care le-aţi enunţat nu vor avea loc. Un lucru interesant este că vorbim aici despre alegerile din România. Mă gândeam în timpul acestei discuţii că noi – un candidat la alegerile prezidenţiale din România şi unul la alegerile din America discută acum despre ceea ce reprezintă campania electorală, o conversaţie care nu ar fi putut avea loc în urmă cu 20 de ani.”

Aş adăuga faptul că a fost prima dată când am declarat o eventuală intenţie – sub rezerva deciziei partidului – de a candida la prezidenţiale. La 21 iulie 2004. Şi atunci, cum puteam să mă „înţeleg” cu Irina Jianu în toamna lui 2003 sau în primăvara lui 2004 să organizeze „Trofeul Calităţii” pentru „a-mi finanţa” campania? E greu de înţeles…

La conferinţa de presă, de după întâlnirea cu preşedintele american, am arătat că am avut o întâlnire excelentă cu preşedintele Bush, că este foarte important pentru noi să accentuăm un profil strategic nou al României, să discut cu preşedintele parteneriatul strategic şi de asemenea rolul pe care România îl are într-o zonă foarte complexă – regiunea Balcanilor şi a Mării Negre. Cred că a fost important că i-am putut prezenta pe scurt preşedintelui ceea ce am discutat la New York. România deţinea, în acel moment, preşedinţia Consiliului de Securitate. Purtasem discuţii cu Secretarul General al Naţiunilor Unite dar şi cu mai mulţi membri ai Consiliului de Securitate şi prezidasem, de asemenea, o dezbatere foarte interesantă asupra proceselor de stabilizare şi nevoii de a evita suprapunerea între organizaţiile generale, universale, precum Naţiunile Unite şi organizaţiile regionale. Fusese o dezbatere în care s-a arătat că încetarea focului nu este suficientă şi că în zonele de conflict trebuie să refaci, să construieşti, să pui accent pe operaţiunile post-conflict şi acesta este exact ceea ce s-a întâmplat în Irak. Am discutat, de asemenea, ceea ce am considerat că ar putea fi un aspect interesant în colaborarea noastră, după discuţia avută cu Secretarul Rumsfeld. „Dacă Statele Unite se gândesc la relocarea unora dintre bazele lor militare, ar putea găsi în România un mediu favorabil, poziţii strategice excelente la Marea Neagră.”

De altfel, mi se pare interesant un document desecretizat de la Departamentul Apărării al SUA, din septembrie 2003, prin care i se propunea lui Rumsfeld o vizită în Europa Centrală, menţionându-se că România ar putea fi abordată ca posibilă bază de operare pentru forţele armate americane.

După întâlnirile de la sediul ONU din New York, inclusiv cu secretarul general al ONU, Kofi Annan, după întâlnirile cu preşedintele Bush, dar şi cu alţi membri ai cabinetului am avut şi o discuţie de substanţă cu directorul executiv al FMI, în condiţiile în care finalizasem, pentru prima dată, după 1989, un acord încheiat cu Fondul şi discutam despre continuarea relaţiilor cu FMI printr-un acord de tip preventiv. Inutil să vă spun că în 2005 – primul an al regimului Băsescu – s-au rupt legăturile cu Fondul şi un acord de tip preventiv a fost încheiat doar după mai mulţi ani, în condiţii de criză! De fapt, în aprilie 2009, a fost încheiat un imprumut de tip Stand-by, pentru 2 ani, suma fiind de aproximativ 10 miliarde SDR şi doar în 2011 a fost încheiat acordul preventiv.

7)    Vizita din 2007

În 2007, am efectuat o altă vizită în SUA, de această dată în calitate de reprezentant al opoziţiei.

Cu acel prilej am reîntâlnit-o pe Madeline Albright, fost secretar de stat, dar am avut şi întâlniri la Departamentul de Stat, între alţii cu Mark Pekala.

Am ţinut prelegeri la Harriman Institute, la Council on Foreign Relations, la Institute of National Strategic Studies, la Strategic Partnerships, sau la Carnegie Endownment for International Peace.

Am avut de asemenea o interesantă discuţie cu Ron Lauder.

Vizita preşedintelui George Bush la Bucureşti

Aş vrea să prezint, acum, separat, vizita preşedintelui Bush în România. În noiembrie 2002, imediat după Summit-ul de la Praga, Preşedintele Bush a venit la Bucureşti pentru a se adresa românilor. În acelaşi discurs în care exprima ideea că dacă vreun pericol va ameninţa România, SUA şi NATO vor fi alături de noi, preşedintele Bush şi-a afirmat convingerea că România va contribui la consolidarea Alianţei Nord Atlantice şi la întărirea relaţiilor acesteia cu Rusia, reiterând ideea că România poate reprezenta în viitor o punte de legătură între Alianţă şi Federaţia Rusă.

O dată cu admiterea României şi Bulgariei în NATO, Marea Neagra, ca şi Marea Baltică, căpătau semnificaţie pentru NATO. Lărgirea NATO însemna o reechilibrare geopolitică fundamentală la vest de graniţele Rusiei. Nu mai exista „tamponul” Europei Centrale care să separe Rusia de Occident.

Având loc imediat după summit-ul de la Praga, vizita preşedintelui Bush în România a reprezentat un moment istoric în relaţiile bilaterale dintre România şi Statele Unite. Vizita a reflectat substanţa acestor relaţii în cadrul Parteneriatului Strategic şi cooperarea strânsă a României cu Statele Unite în chestiuni cum ar fi campania antiteroristă şi consolidarea securităţii şi stabilităţii în Europa de Sud-Est, precum şi în pregătirea României pentru aderarea la NATO.

Vizita a marcat şi începutul unei noi perioade în care România îşi exprima dorinţa de a acţiona în continuare ca un aliat de încredere al Statelor Unite în abordarea ameninţărilor neconvenţionale ale secolului al XXI-lea, dar, de asemenea, în promovarea societăţilor deschise, a economiei de piaţă liberă şi a valorilor democratice în Europa de la Vest la Est, către Marea Neagră şi Asia Centrală.

Vizita preşedintelui Bush a avut în acelaşi timp o puternică încărcătură emoţională şi simbolică pe fundalul afecţiunii românilor faţă de poporul american şi al îndeplinirii aspiraţiei majore a României post-comuniste – aceea de revenire la comunitatea statelor occidentale.

Într-un interviu pe care l-am acordat, cu acea ocazie, agenţiei de presă Rompres (23 noiembrie 2002), spuneam: „Statele Unite pot conta pe România ca pe un aliat de încredere, după cum au făcut-o şi în trecut. Noi am fost, suntem şi vom fi întotdeauna angajaţi pe calea libertăţii, democraţiei ireversibile, supremaţiei ferme a legii, dezvoltării unei economii de piaţă funcţionale şi a valorilor comune cu Occidentul. România poate şi va acţiona ca promotor al stabilităţii în Europa de Sud-Est şi Caucaz. România nu va fi doar o frontieră, ci o legătură între Vest şi Est, o trambulină pentru democraţie şi securitate.”

În cartea lui, publicată în 2010 şi intitulată „Decision Points”, George Bush se referă şi la vizita sa de la Bucureşti: „În momentul în care preşedintele Iliescu mă prezenta, ploaia s-a oprit şi a apărut un curcubeu foarte clar. S-a întins pe cer până în spatele balconului care era luminat ca memorial al libertăţii. A fost un moment uimitor iar eu am şoptit: „Astăzi Dumnezeu ne zâmbeşte”.

Într-un interviu din acele zile, un jurnalist de la „Gazeta de Sud” m-a întrebat: „Vizita preşedintelui Bush a fost, probabil, unul dintre cele mai importante momente ale istoriei politice a României după 1989. Cum a trăit politicianul, dar şi omul Adrian Năstase această zi?”

Iată răspunsul pe care l-am dat: “Înainte de a vă împărtăşi impresiile mele, aş dori să fac o precizare: integrarea în NATO nu este unul dintre succesele ţării noastre, ci în mod cert cea mai mare realizare a României de după Revoluţia din decembrie. Din acest moment, se deschid noi perspective de care nu am avut şansa să beneficiem până acum. Revenind la întrebarea dumneavoastră, am fost, ca orice om în această situaţie, deosebit de emoţionat. Pe de o parte, mă aflam în faţa unui moment de recunoaştere a eforturilor pe care le-am făcut în ultimii doi ani, iar pe de altă parte, m-a frapat entuziasmul oamenilor care au venit în Piaţa Revoluţiei. Sunt puţini cei care în politică au ocazia să realizeze ceva pentru ţara lor şi să vadă, în acelaşi timp, bucuria în sufletele oamenilor atunci când se află încă în funcţie. Pentru faptul că am avut această şansă, mă consider un om foarte norocos. Dincolo de aceasta, la fel ca şi în timpul vizitei pe care am făcut-o anul trecut la Washington, şi astăzi am întâlnit un preşedinte american deosebit de deschis şi neprotocolar. Preşedintele Bush crede sincer în relaţia specială dintre România şi SUA, apreciază eforturile pe care le-am făcut şi ne priveşte ca pe un partener real, stabil şi loial. Sigur, a fost un eveniment politic de amploare. Dar, mai presus de caracterul oficial pe care îl presupune un asemenea tip de eveniment, am avut sentimentul că asist la o întâlnire prieteneasca între oameni obişnuiţi, care îşi vorbesc deschis despre problemele fiecăruia şi despre modul în care se pot sprijini reciproc. Credeţi-mă că acest lucru nu mi se întâmplă în fiecare zi şi mai ales nu într-o întâlnire cu preşedintele american.”

*

*     *

Nu am prezentat în detaliu aceste vizite, conţinutul întâlnirilor pe care le-am avut. O voi face, poate, cu alt prilej. Am vrut să arăt însă relaţia de substanţă, deşi oscilantă, pe care am avut-o, de-a lungul anilor, cu lideri şi diplomaţi americani.

Eu cred în diplomaţia personală, bazată pe o anumită “chimie”, între indivizi şi care presupune o relaţie amicală dar bazată pe respect. Oricum, eu nu cred în oportunismul aprobărilor de faţadă, şi nici nu cred, cum spunea Edgar Faure, că “vântul se învârteşte şi nu girueta”.

Am avut numeroase discuţii, nu doar cu lideri americani, dar şi cu înalţi funcţionari din Departamentul de Stat, de exemplu cu Robert Hutchings, directorul pentru Europa de Est al Departamentului Securităţii Naţionale al SUA; cu Ralph Johnson, asistent al Secretarului de Stat al SUA, cu însărcinări privind Europa şi Canada; cu Arnold Kanter, subsecretar de stat al SUA pentru probleme politice; cu Daniel Fried (2005-2009) asistent al secretarului de stat american pentru Europa şi Eurasia. El a fost, de altfel, şi asistent al preşedintelui Bush (2001-2005), iar din 2009 este emisar special pentru închiderea închisorii de la Guantanamo şi relocarea deţinuţilor de acolo în închisori din Europa. (Congresul a interzis transferul lor în închisori din SUA).

Am avut, în perioada în care am condus guvernul o colaborare foarte bună cu administraţia americană. Vă mai dau un exemplu. În octombrie 2002, am avut o întâlnire cu o delegaţie americană interagenţii, condusă de Nicholas Burns, reprezentantul permanent al Statelor Unite la NATO.

Vizita s-a înscris într-un turneu în toate statele candidate menit să realizeze o ultimă evaluare a statelor aspirante înainte de Summit-ul de la Praga.

Delegaţia americană ne-a transmis un mesaj de încurajare şi de recunoaştere a progreselor accelerate realizate de România. Iată ce spunea cu acel prilej, ambasadorul Burns, la conferinţa de presă:

“Aş vrea să concluzionez cu două aspecte: în primul rând, aş vrea să mulţumesc României pentru că este un prieten atât de bun al Statelor Unite. Faptul că România a servit, alături de aliaţii noştri, în Bosnia-Herţegovina este un lucru foarte important. De asemenea, noi, ca americani, suntem foarte recunoscători pentru faptul că România şi-a desfăşurat batalioanele în Afganistan, în iunie. Credem că România a luat o decizie strategică de a se alătura NATO, de a se alătura Alianţei. În cele din urmă, aşa cum am făcut şi la celelalte întâlniri de anul acesta, am discutat câteva elemente care sunt foarte importante pentru candidatura României la NATO, elemente care includ nevoia permanentă de a lupta împotriva corupţiei, necesitatea de a întări reformele din sectorul militar şi al apărării, precum şi necesitatea reformei economice. De asemenea, am discutat elemente care se află în centrul valorilor NATO, cum ar fi traficul de fiinţe umane, faptul că suntem societăţi civile, democraţii cu opţiuni liberale.”

L-am menţionat pe Nicholas Burns, pentru că, ulterior, el a fost numit şi adjunct al secretarului de stat pentru afaceri politice, în perioada 2005-2008.

Am avut şansa de a întâlni mulţi diplomaţi de mare calitate. Cel pe care l-am preţuit cel mai mult a fost Lawrence Eagleburger. A fost singurul funcţionar din Departamentul de Stat care a ajuns până la poziţia cea mai înaltă – de secretar de stat – e adevărat doar pentru 42 de zile, în finalul mandatului preşedintelui Bush. A avut un rol important în timpul primului război din Golf şi în perioada dezmembrării Iugoslaviei. A lucrat în administraţiile Nixon, Carter şi Bush şi a avut un rol deosebit în ceea ce priveşte politica americană în Balcani. De altfel, a petrecut şapte ani, ca ambasador al SUA, în Iugoslavia.

În perioada în care am fost ministru de externe, l-am cunoscut foarte bine. De altfel, prin experienţa lui în Balcani, era persoana de contact cu zona noastră, în departamentul de Stat. Am avut numeroase discuţii cu el la începutul anilor ’90. Mi-l aduc aminte foarte bine, deşi au trecut aproape douăzeci de ani. Fumând ţigări de foi, suferind de gută şi ţinând la îndemână bastonul pe care-l folosea pentru a se deplasa. Plin de umor dar capabil de simpatie şi de prietenie. Este (era) unul dintre cei mai inteligenţi interlocutori pe care i-am avut în perioada mandatului meu la externe. Sau cel puţin aşa îmi aduc eu aminte…

A murit, în vârstă de 80 de ani, anul trecut.

*

*    *

Încerc să fac o rapidă trecere în revistă a rezultatelor concrete obţinute, în special, în perioada 1990-1992,- când eram ministru de externe – şi în perioada 2000-2004, când am condus guvernul României.

Primul acord semnat după Revoluţie, între România şi SUA a fost cel privind programele Corpului Păcii în România între Guvernul României şi Guvernul SUA, semnat la Washington, la 24 ianuarie 1992. Corpul Păcii în România a creat peste 1000 de parteneriate de succes între voluntarii americani şi diverse organizaţii sau autorităţi din România, până în prezent.

Tot în 1992 au mai fost încheiate între România şi SUA alte patru acorduri: Acordul între Guvernul României şi Guvernul SUA pentru protejarea şi conservarea unor bunuri culturale; Acordul între Guvernul României şi Guvernul SUA privind stimularea investiţilor; Tratatul bilateral privind încurajarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor şi Acordul între Guvernul României şi Guvernul SUA privind relaţiile comerciale.

Asistenţa americană pentru România a fost acordată începând cu 1990, prin intermediul programului „Support for East European Democracies” (SEED), derulat de Agenţia pentru Dezvoltare Internaţională a SUA (USAID).

Unele dintre cele mai importante documente bilaterale au fost semnate în perioada 2000 – 2004. Astfel, în octombrie 2001, a fost semnat la Washington Acordul între România şi SUA privind statutul forţelor SUA în România.

Ţara noastră a dobândit, la 8 noiembrie 1993, „clauza naţiunii cele mai favorizate”, instrument menit să faciliteze relaţiile economice bilaterale iar, ulterior, Congresul SUA a aprobat, în august 1996, permanentizarea clauzei, însă abia în anul 2003 autorităţile americane au acordat României statutul de economie de piaţă funcţională”.

Nivelul ridicat a colaborării bilaterale în combaterea riscurilor neconvenţionale (trafic de droguri, de persoane, criminalitatea financiară etc) şi importanţa acordată acestei colaborări au determinat deschiderea la Bucureşti, la 20 mai 2001, a Biroului FBI în România. Şi ar mai fi multe alte exemple.

Atentatele teroriste din 11 septembrie 2001

Atentatele din 11 septembrie au creat o reacţie de solidaritate deosebită în România pentru poporul american. Iată Declaraţia mea din 11 septembrie 2001, în calitate de prim ministru, referitoare la aceste atentatele:

„Doamnelor şi domnilor, în urmă cu puţin timp a avut loc un atac terorist fără precedent în Statele Unite, asupra mai multor puncte vitale.

Acest lucru creează un sentiment de îngrijorare majoră, nu numai in Statele Unite, dar şi în întreaga lume.

Condamnăm acest tip de acţiune indiferent de motivaţiile sale. Este un atac care nu poate fi justificat prin absolut nimic. Exprimăm compasiune pentru victimele acestor atacuri desfăşurate simultan, cu cruzime, fără discernământ, fără a deosebi între copii şi adulţi, între americanii şi europenii aflaţi la bordul avioanelor deturnate sau în obiectivele care au fost lovite. Acest atac terorist va crea o situaţie de nesiguranţă, de alertă, de tensiune şi sperăm din toată inima că nu va duce la evoluţii de destabilizare, la efecte negative în ceea ce priveşte pacea şi stabilitatea în zone importante ale planetei. Noi considerăm că nu acesta este calea prin care pot fi rezolvate problemele existente în lume

Exprimăm întreaga noastră compasiune şi sprijinul pentru lupta împotriva acţiunilor de acest gen…”

La un an după atentate, la 11 septembrie 2002, am participat la o conferinţă intitulată „Solidaritate împotriva terorismului„. Iată câteva fragmente din discursul pe care l-am pronunţat atunci:

„Este în natura omului să-şi ia un moment de răgaz şi să se gândească la clipele în care viaţa i s-a schimbat. Unii gânditori susţin că, în esenţa existenţei sale, singura dimensiune pe care o percepe conştiinţa omului în realitate este cea a timpului trecut: prezentul se petrece în fiecare clipă, iar viitorul încă nu a avut loc; după cum alţi înţelepţi subliniază că singura raţiune umană ar fi capabilă  să construiască pentru viitor. Fără să judecăm acum unde este adevărul între aceste gânduri, constatăm că ceea ce s-a petrecut în urmă cu un an în Statele Unite se află acum printre factorii care vor determina cum vom acţiona în viitor… România a reacţionat prompt, împreună cu celelalte state legate între ele prin valorile şi idealurile împărtăşite. Printre deciziile politice adoptate în zilele imediat următoare atacurilor se numără participarea noastră ca aliat efectiv al NATO în operaţiunile antiteroriste; acordarea dreptului de survol pentru susţinerea campaniei din Afganistan; aplicarea de măsuri pentru combaterea finanţării operaţiunilor teroriste; semnarea acordului SOFA cu Statele Unite; hotărârea Parlamentului privind participarea militarilor români la operaţiunile din Afganistan şi intensificarea operaţiunilor de cooperare cu Statele Unite, cu alte state democratice în domeniul informaţiilor.”

Iată însă şi ceea ce scriam, pentru Jurnalul Naţional, la 13 septembrie 2011:

„Cei zece ani scurşi de la marţea neagră din America n-ar trebui să nască doar momente solemne şi comemorări. Ar trebui să analizăm serios şi ceea ce s-a petrecut după aceea. Cum au evoluat sistemele diverse, politice, militare, de transport sau de informaţii. S-a spus şi se mai spune că după 11.09.2001 lumea nu a mai putut fi aceeaşi. Pare adevărat. Dar în ce fel s-a schimbat? Cât de organizat? Cât de coerent? Care e preţul schimbării? În ce constă el?

Confruntările cu termeni nedefiniţi sunt cele mai periculoase. În primul rând pentru că regulile se definesc din mers şi câştigă mereu cel mai rapid si mai adecvat la realitate, mai apt să o speculeze. Nu neapărat cel mai puternic. Războiul clasic avea forme definite dincolo de varietatea strategiilor. Cineva trecea frontiera cu o armată şi altcineva încerca să-l oprească. În cazul terorismului, frontiera nu mai e relevantă, inamicul nu vine la porţile cetăţii, ci chiar la tine acasă, în parcuri, avioane, restaurante şi hoteluri. Cum îl vânezi fără să te răneşti tu însuţi? Cum reuşeşti să opreşti nu numai un om cu o bombă dar şi fenomenele psihosociale si civilizaţionale din spatele lui, cele care produc ritmic oameni împachetaţi cu dinamită?

E foarte clar că statele occidentale aveau la dispoziţie structuri antrenate mai ales să se lupte cu alte state. Inclusiv la nivelul informaţiilor. Nu aveau un aparat capabil să facă faţă unui soi de război de partizani la scară globală. Iar în aceşti zece ani, statele n-au reuşit să dezvolte satisfăcător un sistem adaptat noii situaţii.

În faţa acestei situaţii confuze s-a aplicat „doctrina Bush”. Simplă, eficientă, dar şi producătoare de mari pagube colaterale. „Dacă teroristul e la tine în ogradă, răspunzi tu pentru el.” Tu, stat, evident. Cam ca în dreptul civil, unde se vorbeşte de răspunderea pentru fapta altei persoane. În baza acestei idei a început războiul din Afganistan, pe ea s-a încercat fundamentarea războiului din Irak şi tot de aici au plecat mai multe alte acţiuni militare sau politice. Din păcate, în ciuda fermităţii, determinării şi severităţii pe care le demonstrează, asemenea strategii au născut şi contraefecte. Iar războaiele citate mai sus sunt departe de un final convenabil, în ciuda resurselor uriaşe pe care le-au consumat.

În Europa şi America se discută tot mai mult despre limitele luptei legislative cu terorismul. Despre cât de util sau de nociv e „Patriot Act” sau legislaţiile similare din alte ţări. Renunţarea la o serie de garanţii tradiţionale şi multiplicarea restricţiilor creează pericole pentru sistemul politic de tip occidental. Instrumente ale luptei cu terorismul pot fi uşor folosite în lupta politică de acasă. Dar este o societate de tip „Big Brother” preţul acceptabil pentru a ne apăra în faţa oamenilor cu dinamită?

În cele din urmă, merită reamintit ce a spus de curând Barack Obama: „Cei care au acţionat atunci împotriva noastră nu au învins!”. E un adevăr. Dar unul în mişcare. Depinde mult de felul în care vom şti să ne adecvăm reacţiile şi sistemele. Dacă vom ajunge la societăţi închise, bazate pe supraveghere excesivă, s-ar putea ca „ei” să învingă pentru că, în fond, asta urmăresc. Dispariţia unei formule de organizare socială bazată pe libertate, democraţie şi control pluralist. În definitiv, până unde poţi limita libertatea în numele luptei pentru libertate?„

Ce a însemnat operaţiunea din Irak? Între altele, un război în care americanii au pierdut mai mult de 4400 de soldaţi şi au cheltuit mai mult de 800 de miliarde de dolari. În urmă cu patru ani, preşedintele Obama declarase că va muta „ţinta” de la Irak la Afganistan. Şi acolo au murit 1500 de soldaţi americani, cheltuielile fiind de cel puţin 400 miliarde de dolari (Albert R. Hunt, IHT, 24 septembrie 2012). Care este însă soluţia? Ar fi mult de discutat…

Chestiuni controversate în relaţiile bilaterale

De-a lungul acestor 22 de ani, în relaţiile bilaterale au existat diverse teme – adevărate sau fabricate, autentice sau construite, proprii sau venite pe filiera altor guverne. Nu voi putea să le enumăr sau să le comentez pe toate. Poate chiar percepţia mea nu este cea mai corectă. Dar această listă trebuie întocmită pentru a trage concluzii pentru viitor.

La începutul anilor ’90:

1) Situaţia fostei securităţi;

2) Situaţia televiziunii independente;

3) Realizarea unor alegeri libere (în 1990, 1992; în 1996 a fost OK !)

4) Condiţionarea acordării „clauzei naţiunii celei mai favorizate” de o „neutralizare” unilaterală de către guvern a efectelor sale politice;

5) Liberalizarea adopţiilor internaţionale.

La sfârşitul anilor ’90:

1) Includerea/neincluderea României, în 1997 la Madrid, în grupul ţărilor care urmau să adere la NATO. Răspunsul american a fost pozitiv doar pentru ţările din grupul Visegrad.

2) Abordarea în cazul bombardării Belgradului. Eu am fost, la fel ca şi colegii mei din PSD, rezervat în ceea ce priveşte rolul bombardamentelor asupra Belgradului, în 1999. Am crezut atunci (şi cred şi acum) că acea decizie a complicat lucrurile şi mai mult. Ca dovadă că Miloşevici nu a fost schimbat în urma bombardamentelor, – care nu ar fi făcut decât să mărească gradul de solidaritate internă – ci la alegerile care au urmat.

La începutul anilor 2000:

1) Interzicerea adopţiilor internaţionale, în condiţiile unor consultări permanente, legate de aderarea la UE, cu oficialităţi de la Bruxelles, în principal cu baroneasa Emma Nicholson.

Cu toate acestea, în perioada în care am condus guvernul, România a beneficiat de un credit nerambursabil de 15 milioane de dolari din partea Statelor Unite ale Americii, pentru susţinerea reformei în sistemul de protecţie a copilului, în baza unui memorandum de înţelegere între guvernele României si Statele Unite.

Împrumutul nerambursabil acordat, de SUA avea ca principal scop prevenirea abandonului familial şi identificarea de modalităţi de ocrotire a copiilor în mediul familial. Proiectul îşi propunea reducerea cu 50% a numărului de copii din instituţiile specializate şi cu 30% a numărului de instituţii de ocrotire. Totodată, se urmărea implementarea în 20 de judeţe a unui program prin intermediul unui parteneriat între serviciul public şi organizaţii non-guvernamentale locale. „Cele 15 milioane de dolari vor ajuta la completarea finanţării unor proiecte importante pentru copiii României şi vor demonstra că România are o colaborare foarte bună nu doar cu guvernele europene, ci şi cu Guvernul Statelor Unite”, spuneam cu prilejul semnării Memorandumului.

Am subliniat şi interesul comun al României şi al SUA ca ţara noastră să beneficieze de o reglementare corectă a adopţiilor internaţionale care să împiedice corupţia într-un domeniu atât de sensibil. „De îndată ce vom avea reglementări mai bune, această măsură va fi ridicată”, am mai declarat, referindu-mă la moratoriul asupra adopţiilor internaţionale, responsabilitatea pentru copiii României revine însă, în primul rând Guvernului României.

2) Soarta unor proiecte economice majore, gen Bechtel. M-am referit, pe larg, într-un comentariu anterior, la aceste aspecte.

3) Planul de retragere din Irak. Am considerat, la finalul lui 2004, spre deosebire de Traian Băsescu, care apăra o poziţie maximalistă că putem vorbi despre un plan de retragere din Irak, pus la punct în urma unor consultări cu SUA şi cu autorităţile de la Bagdad.

Iată o relatare din presă, din acea perioadă – „Guvernul îşi menţine poziţia faţă de eventuala retragere a trupelor româneşti din Irak în 2005” – (14 noiembrie 2004): Autorităţile de la Bucureşti îşi menţin punctul de vedere prezentat de premierul Adrian Năstase referitor la o posibilă retragere a trupelor româneşti din Irak în 2005, în cazul în care alegerile din acest stat vor duce la o normalizare a situaţiei din zonă. „Incidentul produs aseară la Bagdad, în urma căruia un militar român a fost rănit nu va influenţa această decizie.” a declarat duminică, la Cernavodă, Adrian Năstase. „Sperăm că alegerile care vor avea loc în Irak, în prima parte a anului viitor, să ducă la o normalizare graduală a situaţiei în regiune şi în acest caz vom examina posibilitatea retragerii, la sfârşitul lunii iunie 2005 a militarilor români”.

4) Poziţia în legătură cu achiziţionarea avioanelor militare F-16.

Rezervele – mă refer, în principal, la rezervele mele – decurgeau din schimbarea statutului României – devenisem membri ai unei Alianţe şi nu mai trebuia să „acoperim” singuri toate graniţele, cu toate categoriile de arme. De aceea, după ce am stabilit procentul de 2,38% din PIB (acum a scăzut, cred la aproximativ 1%) le-am cerut celor de la MApN să se consulte cu cei de la Comandamentul NATO de la Bruxelles şi să stabilească în ce mod se poate exprima plus-valoarea noastră ca aliaţi şi, în consecinţă, să cumpărăm nave sau radare plus rachete sol-aer, sau avioane sau tancuri sau submarine. Pentru că nici nu era nevoie şi nici nu aveam bani să le cumpărăm pe toate – deşi, evident, toţi ofiţerii de la armele respective doreau modernizarea echipamentelor. În condiţiile acestea, cei de la Statul Major General, în consultările cu cei de la Bruxelles, au stabilit  că mai utile – ţinând seama că România este riverană la Marea Neagră – ar fi navele militare, nu avioanele. În acest fel, s-au cumpărat fregatele din Marea Britanie. De ce acele fregate? Răspunsul îl pot da numai cei care au decis, la nivel tehnic şi aveau contacte cu firme gen BAE Systems.

5) Boeing sau Airbus ?

Decizia era greu de luat. Oricum, TAROM-ul nu-şi poate permite să aibă două flotile diferite de avioane. „Europenii”, în perioada negocierilor noastre de aderare, ne întrebau dacă vrem cumva să aderăm la Statele Unite ale Americii ?! Ei considerau că este anormal să primim bani nerambursabili de la contribuabili europeni şi să-i cheltuim cumpărând avioane din SUA. Discuţia continuă …

6) Iertarea de datorie a Irakului, decisă de Clubul de la Paris în 2004, la propunerea SUA – vezi detalii într-un comentariu anterior.

7) Cazul Teo Peter

În 6 decembrie 2004, am transmis o scrisoare preşedintelui George Bush, prin care îi adresam rugămintea de a se implica în soluţionarea situaţiei generate de tragicul accident, în care şi-a pierdut viaţa regretatul interpret Teo Peter. Relatând împrejurările în care s-a produs accidentul şi modul în care autorul acestuia, angajat al Ambasadei SUA la Bucureşti, s-a sustras probelor de analiză a alcoolemiei, am arătat că plecarea cetăţeanului american din ţara noastră a revoltat opinia publică din România. Prevederile Convenţiei de la Viena, care au permis autorităţilor americane să procedeze în acest fel – este adevărat – ne permiteau şi nouă că cerem ridicarea imunităţii în cazul lui Robert Cristopher, astfel încât acesta să răspundă în faţa justiţiei în România. Ceea ce am şi făcut. Din păcate, după alegerile din 2004, noile autorităţi nu au continuat demersul iniţiat de mine. Textul scrisorii către preşedintele Bush poate fi citit la mine pe blog. Oricum, am înţeles, dintr-o telegramă a ambasadei, publicată recent, pe Wikileaks, că demersul nu a fost pe placul ambasadei americane, care lăuda, în schimb, poziţia conciliantă a lui Băsescu.

În felul acesta, s-a creat un precedent – după cum vedem zilele acestea.

8) Poziţia PSD, de fapt a mea, faţă de Mircea Geoană, în 2004.

Când am format guvernul, l-am „adus” pe Mircea Geoană de la  Washington, care era ambasador, în funcţia de ministru de externe. Ulterior, a dorit să intre în politică. Aşa a devenit secretar şi apoi vicepreşedinte al PSD. În 2004, contrar părerii mele, s-a lăsat convins de organizaţia de Bucureşti, cu „binecuvântare” de la Cotroceni, să candideze la Primăria Bucureştiului. A fost un dezastru. Reprezentanţi ai unor cercuri americane au considerat că am vrut să-l „sacrific” pe Geoană. Nici vorbă. De altfel, în campania pentru prezidenţiale, la sugestia lui şi a unor consilieri, am folosit formula „ticketului” american (tandemului preşedinte – vicepreşedinte; la noi preşedinte – premier). E greu de spus, acum, dacă a fost bine sau rău.

9) Poziţia în legătură cu statutul provinciei Kosovo.

Spre deosebire de poziţia americană, care a sprijinit evoluţia graduală spre statalitate şi suveranitate a provinciei Kosovo, alături de alţi lideri politici (inclusiv Traian Băsescu), pentru raţiuni politice dar şi de drept internaţional, eu am considerat că este vorba de un precedent periculos. E adevărat, pentru alte motive, şi Rusia a avut aceeaşi abordare.

Am considerat însă că şi situaţia de fapt trebuia luată în calcul, şi de aceea, am organizat în străinătate, în urmă cu câţiva ani, cu ocazia unei reuniuni internaţionale la care participam, o întâlnire informală a unui lider din echipa guvernamentală a României cu premierul din Kosovo – pe care îl cunoşteam foarte bine, de la întâlnirile Internaţionalei Socialiste.

10) Interese speciale americane în anumite domenii economice (spre exemplu în industria farmaceutică). Aici, de asemenea, ar fi multe lucruri de comentat.

România între SUA şi Uniunea Europeană

România s-a găsit, în mai multe ocazii, în ipostaza de a se afla între SUA şi Uniunea Europeană. Răspunzând pozitiv unor solicitări ale SUA, România s-a trezit, fără să vrea, în situaţia de a-şi crea o problemă cu Europa, fiind admonestata pentru că se pliază pe interesele aliatului de peste Ocean. Şi invers. Mulţi observatori, dar şi o parte a opiniei publice au devenit destul de critici şi de sceptici în legătură cu această postură a României.

Chiar NATO a trecut printr-o criză cu prilejul războiului din Irak, când ţările membre ale Alianţei au avut poziţii divergente, accentuate pe măsură ce intervenţia întâmpina tot mai multe critici din partea opiniei publice internaţionale. S-a creat atunci o crevasă adâncă între SUA şi unii aliaţi tradiţionali ai săi din Europa, cum ar fi Germania şi Franţa, chiar si Spania, ceea ce a generat o situaţie tensionată.

La o emisiune, la PRO VEST, în 15 martie 2003, afirmam: „Nu vrem să fim puşi în situaţia de a alege între Statele Unite ale Americii şi Uniunea Europeană, între Europa „veche” şi cea „nouă”, între diferite ţări din cadrul Alianţei Nord-Atlantice. Este convingerea noastră că numai o Europă unită, aflată în relaţii transatlantice de strânsă colaborare, numai acţiunea lor solidară poate contribui la combaterea terorismului şi a proliferării armelor de distrugere în masă, la promovarea păcii şi stabilităţii în lume. Interesele de lungă durată ale Statelor Unite şi ale Europei le cer să colaboreze cât mai strâns şi România poate, prin poziţia sa, să contribuie la aceasta. Valorile comune ale democraţiei, libertăţii, ca şi dorinţa de dezvoltare în securitate, sunt factori care trebuie să unească statele democratice.”

Mai spuneam, cu acel prilej, în legătură cu declanşarea războiului din Irak: „Statele Unite ale Americii sunt într-o situaţie de mare nervozitate, sub o mare presiune pe o tendinţă izolaţionistă, cum nu a mai existat probabil de dinainte de al doilea război mondial. S-a depus chiar un proiect de moţiune în Senatul american pentru ca Statele Unite să se retragă din ONU. Este clar că Statele Unite au impresia că sunt trădate, că nu sunt sprijinite şi ar dori cumva să arunce în aer întregul sistem instituţional, care înseamnă ONU, care înseamnă şi alte organizaţii. Este un moment extraordinar de delicat şi trebuie să vedem lucrurile şi din punct de vedere european sau, în sfârşit, al categoriilor de ţări europene care, sigur, au un alt tip de sensibilitate şi privesc lucrurile cu anumite nuanţări.”

Pe de altă parte, în condiţiile aderării noastre la NATO şi ale parteneriatului strategic cu SUA, am considerat că aderarea României la UE nu afectează negativ relaţiile cu SUA, fiind vorba, pentru ţara noastră, de două proiecte politice esenţiale, complementare.

În cadrul dezbaterilor din campania prezidenţială din 2004, a fost readus în discuţie şi subiectul „SUA sau Europa?”. Am precizat atunci că alianţele şi parteneriatele trebuie judecate în funcţie de interesul naţional şi că interesul principal al României este acela de a dezvolta parteneriate cu toate ţările importante. „Nu trebuie să ne punem problema de a alege între SUA şi Europa, numai un amator poate să spună aşa ceva. România nu îşi permite un astfel de lucru”, am subliniat, explicând că, din punct de vedere al securităţii naţionale, este importantă relaţia cu SUA, iar, din punct de vedere economic şi politic, România trebuie să participe la evoluţiile europene. (Rompres, 13 noiembrie 2004)

E adevărat, tot atunci, (în decembrie 2004), Băsescu anunţase că va cere renegocierea capitolelor cu UE, deşi, ulterior, a uitat de ideea asta, dar şi Axa Bucureşti – Londra – Washington. Interesant este faptul că, în prezent, Traian Băsescu este susţinut atât de „stânga” americană (administraţia Obama/Biden) dar şi de „dreapta” europeană (Barroso, Reding/PPE). Desigur, pentru raţiuni diferite.

Prietenii noi sunt mai importanţi decât prietenii vechi

Închei această analiză cu un capitol care, pentru mine, este neplăcut. De-a lungul ultimilor săptămâni, am rememorat o cronologie subiectivă (şi selectivă) a relaţiilor româno-americane, la dezvoltarea cărora – cred – că am avut o anumită contribuţie. De la „dezgheţul” în relaţiile bilaterale din 1990 – de după mineriada din 13-15 iunie – până la realizarea unui conţinut de substanţă, în plan politico-strategic, economic şi militar, al parteneriatului dintre ţările noastre.

În opinia mea, parteneriatul strategic româno-american a fost determinat de dimensiunea politică şi, în acelaşi timp, de dimensiunea militară, în condiţiile în care reforma armatei în România, s-a realizat, în mare măsură, pe baza unui sprijin american deosebit, acordat de-a lungul a mai mulţi ani. În acest fel, armata română a devenit o armată profesionistă şi restructurată, din punctul de vedere al misiunii, al echipamentelor, al capacităţii de deplasare. De asemenea, parteneriatul este important din punctul de vedere al abordării problemelor regionale în zona Balcanilor şi zona Mării Negre.

România a devenit în acelaşi timp, în aceste două decenii, un aliat solid, participând la diverse activităţi în teatrele de operaţiuni din Irak, Afganistan, Bosnia, Kosovo – perioada în care am fost prim ministru jucând un rol important.

Ceea ce m-a surprins, în mod neplăcut, însă, după alegerile prezidenţiale din 2004 – „câştigate” de Traian Băsescu, în condiţiile cunoscute, şi după formarea unui guvern în condiţii ce nu aveau nici o legătură cu „statul de drept” – a fost faptul că autorităţile americane, preocupate de nevoia unui sprijin necondiţionat pentru anumite proiecte legate de unele interese regionale (războiul din Irak, etc.) au acceptat, tacit, actele de hărţuire şi de răzbunare politică din partea lui Traian Băsescu împotriva adversarilor săi – în principal, împotriva mea.

În acelaşi timp, autorităţile americane – interesant, simultan cu liderii de la Moscova – au luat poziţie faţă de condamnarea fostului premier ucrainean – Yulia Timoshenko – participantă, în 2004, la Revoluţia Oranj de la Kiev. Este adevărat, în SUA trăiesc în jur de 2 milioane de ucraineni care votează!

Această atitudine, care a ajutat la crearea unui sistem autoritar în România– şi care a adus, poate, câştiguri de moment, capitalizate, în special, în colaborarea serviciilor de informaţii, nu a permis însă dezvoltarea necesară a regimului politic democratic de la Bucureşti – cu consecinţele cunoscute din ultimele luni. Este evident că rezultatul acestui sprijin necondiţionat pentru Traian Băsescu, „sponsorizat politic” de ambasadorii Taubman şi Gitenstein, în condiţiile pierderii credibilităţii şi popularităţii actualului preşedinte al României a dus, indirect, şi la o pierdere de popularitate în ţara noastră pentru SUA. Este o situaţie care poate fi comparată, mutatis mutandis, cu ceea ce s-a întâmplat în Egipt sau Pakistan. Interesele pe termen scurt sunt oare mai importante decât cele pe termen lung?

Probabil că, de aici, a pornit şi necesitatea unei „re-calibrări” de poziţie, de la centru ( de la Washington). În felul acesta interpretez eu vizita lui Philip Gordon, emisarul Departamentului de Stat, la Bucureşti şi declaraţiile sale ulterioare. Iată ce spunea asistentul secretarului de Stat american, cu ocazia vizitei sale în România: „Vreau să cred că liderii din toate părţile spectrului politic doresc … ca parteneriatul NATO şi cel cu SUA şi scutul anti-rachetă să meargă înainte…” Iar lui Traian Băsescu, „i-am cerut să colaboreze în mod pragmatic cu guvernul” şi „să lucreze împreună în interesul populaţiei şi al parteneriatului nostru.”

De altfel, în urmă cu o lună (20-21 septembrie), la Washington a fost organizat Forumul pentru Strategie Statele Unite – Europa Centrală. În cadrul acestei reuniuni, Philip Gordon, subsecretarul de stat însărcinat cu problemele europene, a spus că SUA nu au abandonat acest spaţiu, ci doar strategia s-a schimbat. La eveniment, Gordon a vorbit despre situaţia din România, exact în termenii în care a făcut-o şi atunci când a fost la Bucureşti.

Dar, aşa cum rezulta şi dintr-un sondaj IRES, realizat după Referendum, 50% din cei chestionaţi considerau că „este rău că statele occidentale, inclusiv SUA, fac presiuni asupra Guvernului României pentru respectarea procedurilor democratice” iar 52% considerau că România nu trebuie să accepte aceste presiuni.

Interesantă şi declaraţia recentă a lui Philip Gordon când, răspunzând unei întrebări a unui jurnalist român despre ce ar trebui să facă România în viitor pentru a-şi recâştiga încrederea şi dacă Washingtonul mai este îngrijorat cu privire la situaţia din România, el a spus: „Îngrijorările noastre, în acest caz particular, au avut de-a face, aşa cum bine ştiţi, cu eforturile de a schimba rezultatele aparente ale referendumului de demitere a preşedintelui. Am fost şi suntem foarte atenţi să nu interferăm în afacerile interne ale României, însă am vrut să fie clar că lumea, comunitatea internaţională, nu va considera legitimă schimbarea procedurilor de vot după desfăşurarea referendumului şi în contradicţie cu ceea ce Curtea Constituţională a hotărât. Am subliniat importanţa respectării oricărei decizii a Curţii Constituţionale, iar acesta a fost testul credibilităţii democraţiei din România. Şi sunt mulţumit că pot spune că aceasta este ceea ce şi guvernul a făcut în cele din urmă. Cu toate că am auzit despre posibile fraude ale votului şi deliberări despre un potenţial refuz de a accepta hotărârea Curţii Constituţionale, Curtea a decis, listele de votanţi care au fost folosite au fost respectate, iar preşedintele suspendat a fost reinstaurat conform statului de drept. Iar acesta este rezultatul corect”.

El a mai adăugat: „În mod clar, continuăm să urmărim România foarte strâns. Ştiu că unii în România se gândesc să organizeze un alt referendum, găsind astfel alte metode de a-l înlătura pe preşedinte. Trebuie subliniat din nou că trebuie respectate procedurile constituţionale”.

Este evident că autorităţile americane ştiu exact care este situaţia la care s-a ajuns în România, ştiu că Traian Băsescu nu mai are, după referendum, legitimitate, ca preşedinte. Administraţia americană, însă, nu avea şi nu are nevoie, în perioada de pre-campanie şi de campanie electorală din SUA de încă un scandal într-o ţară aliată… Este o poziţie uşor de înţeles.

Ceea ce nu este de înţeles este faptul că sunt lăsaţi unii reprezentanţi ai administraţiei, la Bucureşti, să participe la jocuri politice interne, partizane, exprimând, direct sau indirect, un sprijin major politic pentru actualul preşedinte şi pentru colegii săi.

În perioada cât a funcţionat la Bucureşti, ca ambasador, în anii 2001 – 2004, Michael Guest s-a erijat, oarecum, în postura de „şef al opoziţiei” române, nerespectând uzanţe diplomatice şi amestecându-se, direct, în chestiuni ce ţineau de viaţa politică internă din România. Pe aceeaşi linie, a lipsei de echidistanţă faţă de „actorii” politici din România, s-a situat şi actualul ambasador american, Mark Gitenstein, care s-a exprimat frecvent în legătură cu chestiuni de politică internă din ţara noastră. De ce nu se comportă în acelaşi fel ambasadorii din Franţa sau Germania? De ce ambasadorul Spaniei (singura ţară din Europa în care există o instituţie asemănătoare cu DNA) nu iese public să ne spună cine trebuie să fie numit la conducerea DNA sau cum ar arăta portretul robot al acestuia? De altfel, din câte ştiu, în Statele Unite, Procurorul General este votat în Senat, în urma unei nominalizări politice. Să fie acesta un exemplu de „bune practici”?

Iată portretul pe care i-l făcea, Mark Gitenstein, în iunie 2011, lui Daniel Morar. Un portret mişcător, antologic, pe care nu mă pot împiedica să-l reproduc în totalitate, fără să-l comentez: „Daniel Morar este un om extraordinar de curajos şi foarte competent. Îmi aduc aminte că acum câteva luni l-am dus pe procurorul SUA, Lanny Breuer să îl cunoască. Lanny a ieşit din biroul lui Daniel şi mi-a spus: „aşa da, procuror!”Si nu a spus acest lucru doar pentru că biroul lui îţi dădea impresia că este genul de om căruia îi pasă foarte mult de un singur lucru: să-şi facă meseria aşa cum trebuie şi să elimine corupţia din rândul instituţiilor statului. Orice îndoială pe care ai putea-o avea cu privire la capacităţile lui Morar se risipeşte când începe să vorbească. Privirea lui pătrunzătoare, serioasă te ţintuieşte în timp ce el îţi adresează întrebări dificile, transmiţând fermitate şi hotărâre. Pe scurt, trebuie să ai capacitatea de a „spune adevărul puterii”. Cu siguranţă Daniel poate face acest lucru. Uneori, atunci când eşti funcţionar al statului, poţi măsura succesul mai degrabă după numărul de duşmani, decât după numărul de prieteni pe care îi ai.”

Ambasadorul Gitenstein a anunţat public că „mentorul” său în problemele justiţiei din România este Monica Macovei (Mentor era învăţătorul lui Telemach, fiul regelui Ulysse!). Se ştie însă foarte bine că Monica Macovei – cu un trecut de procuror de pe vremea lui Ceauşescu – a fost instrumentul prin care Traian Băsescu şi-a subordonat justiţia – modificând legi şi numind peste 4600 de procurori şi judecători noi – de 50 de ori mai mulţi decât foştii preşedinţi ai României. În condiţiile în care ministrul „independent” al justiţiei – Monica Macovei – a primit sinecura de europarlamentar din partea partidului lui Băsescu, devenind şi vicepreşedinte al acestui partid, în condiţiile în care omul de încredere al acesteia – Laura Stefan – a devenit omul de încredere şi sfătuitorul ambasadorului, (cu ocazia sărbătoririi Zilei Naţionale a Americii, la 4 iulie 2011, ambasadorul Gitenstein a oferit exemplul a şapte români „care şi-au dedicat viaţa pentru a face din România un loc mai bun”. Între ei figura „expertul anti-corupţie” Laura Stefan) în condiţiile în care – spun unii jurnalişti – au avut loc frecvente întâlniri cu şefii parchetelor , ei bine, în aceste condiţii, mai poate fi considerat Mark Gitenstein un ambasador ce-şi respectă mandatul de imparţialitate în România? Nu cred.

I-am transmis, în câteva rânduri, prin scrisori sau comentarii publice, că, în opinia mea, ambasadorul încalcă uzanţele diplomatice şi dovedeşte partizanat politic. 

Vă mai dau un exemplu – ceea ce eu consider a fi un act gratuit şi, în acelaşi timp, incalificabil. În data de 11 aprilie 2012, Ambasada SUA de la Bucureşti m-a anunţat că mi-a fost retrasă viza de călătorie în SUA. (textul poate fi citit, mai jos)

 

La acel moment, niciunul din dosarele fabricate de Băsescu, Macovei şi Morar nu era judecat definitiv. Condamnarea mea, ca preşedinte de partid, în dosarul politic al afişelor electorale din 2004 – pentru care nici după 4 luni nu a fost redactată motivarea – a avut loc după 2 luni şi jumătate – la 20 iunie – de la acea notificare a Ambasadei. Ştia ambasadorul Gitenstein, atunci când a propus la Washington retragerea vizei pentru mine, că urmează să fiu condamnat? Fusese informat în acest sens de „colaboratorii” săi români?

Repet, mi se pare un gest incalificabil şi, în acelaşi timp, jignitor la adresa cuiva, care, timp de peste 20 de ani, a făcut eforturi – să nu spun mai mult – pentru o relaţie solidă cu Statele Unite.

În plus, în mod evident, nu vroiam să călătoresc în această perioadă în SUA sau să cer azil politic acolo. Iar după condamnare, pentru motive evidente, nu era posibil să călătoresc nici în ţară şi nici în străinătate.

Această propunere a ambasadorului Gitenstein – de a mă pune pe o listă de indezirabili sau, eventual, de terorişti – este descalificantă şi pentru Gitenstein dar şi pentru cei care au acceptat propunerea sa, fără să verifice raţiunile ce stăteau la baza ei.

Este şi un exemplu urât pe care Mark Gitenstein îl oferă, sprijinindu-şi prietenii politici din România şi dovedind că prietenii noi se bucură de „precădere diplomatică” faţă de prietenii vechi.

Nu ştiu de ce, îmi vine în minte un alt exemplu celebru (fără a face o comparaţie): după începerea celui de-al doilea război mondial, Nicolae Titulescu, aflat în Franta, dar vânat de nazişti, a vrut să se refugieze în Elveţia neutră – contribuţia lui la impunerea Genevei ca sediu al Ligii Naţiunilor fiind bine cunoscută. Viza însă i-a fost refuzată!

Ceea ce mi se pare ciudat este că atunci când unora le convine abordarea ambasadorului legată de anumite decizii ale Curţii Constituţionale care-l favorizează pe Traian Băsescu, ei uită că acelaşi ambasador îşi permitea să critice, în termeni foarte duri – la 21 iunie 2011 – o altă decizie a Curţii Constituţionale (oare ambasadorul român la Washington şi-ar permite să critice public o decizie a Curţii Supreme a SUA?) privitoare la o propunere de revizuire a Constituţiei, înaintată de Traian Băsescu: „Ambasada SUA este îngrijorată de decizia Curţii Constituţionale privind constituţionalitatea propunerilor de amendare a Constituţiei României. Dorinţa autorităţilor române de consolidare a modului de administrare a justiţiei din România în lupta împotriva corupţiei este lăudabilă. Amendamentele la Constituţie care ar face posibilă punerea sub sechestru şi confiscarea bunurilor obţinute în mod ilegal şi ar limita imunitatea extinsă de care se bucură în prezent parlamentarii şi miniştrii, menite să asigure alinierea la normele occidentale, joacă un rol esenţial în aceste eforturi. Decizia Curţii constituie un obstacol în calea acestor eforturi şi, în numele „drepturilor fundamentale”, răpeşte poporului posibilitatea de a decide. Poporul român ar trebui să poată analiza liber aceste schimbări prin intermediul reprezentanţilor aleşi. Într-o republică democratică, modificarea Constituţiei nu ar trebui să depindă de capriciile celor care deţin temporar majoritatea. Poporul ar trebui să aibă puterea de a corecta erorile. De pildă, în SUA, pentru a schimba Constituţia şi a îndrepta o greşeală a Curţii Supreme, este nevoie de o majoritate calificată a Congresului şi a legislaturilor statelor.”

Mai adaug un element ciudat în această ecuaţie: de ce o organizaţie militară americană pleda cu nerăbdare pentru “Năstase în puşcărie”? Pe 2 februarie 2012, web-site-ul de ştiri Southeast European Times (care acoperă zona de Sud-Est a Europei), anunţa condamnarea preliminară a lui Adrian Năstase în dosarul “Trofeul calităţii” (vezi http://www.zambacciancode.eu). La scurt timp după aceea, SETime a plătit pentru AdWords în Google, punând un link către acest reportaj, intitulat “Năstase în închisoare”, care apare afişat în Gooogle deasupra paginii lui Adrian Năstase. Aparent, era foarte important pentru editorii SETimes să se asigure că oricine ar căuta cuvinte cheie în Google, cum ar fi „Adrian Năstase” – sunt întâmpinaţi, ca prim rezultat, cu acest subiect, deasupra paginii mele personale. Acesta este un exerciţiu care nu a mai fost făcut până acum de SETimes. În acelaşi timp, SETimes a publicat o reclamă pe website-ul românesc Hotnews, recunoscut ca fiind canalul de propagandă al lui Traian Băsescu, cu titlul “Năstase la închisoare”. Precizez că Southeast European Times este sponsorizat de Comandamentul European al Statelor Unite.

De aceea, mă întreb: Există o conexiune între sprijinul public acordat de către Ambasadorul Gitenstein pentru şeful DNA (procurorul Daniel Morar), mărturia Monicăi Macovei că DNA este finanţat cu bani ai Departamentului de Stat şi angajarea ciudată a Organizaţiei militare a Statelor Unite în a pleda pentru încarcerarea mea înainte ca procesul să fie terminat, conform legislaţiei din România? Făcea parte, cumva, acest demers din „parteneriatul” strategic româno – american?Conform propriilor declaraţii de la rubrica Disclaimer de pe propriul website:“Southeast European Times este sponsorizat de Comandamentul European al SUA, comandamentul militar comun responsabil pentru operaţiunile SUA din 52 de ţări.” Conform website-ului Comandamentului european al Statelor Unite (USEUCOM): “Misiunea Comandamentului european al Statelor Unite este de a conduce operaţiuni militare, angajamente militare internaţionale şi parteneriate între agenţii în vederea creşterii securităţii transatlantice şi pentru viitoarea apărare a Statelor Unite”.

Iată şi mesajul de „optimism” transmis de către Mark Gitenstein, românilor care ieşiseră în stradă în iarna lui 2011, mesaj care se baza pe faptul că ei încă mai aveau „dreptul dat de Dumnezeu de a avea păreri diferite fără a se teme că vor fi împuşcaţi de pe acoperişuri”. Arătând că acesta este un semn al progresului, ambasadorul Gitenstein, la gala „Personalităţilor Anului 2011”, le sugera celor care încă mai aveau îndoieli în această privinţă, să-i întrebe pe cetăţenii sirieni!!

Închei această lungă incursiune în relaţiile româno – americane, cu un fragment dintr-un articol pe care l-am scris pentru „The Washington Times”, în 8 decembrie 2004: „Cu 60 de ani în urmă, lideri vizionari din Europa şi America au început să construiască noi instituţii după devastările celui de-al doilea Război mondial”. Scriam atunci că „60 de ani nu înseamnă pentru ele „vârsta pensionării” ci o vârstă a remodelării şi refocalizării, pornind de la noile provocări”.

După 8 ani de la acel articol, suntem, din nou, înaintea unor alegeri – în Statele Unite, dar şi în România. Vom putea găsi, oare, împreună, după alegeri, răspunsuri mai înţelepte la problemele care ne frământă?

Aceasta rămâne o întrebare deschisă…

Lumea, Americanii și noi (VI) – Ambasadorii americani în România

Este titlul editorialului publicat zilele astazi in Jurnalul National. Editorialul poate fi citit aici.

Lumea, Americanii și noi (VI)

Ambasadorii americani în România

Am prezentat, în comentariile anterioare, diversele abordări ale politicii externe în administrația americană – așa cum le-am perceput eu – precum și aspecte ale relațiilor bilaterale, româno-americane, în contextul unor evenimente internaționale sau interne.

Voi încerca, în cele ce urmează, să prezint impactul asupra relațiilor bilaterale, ale personalității ambasadorilor americani acreditați la București.

Sigur, și ambasadorii români la Washington au avut un rol important în comunicarea directă și evoluția legăturilor la nivel înalt. Iată lista ambasadorilor români, trimiși după 1989 la Wasington: Virgil Constantinescu (1990-1992); Aurel Dragoș Munteanu (1992-1994); Mihai Horia Botez (1994-1996); Mircea Dan Geoană (1996-2001); Sorin Dumitru Ducaru (2001-2008); Adrian Cosmin Vieriță (din 2008).

O singură observație – prin 2007-2008, dacă îmi aduc bine aminte, timp de aproape un an, până la numirea lui Adrian Vieriță, România nu a avut ambasador la Washington (Sorin Ducaru fusese retras). Concluziile le puteți trage singuri…

Primul agent diplomatic american la București a fost Eugene Schuyler, în anul 1880. De atunci și până în 1989, au fost acreditați, succesiv, în România, 31 de ambasadori, unul dintre ei pentru 3 mandate (E. Schuyler, 1880; 1880-1882; 1882-1884) și altul pentru 2 mandate (W. A. Crawford, 1961-1964; 1964-1965).

După 1989, SUA au acreditat în România următorii ambasadori: Alan Green (1989-1992); John R. Davis Jr. (1992-1994); Alfred Moses (1994-1997); James Rosapepe (1997-2001); Michael Guest (2001-2004); Jack Dyer Crouch II (2004-2005); Nicholas Taubman (2005-2009); Mark Gitenstein (din 3 august 2009).

Dintre aceștia, doar 2 ambasadori au fost diplomați de carieră – John R. Davis Jr. (1992-1994) și Michael E. Guest (2001-2004), ceilalți 6 fiind persoane desemnate de Președintele SUA din afara sistemului diplomatic, „adeseori ca o recompensă pentru prieteni politici”. Este vorba despre: Alan Green Jr., Alfred Moses, James Rosapepe, Jack Dyer Crouch II, Nicholas F. Taubman și Mark Gitenstein.

Deci, în acest interval de 22 de ani (1990 – 2012), doar timp de 5 ani ambasadorii americani au fost ambasadori de carieră, în restul de 17 ani, în România, au fost acreditați ambasadori „politici” -în mod evident, mai puțin familiarizați cu uzanțele diplomatice și cu regulile Convenției de la Viena privind relațiile diplomatice și tentați să folosească diplomația publică,încercând – unii dintre ei – să influențeze, și în acest fel, deciziile autorităților de la București.

Dacă adăugăm și faptul că Michael Guest avea propriul său „război” în interiorul Departamentului de Stat și încerca să-și folosescă prezența la București și pentru aceste obiective, vom observa că doar timp de 2 ani, în perioada de după 1989, SUA au avut la București un singur ambasador – diplomat de carieră ( John R. Davis).

Ar fi interesant de văzut însă și raportul între ambasadorii SUA – diplomați de carieră și „political appointees” – trimiși în ultimii 22 de ani în alte țări – Polonia, Rusia, etc., pentru a judeca importanța strategică acordată României prin comparație cu celelalte state din Europa Centrală și de Est.

Sigur, în sistemul american, președinții nou aleși au dreptul să trimită sponsorii din campania electorală sau „prieteni politici”, ca ambasadori.

Aceasta este o practică curentă. Totuși procentul acestor „political appointee” nu trebuie să depășească 10% din numărul total al ambasadorilor și ei trebuie să obțină un aviz din partea Senatului.

Aceste reguli le-am introdus și eu în MAE în 1990, în condițiile în care erau presiuni enorme din partea celor care, din afara ministerului, se ” ofereau” să plece ca ambasadori. În mare măsură, aceste reguli s-au păstrat.

Este de discutat dacă pentru o țară ca România este mai bine ca ambasadorul american desemnat să fie diplomat de carieră sau să fie numit politic.

Există avantaje și dezavantaje.

Un diplomat de carieră poate folosi mult mai eficient „mașinăria” ministerului de externe pentru a „răspândi” comunicările sale, într-un sistem birocratic eficient, obținând pe „orizontala” agențiilor o acoperire mai bună.

Un ambasador numit politic, poate stabili, în schimb, o comunicare directă cu președintele sau vice-președintele SUA și, pentru anumite proiecte concrete, poate fi mai eficient. În schimb, cei din Departamentul de Stat ar putea fi tentați să nu-i dea suficientă atenție, știind că numirea sa este legată strict de durata președinției, iar cei la o vârstă mai înaintată – trimiși într-o formă de sinecură – la plecarea de la post ies, de fapt, complet, și din sistemul politic/diplomatic. Ambasadorul numit politic vine și pleacă, părăsind Departamentul de Stat, experiența lui cu România pierzându-se astfel.

Voi încerca să-i prezint, pe scurt, pe cei 8 ambasadori americani acreditați la București în perioada 1990-2012, și rolul lor în evoluția relațiilor bilaterale, așa cum le-am văzut eu.

Alan Greeen Jr. a fost numit politic, ambasador în România, de către președintele George Bush, la 10 octombrie 1989. El se ocupase de campania sa electorală, așa cum se ocupase, mai înainte și de cea a lui Gerald Ford și de cea a lui Ronald Reagen. Fără experiență diplomatică, „Punch”, în vârstă de 64 de ani, când a ajuns la București, crezând probabil că România lui Ceaușescu este o oază de liniște și ambasada un loc de odihnă a intrat direct în „revoluție” (el își prezentase scrisorile de acreditare lui Nicolae Ceaușescu, la 7 decembrie 1989).

O persoană plăcută, cu un stil direct, uneori cinic, Alan Green jr. era evident depășit de „nebunia” evenimentelor, din România (mineriade, securitate, bătălia FSN-opoziție, alegeri, Constituție) și de cele internaționale cu reverberații în România (invadarea Kuwaitului de către Irak, reunificarea Germaniei, destrămarea URSS, destrămarea Iugoslaviei).

Din fericire, el era „dublat” de Larry Napper, numărul 2 la Ambasadă (Deputy Chef of Mission), având, probabil, și conexiunile necesare pe zona serviciilor.

Niciodată, Alan Green nu a venit singur în audiență la mine, la MAE. Era întotdeauna însoțit de Larry Napper – un diplomat extrem de inteligent și de eficient care învățase și limba română. De altfel după 1991, el a fost numit director la Oficiul pentru URSS, respectiv CSI,din Departamentul de Stat și apoi trimis ambasador, succesiv în Latvia (1995-1998) și Kazahstan (2001-2004). Din 2005, a fost profesor la Univeritatea din Texas și director la Scowcroft Institute of Internațional Affairs. Este și membru al Council on Foreign Relations, în echipa care se ocupă de relatiile dintre SUA și Turcia.

După, Alan Grren, a fost desemnat ca ambasador în România, la 2 decembrie 1992, John R.  Davis Jr.. Misiunea lui s-a încheiat în august 1994.

John Davis Jr., în vârstă de 65 de ani la sosirea la post, fusese deja ambasador (interimar și apoi numit) în Polonia, în perioada 1983-1990. Un diplomat cu o mare experiență. Discuțiile mele cu el pot fi urmărite în volumele „România după Malta”.

A urmat Alfred H. Moses, în vârstă de 65 de ani la numirea sa ca  ambasador (29 septembrie 1994) și care a rămas la post până după alegerile prezidențiale din România din 1996 – câștigate de Emil Constantinescu – plecând din București la 11 august 1997.

Alfred Moses a fost consilier juridic al președintelui Jimmy Carter, dar și președinte al American Jewish Committee, înainte să vină în România. Într-un articol publicat în New York Times, în 1996, el povestește că a început să cunoască România ajutând evrei, înainte de 1989, să emigreze din România.

Îmi aduc aminte și de un articol al său din, International Herlad Tribune, (12 ianuarie 2001), – după ce fusesem votat ca prim-ministru -, în care Alfred Moses afirma: „partea frumoasă a lucrurilor este că noul guvern, condus de premierul Adrian Năstase, nu reprezintă o întoarcere la guvernul aflat la putere din 1992 până în 1996, condus de Nicolae Văcăroiu”. „Năstase este făcut din cu totul alt aluat. Fiind mai tânăr decât Văcăroiu, el nu a făcut politică decât după căderea lui Ceaușescu și nu poate fi catalogat ca un fost comunist, lucru valabil și pentru guvernul pe care la format”. El a avut un rol important și în trimiterea la Washington, în 1996, a lui Mircea Geoană.

James C. Rosapepe a fost desemnat ambasador în România la 10 noiembrie 1997 și a rămas la post până la 1 martie 2001. În vârstă de 46 de ani, Rosapepe era și un membru marcant al Partidului Democrat din SUA și om de afaceri cunoscut.

Purtătorul de cuvânt al fostului președinte american Clinton l-a descris cotidianului „Washington Post” drept un „lider puternic”. Aceeași publicație vorbea despre Jim Rosapepe ca despre un om „inteligent, articulat, care știe să asculte, abil negociator și bun cunoscător al Europei Centrale și de Est”. „The Baltimore Sun” sublinia „simțul umorului” fostului ambasador american în România, iar „The New York Times” nota, că Jim Rosapepe și-a concentrat eforturile și energia în promovarea oportunităților de afaceri americane în România și în identificarea de căi pentru sprijinirea tranziției. În primul an ca ambasador, exporturile spre România au crescut cu 30%, iar importurile cu 40%.

A scris o carte interesantă, publicată în Decembrie 2009 și în limba română: „Dracula a murit. Cum au supraviețuit românii comunismului, cum l-au încheiat și cum s-au ridicat după 1989 ca o nouă Italie” – un fel de jurnal de călătorie.

Cu acea ocazie, fostul ambasador american la București spunea – într-un interviu pentru Jurnalul Național – că cel mai bun lucru pe care românii pot să îl facă e să iși vorbească țara de bine. „Cel mai bun lucru pe care îl pot face românii în momentul de față este să își vorbească țara de bine. Românii suferă de pesimism din păcate și văd numai lucruri rele. Ceea ce este foarte curios, după parerea mea în discursul românului de rând, din țară sau din diaspora este veșnica referire la corupție. Corupția există peste tot dar oamenii nu vorbesc atât de mult despre acest subiect așa cum se întâmplă în România. România este noua Italie: latină și prosperă. Iar dezvoltarea merge în paralel cu acuzațiile de corupție”.

Și tot el adăuga: „Românii încă nu au o reacție organizată și o platformă de unde să își exprime părerea cu privire la teme precum corupția. Guvernul nu este decât oglinda poporului. Există însă și reversul medaliei. Societatea civilă din Statele Unite este poate prea bine organizată astfel încât, ori de câte ori se lucrează la un proiect de lege vor exista foarte multe grupuri care se vor opune derulării acestuia doar pentru că nu este în defavoarea celor pe care îi reprezintă. Cel mai bun exemplu este actuala dispută cu privire la sistemul de sănătate american”.

Mai deschis în abordări decât diplomații de carieră, mai liber în exprimări, el sublinia, într-un interviu din Decembrie 2009, pentru ziarul „Adevărul”: „România trebuie să înceteze să se mai privească drept o țară postcomunistă. Perioada postcomunistă s-a încheiat. Vorbind despre situația economică, problemele pe care România le are astăzi sunt problemele unei țări democratice capitaliste. Este vorba despre o criză capitalistă, nu despre o criză a comunismului”.

În același interviu, întrebat – după 10 ani – dacă acțiunea de bombardare a Serbiei, din primăvara lui 1999, sprijinită și de România, a fost punctul de cotitură pentru aderarea la NATO, Rosapepe a răspuns: „Nu cred că a fost un punct de cotitură, ci doar un moment de accelerare a parcursului României. România era în drumul spre NATO și spre Uniunea Europeană și cred că ar fi devenit țară-membră și dacă nu ar fi fost criza din Iugoslavia. România a devenit membru al NATO odată cu țările baltice. Dar uitați-vă ce s-a întâmplat de atunci în Balcani: Albania a devenit membru al NATO, Croația a devenit membru al NATO și este aproape de a deveni membru al Uniunii Europene. Cred că războiul din Kosovo doar a accelerat aceste evoluții… Războiul din Kosovo a fost un test pentru România. A fost vorba despre o decizie dramatică de a ajuta NATO împotriva unui vecin cu care România era prietenă. Și asta a fost o decizie dramatică, cel puțin din punctul de vedere al naturii umane. A fost semnalul, pentru liderii americani, dar și pentru poporul american, că România poate fi un aliat de bază”.

James Rosapepe, indiferent de opiniile, poate diferite, legate de anumite  evenimente din Balcani sau din România, a privit țara noastră ca un prieten și cu mult optimism.

La 3 august 2001, a fost trimis de către Președintele George W. Bush, la București, până în iulie 2004, Michael Guest. Nu era vorba de un diplomat cu profilul tradițional. Era și un experiment pentru Departamentul de Stat, trimiterea la post, pentru prima dată, a unui diplomat împreună cu partenerul său, Alex Nevarez, într-un cuplu homosexual. La acel moment, Colin Powell, a fost cel care – în calitate de secretar de stat – a luat decizia respectivă, decizie contestată de unii funcționari ai Departamentului de Stat. Oricum Guest a fost primul ambasador homosexual avizat de Senatul American. Ca premier, am reacționat public imediat în sprijinul lui Guest, atunci când ambasadorul SUA a fost atacat de liderul PRM, Cornelui Vadim Tudor. Am menționat aceste lucruri pentru a sugera – nu cred că greșesc – că Michael Guest era într-o tensiune permanentă cu Departamentul de Stat și că activitatea sa la București, contactele sale politice purtau și marca acestei tensiuni.

De altfel, în decembrie 2007, când Guest s-a retras din Departamentul de Stat, el a criticat-o dur, în public, pe Condoleezza Rice – Secretar de Stat la acel moment – pentru atitudinea sa față de funcționarii homosexuali.

În mod evident, într-o țară tradiționalistă, cum este România, viața lui Guest nu ar fi fost foarte comodă. Sunt convins că, spre deosebire de Rosapepe înaintea lui, – permanent optimist – Guest a purtat povara acestei frustrări.

Recunosc, Michael Guest mi-a fost profund antipatic. Se pare că nici el nu mă simpatiza. Contactele lui politice erau practic doar în zona opoziției de atunci, în zona lui Traian Băsescu și a jurnaliștilor, în principal, din redacția „Evenimentului Zilei”. De aceea, ca prim-ministru, am preferat să am legături personale directe cu autoritățile americane sau prin intermediul ambasadei noastre la Washington (sau prin alte canale).

Telegramele pe care le trimitea Guest la Washington – bănuiesc – erau pline de ranchiună și preluau, cred, zvonurile lansate în presă, de chiar unii din prietenii lui de la București.

De altfel, confirmând abordările sale partizane, după referendumul recent din România, Guest afirma pentru „New York Times”: „Demiterea lui Băsescu ar fi întărit disfuncțiile sistemului politic românesc.”

Nerespectându-și statutul de diplomat, Guest făcea comentarii publice, depășindu-și atribuțiile.

El își alesese drept „cal de bătaie” – corupția. La fel ca și Băsescu. Ce să spună altceva? Economia mergea destul de bine (în 2003-2004, creșterea economică era de 8%, SUA declaraseră că România are economie de piață funcțională, finalizasem acordul cu FMI, etc) probleme sociale nu prea erau, politica externă era extrem de dinamică. Referindu-mă la unele comentarii publice ale sale, spuneam la Piatra Neamț că exista tentația de autostigmatizare și autovictimizare a românilor. Mai afirmam că fenomenul corupției reprezintă „o dimensiune specifică tuturor țărilor în tranziție” și că sunt țări unde au fost scandaluri de corupție mult mai importante decât în România, subliniind că „sunt unii din afară” care au tot interesul să fie prezentat fenomenul corupției în România. „Știți cum e: când vrei să frăgezești vânatul, îl pui să stea în otet 3 zile. Fezandarea face parte din bucătărie. Da, sunt nemulțumiri de toate felurile. Altfel tratezi cu cineva dacă stă în genunchi. Spui: tu ai probleme, tu ai freza făcută invers decât în Europa… și sunt multe lucruri de genul acesta pe care le înțelegem. După 12 ani știm destul de multe. Chestiunea este ca noi să stabilim exact dacă trebuie să ne spună cineva unde să punem palmierii” (mă refeream, evident, la palmierii lui Agathon de la Mamaia).

Iată răspunsul lui Guest, din 8 septembrie 2003, conținut într-o declarație a Ambasadorului SUA: „Ambasadorul Statelor Unite la București, Michael Guest, menționează că nu este deloc îngrijorat de palmierii din România și că nu a sugerat niciodată, nimănui, unde să fie amplasați acestia. Mai degrabă, comentariile sale s-au referit la modul în care este justificată cheltuirea fondurilor publice. Acest fapt constituie una dintre bazele oricărei democrații adevărate. Ambasadorul regretă că primul-ministru nu îi împărtășeste această îngrijorare, însă stie că mulți români fac acest lucru”.

Poate că palmierii respectivi nu trebuiau plantați la Mamaia – deși făceau parte dintr-o inițiativă de dezvoltare a turismului românesc, dar cred, în continuare, că asta nu era o problemă a lui Guest sau a Ambasadei americane, nici măcar a guvernului american și nici chiar sub aspectul cheltuirii fondurilor publice. Era, cel mult o problemă a Curții de Conturi din România și poate o temă de dezbatere în politica internă.

Știu că la Departamentul de Stat erau mulți cei care nu erau de acord cu abordările lui dar se fereau să intre în polemici ca să nu se interpreteze, în alt fel, părerea lor.

O temă permanentă de discuție era „corupția” din sistemul medical românesc. Sigur că acesta exista, dar ea exista și datorită competiției dure a marilor companii de medicamente din Occident care își disputau piața românească. În perioada 2001 – 2004 s-au făcut unele eforturi de a micșora efectele sale, mai ales în ceea ce privește achiziționarea de medicamente. Probabil, vi-l mai amintiți pe ministrul Blănculescu alergând, cu pistolul la el, să controleze licitațiile de medicamente!

Și poate fi întrebat fostul ministru Brânzan ce știe în legătură cu „sugestiile” de cumpărare a unor medicamente pentru programul național gratuit pe care îl inițiasem pentru bolnavii SIDA. Și poate fi intrebat și de ce fostul ambasador Michael Guest era așa de supărat pe Adrian Streinu Cercel. În felul ăsta, veți înțelege, poate, că dincolo de problemele reale ale sistemului medical românesc, au existat și alte motivații ale unor mesaje diplomatice.

Poate că am folosit formule prea colorate pentru a-i răspunde lui Guest care ieșea periodic în public pentru a ataca, generic, problema corupției: „Dacă e o problemă, spuneți, măi băieți, cine e ăla corupt pe care să-l împuscăm pe stadion. Ne tot plimbăm cu corupția în gură. (…) O scoatem afară din țară, o întoarcem, ne tot jucăm cu poveștile astea și nu are rost. Există o plăcere masochistă pentru lucrurile astea. (…) Poate au cei de la SICOMED un medicament pentru așa ceva.” Am spus, în alt context, că în calitate de prim-ministru, nu dau informații unor ambasadori la București.

Dar, pe de altă parte, trebuie spus că, în acel interval (2001 – 2004), în pofida acestei atitudini publice a lui Guest, relațiile româno-americane s-au dezvoltat într-un ritm extrem de rapid, atât în plan politic, cât si economic, militar și cultural.

În acea perioadă, România a fost admisă în NATO, schimburile economice s-au dublat, s-a realizat o strânsă cooperare militară în Irak și în Afganistan.

Tot în acea perioadă, (în 2002) președintele George W. Bush a vizitat România iar eu am fost în vizită în SUA, ca premier, în două rânduri, în 2001 și 2004.

Jack Dyer Crouch II a fost numit ambasador în România la 25 mai 2004, și-a prezentat scrisorile de acreditare la 16 iulie 2004 și a părăsit România după numai 8 luni, la 28 februarie 2005, pentru a prelua postul de adjunct al Consiliului pentru Securitate Națională al președintelui George W. Bush, în al doilea mandat al său. Crouch avea un back-ground diferit, venind din Departamentul Apărării. El este menționat și în cartea de memorii a lui Donald Rumsfeld, pentru rolul său în revizuirea planurilor strategice referitoare la războiul din Irak.

În intervalul în care a stat la București, ambasadorul Crouch nu a avut, probabil, suficient timp să se adapteze și să cunoască situația din țară. El a fost insă cel care m-a însoțit în vizita mea la Washington, din iulie 2004 – despre care voi vorbi cu altă ocazie.

Răspunzând întrebării corespondentei „Associated Press” – dacă va acorda aceași atenție ca și Michael Guest privind libertatea presei și combaterea corupției – Jack Dyer Crouch a spus: „Cum aș putea să nu fiu interesat de astfel de probleme? Sunt interesat ca România să fie un stat democratic. Pentru asta trebuie să abordăm toate aspectele, nu doar problemele de securitate, dar și alte probleme care sunt la baza instituțiilor democratice… Nu voi fi identic cu ambasadorul Guest, în modul de abordare”.

Mult mai nuanțat decât Guest, Crouch a subliniat: „Corupția e o problemă importantă, trebuie combătută direct, iar eu nu voi da înapoi. Mă aștept să putem face progrese, dar, de asemenea, aceasta este o temă pe care trebuie să o abordeze românii.”

În prima sa declarație la București, noul ambasador a accentuat faptul că relația cu România, care este „foarte importantă pentru SUA” este o relație complexă, care include probleme de securitate și economice, contacte umane, interesul pentru promovarea democrației. „Ambasadorul se bazează pe experiența sa în domeniul apărării și securității, afaceri, educație și diplomație. El spune că unul dintre motivele pentru care a fost ales de către Casa Albă a fost pentru că a lucrat în ultimii ani pentru Pentagon, pe probleme legate de NATO și Europa. Înainte să-și asume poziția, el a avut întâlniri la Washington, cu companii americane care au, sau vor să facă afaceri, în România. Ambasadorul american și-a exprimat dorința de a rămâne în România pentru o perioadă lungă de timp și că rezultatul alegerilor din acest an care urmează să aibă loc, nu vor avea un impact asupra duratei mandatului său.”

N-a fost să fie așa. După alegerile prezidențiale americane, la doar 8 luni de la numirea ca ambasador, Crouch a trebuit sa plece la Washington !

În 28 ianuarie 2005, la o dezbatere cu tema „Perspective asupra prosperității României”, Crouch a spus, de față cu premierul Tăriceanu, că „actualul guvern trebuie să țină cont de faptul că rezultatele pe care le va avea în acest an au la bază stabilitatea macroeconomică asigurată de fosta guvernare” ceea ce i-a enervat pe mulți din echipa lui Băsescu.

Cu o gândire stategică pe care, în România, puțini o au, el afirma, tot atunci: „Pe o rază de doar 2000 de kilometri de București… există 38 de capitale din Europa și Orientul Mijlociu, inclusiv Varșovia și Tallin, ca și Bagdad sau Aman…

Accesarea acestor piețe este o posibilitate naturală pentru România pentru a întări relațiile comerciale tradiționale pe care le-a creat cu mai mult de 2000 de ani în urmă pe malurile Dunării, în timp ce ar crea totodată unele noi, folosind noi căi de transport, cum ar fi autostrada Transilvania.”

Evident, Traian Băsescu a ținut seama de această observație și a suspendat pentru 2 ani lucrările de la autostrada Bechtel…

În 19 octombrie, la Facultatea de Științe Politice a Universității din București, ambasadorul Crouch a ținut un discurs despre relațiile dintre România și SUA. El a vorbit despre necesitatea accelerării reformelor economice, a limitării rolului statului, despre libertatea presei și a modalităților de a o garanta. Potrivit lui Crouch, prioritatea României era „pregătirea sa pentru viitoarea calitate de membru al UE, prin accelerarea ritmului reformelor sale economice”. Pentru viitorul guvern rezultat în urma alegerilor din noiembrie, măsurile ce vor trebui luate în opinia ambasadorului american erau „reducerea reglementărilor, descentralizarea deciziilor și proceduri standardizate și transparente pentru cheltuirea banilor publici”. „Oficialii guvernamentali trebuie să înteleagă, a adăugat el, că pentru funcționarea economiei libere este crucial să se permită afacerilor legale să funcționeze fără piedici din partea guvernului, într-un mediu concurențial onest.”

Nicholas Taubman a fost numit ambasador în România la 29 noiembrie 2005 și și-a prezentat scrisorile de acreditare după numai 6 zile, la 5 decembrie 2005. A rămas la post până la 3 decembrie 2008. La momentul numirii, avea 70 de ani și era om de afaceri în domeniul pieselor componente de automobile și politician republican. Este interesant faptul că Nicholas Taubman și soția sa au donat, în 2008, peste 15 milioane de dolari noului Muzeu de Artă din Western Virginia, care, de atunci, și-a schimbat numele în Taubman Museum of Art.

Nu am avut prea multe legături cu ambasadorul Taubman. Nu cred că a reușit multe proiecte în relațiile bilaterale. Nu știu ce receptivitate exista față de el la Departamentul de Stat. Evident că nu avea experiență diplomatică. Era tentat să comenteze public anumite decizii de politică internă din România. A fost motivul pentru care am considerat de datoria mea să comentez și eu public afirmațiile sale publice, considerând că ambasadorul Taubman, ar fi trebuit să-și prezinte obiecțiile legate de legislația penală română (era vorba de reacția Parlamentului la difuzarea de către Televiziunea Publică a interceptărilor cu Decebal Traian Remeș) direct autorităților, criticând demersul acestuia de a face declarații despre problemele din România în plină campanie electorală.

„Cred – spuneam, cu acel prilej – că atunci când un guvern străin (nu interesează părerile personale ale ambasadorilor) are de transmis un mesaj, acest lucru se face direct la instituțiile statului unde ambasadorul este acreditat, nu prin presă și nu în timpul campaniilor electorale … Mă gândesc care ar fi fost reacția Parlamentului francez dacă ambasadorul american la Paris ar fi făcut comentarii în legătură cu activitatea legislativă a Parlamentului. Sau la reacția Congresului American dacă ambasadorul francez ar fi făcut o astfel de declarație !”.

Dar, ca și în cazul altor ambasadori numiți politic, „numărul doi” din ambasadă a avut un rol mai important. În timpul lui Taubman adjunctul șefului de misiune era Mark Taplin care știa limba română pentru că încă din anii 1963-1965, tatăl său fusese membru al misiunii americane la București. Un diplomat cu multă experiență pe care  l-am întâlnit în mai multe rânduri.

În fine, Mark Gitenstein, actualul ambasador, a fost desemnat de președintele Obama, la 11 iunie 2009 și și-a prezentat scrisorile de acreditare la 2 septembrie 2009. Gitenstein are formație juridică, a fost partener într-o firmă de avocatură și a făcut parte din grupul consultativ al președintelui Obama. Dupa alegerile prezidențiale din SUA, din 2008, el a fost propus să conducă Oficiul de Politici Juridice din Ministerul Justiției, dar propunerea respectivă a fost respinsă din cauza „activității sale intense de lobbyist înregistrat la Camera de Comerț a SUA”. Ulterior, a fost desemnat să vină, ca ambasador numit politic, în România, în condițiile în care lucrase, o perioadă de timp cu vice-președintele Joe Biden.

În opinia mea, ambasadorul Gitenstein a avut – în mandatul său – o atitudine subiectivă în ceea ce privește relația cu partidele politice și liderii politici din România. Nu cred că a ajutat la consolidarea relațiilor dintre poporul român și poporul american. Sunt convins că sondajele de opinie vor arăta acest lucru, în condițiile în care atitudinea SUA față de situația din România a fost influențată de mesajele trimise de ambasada de la București. Probabil că la Departamentul de Stat, la acest final de mandat al ambasadorului Gitenstein, acest aspect este cunoscut. Nerespectând uzanțe diplomatice minimale, acționând partizan, înconjurându-se de persoane cunoscute pentru opiniile lor radicale – cum este „expertul anti-corupție” Laura Ștefan, din grupul fostului ministru Monica Macovei – pe aceasta din urmă considerând-o mentorul său în materie juridică – evident că ambasadorul Gitenstein și-a îndepărtat o bună parte din simpatia populației românești, în mod sigur pe acea a celor 7,4 milioane de români care au votat pentru demiterea lui Traian Băsescu.

Redau, pe larg, o scrisoare deschisă pe care i-am trimis-o ambasadorului Gitenstein, la 19 septembrie 2010, și din care reiese indirect, superficialitatea abordărilor sale, destinate să facă placere prietenilor săi politici din România:

 „Domnule ambasador,

 Am citit cu surprindere declaraţia publică pe care aţi făcut-o cu privire la istoria recentă a României, atunci când aţi afirmat că, în ţara noastră,  “mai nimic nu s-a schimbat în primii cel puţin zece ani” după Revoluţia din decembrie 1989.

Nu cunosc motivele reale pentru care aţi formulat o asemenea apreciere, nici documentarea pe care ea se întemeiază şi nici experienţa de care dispuneţi în materie de diplomaţie ori relaţii internaţionale.

Vă încredinţez, însă – pe baza experienţei pe care o am – că,   pentru practica diplomatică, este cel puţin inedită, dacă nu chiar hazardată, situaţia în care un ambasador se încumetă să simplifice şi să rezume într-o singură frază ceea ce ţara în care este acreditat a realizat timp de zece ani, mai ales într-o perioadă foarte convulsionată a istoriei sale recente.

Menţionez că, în perioada respectivă, am ocupat mai multe funcţii în statul român, fiind ministru de externe, apoi preşedinte al Camerei Deputaţilor şi lider al unuia dintre cele mai mari partide din România.Această experienţă politică nemijlocită în instituţii înalte ale statului român îmi dă dreptul să vă asigur că aprecierea Dumneavoastră asupra acelei perioade este foarte departe de realitate.

Cu îngăduinţa Dvs. şi spre corecta informare, îndeosebi a cititorilor mai tineri, asupra acelei perioade, prezint mai jos câteva lucruri semnificative care au marcat viaţa social-politică a României din  istoria primilor zece ani de după Revoluţia din 1989, practic, din ultimul deceniu al  secolului trecut. Sunt evenimente şi mutaţii  majore ale tranziţiei României spre democraţie, proces complex, de mare notorietate, bine cunoscut de unii dintre politicienii ţării Dvs. şi în care am beneficiat, nu o dată, de asistenţa, susţinerea şi sprijinul  partenerilor noştri externi din lumea democratică, inclusiv, sau mai ales, din partea Statelor Unite.

Faptul sintetic cel mai semnificativ al acelei perioade este acela că, în pofida contextului deosebit de dificil – sub aspect politic, economic, social, internaţional –  România a continuat să se manifeste ca un susţinător consecvent al opţiunilor strategice pe care Statele Unite le-au avut cu privire la Europa de Est, atât înainte cât şi după 1989. Am dorit mereu nu doar stabilitate în regiune, dar şi democratizarea ei, desi, de multe ori, am fost nevoiţi să acţionăm pe cont propriu. Si datorita preferintelor, in special ale unora dintre puterile occidentale, pentru tarile Grupului Visegrad.

Revoluţia din decembrie 1989 a deschis calea realizării în ţară, încă din„primii cel puţin zece ani”, cum afirmati Dvs.,  a multora dintre aspiraţiile legitime ale poporului român. Mentionez doar cateva dintre ele :

1.      Desfăşurarea de alegeri libere începând cu anul 1990, continuate in 1992, in 1996 – cand a venit la putere (in primii sapte ani dupa Revolutie!) domnul Emil Constantinescu – pe care l-ati evocat si pe care il pretuiesc, in egala masura. Aceste alegeri au fost instituite prin lege şi organizate la toate nivelurile (alegeri locale, alegeri parlamentare, alegeri prezidenţiale).

2.      Instituirea pluralismului politic şi adoptarea unui sistem politic democratic – radical schimbat faţă de cel anterior -, astfel încât mai multe partide au avut şansa de a intra în Parlament, pe baza unui mecanism de largă reprezentare proporţională.

3.      Adoptarea Constituţiei din 1991, care a consfinţit sistemul democratic de putere în România, a instituit separaţia puterilor, a garantat drepturi şi libertăţi. Această Constituţie a rămas în vigoare, cu mici modificări, până în prezent.

4.      Crearea Curţii Constituţionale, ca tribunal constituţional separat, după model francez.

5.      Crearea Parlamentului bicameral, precum şi adaptarea regulilor parlamentarismului occidental, prin proiecte realizate consensual de reprezentanţii tuturor partidelor politice, intre care Corneliu Coposu, Ion Ratiu, Ion Diaconescu, Radu Campeanu, Mircea Ionescu-Quintus si multi altii.

6.      Instituirea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, inclusiv dreptul la liberă exprimare, care a permis dezvoltarea, graduala, a presei libere şi înfiinţarea de structuri media independente.

7.      Înfiinţarea de instituţii şi susţinerea de organizaţii non-guvernamentale de protejare a drepturilor omului.Dezvoltarea impresionantă a societăţii civile.

8.      Alternanţa paşnică şi democratică la guvernare – chiar din primii zece ani de la Revolutie -,  fapt care a consolidat, încă din acei ani, modelul democratic la care am aderat.

9.      Legi prin care s-a început retrocedarea proprietăţilor deţinute de cetăţenii români înainte de perioada comunistă (peste 80% din suprafaţa arabilă a României a fost retrocedată către 5,5 milioane de oameni).

10.  Începerea procesului de privatizare a unor structuri economice, imediat după 1991, cu mari progrese începând cu 1995.

11.  Paşi mari spre liberalizarea economică şi spre economia de piaţă. Acordarea, chiar de către SUA, a statutului de economie funcţională de piaţă.

12.  Începerea descentralizării politice şi administrative.

13.  Acordarea de drepturi politice şi culturale minorităţilor, inclusiv dreptul acaestora, consfinţit prin Constituţie, de a avea o reprezentare în Parlament.

14.  Normalizarea relaţiilor interetnice, în ciuda provocărilor şi a contextului regional dificil.

15.  Încheierea unui tratat de bază între România şi Ungaria, care a dus la un cadru pozitiv pentru relaţia de vecinătate.

16.  Dezvoltarea societăţii civile, inclusiv cu ajutorul legislativ al statului (în 1996, anul în care s-a produs prima alternanţă la guvernare, de pildă, erau deja înscrise peste 10.000 de organizaţii non-guvernamentale).

17.  Edificarea instituţională şi legislativă a statului de drept, nu doar printr-o nouă Constituţie, dar şi prin legi organice care au pus bazele reformei justiţiei.

18.  Refundamentarea legislativă şi instituţională a administraţiei publice, care a adus o cu totul abordare a problemelor serviciului public moştenite din perioada comunistă.

19.  Lărgirea colaborării instituţionale cu diferiţi factori internaţionali pentru pregătirea parlamentarilor şi pentru asigurarea transparenţei şi responsabilităţii în actul de legiferare.

20.  Instituirea controlului civil asupra armatei, a controlul parlamentar asupra serviciilor secrete şi demilitarizarea treptată a acestora.

21.  Aderarea la Consiliul Europei şi alăturarea la Parteneriatul pentru Pace, în 1993.

22.  Asumarea deschisă a aderării la UE şi NATO ca obiective naţionale.România a fost prima ţară fostă comunistă care a adresat o invitaţie oficială fostului secretar general al NATO, Manfred  Worner, care a vizitat ţara noastră încă din 1990.

23.  Modernizarea armatei şi punerea sa sub conducere civilă.

24.  Realizarea unui parteneriat  cu Statele Unite, ca parte marcantă a politicii de integrare euro-atlatică a noului regim de la Bucureşti, parteneriat care  s-a bazat inclusiv pe  obţinerea  clauzei naţiunii celei mai favorizate de către România. O excelenta cooperare in domeniul militar.

25.  Susţinerea poziţiei americane în ceea ce priveşte Irakul, în 1990 (când, la conducerea Consiliului de Securitate al ONU, România a susţinut adoptarea Rezoluţiei 665 privind aplicarea de sancţiuni Irakului pentru invadarea Kuweitului). Eram ministru de externe pe atunci si pot sa depun marturie in acest sens. Probabil ca o pot face si  fostul secretar de stat, James Baker, dar si multi alti lideri sau diplomati americani.

26.  Condamnarea pactului Ribbentrop-Molotov, de către Parlamentul României, încă din iunie 1991.

27.  Independenţa Băncii Naţionale, precum şi scoaterea din zona guvernamentală a controlului monedei naţionale.

Evident, lista exemplelor poate să continue.

De altfel, în ultimii 20 de ani  – inclusiv în cei zece ani la care faceţi referire – în capitala României au fost, în misiune diplomatică, mai mulţi ambasadori ai SUA, personalităţi remarcabile, care au avut prilejul să cunoască, să susţină ori să încurajeze multe dintre transformările esenţiale ale ţării noastre pe calea democraţiei şi economiei de piaţă. Un recomandabil şi firesc schimb de opinii  cu domniile lor ar fi cu siguranţă în măsură să completeze şi să nuanţeze tabloul propriilor Dvs. percepţii despre o perioadă de referinţă din istoria recentă a romanilor.

În ceea ce mă priveşte, vă mărturisesc convingerea că, printr-un dialog deschis, prin respect reciproc şi prin mai multă comunicare cu bună credinţă, vom putea să colaborăm şi mai susţinut, astfel încât ritmul modernizării României să fie mult mai intens decât în prezent, iar valorile fundamentale ale democraţiei, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti – cucerite cu sacrificii chiar în acel prim deceniu post-revoluţionar – să fie pe deplin protejate în faţa oricăror agresiuni sau ingerinţe de ordin politic.

De aceea,  am încredere că evaluările Dvs. asupra situaţiei din România vor aprofunda nu numai realitatea trecută, a transformărilor, cumulative în timp, produse în societatea românească încă din primele zile de după Revoluţie, ci şi riscurile actuale de derapaj al ţării noastre de la parcursul democratic realizat în ultimele două decenii.

Cunoscând speranţele de bine cu care poporul român a privit dintotdeauna în istorie  spre America – înaintaşii Dvs. fiind printre cei care au avut şi şansa de a ajunge pe acel pământ al făgăduinţei la care visau mulţi români – vă încredinţez că vocea Dvs. are influenţă şi este urmărită de compatrioţii mei cu mult mai multă încredere, sensibilitate şi atenţie decât puteţi bănui.De aceea, consider că, de pildă, o luare de poziţie din partea Dvs., cu privire la nevoia respectării democraţiei şi a statului de drept, a libertăţilor şi drepturilor cetăţeneşti, indiferent cât de mare ar fi privaţiunile crizei economice din România, ar fi salutată de toţi compatrioţii mei şi de toate forţele politice democratice.

Cunoaşteţi foarte bine că, în prezent, manifestările crizei economice şi financiare constituie pentru actuala conducere politică a statului pretextul unor abuzuri fără precedent, al unor abateri de la normele şi standardele democratice, al încălcării unor drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, care au mers până la invocarea siguranţei naţionale ca „motiv” pentru adoptarea unor măsuri anti-sociale abuzive.

Avem încă o democraţie fragilă dar România contează, în continuare, pe sprijinul partenerilor săi pentru a veghea la respectarea Constituţiei, a legilor şi principiilor democratice.Este domeniul în care vă asigur că toţi românii aşteaptă cu multă încredere, oricând, luări de poziţie, oricât de ferme, din partea Dvs. „

Nu voi comenta toate declarațiile sale publice legate de felul în care ar trebui să funcționeze autoritățile din România, sau de cine ar trebui să fie numit în anumite funcții publice – la Parchetul General sau la DNA. Și-ar fi putut permite ambasadorul român la Washington să propună cine să vină în locul fostului procuror general al SUA, John Ashcroft? Nu cred.

Ambasadorul SUA declarase, într-o emisiune televizată, că ar fi greu de găsit o persoană mai potrivită decât șeful DNA, Daniel Morar, pentru funcția de procuror general al României. „Nu am discutat acest subiect cu noul ministru al justiției. Îl voi discuta. Nu știu dacă Daniel Morar va fi numit procuror general. Indiferent cine va fi numit, integritatea si credibilitatea acelei persoane trebuie să nu poată fi pusă la îndoială. Cred că Daniel Morar este un astfel de om, dar dacă nu va fi el cel numit, persoana numită, trebuie să aibă calitățile sale sau chiar mai multe, dacă există o astfel de persoană. Cred că ar fi greu de găsit o persoană mai potrivită, dar trebuie să existe consens că acea persoană e la fel de bună ca Daniel Morar. Mi se pare o sarcină grea, dar va fi la fel de greu pentru oricine este numit, fiind că va fi comparat imediat cu Laura Koveși și cu Daniel Morar”, a declarat el la TVR Info, întrebat ce șanse sunt ca Daniel Morar să devina procuror general al României.

În opinia mea, atitudinea ambasadorului SUA în privința DNA a încălcat articolul 41 din Convenția de la Viena, fiind și o chestiune de demnitate a autorităților suverane din România. Pentru a justifica afirmațiile domnului Gitenstein, Monica Macovei a afirmat că „Departamentul de Stat a investit în DNA”. Ce se poate întelege din aceste lucruri?

Într-un comentariu, la The Money Chanel spuneam că am recitit cu atenție Convenția de la Viena referitoare la relațiile diplomatice, și că mi se pare că, la un moment dat, ar trebui cineva să-i spună domnului ambasador că nu poți să mergi în public să faci anumite afirmații. (…) Nu poți să mergi la Guvern să transmiți niște lucruri, poți eventual să ceri o audiență. Sunt niște lucruri pe care noi le acceptăm cu o ușurință extraordinară. Cred că Departamentul de Stat are nenumărate alte priorități și nu cred că sunt foarte atenți la ceea ce se întâmplă aici. Această atitudine face rău percepției românilor în legătură cu ceea ce se întâmplă în relațiile bilaterale.

Există niște reguli foarte clare. Am fost ministru de externe, am fost, de-a lungul timpului, prim-ministru, președinte de Cameră, nu-mi aduc aminte că astfel de lucruri să se fi întâmplat. Veneau uneori ambasadorii străini la mine și îmi spuneau, într-o notă confidențială, „Mă deranjează chestiunea asta”, dar niciodată nu s-a întâmplat anunțarea publică de către un ambasador a unei opțiuni pentru numirea unei persoane într-o funcție publică din România.

Conform articolului 41 al Convenției de la Viena, diplomații au datoria de a respecta legile și regulile statului acreditat, iar toate problemele oficiale tratate cu statul acreditat trebuie să fie tratate cu Ministerul de Externe al statului acreditat sau prin intermediul său. Cu alte cuvinte, în momentul în care Guvernul American ar avea un anumit punct de vedere, ambasadorul cere o audiență, fie la ministrul de externe fie la Guvern. Punct.

Celebrul George Friedman scria, în 2009, în cartea sa „Următorii 100 de ani”, că perioada europeană s-a încheiat și a început perioada nord-americană („The North American Age has begun”) care vor domina lumea în următorii 100 de ani. „A studia secolul 21 înseamnă să studiezi Statele Unite”, mai adăuga el. Dar precizează Friedman asta nu înseamnă, în mod necesar, că SUA reprezintă un regim just sau moral …

Nu cred că asta e problema. Pentru relațiile bilaterale româno-americane, dincolo de interesele (strategice) va conta, între altele, că, la București și la Washington, comunicarea să fie realizată prin „honest broker”.

Lumea, americanii și noi (V) – Relațiile bilaterale

Este titlul editorialului publicat zilele zilele trecute in  Jurnalul National.

Lumea, americanii și noi (V)

Relațiile bilaterale

Relațiile diplomatice între România și SUA au fost stabilite în 1880. La început, nu au fost foarte intense. În plus, au fost marcate de o anumită nemulțumire americană legată de unele prevederi ale Constituției din 1866, privitoare la naturalizare și la dobândirea „imobilelor rurale”.

Pe de altă parte, atitudinea președintelui Wilson, în timpul și după primul război mondial, a avut un rol extrem de important în făurirea „României Mari”.

Din păcate, neratificarea statutului Ligii Națiunilor de către Senatul american a favorizat o anumită tendință izolaționistă în SUA cu consecințe și în ceea ce privește relațiile cu România.

Să menţionez totuşi faptul că în noiembrie 1925, Nicolae Titulescu a efectuat o vizită la Washington, unde s-a întâlnit cu preşedintele Calvin Coolidge. Şi Regina Maria a vizitat Statele Unite, participând la Expoziţia internaţională de la Chicago. Aş adăuga, pentru pasionaţi, faptul că, în 1934, firma Ford, a inaugurat o linie de asamblare la Bucureşti.

Mai târziu, printr-un gest de „mimentism” politic, în decembrie 1941, România a declarat război SUA, relațiile diplomatice fiind reluate în 1946 și ridicate la rang de ambasadă în 1964.

Nu voi insista asupra relațiilor din perioada post-belică, caracterizate fie prin ignorare, în baza doctrinei Truman, fie printr-o adversitate nuanțată, in perioada Ceaușescu.

„Friend or Foe ?”

Aceasta este formula de recunoaștere între aviatori: „prieten sau dușman”.

Relațiile dintre SUA și România au evoluat de la statutul de adversar la cel de partener. Cum s-au poziționat cele doua țări, una față de cealaltă, după 1989? În forme multiple: apelul la SUA, condiționările SUA, răspunsul la condiții, „trocul” cu condițiile (adică ce a oferit România atunci când nu a putut sau nu a vrut să indeplinească condițiile, mai ales cele interne, ale SUA), cum a răspuns România la situația de aliat potențial, cum a răspuns România la situația de aliat, inițial de facto, și, ulterior, de drept, al SUA, – toate acestea ar necesita analize ample.

Cum au evoluat contactele și relațiile bilaterale (inclusiv cele personale), de la Tom Lantos, adopțiile internaționale și contactele intermeditate de diaspora, la întâlnirile la nivel înalt? Voi încerca să propun câteva răspunsuri la aceste întrebări.

Strategia diplomatică românească în relația cu Washingtonul a încercat să țină seama, în esență, de două lucruri:

1) Particularitățile politicii externe a Washingtonului, pe cel puțin trei direcții: a) obiectivele strategice externe ale Washingtonului; b) rolul politicii interne americane în decizia de politică externă; c) mecanismele decizionale ale politicii externe americane.

2) Interesele naționale ale României și modul în care puteau fi ele susținute de relația cu SUA.

Așa cum arătam și într-un comentariu anterior, politica externă americană are un fundament “utopic” sau axiologic, suprapus peste un „realism politic” extrem de dur. Spre deosebire de politica externă europeană, bazată pe real-politik, cea americană este dominată de ideologie și valori. Cu toate acestea, în probleme punctuale, ea devine, brusc, „realistă” și „pragmatică”, în funcție de interesele de moment, de presiunile unor ținte imediate, etc.

Dincolo și de utopie și de realism, politica externă americană are o serie de obiective strategice care pot fi identificate cu ușurință și care reprezintă limitele între care se desfășoară orice relație cu SUA. Între acestea, amintesc: menținerea și consolidarea NATO; o relație „funcțională” cu Rusia; stabilirea unor contacte strategice cu țările BRIC; realizarea scopurilor pax americana în Orientul Mijlociu; rezistența la presiunile lumii a treia (problematica ecologică, problematica dezvoltării, problematica Africii, etc); organizarea „controlabilă” a comunității internaționale (mai ales ONU).

Între zonele de politică externă americană care interesează direct și România, consider că putem introduce: politica americană față de Rusia; politica americană fată de Balcani (inclusiv faţă de Turcia); politica americană la Marea Neagră; politica americană în Orientul Mijlociu și politica americană față de UE.

Iar între mecanismele interne ale politicii americane, de care trebuie să ținem seama, aș menționa: opinia publică americană și mass-media; think-tankurile și grupurile de lobby; relațiile interpersonale.

În ceea ce privește România, dificultatea principală în felul în care a fost construită acțiunea externă, a fost legată, în principal, de definirea „interesului național”, mai ales în perioada de după aderarea României la NATO și la UE. În opinia mea, interesele naționale sunt o expresie a patru obiective vitale combinate: 1) dezvoltarea economică rapidă; 2) prosperitatea populației; 3) securitatea națională; 4) rolul în creștere și prestigiul  în plan internațional.

Sigur însă, pentru operaționalizarea unei acțiuni strategice, trebuie avute în vedere resursele pe care le poți mobiliza în direcția respectivă.

Am încercat și voi încerca, în continuare, să arăt felul în care autoritățile de la București s-au raportat la Statele Unite, după 1989. Cred insă că, în egală măsură, este important să înțelegem felul în care autoritățiile americane s-au raportat la țara noastră, în contextul schimbărilor din Europa de Est, de după 1989.

Lucrul acesta devine posibil cu ajutorul unor cărți de memorii sau documente, publicate de unii din „actorii” implicați în deciziile de politică externă, din Statele Unite, în acea perioadă.

Unul dintre ei este Robert L. Hutchings, cel care a fost unul din principalii colaboratori ai lui Brent Scowcroft, James Baker si Larry Eagleburger – la NSC și la Departamentul de Stat, în perioada 1989 – 1993.

Din cartea sa, „Diplomația americană și sfârșitul Războiului Rece – o relatare din interior a politicii SUA în Europa 1989 – 1992”, publicată în 1997, aflăm în ce a constat „American Grand Strategy”, lansată în aprilie – mai 1989, de către președintele George Bush în legătură cu încheierea Războiului Rece. Ea era bazată pe câteva idei esențiale: Războiul Rece a început în Europa de Est, tot acolo trebuie să se încheie; relația cu Uniunea Sovietică trebuie să depășească perioada „îndiguirii”, fondată pe doctrina Truman/Eisenhower; viitorul Europei trebuie să contureze „noul atlantism – și trebuie reluat efortul pentru controlul armamentelor.

Această strategie trebuia să aiba drept obiectiv principal politica SUA de „diferențiere” prin concesii comerciale sau gesturi politice între țările Europei Centrale si de Est.

În plus, în 1989, SUA au condiționat dezvoltarea relațiilor sale cu Uniunea Sovietică de conduita sovietică în zonă.

Vom vedea felul în care această strategie a funcționat și în relația cu România.

La sfârșitul anului 1989, problematica Europei de Est intrase pe lista prioritară a agendei internaționale americane, pentru a testa noua abordare sovietică. SUA nu doreau în zonă un „comunism reformat” sau o „finlandizare” dar, în același timp, nu doreau să mineze „interesele sovietice de securitate, legitime” (R.L. Hutchings, pag. 52). În opinia lor, reformele trebuiau realizate de sus în jos, dar și împinse de jos în sus și de aceea au fost stimulați liderii comuniști din Polonia și Ungaria să avanseze liberalizarea politică, cele doua țări fiind și vizitate de președintele Bush, în iulie 1989.

Evaluările analiştilor și ale celor care au luat decizii în acea perioadă în SUA au pornit de la anumite aspecte considerate esențiale – pentru Ungaria, deschiderea frontierelor către cetățenii est-germani; pentru Germania de Est, căderea zidului Berlinului; pentru Bulgaria, „trecerea de la o lovitură de stat la revoluție”; pentru Cehoslovacia, „revoluția de catifea”.

Pentru România, din contră, ideea de bază, în opinia lor, a fost „de la Revoluție la lovitură de stat”. Totuși, după o analiză mai atentă, în ciuda unor neclarități și a unor semne de întrebare, concluzia a fost: „din perspectiva noastră, Revoluția Română, la fel ca cele care au precedat-o în toamna anului 1989, (în celelalte țări fost comuniste, n.n), a fost o revoluție democratică autentică” (pag. 87).

Hutchings încearcă să explice și controversata declarație a lui James Baker, din 24 decembrie 1989, din care rezulta că ar sprijini o intervenție a trupelor sovietice în România. El consideră că acel comentariu a fost nefericit (cu atât mai mult în contextul intervenției militare americane în Panama), dar îl leagă de o declarație, anteriorară, a ministrului de externe francez, Roland Dumas.

Una din temele noastre de nemulțumire era încercarea, indirectă, de izolare a României, în condițiile în care, în vidul instituțional creat prin dispartiţia Tratatului de la Varșovia și a CAER, se încerca realizarea unor noi organizații sub-regionale, cu excluderea României. În multe discuții, am împărtășit interlocutorilor americani aceste nemulțumiri.

Poziția americană fusese însă fixată: „Noi și partenerii noștri din Europa Occidentală am căzut de acord ca Polonia, Ungaria si Cehoslovacia, fiind țările postcomuniste cele mai avansate, să fie tratate ca un grup și încurajate să-și sincronizeze politicile și abordările vizând afilierea și eventual, obținerea calității de membru  în unele sau toate aceste instituții” (pag 167). Era vorba de UE, NATO, Consiliul Europei, OECD, etc.

Astfel s-a dat „binecuvântarea” pentru crearea Grupului de la Visegrad, şi a Pentagonalei.

Evident că noi am interpretat aceste decizii drept un pericol ca România să devină o zonă-tampon între doua (sau mai multe) grupuri de interese în Europa.

Prima vizită a unui oficial american la București a avut loc în februarie 1990. Vizita secretarului de Stat, Baker, la Praga, Sofia și București s-a desfășurat în intervalul 7-11 februarie. A fost o întreagă discuție dacă vizita să includă și Bucureștiul. În final, Baker a hotărât să stea o zi întreagă la Sofia și doar câteva ore la București.

Hutchings povestește vizita în România și impresiile delegației americane, interesată în desfășurarea, cât mai curând, a unor alegeri libere și corecte, prezența observatorilor străini fiind esențială. Au fost reconfirmate, de către americani, aspectele legate de „condiționalitățile” democratice privitoare la ajutoarele americane dar și clauza națiunii celei mai favorizate.

După întâlnirile cu Iliescu, Roman, și cu reprezentanții FSN, au urmat, la reședința ambasadorului american, mai multe întâlniri cu reprezentanți ai opoziției – aproximativ 30 de lideri care insă, spune Hutchings, „în ciuda criticilor justificate la adresa conduitei ne-democratice a Frontului, nu aveau nicio strategie de combatere a acesteia” (pag. 183)

Sfatul lui Baker către cei din opoziție a fost că „e nevoie să fie uniți și să elaboreze o strategie electorală comună, dacă vor să înfrângă FSN-ul” dar, ne spune Hutchings, „cuvintele lui s-au adresat unor urechi surde” (pag. 183 – 184). Concluzia echipei americane a fost aceea că în România, comunistii „încă conduceau țara”.

Influența americană asupra popoarelor și liderilor din Europa de Est, în perioada de după 1989, decurgea din percepția comună că reprezentau câștigătorul Războiului Rece, inițiatorul revoluțiilor democratice din aceste țări, câstigătorul războiului cu Irakul „invadator”, din ianuarie 1991 – în fapt singura super-putere care supraviețuise Războiului Rece…

În aceste condiţii, Statele Unite au exercitat, în acei ani, o puternică influență în ceea ce privește politicile noilor guverne, atât în ceea ce privește „orientările de politică externă”, cât și în ceea ce privește „programele de reformă internă”.

Această influență a fost mai puternică în Polonia, mai slabă în Bulgaria si Ungaria, în timp ce, în cazul României, considerată o țară „recalcitrantă”, trebuia menținută presiunea. (pag. 214)

Semnificativ pentru felul în care vedeau oficialii americani România, la începutul anilor ‘90, este titlul secțiunii din capitolul „Statele Unite și Europa de Est”, din cartea lui Hutchings. Secțiunea este intitulată: „România – Diplomația Absurdului”.Acest titlu are o anumită semnificație pentru că acesta este și titulul unei cărți semnate de Roger Kirk (fost ambasador în România) și de Mircea Răceanu, intitulată „România împotriva Statelor Unite, Diplomaţia Absurdului 1985-1989”, publicată în 1994. Titlul sugera, pentru cunoscători, o anumită continuitate în ideea că „relațiile cu Frontul … reprezentau un alt episod din «diplomația absurdului»”.

Dintre toate țările din Europa Centrală și de Est, „România ne îngrijora cel mai mult”, afirma Hutchings (pag. 246).

În aceste condiții, a fost oferită asistență tehnică și financiară de urgență „multor ziare și radiouri independente”, constatându-se însă, în ceea ce privește alegerile din mai 1990 că, deși ele au fost „cu unele excepții, din punct de vedere tehnic, libere și corecte”, campania electorală a fost marcată de „manipulare mediatică și de intimidare locală” (pag. 247). Totuși, independent de aceste aspecte, FSN și Iliescu, mai arată Hutchings, ar fi câștigat în orice condiții.

Din păcate, evenimentele din 13-15 iunie 1990 au aruncat o nouă umbră de suspiciune în relațiile bilaterale, ambasadorul american fiind rechemat la Washington pentru consultări.

Hutchings povestește și o istorie legată de vizita Doinei Cornea și a lui Petre Mihai Băcanu, în 20-21 iunie, în condițiile în care guvernul român solicitase ca cei doi să nu fie primiți, oficial, de autoritățile americane. Americanii au folosit o „mini-strategie” pentru a contracara această cerere, organizând primirea celor doi la NSC și la Departamentul de Stat dar atrăgând atenția presei americane asupra acestei primiri, pentru ca relatările de presă să poată fi preluate și de presa de la București.

În plus, la 4 iulie, la o întâlnire G-24, la Bruxelles, Baker a solicitat, din nou, „diferențiere democratică”, pentru ţara noastră, afirmând că „România nu a îndeplinit încă condițiile cerute pentru sprijinul G-24 … fiind necesar un progres substanțial în domeniul reformei politice și economice și a respectului pentru drepturile omului pentru includerea României în schema de ajutor”.

Comitetul de coordonare politică din SUA stabilise,încă din 27 iunie (cu o zi înainte de formarea noului guvern, la București) – ce înseamnă „progres substanțial” – patru mari zone de interes: alegeri libere și corecte; controlul democratic asupra Securității; media independentă și tratament egal pentru minorități – elemente ce au fost transmise și celorlalți parteneri occidentali (Hutchings pag. 249).

Totuși, arată Hutchings, România se mișca în direcția liberalizării politice și economice și, pe această bază, relațiile bilaterale începeau să se dinamizeze la începutul anului 1991 (pag. 249).

Din păcate, „mineriada” din septembrie 1991 a creat o nouă tensiune în relațiile bilaterale.

Alegerile locale, din februarie 1992 – considerate de americani a fi libere și corecte – au permis autorităților americane să elaboreze o strategie în două etape pentru re-acordarea tratamentului națiunii celei mai favorizate României.

Prima etapă era semnarea tratatului comercial iar a doua, ratificarea în Congres a tratatului după alegerile parlamentare.

Având acest mandat, Hutchings a venit la București, în aprilie 1992, răspunzând unei invitații pe care i-o adresasem. El povestește pe larg, în cartea lui, întâlnirile pe care le-a avut cu mine și cu alți reprezentanți ai autorităților de la București (pag. 251 – 253)

Iată şi notele de discuţie consemnate de ambsadorul Traian Chebeleu, din 6 aprilie 1992:

„8.00 Adrian Năstase, ministru de Externe al României, primeşte în audienţă pe John R. Davis, ambasadorul SUA la Bucureşti, şi pe Robert Hutchins, directorul pentru Europa de Est de la Departamentul Securităţii Naţionale al SUA.

John R. Davis: Mulţumiri pentru primirea de dimineaţă.

Adrian Năstase: Voiam să-l văd pe domnul Robert Hutchins.

Sunt în drum spre Chişinău. Plecăm peste o jumătate de oră.

În Rusia sunt două echipe – Aleksandr Ruţkoi şi echipa democratică.

Vizita lui Ruţkoi la Tiraspol este contrară la tot ce am găsit în documentele CSI. Prin declaraţiile sale, Ruţkoi a deschis Cutia Pandorei. Declaraţiile sunt contrare la tot ce statele CSI au convenit între ele.

Populaţia în Transnistria este formată din 30 la sută ruşi, 40 la sută români şi 25–30 la sută ucraineni.

Problema este Armata a 14-a. Prin trecerea sub jurisdicţia Federaţiei Ruse, nu mai are statut. Armata a 14-a ar vrea să fie o formaţiune de „căşti albastre“, dar sunt „căşti roşii“.

Vom discuta la Chişinău.

Este contrar şi celor cinci puncte stabilite de SUA referitor la recunoaşterea republicilor.

Robert Hutchins: Poziţia guvernului dumneavoastră a fost foarte bună. Nu este nevoie să o întăriţi. Declaraţiile noastre au fost menite să ajute.

Adrian Năstase: A fost foarte bine pentru noi. Pentru o reglementare paşnică este nevoie de doi. Va fi şi mai greu.

Robert Hutchins: Sperăm să nu se ajungă la internaţionalizare. Este preferabilă o soluţie locală.

Adrian Năstase: Cred că va fi nevoie de internaţionalizare, de implicarea organizaţiilor internaţionale. Altfel, ruşii lasă impresia de reglementare paşnică.

John R. Davis: Pe teren, Armata a 14-a asigură de fapt separarea.

Adrian Năstase: Ceea ce fac are foarte multă influenţă asupra opiniei publice.

Robert Hutchins: Este prematur să ştim exact care sunt intenţiile ruşilor. Nu vedem că Armata a 14-a afectează integritatea teritorială a Republicii Moldova.

Adrian Năstase: Aleksandr Ruţkoi a susţinut independenţa Transnistriei. Este o rupere a integrităţii teritoriale a Moldovei. Afectează deciziile noastre anterioare.

Nici azi, probabil, nu vom rezolva problema. Vor depinde multe de Parlamentul Rusiei. Nu cred că va ieşi ceva. Andrei Kozîrev nu vine cu ceva concret. Se teme de aripa Ruţkoi.

Va fi important să continuăm discuţiile.

Am avut o discuţie a Comitetului consultativ al MAE cu partidele politice. Cea mai mare parte a partidelor politice a sprijinit poziţia guvernului în Transnistria.

Robert Hutchins: Am avut multă practică în tratativele cu Rusia. Experienţa noastră este că este necesar să fim fermi pe principii şi flexibili pe tactică, datorită dinamicii din Rusia.

Adrian Năstase: De aceea nu am reacţionat la declaraţiile nu prea bune ale lui Andrei Kozîrev, pentru a nu îl pune în dificultate.

Ruşii sunt, însă, în mood expansionist, ca alternativă la dificultăţile economice. Sunt cumva frustraţi şi pe plan intern şi pe planul CSI.

Dacă n-ar fi sprijinul din afară în Moldova, s-ar putea ajunge la înţelegere. Există flexibilitate la Republica Moldova.

Problema mare este Armata a 14-a. Nu ştiu unde vor să meargă.

Robert Hutchins: Asta nu este o motivaţie pe termen lung.

Adrian Năstase: Mai este un scenariu legat de Crimeea.

Totul a început cu problema flotei din Marea Neagră. Ucrainenii vor cea mai mare parte a flotei. Ruşii au „descoperit“ că, în 1954, Crimeea a fost dată Ucrainei de Nikita Hruşciov. Ei vor Transnistria şi apoi, de acolo, vor să recreeze, prin Crimeea, legătura cu Europa Occidentală.

Robert Hutchins: Se poate vedea ca un efort de a recrea o Rusie mai mare, dar nu este sigur.

Adrian Năstase: Este şi o chestiune de persoane.

Aleksandr Ruţkoi este naţionalist, ca individ. Este foarte angajat în acest obiectiv. Este foarte pornit pe ceilalţi membri ai deciziei. El îi consideră pe şefii de republici drept noii cneji, care vor să-şi ţină posturile.

Sunt dezvoltări foarte periculoase acolo. Dacă încep o serie de războaie de răzbunare la nivelul comuniştilor – Murphy’s law – este foarte periculos.

Robert Hutchins: Dacă 1954 nu este legitim, nici 1945 nu este prea departe şi apoi 1920 şi 1908.

Adrian Năstase: Pentru noi ar fi simplu să vorbim de România din 1939. Problema este că teritorii foste româneşti sunt la Ucraina, nu la Rusia.

Robert Hutchins: Rusia, Moldova, Ucraina au recunoaşterea în actualele frontiere.

Adrian Năstase: Dar pot fi de acord să le schimbe pe cale paşnică.

Opinia publică la noi judecă în termeni foarte simpli – luaţi Transnistria şi daţi Nordul Bucovinei şi Sudul Basarabiei.

Dar pentru Moldova, Transnistria este un teritoriu foarte important.

Robert Hutchins: Dacă situaţia se prelungeşte, pe termen lung nu este în favoarea Rusiei. Vor înţelege asta.

Adrian Năstase: Dacă Armata a 14-a intră în scenă, populaţia Republicii Moldova va spune că este un fait accompli. Soluţia – cred unii – va fi unirea cu România, chiar şi fără Transnistria. Ei pot fi ocupaţi de Armata a 14-a, care nu este numai în Transnistria, ci şi în dreapta Nistrului. Moldova nu are armată; ei nu au nimic.

John R. Davis: Cum este aprovizionată Armata a 14-a? Prin Ucraina?

Adrian Năstase: Probabil.

Armata a 14-a are propriile canale de comunicare şi de aprovizionare. Armata a 14-a este amplasată şi în Ucraina. Aceasta, Ucraina, însă, nu are niciun  interes. Suntem în aceeaşi barcă din acest punct de vedere.

Sunt oameni care continuă să se joace cu aceste lucruri. A discutat Anatoli Zlenko cu Géza Jeszenszky. Unii lansează diversiunea că în Nordul Moldovei sunt oameni pregătiţi, la fel ca în Croaţia, pentru a acţiona în Ucraina. Sunt oameni cărora le place să se joace cu focul în această parte a României.

Robert Hutchins: Referitor la relaţiile bilaterale, am făcut un pas înainte prin semnarea Acordului comercial.

Pe baza a ceea ce am auzit, aşteptarea noastră este ca alegerile generale să se desfăşoare rapid, în iunie, şi să se adopte o lege electorală satisfăcătoare pentru partide şi o lege a audio-vizualului echitabilă. Este perfect realizabilă şi sperăm că toate acestea se vor realiza astfel ca în iunie să fim la un nivel superior. Vom urmări evenimentele de aici, cu speranţa că aceasta se va întâmpla.

Adrian Năstase: Viziunea dumneavoastră este cumva normală. Este o viziune amicală.

Am sentimentul că am intrat într-un stadiu de normalitate. Vrem un contact politic permanent.

Am realizat multe pe plan intern.

Cred că aţi observat dorinţa noastră de a elimina toate obstacolele. Vrem de la dumneavoastră identificarea clară a obstacolelor, dacă mai există.

Toate partidele politice vor relaţii bune cu SUA. Nu vrem să proclamăm câştiguri pentru partidul guvernamental. Este o înţelegere clară că România are interesul să fie alături de SUA în aceste domenii. România poate fi un partener special pentru SUA, eventual cuplat cu alte ţări, cum ar fi Turcia. Poate după alegeri, în iunie, se va face o discuţie, eventual cu noul ministru de Externe.

Sunt încurajat de stadiul actual al relaţiilor.

Am discutat cu preşedintele ieri, din nou, problema observatorilor naţionali. Este mai important ca formă decât ca principiu. Oricum, partidele politice se vor „observa“ reciproc.

Robert Hutchins: Va fi o perioadă foarte importantă.

Ar fi periculos din punct de vedere economic să se prelungească prea mult.

De acord că, după alegeri, va fi nevoie de o discuţie specială cu România, ca ţară central-europeană şi balcanică, fereastră spre Est.

Adrian Năstase: Mai am o preocupare. Perioada până în iunie va fi crucială pentru cine va fi în parlament prin alegeri libere.

Un anumit sprijin tehnic ar fi necesar.

Robert Hutchins: Înţeleg. Este nevoie de un anumit sprijin. Ştim că sunt unii la dreapta, dar nu prea importanţi.

Adrian Năstase: Mai este riscul de social unrest. Închiderea unor unităţi economice ar crea mari probleme.

Robert Hutchins: Liderii din celelalte ministere nu pregătesc populaţia pentru perioada dificilă care vine?

Adrian Năstase: Avem circa o jumătate de milion de şomeri. În România, datorită sistemului de până acum, a fi şomer este un stigmat social. De aici pot fi reacţii politice.

Să sperăm că va fi mai uşor în lunile următoare.

Este unul din momentele cele mai dificile din istoria noastră. Plus Iugoslavia, URSS, Moldova – toate în acelaşi timp.

John R. Davis: Ridică problema copiilor pentru adopţii.

Radu Mateescu: Comisia stabilită de minister a lucrat. Am discutat cu mamele. Una singură a venit şi a revenit asupra adopţiei. În privinţa celorlalte, încercăm să intrăm în contact cu ele.

Adrian Năstase: Singura mea problemă este să nu mergem la o decizie împotriva voinţei mamelor naţionale. Este o problemă morală. Pentru restul problemelor, putem depăşi obstacolele.

         Am creat o comisie pentru a stabili elementele concrete.

John R. Davis: Mamele să nu fie abordate prin poliţie, ci prin asistenţii sociali.

Adrian Năstase: Să încercăm să găsim o soluţie care să nu fie identificată ca un furt de copii.

Îmi pare rău, trebuie să plec.”

După această „deschidere”, făcută de Hutchins, soşeste la București, la mai puțin de o lună, Larry Eagleburger, în condițiile unor preocupări americane legate de sancțiunile împotriva Serbiei, obținând din partea României „asigurări corecte dar vagi”.

Puteţi citi, în continuare, fragmente din discuţiile pe care le-am avut cu L. Eagleburger în 28 mai 1992, cu ocazia vizitei sale la Bucureşti. Mai întâi discuţia în cadru larg:

„Lawrence Eagleburger: Referitor la Clauza Naţiunii celei mai Favorizate – decizia din ultima săptămână a Departamentului de Stat este de a proceda la acordarea clauzei. Propunerea va merge la Congres, speră în viitorul apropiat.

Data alegerilor pentru noi a început. Congresul nu se va pronunţa favorabil până nu se stabileşte data alegerilor. Dacă se amână pentru toamnă alegerile, Congresul va amâna şi el decizia.

Noi vom împinge pentru aprobarea clauzei, dar nu vom putea acţiona până la alegeri.

Cu cât mai repede se va acorda Clauza Naţiunii celei mai Favorizate cu atât mai bine.

Adrian Năstase: La guvern, suntem în favoarea alegerilor cât mai repede. Este o diviziune a muncii guvern–parlament. Guvernul a scris scrisori la parlament. Preşedintele de asemenea. Dar, cel care ia decizii este parlamentul. Sperăm că în aceste zile vor lua decizia.

John Robson (adjunct la Trezorerie): Noi am fost plăcut impresionaţi de progresul realizat. Vă încurajăm să ţineţi acest curs. Este multă raţiune pentru optimism.

Adrian Năstase: Am devenit mai pragmatic în ultimele luni. Vrem să discutăm la concret problemele de asistenţă.

Să ne separăm pe grupuri de lucru.

Lawrence Eagleburger: Unul din grupuri să discute şi investiţiile potenţiale în România.

Adrian Năstase: Pentru moment, România este inexistentă în SUA. Este important să lucrăm pe cele două dimensiuni.

Lawrence Eagleburger: Suntem, gata să dăm asistenţă pentru conversiunea industriei militare.”

A urmat o discuţie în cadru restrâns:

„Adrian Năstase: Avem la dispoziţie o oră.

Sugerez să discutăm unele probleme bilaterale.

O scurtă introducere: vrem să vă convingem că aveţi un interes aici. Vom continua să vă transmitem acest mesaj.

Relaţiile dintre România şi SUA sunt de interes vital pentru România şi prezintă interes pentru SUA. Situaţia s-a schimbat în ultima vreme.

Sunt sigur că SUA vor dori să evalueze importanţa unor relaţii mai strânse, într-o Europă care se schimbă şi se încearcă o nouă ordine europeană cu diferite interese. Europa, fiind o familie cu tentaţii de rol de tată faţă de copii, România este interesată într-un loc special în Europa. Este o ţară care aparţine Europei Centrale. Subliniem acest lucru, pentru că ceea ce era ecuaţia Est-Vest nu mai este adecvată. Europa de Est este fosta URSS, iar acea fostă Europă de Est este Europa Centrală. Nu vrem să fim detaşaţi de celelalte state din regiune.

Dacă România reuşeşte să devină stabilă din punct de vedere economic şi politic, România poate deveni un loc important, oricum vă uitaţi – Est, Vest şi chiar Sud.

Relaţia excelentă a României cu Turcia ar putea fi foarte interesantă pentru SUA. Putem elabora în viitor. Sunt convins că relaţii strânse cu SUA sunt, foarte importante pentru România.

Suntem pregătiţi să discutăm cu dumneavoastră aici, la preşedinte sau în altă parte, orice împiedică relaţii bilaterale optime. Este foarte important să distrugem impresia „ţării ostile“.

Încercăm să urmăm exemplul dumneavoastră şi să fim împreună cu dumneavoastră, pentru că principiile pe care le aveţi sunt utile.

Ceea ce ar fi echitabil (fair) în termeni politici, nu este profitabil. Exemplu: Irak. Din circa 3 miliarde USD datorie nu am primit nimic în schimb. La fel am sprijinit în Libia – este costisitor pentru noi. A lua aceste decizii a fost foarte greu.

Urmează embargoul economic pentru Iugoslavia. Va fi un cost economic. Avem cu ei schimburi de circa o jumătate de miliard USD. Va fi o lovitură reală pentru structura economică.

În ultimii doi ani, am primit din partea organizaţiilor internaţionale, cu totul circa 1 miliard USD.

Nu ne putem permite să pierdem banii, când avem nevoie de sprijin pentru tranziţia noastră.

Suntem recunoscători pentru ce faceţi în favoarea noastră în organizaţiile internaţionale şi pentru gesturile de încurajare – semnarea tratatului, 10 milioane USD la Grupul 24.

Noi am dori foarte mult să vă avem aici nu numai din punct de vedere politic, ci şi economic.

Oamenii de afaceri americani lipsesc de pe piaţă pentru că nu au „lumină verde“ de la Administraţie. Poate, la un moment convenabil, se va transmite mesajul. Ar fi foarte util.

Este o inerţie a imaginii ţării. Realitatea în România se schimbă rapid, dar schimbarea imaginii are o inerţie. Dacă nu daţi noi mesaje, schimbarea imaginii va lua mult timp.

Am vrea să ne trataţi la fel ca pe celelalte ţări europene – cum este Fondul pentru Polonia. Un Fond româno-american pentru întreprinderi, asistenţă în domeniul legislativ în materii ca protecţia împotriva competiţiei incorecte, dreptul de proprietate, faliment, sistemul bancar. Sunt elemente esenţial acum când trebuie să învăţăm alfabetul economiei de piaţă.

Putem avea operaţiuni pe terţe pieţe, în fosta URSS sau în ţări arabe.

Sperăm să putem conta, în continuare, pe sprijinul dumneavoastră în Grupul celor 24, în sistemul general de preferinţe, plus un semnal politic pentru o schimbare de atitudine în ceea ce priveşte regulile COCOM. Aceste lucruri s-au făcut cu unele ţări est-europene. Dacă şi când le veţi putea face şi pentru noi, le-am aprecia.

Vom discuta cu dumneavoastră reguli pentru verificare îndeaproape.

Cooperare cu Eximbank – foarte importantă.

Să definim cadrul pentru cooperarea economică. Un Consiliu Economic – unii spun că este bun, alţii nu. O structură instituţional ar fi necesar.

Lawrence Eagleburger:

Punctul fundamental: Nu este nicio problemă că în trecut, pentru anumite motive, punctul de vedere general în SUA faţă de România, în comparaţie cu vecinii, avea întrebarea de fond dacă a fost aici cu adevărat o revoluţie. Minierii etc. ţin de trecut, dar au ridicat semne de întrebare care au fost greu de depăşit.

Securitatea, drepturile omului în general, ale minorităţilor, în special în legătură cu minoritatea ungară, ţinerea alegerilor libere au condus la ideea, prin comparaţie cu Cehoslovacia, Polonia, Ungaria şi Bulgaria,că România este în urmă. Până acum am avut mari rezerve. Aceasta a motivat întârzierea acordării Clauzei Naţiunii celei mai Favorizate.

Cu toate aceste preocupări, maniera perfectă de acţiune la ONU în chestiunea Irakului l-a impresionat pe James Baker. Ei sunt recunoscători. Aceste lucruri au contrabalansat întrebările pe care le aveau.

Cu anumite precauţii, această atitudine s-a schimbat. Nu mai vedem astfel România. Există schimbări substanţiale şi trecutul trebuie lăsat în urmă.

Problema critică o constituie alegerile libere, cât mai curând. Aceasta este cheia la tot ce ţine de acordarea Clauzei Naţiunii celei mai Favorizate, iar aici constă în alegeri libere. Vor fi libere, cu siguranţă, dar ne preocupă problema timing-ului.

Vă încurajăm în chestiunea alegerilor, să le organizaţi cât mai curând. Suntem pregătiţi să ne mişcăm cât de repede. Obţinerea de bani pentru asistenţă către România nu este legată atât de ce se întâmplă în România cât de obţinerea de bani, în general.

Vom face tot posibilul ca ceea ce facem pentru sprijinirea URSS să nu se facă pe seama Europei de Est.

Clauza Naţiunii celei mai Favorizate vrem să o vedem rezolvată. Este cheia la ceea ce aţi sugerat şi vrem să vorbim.

Indiferent de gradul de reluctanţă în angajarea SUA faţă de România, au rămas în urmă problemele. Convorbirile lui I.V. Săndulescu la Washington şi activitatea ambasadorului la Bucureşti au contribuit.

În probleme ca minoritatea ungară, antisemitismul, alegerile libere – acestea sunt mereu acolo, la Congres. Cred că aţi făcut foarte bine până acum şi vrem ca aceste procese să continue.

În ceea ce priveşte problema sectorului american privat, am înţeles că, dacă obţinem de la Congres 50 de miliarde USD – ceea ce este imposibil – întreg programul este posibil doar prin investiţii private şi joint ventures în România cu firme americane.

Noi vom încuraja oamenii de afaceri, dar până la rezolvarea acordării Clauzei Naţiunii celei mai Favorizate aceasta nu va ajuta prea mult.

De acord să refacem Consiliul româno-american, dar, din nou, totul după clauză. Tot ce putem face pentru a încuraja investiţiile americane în România depinde de acordarea clauzei, dar o vom face.

Vom examina posibilitatea unui Enterprise Fund pentru România.

Vom fi cât vom putea de supportive în Grupul 24, dar nu-mi place ideea că am fost invitaţi la burden-sharing. Preferăm, însă, să folosim banii pe plan bilateral, ca un Enterprise Fund.

Referitor la COCOM, simţul meu este că putem face cu dumneavoastră aceiaşi paşi pe care îi facem cu Ungaria. Vecinii dumneavoastră au pus în funcţiune un sistem de poliţie, de verificare. Cehoslovacia nu are un asemenea sistem. Dacă vor face, vor aplica şi ei. Crede că pot face acelaşi lucru şi cu România…

Adrian Năstase: … Românii cred că Ungaria nu consideră frontiera româno-ungară ca fiind reală şi tot ce se sugerează de către Ungaria este parte integrantă dintr-o strategie de modificare a frontierei.

Din 15 minorităţi existente în România, numai minoritatea ungară crede că nu are drepturi. Ministrul Hans-Dietrich Genscher a fost aici. Şi alţii au vorbit cu minorităţile lor. Numai ungurii sunt nemulţumiţi. Asta  pentru că minoritatea ungară este folosită ca un instrument politic. Au partid politic, sunt la TV tot timpul, au şcoli, ziare în limba maternă. Poate vor mai mult. Dar şi românii au nevoi. Suntem în tranziţie. Nu putem avea două viteze de dezvoltare.

Sigur, ceva trebuie făcut. Vrem să facem tratatul bilateral, cu doi piloni: unul – că nu sunt pretenţii teritoriale; şi al doilea – drepturi la nivelul cel mai înalt pentru minorităţi. Ei au amânat încheierea tratatului, a doua oară.

Tratatul ar elimina barierele psihologice. Dacă reuşim asta, vom progresa. Sperăm că puteţi ajuta.

Acum monitorizăm mai riguros ce fac ungurii în lume, şi nu ne place. Noi nu atacăm. Dar, de fiecare dată, vom reacţiona.

Ei exagerează în problema minorităţilor. În ce o priveşte, România acceptă orice este bun pentru Europa în materie de minorităţi.

Lawrence Eagleburger: Primul punct: SUA şi-au spus poziţia în mod clar. Noi nu suntem pregătiţi să acceptăm schimbări de frontiere care nu sunt negociate. Asta duce la instabilitate. Am spus acest lucru de multe ori. Am spus asta peste tot. Dacă o ţară vrea să strice peste noapte relaţiile cu SUA, acest lucru înseamnă o astfel de schimbare de frontiere.

Am relaţii bune cu ministrul ungar de Externe şi voi vorbi cu el.

Dacă un primar face prostii, asta este împotriva dumneavoastră. (era o referire la primarul Funar, n.n.)

Nu luăm partea unuia sau altuia.

Dacă lucrurile se strică aici, intrăm în probleme cu ungurii din SUA. Dacă sunt descrise ca probleme de drepturi ale omului, asta are ecou în SUA. Dacă suntem convinşi că nu sunt trataţi bine, am reacţiona.

Să vă exprimaţi preocupările – faceţi-o ca public relations.

Ceea ce vă spun este să fiţi conştienţi că asta are importanţă. Dacă un primar face ceva neraţional (unreasonable), are efecte.

John R. Davis Jr. (ambasadorul SUA la Bucureşti): Un oficial american a fost la Budapesta. A spus că minoritatea ungară este mai bine tratată:

Lawrence Eagleburger: Avem relaţii bune cu Ungaria. Atâta timp cât nu părem că apărăm un tratament rău al minorităţii ungare, putem discuta cu ei că orice ţine de această problemă să fie reglementat în mod prietenesc între cele două ţări.

Ştiu că este o chestiune dificilă. Dar este o problemă care are pondere în  relaţiile româno-americane.

Adrian Năstase: De aceea am vrut să o ridic. Să facem o consultare în trei.

Lawrence Eagleburger: Mă voi gândi, dar nu cred că putem.

Adrian Năstase: V-aţi referit la schimbări de frontiere pe deplin negociate (fully negotiated). Ungurii ne propun o referire la principiul CSCE. Nu este vorba de negocieri. Noi vrem să fie clar că nu au pretenţii teritoriale. Referirea la principiile CSCE nu este suficientă pentru noi.

Lawrence Eagleburger: Punctul nostru fundamental este că se produce haos dacă nu facem clar că frontierele nu se pot schimba prin forţă.

Adrian Năstase: Este echitabil (fair) în ceea ce vă priveşte. În cazul nostru este necesară o formulare neechivocă.

Lawrence Eagleburger: Să vă gândiţi bine cum vă prezentaţi cazul în termeni de public relations. Arătaţi ce faceţi pentru minorităţi pentru a le da un loc echitabil în România. Acest lucru nu este înţeles la dumneavoastră. Să invitaţi observatori CSCE pentru a vedea situaţia minorităţii ungare.”

 

Semnarea acordului comercial din 1992

Cu prilejul vizitei lui Lawrence Eagleburger, adjunct al secretarului de Stat al SUA, a fost semnat şi Acordul româno-american de protejare a investiţiilor

Cu acest prilej, afirmam: „Stimate domnule adjunct al secretarului de Stat,

Stimaţi oaspeţi,

Am deosebita onoare să vă urez bun venit în chiar miezul istoriei relaţiilor bilaterale româno-americane. Documentele pe care tocmai le-am semnat, Acordul comercial încheiat recent, precum şi discuţiile din această dimineaţă, demonstrează hotărârea noastră de a merge în continuare pe calea cooperării strânse între marea naţiune, care este SUA şi România, ţară est-europeană ce şi-a dobândit de curând libertatea. Domnule adjunct al secretarului de Stat, ştiu cât de mult vă preocupă problemele din această zonă a lumii, cât de bine înţelegeţi dificultăţile cu care ne confruntăm şi cât de mare este interesul dumneavoastră în a ne vedea ferm angajaţi pe drumul libertăţii şi al democraţiei depline. Din acest punct de vedere ne bazăm pe dumneavoastră, pe prietenii noştri din Occident şi sperăm să avem posibilitatea de a vă arăta cât de mare este hotărârea noastră de a munci fără preget pentru a realiza scopul pe care ni l-am propus şi a construi în comun un sistem de relaţii politice şi economice cât mai strânse.

Distinşi prieteni,

Între ţările noastre există legături de aproape un secol şi jumătate. Deşi poate părea destul de mică, comunitatea româno-americană a jucat un rol deosebit în istoria Americii, fapt de care noi ne amintim întotdeauna cu mândrie. Ne-am situat în tabăra care a luptat pentru cauza dreaptă în timpul Războiului Civil, prin generalul de armată George Pomuţ din cadrul forţelor unioniste, care s-a distins pe câmpul de luptă şi ulterior a îmbrăţişat cariera diplomatică, stabilind o tradiţie de muncă şi devotament faţă de America, pe care compatrioţii noştri români au respectat-o cu sfinţenie. Românii din America s-au evidenţiat în domeniile artelor, financiar-bancar şi ştiinţific şi, pentru a dovedi renumele pe care şi l-au făcut, nu trebuie decât să amintim faptul că, recent, Premiul Nobel pentru America a fost acordat unei personalităţi ale cărei rădăcini îşi trag seva din pământul românesc.

Aşa cum ne arată istoria, România are, totodată, o mare datorie morală şi politică faţă de America. După Primul Război Mondial naţiunea noastră şi-a putut obţine drepturile istorice datorită sprijinului pe care ni l-aţi acordat. America a prefigurat o lume de autodeterminare pentru naţiunile mici, care să le permită eliberarea de sub dominaţia autocratică a imperiilor anacronice. De aceea, România a fost, dintotdeauna, cel mai fidel aliat al Americii din această zonă, de aceea ne-am apropiat atât de mult de dumneavoastră după sfărâmarea Cortinei de fier…”

Trebuie spus că înainte de alegerile parlamentare din toamna lui 1992, administrația americană a recomandat re-acordarea MFN pentru România.Congresul american însă, în septembrie 1992, cu o mare majoritate, a respins recomandarea guvernului SUA.

Departamentul de Stat însă transmisese mesaje de susţinere către Congres. Vă prezint, în acest sens, scrisoarea adresată la 29 septembrie 1992 de Lawrence Eagleburger, secretar de Stat a.i. lui Dan Rostenkowski, preşedintele Comitetului pentru Căi şi Mijloace:

„Stimate domnule preşedinte,

În legătură cu deliberările din cadrul Camerei Reprezentanţilor cu privire la Acordul comercial româno-american şi acordarea Clauzei Naţiunii celei mai Favorizate României, ştiu că există unele preocupări cu privire la desfăşurarea alegerilor de la 27 septembrie din România. Ambasada SUA din Bucureşti, reprezentanţii Institutului Naţional Democratic (IND) şi ai Institutului Republican Internaţional (IRI), precum şi ai unor organizaţii neguvernamentale, însumând sute de observatori internaţionali şi mii de observatori interni au informat la 29 septembrie că alegerile s-au desfăşurat fără acţiuni de violenţă sau intimidare, după o campanie electorală caracterizată printr-un pluralism şi acces la mijloacele de informare în masă fără precedent în istoria României. Ambasada noastră de la Bucureşti informează că alegerile au fost „conforme cu standardele internaţionale de libertate şi corectitudine“. În raportul său preliminar, grupul de observatori IND şi IRI menţionează existenţa unor probleme care vor trebui soluţionate până la viitoarele alegeri, cum ar fi cazuri de reflectare părtinitoare a campaniei electorale în programele de ştiri şi în presă, chestiuni legate de repartizarea resurselor pentru desfăşurarea campaniei electorale şi impunerea unor restricţii observatorilor interni, dar conchide că alegerile de la 27 septembrie „reprezintă un semnificativ pas înainte în cadrul procesului neîntrerupt de tranziţie al României spre democraţie“.

Primul-ministru Theodor Stolojan, Biroul Electoral Central şi autorităţile de resort au reuşit să soluţioneze aspectele care făceau obiectul preocupărilor celor mai serioase ale partidelor politice şi observatorilor internaţionali. Le adresăm felicitările noastre bine meritate.

Rezultatele oficiale ale votării nu se vor cunoaşte decât peste câteva zile, dar un al doilea tur de scrutin, la 11 octombrie, al alegerilor prezidenţiale, între preşedintele Ion Iliescu şi dr. Emil Constantinescu pare inevitabil. Vă adresez îndemnul ca, până atunci, să mergem înainte în ceea ce priveşte aprobarea Acordului comercial şi a Clauzei Naţiunii celei mai Favorizate României. Avantajele acestei măsuri pentru poporul român şi interesele SUA în zonă depăşesc avantajele marginale care ar rezulta din aşteptarea până la anunţarea rezultatelor celui de-al doilea tur de scrutin şi, deci, până la întrunirea Congresului în noua sa componenţă, anul viitor.

Sunt convins că aprobarea în acest moment de către Congres a acordării clauzei ar reprezenta mesajul cel mai clar posibil cu privire la angajamentul nostru faţă de viitorul democraţiei în România.”

 

După ce am aflat rezutatul votului, i-am transmis o scrisoare pe acestă temă, lui James Baker, la 28 iulie 1992:

„…doresc să vă reiterez mulţumirile noastre pentru acţiunea Administraţiei de a supune Congresului, pentru ratificare, noul Tratat Comercial România–SUA, inclusiv statutul Naţiunii celei mai Favorizate pentru ţara mea. După cum înţeleg, acum, când au început deliberările, au fost iniţiate în Cameră şi în Senat un număr de scrisori şi sunt circulate în Congres, împreună cu rapoarte critice la adresa României, într-o încercare de a convinge pe congresmeni să voteze respingerea sau amânarea ratificării. O scrisoare de acest fel a fost scrisă de congresmenii Tom Lantos, Christopher H. Smith şi Chester G. Atkins. Printre rapoarte, există unul ce conţine comentarii ale Grupului Internaţional pentru Drepturile Omului (o organizaţie cu sediul în SUA) privind reacordarea pentru România a statutului Naţiunii celei mai Favorizate şi altul este elaborat de organizaţia nonguvernamentală APADO din România şi difuzat de organizaţia americană menţionată mai sus.

Principalele probleme ridicate în toate aceste documente sunt practic aceleaşi ca şi în trecut: alegeri libere şi corecte în România, o presă independentă şi controlul civil asupra Serviciului Român de Informaţii, cărora le sunt adăugate şi varii probleme legate de minorităţile etnice. Este fără îndoială un efort evident de a anihila încrederea pe care acest guvern a dobândit-o în lumea întreagă după alegerile locale ţinute în luna februarie a acestui an, care au fost larg recunoscute drept libere şi corecte.”

Tot în legătură cu poziţia guvernului american în această chestiune, puteţi citi, comunicatul de presă al Biroului adjunctului cu probleme politice al secretarului de Stat al SUA, Arnold Kanter, din 29 septembrie 1992 în care se comentează votul din Camera Reprezentanţilor prin care s-a respins acordarea Clauzei Naţiunii celei mai Favorizate pentru ţara noastră.

România întruneşte cerinţele statutare pentru obţinerea clauzei, se afirmă în comunicat. „Alegerile din 27 septembrie din România au fost, în general, libere şi corecte“, se spune în continuare. „Am sperat că forul legislativ, care a amânat examinarea acordării clauzei în funcţie de aceste alegeri, va recunoaşte acest pas important în direcţia trecerii României la o democraţie deplină, prin aprobarea clauzei în cursul acestui an. Votul din Camera Reprezentanţilor reprezintă o dezamăgire“. „România – susţine declaraţia asistentului secretarului de Stat, făcută printr-un purtător de cuvânt – nu face parte din categoria ţărilor care să merite excluderea de la acest statut comercial de bază. Noi vom continua să explorăm căile de sprijinire a progresului continuu al României în direcţia democraţiei depline şi a reformelor de piaţă“.

Referitor la decizia Congresului american, m-au impresionat însă şi cele câteva ganduri, transmise printr-o scrisoare din 1 octombrie 1992, de către Aristide Buhoiu, directorul ziarului „Universul” din SUA.

„Stimate domnule ministru,

Aveam de gând să vă scriu, dar nu acum, când bănuiesc că trăiţi nopţile albe ale alegerilor. Ceea ce m-a determinat însă imediat să vă adresez aceste rânduri este răspunsul pe care l-aţi dat deunăzi dlui Lucian Crucianu din Los Angeles. Îl cunosc pe cel în cauză şi sunt stupefiat de uşurinţa cu care îşi permite să vorbească în numele „românilor din America“ şi al „comunităţii“ noastre. Dl Crucianu este o persoană oarecare şi nu este mandatat să ne reprezinte în niciun fel. Cu atât mai mult să facă un demers pe lângă Ministerul de Externe sau Departamentul de Stat. În fond, în America trăiesc destui români de notorietate, de la George Palade la Mihai Botez, de la Eugen Mihăiescu la Sergiu Comisiona, care ar fi îndreptăţiţi să-şi facă auzit glasul. Dar vă asigur că ei nu ar fi îndrăznit să vorbească în numele nostru, fără a ne consulta.

În schimb, iată, vă scriu eu, în numele publicaţiei pe care o conduc, sperând că poate exprim şi opiniile câtorva zeci de mii de cititori.

Ieri, 30 septembrie, aflând decizia Camerei Reprezentanţilor, am socotit că suntem martorii unei mari nedreptăţi făcute poporului român, drept care am luat iniţiativa ca pentru prima dată în ultimii zeci de ani, noi, mai mulţi români-americani, să ne organizăm şi să ne adresăm direct Congresului USA şi Casei Albe cu un memorandum, prezentându-l cu câteva mii de semnături. În mod ferm sprijinim acţiunea preşedintelui George Bush, care a recomandat acordarea Clauzei României şi credem că este absolut necesar ca oamenii politici americani să fie informaţi corect asupra unor acuzaţii fără temei, pe baza cărora s-a dat o decizie care jigneşte pe unul din cele mai filo-americane popoare din lume…

Domnule ministru,

Vă rog să apreciaţi intervenţia de faţă dincolo de orice interes politic şi personal, ea fiind determinată numai de sentimentele mele sincere pentru ţara natală, de unde am fost obligat să plec. Ca român-american, aş fi extrem de bucuros dacă aş putea face cât mai multe, pentru a apropia America de România, prezentându-mi patria măcar aşa cum este. Sunt sigur că şi americanii ar iubi-o la fel ca mine.

Fie ca Cel de Sus să nu ne uite!

Cu un salut de departe,”

(ss) Aristide Buhoiu

Această scrisoare arată şi felul în care unele dintre disensiunile existente, în ţară sau în diaspora românească, au putut fi folosite împotriva intereselor statului român.

Şi pentru că am menţionat-o, iată şi scrisoarea adresată de congresmanul Tom Lantos colegilor săi din Congresul SUA:

“Votaţi NU în legătură cu Clauza pentru România

Stimate coleg,

În partea a doua a acestei săptămâni, Camera Reprezentanţilor va vota Rezoluţia 512 privind acordarea Clauzei Naţiunii celei mai Favorizate României. Vă adresăm îndemnul de a vota NU în legătură cu acest proiect de lege.

– România se află în plin proces de alegeri prezidenţiale. Ca atare, este complet nepotrivit ca votarea în cadrul Congresului să aibă loc acum. România se află în plin proces de alegeri prezidenţiale şi parlamentare la scară naţională. Primul tur al alegerilor a avut loc duminică 27 septembrie, iar cel de-al doilea tur se va organiza la 11 octombrie. Acordarea de către Congres a Clauzei Naţiunii celei mai Favorizate României va fi interpretată în mare măsură drept un sprijin pentru actualul preşedinte, care este unul dintre cei doi candidaţi ce se vor confrunta cu ocazia celui de-al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidenţiale din 11 octombrie. Preşedintele Ion Iliescu este un comunist care a deţinut funcţii importante sub fostul regim dictatorial comunist al lui Nicolae Ceauşescu şi, după alegerea sa din 1990, a fost implicat în vaste acţiuni antidemocratice. Dacă votăm acum în favoarea acordării de avantaje comerciale României, nu vom face altceva decât să ajutăm forţele respective.

– România se face vinovată de violări flagrante ale drepturilor cetăţeneşti şi ale drepturilor omului. Timp de aproape trei ani, guvernul postcomunist din România s-a făcut vinovat de flagrante violări ale drepturilor omului faţă de etnicii maghiari, germani şi ţigani. Guvernul României a tolerat şi chiar a încurajat grave violenţe etnice. Drepturile fundamentale ale omului în cazul minorităţilor naţionale au fost încălcate de guvern, care a limitat şi drepturile democratice ale tuturor cetăţenilor români. Actele de violenţă ale minerilor inspirate de guvernul român împotriva studenţilor care desfăşurau demonstraţii paşnice de protest au provocat indignare la scară internaţională, dar acelaşi guvern nu a făcut mai nimic pentru a asigura deplina exercitare a democraţiei în România. Acordarea Clauzei Naţiunii celei mai Favorizate României va încuraja, pur şi simplu, actualul guvern să continue acţiunile de violare a drepturilor omului…”

Şi în final, pe acest subiect, adaug, Declaraţia Ministerului Afacerilor Externe privind votul Camerei Reprezentanţilor a Congresului SUA împotriva ratificării Acordului comercial româno-american:

“Ministerul Afacerilor Externe a luat act de votul din Camera Reprezentanţilor a Congresului SUA împotriva ratificării Acordului comercial româno-american, care include acordarea reciprocă a Clauzei Naţiunii celei mai Favorizate.

Acest vot exprimă o discriminare regretabilă şi nejustificată faţă de România din partea Congresului SUA, în raport cu celelalte ţări în tranziţie, care nu numai că afectează negativ relaţiile comerciale româno-americane, ci poate avea serioase implicaţii politice pentru procesul de democratizare şi reformă economică din România.

Votul Camerei Reprezentanţilor s-a produs deşi Departamentul de Stat a recomandat insistent ratificarea acordului înaintea încheierii mandatului actualului Congres şi a alegerilor prezidenţiale din SUA.

Ministerul Afacerilor Externe apreciază în mod deosebit punctul de vedere exprimat de secretarul de Stat interimar al SUA, domnul Lawrence Eagleburger, care în scrisoarea adresată preşedintelui Camerei Reprezentanţilor la 29 septembrie 1992 a subliniat că „Ambasada SUA din Bucureşti, reprezentanţii Institutului Naţional Democratic (IND) şi ai Institutului Republican Internaţional (IRI), precum şi ai unor organizaţii neguvernamentale, însumând sute de observatori internaţionali şi mii de observatori interni, au informat la 29 septembrie că alegerile s-au desfăşurat fără acţiuni de violenţă sau intimidare, după o campanie electorală caracterizată printr-un pluralism şi acces la mijloacele de informare în masă fără precedent în istoria României“ şi citează raportul preliminar al IND/IRI care conchide că alegerile de la 27 septembrie „reprezintă un semnificativ pas înainte în cadrul procesului neîntrerupt de tranziţie al României spre democraţie“.

Votul negativ al Camerei Reprezentanţilor şi dezbaterile care l-au precedat vădesc, pe de o parte, lipsă de înţelegere a proceselor de schimbare din ţara noastră şi, pe de altă parte, virulenţa lobby-ului antiromânesc din SUA, în frunte cu deputatul Tom Lantos, care, după cum a declarat la 29 septembrie 1992, în Subcomitetul pentru Europa Centrală, „a condus lupta“ împotriva ratificării Acordului româno-american, deoarece „acordarea clauzei conducerii reformate comuniste din România ar fi un stimulent extraordinar pentru aceasta“…

În finalul declaraţiei, se precizează:

“În pofida handicapului politic şi economic pe care îl creează neratificarea Acordului comercial româno-american de către Congresul SUA, Ministerul Afacerilor Externe reafirmă hotărârea Guvernului actual al României, atât timp cât va mai fi în funcţiune, de a acorda în continuare cea mai mare atenţie relaţiilor cu SUA şi normalizării depline a acestora, construirii unei relaţii speciale de parteneriat cu SUA, bazată pe interese comune şi pe sentimentele tradiţionale prieteneşti ale poporului român faţă de Statele Unite.”

În urma votului din Congres, concluzia lui Robert Hutchings: „la aproape 3 ani după Revoluția din Decembrie, relațiile româno-americane, la fel ca toată scena politică românească, erau caracterizate de aceleași ambiguități și suspiciuni” (pag. 253).

Tratamentul naţiunii celei mai favorizate a fost acordat, în final, României, în 1993, în condiţiile unei reînoiri anuale, pentru ca, începând din 1996, acest tratament comercial să dobândească un caracter permanent.

Reamintesc faptul că SUA acordaseră Româniai clauza MFN în anul 1975 dar, în 1988, România renunţase unilateral la statutul de beneficiar al acestei clauze.

*

*        *

Am insistat pe prezentarea perioadei din preajma și imediat de după Revoluția din Decembrie, încercând să prezint cum vedeam noi relațiile bilaterale cu SUA, dar și cum, se pare, priveau americanii, relațiile cu România, într-un context mai larg, al încetării Războiului Rece și al schimbărilor din Europa de Est.

Pentru americani în acea perioadă, România era importantă în re-definirea zonelor de influență din Europa, din punctul de vedere al liberalizării politice și economice dar și din punctul de vedere al „orientărilor” de politică externă (de exemplu: transferul de interes spre țările arabe moderate, de la cele radicale) iar, în contextul războiului din Golf, din punct de vedere al sprijinului pentru inițiativele americane.

Voi sări acum la o altă perioadă, cea a desfășurării relațiilor româno-americane de după anul 2000 – pe care o cunosc mai bine – în condițiile internaționale noi, determinate de parteneriatul strategic cu SUA ce fusese încheiat în 1997, de atacurile teroriste asupra SUA din 2001, și de obținerea de către România a statutului de membru NATO.

Conținutul politic al relațiilor bilaterale

România poate aborda relațiile cu SUA dintr-o triplă ipostază: – ca aliat în cadrul NATO, cu drepturi și obligații;- ca partener în cadrul unei acțiuni internaționate de lupta împotriva terorismului;- ca partener, cu drepturi și obligații în cadrul Parteneriatului Strategic bilateral.

Anul 1997 a avut o dublă semnificaţie pentru relaţiile bilaterale. Pe de o parte, SUA pentru raţiuni interne, proprii, nu au inclus şi România în valul de extindere NATO, de la Madrid, ceea ce a creat, în România, firesc, o mare frustrare. Pe de o parte, poate şi ca un element de compensare şi de premii de consolare, preşedintele Clinton a vizitat România şi a fost semnat, cu acea oczie, parteneriatul strategic bilateral.

Parteneriatul Strategic a fost lansat în 1997, ca mecanism avansat de cooperare, având ca obiectiv consolidarea relaţiilor, dintre România şi SUA în domenii de interes strategic (militar, economic, securitate regională, riscuri neconvenţionale), fiind, în acelaşi timp şi un pilon de susţinere a stabilitătii în Europa de Sud – Est.

La baza relațiilor politice româno-americane stă deci parteneriatul stategic consolidat. Câteva observaţii pe acest subiect: indiferent de culoarea politică a puterii în România, parteneriatul și-a menținut valabilitatea; principiile și liniile sale de acțiune nu au fost alterate de aderarea României la Uniunea Europeană; deschiderea unor baze militare americane în România a contribuit la întărirea acestor relaţii politico-militare.

În ceea ce priveşte noua poziție geo-strategică a României, prin aderarea la UE, de la 1 ianuarie 2007, şi după intrarea în NATO, România a devenit o țară de frontieră a ambelor structuri euro-atlantice. În consecinţă, România poate să aibă o importantă contribuție la probleme de interes şi pentru SUA, şi pentru NATO, cum ar fi: a) relațiile cu țările Europei de Est, Federația Rusă, Ucraina, Republica Moldova; b) Balcanii Occidentali c) Zona Mării Negre.

Din acest punct de vedere, Româina ar putea atrage Rusia şi Turcia în proiecte de stabilitate, pentru combaterea riscurilor asimetrice de securitate. De asemenea, ar fi important să explicăm partenerilor noştri că Marea Neagră poate fi privită şi ca o extensie a Mării Mediterane, ceea ce ar permite mai uşor extinderea în zona Mării Negre a metodelor şi instrumentelor folosite în Mediterană pe planul menţinerii securităţii şi stabilităţii.

Nu vreau însă să “desenez” acum un proiect de dezvoltare, pentru viitor, a relaţiilor bilaterale. Intenţia mea este să arăt felul în care s-au desfăşurat, în ultimii 22 de ani aceste relaţii. Sigur, însă, unele concluzii se impun de la sine.

Obiectivele politico-diplomatice prioritare în relația stategică bilaterală cu SUA au fost, în opinia mea, corect definite de către Ministrul român al Afacerilor Externe: consolidarea dialogului politic cu Administația, Congresul și cu formatorii majori de opinie din SUA, din postura noastră de aliat în cadrul NATO si de partener strategic al SUA; amplificarea componentei parlamentare a dialogului politic bilateral; – realizarea a unui dialog extins cu polii de putere politică din SUA; eliminarea obligativității vizelor americane pentru cetățenii români; -asigurarea continuării sprijinului consistent al administrațiilor americane pentru eforturile interne (reforma); susținerea de către SUA a intereselor și inițiativelor României în plan regional (bazinul Mării Negre, Moldova, Balcani) și internațional; susținerea relației transatlantice de către România, de pe poziția de membru UE; cu atentie aparte acordată evitării posibilelor efecte negative ale unor falii care ar mai putea apărea între abordările SUA-UE pe diferite teme; incurajarea coordonarii / concentrării demersurilor UE si ale SUA, vizând identificarea de soluții la problemele sensibile de pe agenda internațională.

Conținutul economic al relațiilor bilaterale

Spre deosebire de relaţiile politice, relaţiile economice bilaterale nu au avut o dinamică tot atât de rapidă.

În plan economic, România ar avea nevoie, între altele,  de sprijin tehnologic si financiar pentru asigurarea unei dezvoltări durabile; de asigurarea cu prioritate a principalelor elemente de high-tech necesare societății informaționale bazate pe cunoaștere; de dezvoltarea și diversificarea relațiilor economice bilaterale cu reechilibrarea balanței de plăți; de dezvoltarea cooperării tehnice și tehnologice și sporirea accesului la produsele și aplicațiile tehnologiei informației și comunicațiilor; de orientarea unor căi de transport energetice și către teritoriul românesc pe relațiile est-vest și nord-sud europene; de valorificarea spațiului românesc prin crearea de servicii turistice și balneoclimaterice civile și militare etc.

Acestea sunt niște obiective mai mult sau mai puțin generale.

Să vedem acum evoluția relațiilor comerciale de după anul 2000, deci de după încheierea parteneriatului strategic.

La 30 iunie 2012, volumul schimburilor comerciale (importuri și exporturi) se ridica la 1166,5 milioane USD, importurile din SUA fiind de 417,4 milioane USD, iar exporturile de 749,1 milioane USD.

Exporturile românesti au vizat, în principal: cazane, mașini, aparate și dispozitive mecanice; articole din fier și otel; mașini, aparate și echipamente electrice; îngrășăminte chimice; îmbrăcăminte și accesorii de îmbrăcăminte; instrumente și aparate optice, fotografice sau cinematografice; încălțăminte; articole de cauciuc; vehicule; mobilă și articole din lemn.

Importurile din SUA au vizat: mașini, aparate, echipamente electrice; produse minerale; produse ale industriei chimice; instrumente și aparate optice, foto, cinematografice; metale comune și articole din metale comune; produse alimentare, băuturi, tutun.

Iată și un tabel cu evoluția acestor schimburi.

Se poate observa o creștere semnificativă a schimburilor comerciale bilaterale în 2004 – pe finalul guvernării PSD – practic o dublare a acestor schimburi față de anul 2000, iar, începând din 2005, practic, o stagnare, la nivelul de 2,2 – 2,3 miliarde dolari.

În ceea ce priveste investițiile americane în România, la 31 martie 2012, acestea ocupau locul 12, după investiția în echivalent valută, cu aproximativ 2,23% din totalul investițiilor străine directe, vizând, în principal, următoarele sectoare: comunicații, industrie electronică, industrie chimică, industria lemnului, industria alimentară, comerț, silvicultură și minerit. Valoarea totală a capitalului social, în echivalent valută, a fost de 970,22 milioane USD, iar numărul de societăți comerciale înmatriculate era 6.351.

Din punctul de vedere al volumului investițiilor, printre cei mai importanți investitori americani în România se numără: Smithfield, Lufkin, Ford, Honeywell, Delphi, Hewlett-Packard, IBM, Oracle, Procter & Gamble, General Electric, Cargill, Citibank, McDonald’s, Coca-Cola, PepsiCo, Philip Morris, Qualcomm, Timken, Solectron ș.a.m.d.

Investițiile americane au vizat, în principal, următoarele sectoare economice: comerțul cu ridicata și amănuntul (27%), tranzacții imobiliare (16,8%), industria extractivă și prelucrătoare (12,7%), activități profesionale, administrative, stiințifice și tehnice (12,4%), transport, depozitare și comunicații (10,5%), construcții (8,2%), hoteluri și restaurante (5,5%), agricultură, silvicultură și pescuit (2,7%), intermedieri financiare și asigurări (1,7%), administrație publică, învățământ și sănătate (1,2%), energie electrică și termică, gaze și apă (0,9%).

O observaţie evidentă: Nivelul investiţiilor americane în România – de aproximativ 1 miliard de dolari – este cel mai scăzut în Europa de Est. Prin comparaţie investiţiile firmelor americane în Polonia însumează 20 de miliarde de dolari, în Ungaria 9 miliarde, în Cehia 6,6 miliarde, în Slovacia 6 miliarde, în Bulgaria 1,1 miliarde.

Un rol important în derularea relaţiilor comerciale şi de investiţii îl joacă sau îl pot juca Corporaţia americană pentru investiţii private în străinătate (OPIC), Fondul Româno-American pentru investiţii (RAEF), Camera Americană de Comerţ (AmCham România) – care a publicat, în decembrie 2011 – un interesant Raport de competitivitate şi nou – creatul Consiliu de Afaceri Româno-American (AMRO) – Iniţiativă lansată, în ianuarie 2012, cu susţinerea a zece mari companii americane (Chevron, Exxon, ADM, Smithfield, Raytheon, Pharma, Metlife, Amgen, Timken, Mega), provenind din dicerse domenii de afaceri – energie, agricultură, industrie de aparare, industria farmaceutică, industria prelucrătoare, infrastructura de stocare, asigurări. Conducerea Consiliului este asigurată de Chevron – preşedinte şi Exxon – vicepreşedinte.

Eșecul Bechtel

Evoluția relațiilor economice bilaterale nu a urmat, din păcate,  dinamica relațiilor politico-militare. În aceste condiții, după eșuarea încercării angajării unor firme americane în privatizarea Petrom (îl trimisesem pe ministrul Dan Ioan Popescu în SUA pentru a căuta firme interesate, ceea ce nu s-a reușit) și în condițiile în care americanii erau mai interesați de proiecte economice de reconstrucție în Irak sau de „ocupare” a unor noi zone, bogate în resurse, din fostele republici sovietice, am încercat să atragem în România o mare firmă americană din zona construcțiilor de infrastructură, pornind și de la necesitatea construirii unei „linii” de autostradă de la portul de containere din Constanța până la București („Autostrada Soarelui”) – care începuse – continuând cu vechea autostradă până la Pitești și încercând să construim o autostradă, în continuare,  până la ieșirea din țară, la Borș.

Traseul l-am ales ținând seama și de necesitatea de a „dez-izola” regiunea cu populație maghiară din Transilvania și de acordul cu guvernul maghiar care trebuia să realizeze „joncțiunea” la frontieră.

Împreună cu premierul Medgyessy, am scris la Bruxelles despre acest proiect.

Firma Bechtel – probabil firma cea mai importantă din lume în domeniul construcției de autostrăzi (construise și autostrada din Croația pâna în sud la Dubrovnik, în condiții excepționale) părea soluția cea mai bună pentru a da încă un semnal solid investitorilot americani.

Din păcate, după „pierderea” alegerilor prezidențiale de către mine, în ciuda anunțatei Axe București – Londra – Washington, Traian Băsescu a blocat acest proiect, transformându-l într-un eșec. Probabil că, nu întâmplător, nivelul schimburilor comerciale bilaterale, 2005 – 2012, a stagnat.

Contractul cu firma Bechtel s-a încheiat cu credința că firma care construise autostrada din Croația, va asigura finanțarea acestui proiect, care era important pentru a asigura coridorul de transport de la Constanța la frontiera de vest. Nu aveam de unde să stiu că acest proiect va fi sabotat prin relația specială a lui Traian Băsescu cu un vicepreşedinte al BEI (primul oaspete străin a lui Băsescu, în 2005, la Cotroceni), care dorea un alt traseu pentru autostradă și nici că Băsescu va bloca acest proiect timp de aproape 2 ani, în 2005-2006, pentru a verifica dacă nu s-au dat comisoane membrilor guvernului PSD. Nu s-au găsit nereguli, dar în felul acesta costurile au crescut de trei ori.

Între timp, proiectul a ajuns o „vacă de muls” și a eșuat într-un mod lamentabil din cauza ostilității lui Traian Băsescu și a guvernelor din acești ani. Cine plătește însă pentru banii cheltuiți aiurea cu toate „organizările” și dezorganizările de șantier din aceşti ani? Cine plătește pentru echipamentele cumpărate inutil? Cine plătește pentru oamenii angajați și apoi „dezangajați”? Cine îi plătește pe subcontractorii locali? Evident că românii care au dat si banii pentru cheltuielile inutile din timpul „certurilor” guvernelor lui Băsescu cu Bechtel dar și cei care călătoresc în condiții mizerabile pe drumurile naționale din Transilvania. În timp ce Bechtelul a finalizat tronsoane importante de autostrăzi, mai nou și in Albania.

S-a ajuns deci la triplarea valorii contractului. Cum s-a ajuns aici? Destul de simplu: prin incompetență, rea-voință și lipsă de responsabilitate. Repet: costul real al autostrăzii Transilvania era de 2,5 miliarde de euro. Atât ar fi plătit statul român dacă Traian Băsescu și guvernele care au urmat după 2004 nu ar fi blocat contractul.

Suspendarea lucrărilor, timp de doi ani, a dus inevitabil la majorarea costurilor (prețul materiilor prime și al terenurilor ce urmau a fi expropiate a crescut foarte mult) dar și la prelungirea termenului de finalizare cu un an, până în decembrie 2012!? Practic, Bechtel a fost nevoită să-și întrerupă activitatea, reziliind toate contractele încheiate cu firmele subcontractate și cu muncitorii angajați. În 2006, șantierul a fost redeschis, dar pe toată perioada în care lucrările au fost blocate, reprezentanții puterii au vorbit în permanență despre renegocirea contractului. Ce s-a obținut? Nimic. Răspunzând unei solicitări pe care am adresat-o Guvernului, de a face publice rezultatele negocierilor, Ministerul Transporturilor preciza: „Beneficiarul nu a obținut nici un avantaj care să se reflecte în valoarea totală a investiției sau în scurtarea duratei de execuție a lucrărilor, CNADNR nefăcând nici o economie în urma acestei renegocieri”.

Dupa aproape 8 ani în care cei care s-au aflat la putere nu au făcut nimic și s-au complăcut într-o situație pe care ei înșiși au creat-o, anunțau cu emfază că au reziliat contractul și că din 2,5 miliarde de euro, valoarea inițială a autostrăzii, au făcut o economie de 6 miliarde! Dincolo de faptul că această așa-numită „economie” se face dintr-un potențial cost final, majorat din cauza celor care s-au aflat la guvernare după 2004, în realitate „negocierea” facută de guvernul Boc a mărit și mai mult costul lucrărilor efectuate de Bechtel.

Astfel, până în prezent, s-au cheltuit mai mult de 1,25 miliarde de euro. Din aceşti bani s-au realizat („finalizat”) 52 de kilometri (tronsonul Câmpia Turzii – Gilău) cu un cost de 11,5 milioane de euro pe km. Diferenta de 596,25 milioane euro (bani cheltuiți până acum) se regăsesc în tronsonul de 64 de km între judeţele Sălaj și Bihor. Acest tronson era însă finalizat doar în proporție de 60%. Prin urmare, pentru 38,4 km s-au cheltuit 596,25 milioane de euro (11,5 milioane pe km), iar pentru restul de 25,6 km (40%) se vor plăti 153,6 milioane euro (6 milioane pe km). În final, marea „negociere” făcută de guvernul Boc a condus la următoarea situație: Bechtel construiește 116 km de autostradă nu la 5,6 milioane de euro pe km, cât au fost negociaţi inițial în contractul semnat în 2004, nu la 11,5 milioane euro pe km, cât a ajuns prețul în primul mandat a lui Traian Băsescu, ci la 13,5 milioane euro pe km.

Din păcate, în urma nenumăratelor negocieri și renegocieri ale miniștrilor PDL cu Bechtel, prețul va fi mai mult de jumătate din prețul negociat de guvernul PSD dar pentru aproximativ un sfert din lungimea inițială (110 km față de 415 km) și doar peste vreo 7-8 ani.

Sigur, în discuțiile de la ambasada americană, Traian Băsescu folosea un alt limbaj. Iată ce ne spune una dintre cablogramele ambasadei americane din perioada de început a primului mandat a lui Traian Băsescu, publicată de Wikileaks. Vă prezint textul în original, pentru a evita orice suspiciune:

„Post had hoped that a breakthrough had come after President Băsescu’s visit to Washington this spring and his assurances that he would support the project. Indeed, small payments were made and some movement on outstanding issues did occur. But another lull came later in the spring. Similarly, Post was hopeful that the project would start moving in the right direction after Commerce Departament’s Assistant Secretary Lash, on May 12, received assurances from President Băsescu that he would work to resolve issues related to the motorway„. (Sursa: http://www.kamikazeonline.ro/2011/03/ambasada-sua-basescu-a-criticat-contractul-bechtel-n-campania-din-2004-dar-i-a-promis-lui-bush-dupa-vizita-din-martie-2005-ca-e-pro-bechtel)

Un joc dublu deci, pe care, din păcate, ani de zile, l-au făcut și cei de la Bechtel, care au preferat să „navigheze” pe aceste certuri interne, contând pe penalități si despăgubiri.

Doar la momentul în care, la o întâlnire cu reprezentanții comunității de români din SUA, Traian Băsescu a răspuns, la o întrebare legată de renegocierea contractului cu firma americană Bechtel, afirmând: „Construiam cea mai scumpă autostradă din lume, într-un contract în care ambii parteneri au vrut să fure. Un contract care s-a atribuit fără licitație. Statul român nu putea să accepte la nesfârșit fie ea și o firmă mare, să plătească cu 19, 20, 30 de milioane de euro pe km de autostradă”, am somat firma Bechtel să ia atitudine, transmițându-le că dacă nu vor face acest lucru în câteva zile, voi considera că au acceptat, tacit, aceste acuze ca fiind adevărate și voi sesiza Procurorul General al SUA.

Firma Bechtel, care de 7 ani, nu se pronunțase niciodată în legătură cu aceste acuze, a trebuit să răspundă. Dacă nu o făceau, însemna că afirmațiile lui Traian Băsescu că „au furat” erau corecte. „Muţenia”, pentru a-și vedea de interesele lor, nu mai putea fi acceptată. Noi nu aveam nimic de ascuns. Dacă ei aveau, cu atât mai rău pentru ei.

În final, Bechtel a răspuns. Ei au comunicat că „este regretabil că Bechtel și oficialii fostului Guvern au continuat să fie criticați în mod eronat și injust pentru acest contract!”. Cam târziu, dar mai bine decât deloc. Răspunsul a fost dat de Walker Kimball, Prim Vice-Președinte și Director General al Bechtel Aviation and Infrastructure.

Știu, faptul că doar după 6-7 ani Bechtel anunța că acuzațiile lui Băsescu sunt nefondate nu incălzeşte prea tare. Ar fi fost utilă o reacție a lor în 2004 și 2005, când aceste acuzații chiar contau. Dar, chiar și acum, ele arată că am avut dreptate. Și că, şi în acest caz, cel care a continuat să mintă …

În legătură cu acest subiect, adaug și o transcriere a unui fragment din interviul realizat de Radu Soviani cu ambasadorul SUA la București, Mark Gitenstein, și difuzat de The Money Channel, la începutul lunii aprilie 2011:

„RS: Acum trei ani eram în același loc cu domnul ambasador Taubman iar acesta a răspuns că autostrada Bechtel va fi terminată în 2012. Ce spuneți?

AMB: Nu știu când va fi terminată, dar din păcate nu va fi finalizată în 2012. Cred că se vor face progrese fiindcă Ministrul Transporturilor, Bechtel și Anka lucrează împreună. Dar să nu uităm, la autostradă nu lucrează doar firma americană, Bechtel. De fapt, cea mai mare parte a banilor ajunge la o firmă turcească, Anka, ce lucrează împreună cu Bechtel la autostradă. Eu și ambasadorul turc am colaborat strâns cu Ministrul Transporturilor și credem că putem face lucrurile să funcționeze. Nu vom construi întreaga autostradă până în 2012, dar vom construi o parte considerabilă. Dacă se vor construi autostrăzi în următorul an și jumătate, veți construi autostrada Transilvania, fiindcă doar acolo construcția poate avansa rapid. Cred că este bine să cheltuiți bani pentru construirea coridoarelor europene, dar construcția unei autostrăzi durează pentru că trebuie confiscat (expropiat, n.n.) pământul, trebuie elaborat planul, trebuie rezolvate problemele de mediu, trebuie gasite sursele de co-finanțare și efectuate procedurile necesare pentru obținerea banilor de la UE. Cred că veți realiza aceste proiecte cu fonduri structurale europene, dar nu în următorul an și jumătate. Dacă veți cheltui banii acum, pentru autostrada Transilvania, veți avea o autostradă mai rapid și veți crea locuri de muncă nu doar pentru cei care construiesc autostrada, ci și pentru companiile care transportă bunuri folosind acea autostradă. Exporturile vor crește.

RS: Povestea Bechtel a început în 2003, autostrada înca nu e gata. Au fost acuzații serioase de corupție, s-a spus că acest contract a fost acordat americanilor în schimbul altor lucruri. Ce părere aveți?

AMB: Nu există probe în acest sens. Am citit toate telegramele, probabil că și dumneavoastră ați citit multe dintre ele și nu există probe în acest sens. Arătați-mi o urmă de dovadă că a existat o tranzacție prin care Bechtel a primit contractul la schimb pentru altceva. Eu nu știu despre ce ar putea fi vorba, nu am văzut elemente care să confirme ipoteza. (Deci această ipoteză a existat, n.n.)

RS: Deci aceste acuzații sunt minciuni?

AMB: Spun doar că nu am văzut nimic care să le confirme.”

Relaţiile militare: câteva comentarii:

În plan bilateral, un rol deosebit l-a jucat programul MIL-TO-MIL, creat în septembrie 1992 şi care a funcţionat în România din 1993, oferind sprijin financiar şi logistic armatei noastre, prin mai mult de 500 de activităţi…

Fără a intra în detalii în legătură cu aceste aspecte, aş menţiona importanţa Studiului asupra capabilităţilor Armatei Române (Studiul Kievenaar), document întocmit de experţii Pentagonului şi care a stat la baza sistematizării priorităţilor legate de procesul de reformă a Armatei şi realizarea interoperabilităţii cu forţele NATO.

Lumea, americanii şi noi (IV) – Războiul din Irak 2003-2011

Este titlul editorialului publicat astazi in Jurnalul National. Editorialul poate fi citit aici.

 Războiul din Irak 2003-2011

„Singurul om care se comportă raţional este croitorul meu; îmi ia măsurile de fiecare dată când merg la el. Ceilalţi folosesc mereu măsurile vechi şi se aşteaptă ca eu să ma potrivesc, în continuare, cu ele” (Bernard Shaw).

Vreau să explic, din nou, de ce vă amintesc episoade din trecut. În esenţă, pentru că istoria se repetă sau se poate repeta. Şi, poate, în viitor, vom găsi răspunsuri mai bune…

Despre scop şi despre mijloace

„Filozofia mea, pe parcursul ultimilor doi sau trei ani petrecuţi în agenţie (CIA, n.n.) a fost, cu certitudine, aceea că scopul scuză mijloacele şi nu aveam de gând să ma las ţinut în frâu.” (Richard Bissell, consultant)

Am luat exemplul relaţiilor româno-americane, dar puteam să iau şi alte exemple. Teritoriile româneşti, de-a lungul secolelor, au fost „interesante” fie pentru resursele lor naturale fie ca platformă de lansare a unor operaţiuni militare. Ştim şi noi acest lucru, ştiu şi alţii. Jocul de interese porneşte, uneori, de la aceste raţiuni. În anumitecazuri, evenimentele – cinic vorbind – ne-au „ajutat”: decizia irakiană de a invada Kuwaitul, în momentul în care noi aveam preşedinţia Consiliului de Securitate (1990); deciziile lui Gorbaciov de a retrage trupele sovietice din Berlin şi din Europa de Est; decizia de auto-dezmembrare a Uniunii Sovietice; deciziile occidentale (inclusiv americane, în final) de a sprijini dezmembrarea Federaţiei Iugoslave (care era „puterea” cea mai semnificativă din Balcani); atacurile teroriste de la New York din 2001 (cu necesitatea apropierii bazelor logistice şi de „intelligence” americane de zonele de recrutare şi de antrenament ale teroriştilor); apariţia unor arme de distrugere în masă şi de război electronic – care au necesitat o relaţie mai strânsă între serviciile de informaţii (vezi instalarea biroului de legătură FBI, la Bucureşti, în 2001); „primăvara arabă” (cu riscurile exploziilor islamiste în Nordul Africii), etc.

Au existat şi elemente obiective sau subiective care au făcut ca, de exemplu, relaţiile româno–americane – cel puţin la nivel politic – să fluctueze. Iată câteva: pe de o parte, abordările echipelor prezidenţiale din SUA (atunci când era privilegiată relaţia cu Rusia, relaţiile cu fostele „ţări – satelit” erau mai puţin intense – puteţi urmări, comparativ, dinamica vizitelor preşedinţilor americani în Rusia şi în ţările Europei Centrale şi de Est); abordările lor în ceea ce priveşte Orientul Mijlociu, inclusiv conflictul israeliano – palestinian (prin dialoguri directe sau prin „proxies”); interesul pentru menţinerea unor „focuri mici” de conflict în spaţiul extra – european în interesul „complexului militar – industrial” american – ca debuşeu de desfacere pentru echipamente militare.

Pe de altă parte, unele evoluţii din România post–Revoluţie nu i-au convins, inițial, pe americani că ţara noastră poate fi un partener sigur în această zonă a lumii: ieşirea din comunism pe „partea din stânga” a istoriei (acuze de cripto-, neo-comunism pentru unele guverne); menţinerea unor structuri ale fostei Securităţi; incapacitatea de a urma, întotdeauna, o politică bi–partizană (putere – opoziţie) în proiectele mari de politică externă; rezervele parţiale exprimate de opoziţie (PSD) în legătură cu bombardarea Belgradului (justificate, în opinia mea – Miloşevici nu a fost răsturnat în urma bombardamentelor, care, din contră, au mărit solidaritatea internă, ci ca urmare a alegerilor ce au urmat); mineriade (desigur); lobby-ul unguresc din SUA şi presiunile guvernelor de la Budapesta etc. Trebuie remarcat însă că, în spatele acestor fluctuaţii, la nivel politic, s-au aflat – cu un efect deosebit de pozitiv – încă de la inceputul anilor ’90, relaţiile deosebit de intense şi de eficiente, la nivel militar, între cele două ţări (programele Mil-to-Mil).

Conflictul din Irak (primul) ne-a oferit posibilitatea de a valorifica poziţia noastră diplomatică de la ONU şi să ajutăm la negocierea rezoluţiilor din august 1990 şi din lunile următoare.

Cel de-al doilea conflict ne-a permis să ne folosim poziţia geostrategică, prin intermediul bazei de la Kogălniceanu – pusă la dispoziţia americanilor –, care au efectuat o parte din rotaţii acolo.

S-a putut constata că nu numărul militarilor trimişi în Irak era cel mai semnificativ, ci, uneori, era mai important sprijinul politic, logistic şi de intelligence.

Prin acest tip de analiză, putem să înţelegem mai bine şi posibila abordare americană în ceea ce priveşte criza politică din această vară din România, vizând demiterea lui Traian Băsescu.

Suntem într-o perioadă în care, probabil, „planificatorii” americani au pregătit sau pregătesc operaţiuni militare în Iran. Nu ştim dacă, la nivel politic, se va lua o asemenea decizie sau când se va lua ea (înainte sau după alegerile prezidenţiale). Vedem doar, de câteva luni, o presiune crescândă realizată prin deplasarea unor port – avioane spre zona Golfului, diverse incidente, atentate, provocǎri.

Turcia, cu baza de la Incirlik (Adana) poate prezenta unele probleme. De aceea, teoretic, a doua bază de lansare a unor posibile operaţiuni militare aeriene, ținând seama de distanța de 2000 – 2500 km, până în acea zonă, o reprezintă România. Dacă eraţi în locul unor astfel de „planificatori”, într-un astfel de moment, cu nivel de alertă ridicat (adăugaţi tensiunile din Irak, din Egipt, din Siria, acum din Libia, Liban, etc.) şi dacă aveați nevoie de cineva care să „asigure” o platformă strategică sigură în România, pe cine aţi fi „ales” între Băsescu şi Antonescu. Pe de o parte, Băsescu: a) devotat relației cu SUA; b) adept al axei Bucureşti – Londra – Washington; c) adept al unei legături strânse la nivelul serviciilor de informaţii; d) cel care a șters, la cererea SUA (primul din afara clubului de la Paris), 80% din datoria Irakului față de Romania; e) cel care a „testat”, la nivelul NATO, extinderea cu Georgia si Ucraina; f) cel care a presat pentru cumpărarea avioanelor de vânătoare F-16; g) cel care a respins, consecvent şi vocal acuzaţiile privind închisorile CIA din România. Pe de altă parte, Crin Antonescu, ca alternativă de preşedinte: a) a refuzat să meargă în SUA (sau nu a dorit să meargă împreună cu Victor Ponta); b) a afirmat că, în cazul alegerilor prezidenţiale, pentru el, adversarul cel mai de temut ar fi Departamentul de stat;  c) l-a concediat, de la Cotroceni, implicit din CSAT, pe consilierul Fota – cel care ţinea legătura la nivel operativ, cu reprezentanţii americani; d) a sprijinit, alături de Tăriceanu, retragerea intempestivă a trupelor românești din Irak, în 2006; e) este văzut, mai curând, ca un pro–european şi nu ca un pro–„atlantist”.

În plus, în aceste luni, s-ar fi produs, firesc, o anumită instabilitate la nivelul CSAT şi al conducerii armatei, până la noile alegeri prezidenţiale din noiembrie – decembrie.

Este adevărat, cu ocazia referendumului, americanii au constatat că Băsescu nu mai are legitimitate, ca preşedinte. Deocamdată el apare însă că a fost considerat mai util (în urmă cu câteva zile, se anunța începerea lucrărilor la Centrul de Luptă al Forțelor Terestre de la Cincu, pentru antrenament cu diverse tipuri de arme, modernizat de Armata SUA). După alegeri, se va vedea… Ştie şi Băsescu că, mai devreme sau mai târziu, va veni şi „firmanul”… Sunt atâtea exemple…

Repet, marile puteri (nu e vorba doar de americani) nu au prieteni; au numai interese. Iată ce spunea Richard Bisselle, cel care compunea împreună cu Frank Wisner, Tracy Barnes şi Desmond Fitzgerald, un fel de guvern „invizibil” pentru o strategie de securitate naţională în cadrul CIA, şi care, în urmă cu câteva decenii, s-a ocupat de situaţiile „complicate” din Guatemala, Iran, Italia sau Cuba: „afacerile interne ale altor naţiuni ne privesc foarte îndeaproape şi, în măsura în care facem vreun efort pentru a încuraja evoluţia comunităţii mondiale în conformitate cu valorile noastre, vom încerca în mod organizat să influenţăm aceste chestiuni”, considerând că există un „mandat internaţional” în acest scop. (P. Starobin, Sfârşitul secolului american şi noile puteri mondiale, Bucureşti, 2011, pag. 86)

Riscul unor operaţiuni în Golful Persic este, repet, doar o variantă teoretică. Darcontactele cu marile puteri, prin luarea în considerare, în limite rezonabile, a intereselor lor, sunt deosebit de importante. De aceste lucruri vor trebui sățină seama si liderii USL în viitor.

Şi în 2004, unii au fost de părere că americanii au avut de ales – în măsura în care puteau influența alegerile prezidențiale – între un candidat posibil „duplicitar” – Adrian Năstase (care considera NATO şi UE – proiecte complementare, şi care a efectuat vizite, în aceeași lună, în 2004, şi la Washington și la Moscova) și un candidat – Traian Băsescu – dedicat exclusiv Axei cu Washingtonul… Din punctul de vedere american opţiunea putea fi făcută, într-o analiză superficială, în favoarea lui Băsescu.

În aceeaşi paranteză, pentru Uniunea Europeană şi pentru preşedintele Comisiei, raţiunile de susţinere a lui Basescu au fost probabil diferite. Alături de motivele şi interesele ideologice, este posibil ca un rol important să-l fi jucat şi teama dezvoltării unui „bulgăre de zăpadă”, bazat pe „dreptul la insurecție” al popoarelor, care în unele țări membre (Grecia, Spania, etc) să lanseze „moda” referendumurilor pentru schimbarea conducătorilor – ceea ce ar fi dus la o imensă instabilitate.

Îmi veți spune că, poate, interesele erau mult mai meschine…Poate…

Şi acum să revenim la războiul, din 2003, din Irak…

Participarea şi retragerea militarilor români

Începând cu iulie 2003, România a contribuit, timp de 6 ani  – până la 29 iulie 2009 -,  la eforturile internaţionale de stabilizare şi reconstrucţie post-conflict din Irak, ca parte a MNF-I şi în cadrul NTM-I. Mai mult de 8400 militari români au participat la misiuni în Irak – sub comanda operaţională americană, britanică, italiană şi poloneză, şi au efectuat peste 1200 misiuni. Prezenţa militară românească din Irak a variat, atingând un vârf de 730 de militari în 2007, prezenţa fiind redusă, în 2009, la 368 de militari. Structurile dislocate pentru operaţia Iraqi Freedom (iulie 2003- decembrie 2008) au constat într-un batalion de infanterie (12 rotaţii), personal al Statului Major şi de legătură, structuri de intelligence militar, un detaşament de ingineri, un detaşament militar şi un detaşament de poliţie militară. Suma totală cheltuită din bugetul apărării, până în decembrie 2008, a fost de 334 milioane lei. Între 2003-2009, în Irak au fost răniţi 14 militari şi au murit 3.

Decizia de participare la coaliţia anti-irakiană s-a luat în cadrul şedinţei comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului, din 12 februarie 2003, în care a fost prezentată solicitarea Preşedintelui României adresată Parlamentului cu privire la aprobarea participării României la coaliţia anti-irakiană, în eventualitatea declanşării operaţiilor militare în zonă. Iată, motivația prezentată de Preşedintele României:

„Statele Unite ale Americii, prin intermediul ambasadei sale la Bucureşti, au solicitat României să analizeze posibilitatea participării la coaliţia anti-irakiană în eventualitatea declanşării operaţiilor militare în zona de criză.

Consiliul Suprem de Apărare a Ţării a analizat şi acceptat cererea Statelor Unite ale Americii privind utilizarea spaţiului aerian al României şi a infrastructurilor necesare în cazul unei acţiuni militare asupra Irakului, ca şi angajarea unor subunităţi româneşti de decontaminare nucleară, chimică şi biologică, de poliţie militară, de geniu, precum şi de asistenţă medicală.

În temeiul prevederilor art.5 din Legea nr.45 din 1994 privind apărarea naţională a României, modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.13 din 2000, aprobată prin Legea nr.398 din 2001, vă solicit să supuneţi aprobării Parlamentului participarea României la coaliţia anti-irakiană în eventualitatea declanşării operaţiilor militare în zona de criză cu: 4 ofiţeri de stat major în cadrul comandamentului coaliţiei, o companie de apărare NBC formată din 70 de militari, un pluton de poliţie militară format din 25 de militari, un detaşament medical de 30 de cadre şi un detaşament de geniu format din 149 de militari.

Totodată, solicităm reconfirmarea punerii la dispoziţia coaliţiei a spaţiului aerian al României şi a elementelor de infrastructură necesare.

Guvernul României să reglementeze prin hotărâri proprii activităţile de pregătire, finanţare şi de angajare a forţelor şi mijloacelor ce vor participa la misiune…”

România a participat la mai multe misiuni în Irak: Irak UNIKOM – 2003; Irak UNAMI 2005 – 2007; Iraqi Freedom 2003 – 2009; NTM 2007 – 2011. Drumul, început în primăvara lui 1991, prin participarea României cu un spital militar de campanie şi o subunitate de decontaminare în primul război din Golf, a continuat – spuneam cu ocazia plecării în Irak a unui contingent de militari români – prin prezenţa militarilor noştri în Angola, Somalia, Albania, ţările din spaţiul ex-iugoslav, Afganistan şi Irak, sub autoritatea, după caz, a ONU, OSCE, NATO, UE sau a Forţei Internaţionale de Coaliţie şi s-a dovedit a fi un drum “pavat” nu numai cu bune intenţii, ci, în primul rând, cu fapte.

Astfel, numărul militarilor români participanţi la operaţii de pace şi stabilizare, în acea perioadă, s-a apropiat de 11.000 de oameni. Numai în două luni, Armata Română a trimis, prin rotaţie, în Afganistan şi Irak, aproape 1.000 de militari, ceea ce a reprezentat o contribuţie importantă a României la realizarea opţiunii politice de integrare în structurile euroatlantice, opţiune clar exprimată de ţara noastră după publicarea, în 1990, a Declaraţiei de la Londra asupra transformării Alianţei Atlanticului de Nord, cu propuneri de dezvoltare a cooperării cu ţările Europei Centrale şi de Est, într-o gamă largă de activităţi politice şi militare.

În perioada post-Saddam, alegerile parlamentare din Irak au fost un stagiu esenţial în desfăşurarea procesului de democratizare şi de stabilizare. Forţele române şi cele ale Coaliţiei au sprijinit eforturile irakiene de a asigura securitatea internă în timpul alegerilor. Acest lucru a fost un test şi pentru noua armată irakiană, precum şi pentru forţele de securitate şi de poliţie. În timp ce principala sarcină a trupelor irakiene  a fost asigurarea securităţii secţiilor de votare, militarii români au trebuit să asigure stabilitatea pe întreaga perioadă electorală. La cerere, mici subunităţi de reacţie rapidă, echipate cu vehicule blindate, au fost pregătite pentru a interveni în sprijinul forţelor de securitate irakiene. Militarii români, în cooperare cu autorităţile locale şi cu forţele armate irakiene, au supravegheat instalarea forţelor de securitate în secţiile de votare din satele şi oraşele din estul An Nassiryah. Un pluton al companiei de poliţie militară română a sprijinit o unitate a poliţiei italiene.

Până la plecarea trupelor italiene, în 2006, o parte a militarilor români dislocaţi în Irak au participat la Operaţia Antica Babilonia, sub comandă italiană. Scopurile acestei operaţii au vizat stabilirea şi menţinerea unui mediu intern stabil, asigurarea condiţiilor necesare pentru menţinerea securităţii şi ordinii pentru a permite distribuirea fără probleme a ajutorului umanitar, oferirea unui sprijin medical populaţiei locale, restabilirea infrastructurii şi sprijinirea procesului de stabilizare şi reconstrucţie post-conflict în Irak.

De exemplu, în cadrul Diviziei Multinaţionale Centru-Sud, sub comandament polonez, România a dislocat ofiţeri şi subofiţeri ai Statului Major, dar şi un detaşament de ingineri care trebuiau să se ocupe de diverse lucrări în zonă. Unele dintre misiunile Batalionului 96 au constat în repararea şi construirea unor noi drumuri şi căi de acces, construirea şi menţinerea heliporturilor, menţinerea podurilor care fac legătura între diferite locaţii din Irak, executarea unor misiuni de inginerie pentru a asigura un nivel crescut de protecţie a forţelor Coaliţiei, dar şi în beneficiul populaţiei civile şi nou-înfiinţatei armate irakiene. La fel s-a întâmplat în Basra sau în celelelate zone.

În septembrie 2003, la Paris, în vizita oficială efectuată la invitaţia premierului Raffarin, încercam să explic noua fază a „războiului”: “În Irak au fost două etape importante până acum: prima a avut în vedere răsturnarea regimului lui Saddam. Acum se desfăşoară a doua fază – faza tranziţiei, faza post-Saddam, faza de stabilizare, în care este clară atât poziţia americană, cât şi a europenilor: trebuie găsit un mecanism mai larg, un mecanism al ONU care să fie instaurat. Cum, care vor fi regulile, compromisurile, textul unei rezoluţii a Consiliului de Securitate? Este de discutat. Este evidentă o abordare diferită, dar care pune accentul pe responsabilitatea comună.

Situaţia, nu numai în Irak, ci şi în Orientul Mijlociu, s-a complicat. Noi suntem pe cale de a discuta cu partenerii, cu prietenii – avem contacte atât cu americanii, cât şi cu prietenii şi partenerii noştri francezi. Nu vrem să facem presiuni, dar dacă va fi cazul, vom accepta nu numai să fim prezenţi cu anumite unităţi necesare procesului de stabilizare, dar şi cu experienţa pe care o avem după căderea comunismului…

Avem o idee foarte clară asupra situaţiei existente acum în Irak. Sunt mulţi experţi români acolo care participă la proiectele de reconstrucţie civilă şi instituţională,  dar este nevoie de un efort impresionant şi suntem de acord să participăm, în continuare, dacă ni s-ar cere ajutorul.

În orice caz, este important pentru noi să avem acest gen de dialog, european şi global. Suntem convinşi că experienţa ţărilor europene, interesul lor în Orientul Apropiat sunt elemente deosebite pentru a contribui la eforturile ONU în vederea găsirii unei soluţii rezonabile.”

Începând cu 31 decembrie 2008, trupele românești au luat parte la Operațiunea „Iraqi Sunset”, bazată pe un acord bilateral între guvernele român și irakian, care a permis trupelor române să efectueze misiuni de formare și umanitare în Irak până în iulie 2009. Această operație a finalizat participarea de 6 ani a României în Irak. Reamintesc faptul că, începând cu iulie 2003, România a contribuit şi la eforturile de stabilizare şi reconstrucţie post-conflict din Irak, fiind parte a operaţiunii „Iraqi Freedom”. În al patrulea stadiu al procesului de reconstrucţie şi stabilizare în Irak, România a dislocat trupe de infanterie, montane, de ingineri şi de poliţie, instructori militari, personal al Statului Major, personal medical care au întreprins diferite sarcini în diverse locaţii.

România a fost printre ultimele ţări care şi-au retras trupele din operaţiunea „Iraqi Freedom” a coaliţiei conduse de SUA. Timp de şase ani, începând cu 2003, România a trimis, prin rotaţie, peste 8.400 de militari în Irak, care au participat la misiuni de luptă, de menţinere a păcii, de reconstrucţie, de spionaj sau de instruire a armatei irakiene restructurate după căderea regimului lui Saddam Hussein. Pe de altă parte, România este singura țară din Coaliție care a contribuit cu echipe medicale specializate în trei spitale militare americane (Abu Ghraib, Camp Cropper și Camp Bucca), începând cu noiembrie 2004. De atunci, nouă detașamente medicale au fost rotite în teatrele de operaţiuni, fiecare dintre ele având 20 de ofițeri și subofițeri medicali. Ca urmare a solicitării ONU, o companie de infanterie română a fost dislocată la Basra în scopul de a asigura securitatea personalului ONU în regiune, din 2005 până în 2007.

În vizită la militarii români din Irak

În februarie 2004, am efectuat o vizită în Irak, pentru a mă întâlni cu militarii noştri aflaţi în misiune. La bordul unui elicopter de atac, m-am deplasat la Basra, unde am avut o întâlnire cu comandantul Diviziei Multinaţionale Sud – Est, în cadrul căreia acţionau cei 405 militari ai Batalionului 26 „Neagoe Basarab”, supranumiţi, după misiunea din Angola, „Scorpionii Roşii”, şi cu cei 100 de poliţişti ai batalionului 265 Poliţie Militară. Am vizitat apoi, spaţiile unde lucrau ofiţerii români de stat major şi de legătură cu ţara care activează în celula de conducere a diviziei. De la Basra, tot cu un elicopter de atac, am plecat la An Nassyriah, la campul „White Horse”, unde erau dislocaţi „Scorpionii Roşii”. Acolo, comandatul Forţei Intrunite Italiene mi-a prezentat situaţia din zona unde românii executau zilnic misiuni şi modul în care colaborau cu militarii români. Ulterior, am vizitat tabăra românească, unde am vorbit cu „Scorpionii Roşi”. De la An Nassyriah, m-am deplasat la Camp Babilon, unde m-am întâlnit cu cei 149 de genişti români şi cu militari din celula românească de informaţii. Vizita în Irak a fost ţinută secretă din motive de securitate, militarii coaliţiei şi poliţia irakiană fiind ţintele unor atacuri concentrate ale forţelor, încă fidele, la acel moment, fostului regim. În afara preşedintelui american George Bush şi a premierului Britanic Tony Blair, doar preşedintele Poloniei, Aleksandr Kwasniewski, premierul spaniol Jose Maria Aznar şi premierul danez Andres Rasmussen au mai avut „curajul” să se aventureze în „iadul irakian” pentru a-şi îmbărbăta trupele în acea perioadă fierbinte.

Elicopterul militar cu care călătoream nu avea, practic uși. În locul lor erau amplasate mitraliere, care erau asigurate de soldați americani care urmăreau orice mișcare la sol. Traseul era, de fiecare dată schimbat, zburam cam la 50m altitudine, cu teama că un „insurgent”, dotat cu vreun AG7 putea să tragă, de la sol, în elicopter. În plus îmi amintesc, la întoarcere, noaptea, pentru că elicopterul nu era izolat, a fost un frig îngrozitor. Cu Ioan Mircea Pascu si cu Sergiu Nicolăescu ne loveam cu palmele pe spate și pe picioare ca să nu înghețăm…

Decizia privind retragerea trupelor din Irak

Unii ziarişti m-au întrebat, la o masă rotundă la Bucureşti (26.04.2004), despre poziţia României referitoare la Irak şi prezenţa noastră acolo, după decizia luată de guvernul spaniol de a-şi retrage trupele din Irak. Le-am spus că, de fapt, trebuie să specificăm clar că problema în Irak nu va fi rezolvată doar prin retragerea trupelor. Ar fi ca şi cum ai duce un pacient la spital, ai începe operaţia şi apoi ai decide că medicii trebuie să părăsească spitalul. Aceasta nu era o soluţie. De fapt, problema consta în faptul că noi discutam despre prezenţa militară, dar era clar că după intervenţia militară, miza devenise  soluţia politică, iar ONU şi Consiliul de Securitate aveau un rol foarte important de jucat. Acesta era mesajul principal pe care trebuia să îl transmitem nu numai pentru că această criză (irakiană) putea fi (şi a fost) un punct important pe agenda pentru alegerile din SUA, sau pentru că unora dintre europeni le-ar fi plăcut, ca americanii să aibă probleme în Irak, ci pentru că era o problemă importantă pentru toţi. Dacă nu reuşeam să dovedim că rezolvăm cu succes o problemă gravă în lume, acest lucru se putea întoarce împotriva noastră. Din acest motiv, era important să aducem împreună organizaţiile regionale, ONU şi marile puteri pentru a contribui la stabilizarea situaţiei şi la reconstrucţie.

Ce însemna regimul lui Saddam pentru cetăţenii irakieni? Ştiam din propria noastră experienţă. Dar odată ce au apărut problemele şi frustrările, odată cu înlăturarea lui Saddam, numele inamicului, al vinovatului au fost asociate cu cel al trupelor militare. Acesta era un lucru nedrept (mai ales în perioada post–conflict), deoarece majoritatea dintre ei abordau proiecte de infrastructură, fiind angajaţi în proiecte importante menite a conduce la reînceperea activităţii economice în Irak.

Inamicul europenilor nu erau Statele Unite – spuneam eu -, inamicul Statelor Unite nu era vreo ţară din Europa, vreun politician sau vreun guvern. Ar fi fost stupid ca această criză din Golf să conducă la o criză între americani şi europeni, – ceva ce nici cel de-al doilea război mondial nu  reuşise să genereze -, o problemă de comunicare şi de parteneriat. Din acest motiv, am considerat că intensificând activităţile regionale şi legăturile cu ONU şi cu Consiliul de Securitate, putem reconstrui încrederea şi credibilitatea răspunsului şi acţiunii internaţionale. In esenţă, am încercat să înţelegem cum putem contribui, ca membru al comunităţii internaţionale, la unele dintre aceste probleme, cu propria noastră experienţă, după ce am văzut ceea ce se întâmplase în regiunea balcanică, în Europa de est, în general, după ce văzusem ce înseamnă un regim dictatorial în România şi în regiune.

Iată, şi declaraţiile mele la TV5, la Paris, în 30 aprilie 2004:

„Întrebare: – Aţi devenit membru al NATO, sunteţi participant la coaliţia din Irak cu 730 de militari. Oare aceste relaţii cu SUA – au fost şi unele critici în acest sens adresate ţărilor din est, printre care şi ale Franţei – nu plasează România într-o poziţie puţin îndepărtată faţă de Europa?

AN: – Nu. Trebuie explicată importanţa NATO pentru noi, românii. După Yalta şi după ce liderii Europei occidentale au considerat prioritar grupul de la Vişegrad, românii s-au simţit oarecum lăsaţi deoparte într-o zonă periferică şi, de aceea noi am dorit să eliminăm această ambiguitate a statutului ţării noastre. Aveam uneori impresia că România rămăsese un fel de tampon între est şi vest. Deci, pentru noi, NATO era un mijloc de clarificare a apartenenţei României la familia euroatlanatică.

În ceea ce priveşte problema Irak, eu cred că nu mai este nevoie să facem un exorcism privind ceea ce s-a întâmplat, încercând să explicăm cauzele şi motivaţiile…

Întrebare: – Nu regretaţi acum această participare?

AN: – Nu, şi cred că este important, în prezent, să vedem în mod pragmatic ce probleme sunt şi să căutăm o soluţie politică, pentru că, după părerea mea, dacă un bolnav a fost adus la spital şi a fost plasat pe masa de operaţie, din moment ce operaţia a început nu-i putem spune: „Ştiţi, ar fi trebuit să vă administrăm o aspirină”, ci trebuie terminată operaţia. După părerea mea este nevoie de o soluţie politică, prin implicarea ONU şi a Consiliului de Securitate.”

Pornind de la o astfel de abordare, Guvernul României a exprimat în 7 iunie 2004, intenţia de a coautora, împreună cu SUA şi Marea Britanie, noul text de rezoluţie privind Irakul, gest ce exprima angajamentul asumat de a contribui la stabilizarea internă şi la reconstrucţia economică şi instituţională a Irakului, atât în plan bilateral, cât şi multilateral.

Proiectul de rezoluţie a marcat momentul istoric de transfer al suveranităţii către Guvernul interimar irakian, care urma să aibă loc la 30 iunie 2004, şi sublinia rolul esenţial pe care ONU îl avea în derularea etapelor politice, constituţionale şi electorale din Irak.

În cadrul reuniunii din 7 iunie a Consiliului, Secretarul General al ONU, Kofi Annan a făcut un apel către comunitatea internaţională de a sprijini noul guvern interimar din această ţară, aflat în plin proces de preluare a atributelor de suveranitate deplină, la 30 iunie 2004, şi de pregătire a alegerilor libere.

În comunicatul Guvernului român, din 8 iunie 2004, se preciza: „Practic, toţi membrii Consiliului au contribuit pe parcursul negocierilor cu propuneri de principiu şi sugestii concrete de text. Proiectul final de rezoluţie, coautorat şi de România, este rezultatul unei veritabile munci de echipa în cadrul Consiliului...

În baza mandatului încredinţat, delegaţia română la CS a urmărit cu titlu prioritar asigurarea unor condiţii cât mai favorabile pentru acţiunea celor 800 de militari români din Irak, cât şi a activităţii experţilor români implicaţi în procesul de reconstrucţie instituţională şi economică din această ţară.

România se va implica în continuare activ în sprijinirea intereselor majore ale populaţiei irakiene – întărirea securităţii, democraţie, dezvoltare, inclusiv pe perioada preşedinţiei României la Consiliul de Securitate (iulie a.c.), al cărei debut va coincide cu momentul transferului de suveranitate în Irak.”

După o vizită la ONU, în iulie 2004, în cadrul căreia am prezidat o reuniune a Consiliului de Securitate și am avut o întâlnire cu secretarul general al ONU, Kofi Annan, am efectuat în calitate de prim-ministru, o nouă vizită (de lucru) în SUA. Programul vizitei a cuprins între altele, întrevederi cu Președintele George W. Bush; cu Secretarul de Stat, Colin Powell; cu Secretarul Apărării, Donald Rumsfeld; cu Secretarul Energiei, Spencer Abraham.

În cadrul vizitei din SUA, într-o discuţie în cadrul emisiunii „The Charlie Rose Show”, arătam:

„A.N.:Oamenii de acolo (din Irak) aveau un nume pentru duşman. Era Sadam Hussein. După ce a fost prins, frustrările au rămas. Am fost acolo acum două săptămâni. Am zburat cu un elicopter peste partea sudică a Irakului. A fost trist să văd că aproape nu mai rămăsese nimic din economie. E ca în timpurile medievale. Şi îmi pot imagina că oamenii aceia, cel puţin cei care sunt în partea sudică şi care au suferit din cauza cruzimii lui Sadam, sunt acum încă nemulţumiţii. Ei vor soluţii foarte, foarte repede. Şi dacă nu le dai puterea de a decide, îşi vor direcţiona furia către trupele americane sau către coaliţie.

Charlie Rose: Ocupaţia nu e bună niciodată pentru nimeni.

A.N.: Nu. Dacă este ocupaţie. Dacă este un parteneriat pentru reconstrucţie, are sens şi asta poate aduce efecte pozitive.

Charlie Rose: Dacă, să spunem, preşedintele sau secretarul de stat şi secretarul apărării, cu care vă veţi întâlni, vă vor spune că avem nevoie de mai multe trupe. Şi că am vrea să vă dublaţi contribuţia.

A.N.: Aş spune că putem ajuta prin multe alte căi. Dar trebuie să discutăm despre diversele modalităţi în care putem face asta. Nu cred că este esenţial dacă adăugăm 10 sau 100 de militari acolo.”

Charlie Rose: Cât de mult din această părere, cum că aţi avea destule trupe acolo şi că aţi dori să continuaţi în plan economic sau altfel, cât de mult din această părere, decizie, judecată este produsul a ceea ce vedeţi ca fiind rezistenţă din partea românilor la război şi la participarea României acolo?

Adrian Năstase: Nu, nu este…

Charlie Rose: Nu este o situaţie similară celei din Spania?

Adrian Năstase: Nu.”

Tot la Washington, în iulie 2004, un reporter de la CNN Internaţional m-a întrebat:

„Domnule Năstase, aţi afirmat că este necesară o implicare a comunităţii internaţionale în Irak în continuare. Comunitatea internaţională a fost prezentă de la început acolo. Până la urmă, rapoartele informative prezentate de ambele părţi ale Atlanticului sugerează că nu există nici un fel de arme de distrugere în masă în Irak, informaţiile au fost false.”

Răspunsul meu a fost: „Cred că este foarte important ca implicarea să se menţină. Au fost realizate multe lucruri, dar sunt încă multe de îndeplinit. Transferul suveranităţii cât şi rezoluţia Consiliului de Securitate au fost hotărâri importante, dar rămâne de realizat un lucru esenţial şi anume transferul puterii decizionale către poporul irakian. Nu vom mai avea o astfel de ocazie, nu dimensiunea militară este aspectul cel mai important. Cel mai important lucru este împiedicarea celor care vor să creeze dezordine în Irak, să îndepărteze poporul irakian de propriul viitor. Irakienii au trăit sub dictatură, au ocazia acum să-şi construiască propria societate, bazată pe valori noi, democratice şi trebuie să-i ajutăm în acest sens.”

Reporterul a continuat: „Bazându-ne pe ceea ce cunoaştem în acest moment despre informaţiile care au circulat înaintea războiului, se cuvenea să intervină comunitatea internaţională în maniera în care a făcut acest lucru?”

Şi răspunsul meu (destul de „diplomatic”!): „Putem continua să privim înapoi. Eu prefer să privim înainte, să observăm ceea ce trebuie realizat în continuare. Cred că ceea ce este important acum pentru poporul irakian este construcţia unui viitor, cu sprijin internaţional.”

„Reporter: Permiteţi-mi să vă întreb doar un singur lucru. Ce speraţi să obţineţi din partea Statelor Unite, sau din partea altor membri ai coaliţiei, ca urmare a sprijinului dumneavoastră în conflictul din Irak?

A.N.: Sprijinul nostru nu este parte a unor negocieri. Ne-am considerat parteneri şi am încercat să oferim pe cât posibil sprijinul nostru, sigur că dacă vom avea nevoie de ajutor, îl vom cere, nu este o afacere aceasta. Ne facem datoria, dorim să acţionăm ca partener responsabil al Statelor Unite, al NATO, al tuturor prietenilor noştri din lume.”

Campania prezidenţială din 2004 şi după…

În campania electorală pentru prezidenţiale, în 2004,precizam însă – şi poate că a fost o eroare de strategie personală-: „Autorităţile de la Bucureşti vor acţiona pentru ca prezenţa militarilor români în Irak să fie cât mai scurtă, examinându-se posibilitatea ca, în condiţiile normalizării situaţiei din zonă, la sfârşitul lunii iunie 2005 să se facă o reevaluare, iar militarii români să fie aduşi acasă.”

Am explicat atunci că, în calitate de partener în cadrul NATO, România trebuie să contribuie la stabilizarea situaţiei în Irak, dar, pe de altă parte, este foarte important „ca militarii să se întoară acasă sănătoşi”. „Aceasta este responsabilitatea noastră, aşa cum este responsabilitatea lor de a ajuta siguranţa naţională a României, luptând în avanposturi”.

„Trupele româneşti din Irak vor reveni în ţară, în iunie 2005, după ce situaţia din această ţară se va normaliza.” Mai adăugam, în noiembrie 2004: „Eu sunt convins că alegerile din Irak se vor derula în prima parte a anului. Dacă se va realiza această normalizare graduală în Irak, în prima parte a anului, retragerea trupelor româneşti ar trebui să aibă loc cândva, la sfârşitul lunii iunie”.

Iată ce declaram şi pentru presa internaţională, la sediul ONU, din New York, la 20 iulie 2004: „Am beneficiat de un sprijin larg din partea cetăţenilor României pentru participarea ţării noastre în Irak dar permiteţi-mi să fiu mai precis în răspunsul pe care vi-l voi da. Nu cred că poţi să construieşti o casă începând cu etajul trei, trebuie să începi cu fundaţia. Nu poţi să eviţi abordarea lucrurilor care încep să evolueze. Este clar că Irakul era un fel de cutie neagră a terorismului. Se punea problema abordării acestei probleme prin izolarea zonei sau prin abordarea ei directă şi a efectelor negative care puteau să apară. Îmi amintesc când reprezentam România în Consiliul de Securitate cu mai mult de 10 ani în urmă, că acelaşi Saddam Hussein invadase Kuweit- ul şi Consiliul de Securitate al ONU a fost foarte dur în respingerea acestui tip de politică.

A urmat un lung proces de monitorizare a regimului Saddam Hussein, el fiind supus unei atente supravegheri dar lucrurile nu s-au îmbunătăţit. Permiteţi-mi să vă reamintesc că am vizitat Irakul în urmă cu 2 luni. Am trecut prin Kuweit, spre Basra şi apoi la Nassyria. Am fost impresionat că oamenii de acolo trăiau ca în Evul mediu. Aceasta a fost de fapt moştenirea lăsată de Saddam Hussein, şi există acolo o problemă adevărată, după părerea mea. Trebuie să înţelegem că acolo nu este nevoie de o retragere care să lase o uriaşă dezordine ci un proces politic foarte controlat, beneficiind de sprijinul ONU şi tocmai acest lucru l-am sprijinit . Cred că aceasta este soluţia justă, nu aceea de a dispare spunând hai să ,,înfruntăm situaţia de acolo”. Există un guvern irakian, trebuie să-l ajutăm să-şi hotărască singur traiectoria politică.”

În paralel, în campania prezidenţială, Băsescu – care nu avea îngrijorări în legătură cu negocierile pentru Uniunea Europeană – lansa Axa Bucureşti – Londra – Washington. Din nou, dacă aţi fi fost în zona decizională, la Washington, la nivelul „planificatorilor”, pe cine aţi fi sprijinit? O să-mi spuneţi că americanii nu votau în România, la prezidenţiale. Corect! Dar…

Mai departe. La 6 decembrie 2005, a fost semnat Acordul privind activităţile forţelor Statelor Unite staţionate pe teritoriul României („Acordul de acces”). Acordul a intrat în vigoare la 21 iulie 2006. În perioada 26-28 iulie 2006, a avut loc vizita oficială a preşedintelui României, Traian Băsescu, la Washington. Cu această ocazie a avut o întrevedere cu preşedintele SUA, George W. Bush, principala temă de discuţii fiind consolidarea şi intensificarea parteneriatului strategic dintre România şi SUA. A fost obţinut sprijinul SUA pentru organizarea şi desfăşurarea Sumitului NATO din 2008, la Bucureşti. În paralel cu participarea la lucrările Summit-ului, preşedintele SUA, George W. Bush a efectuat o vizită oficială în România, ocazie cu care a susţinut şi un discurs public la Palatul CEC, privind viziunea SUA asupra rolului NATO.

O tentativă de retragere, a militarilor români din Irak, ne-coordonată cu aliaţii, a fost luată la iniţiativa premierului Călin Popescu Tăriceanu în 2006. Pe lângă opoziţia preşedintelui Băsescu, decizia s-a lovit şi de opoziţia ministrului Apărării, Sorin Frunzăverde, şi de cea a ministrului de Externe, Mihai Răzvan Ungureanu. După trei ani, în 2009, România a decis însă să-şi retragă forţele militare din Irak, începând cu luna iulie 2009, retragerea fiind coordonată cu guvernul irakian, şi SUA. Retragerea a generat însă o puternică controversă politică. Nu a fost foarte clar ce s-a decis la nivelul CSAT, cert este că retragerea trupelor româneşti din Irak a fost ratificată prin Legea 170 din 12 mai 2009, care redă integral conţinutul memorandumului semnat de Guvernele român şi irakian şi care prevedea ca termen maxim al retragerii trupelor româneşti data de 31 iulie 2009.

La 20 ianuarie 2009, CSAT aprobase deja semnarea unui Memorandum de Înţelegere între Irak şi România. Acesta reglementa tipurile de operaţii şi activităţi non-combat care urmau să fie efectuate în continuare de români, după cum se convenise cu autorităţile irakiene. Unele dintre aceste activităţi au inclus sprijin medical şi umanitar în Tallil şi Bagdad, la fel ca şi activităţi de pregătire şi consiliere pentru membrii forţelor de securitate irakiene. Chiar dacă mandatul Coaliţiei Multinaţionale, stabilit în conformitate cu rezoluţiile ONU, expira la 31 decembrie 2008, drept rezultat al acordurilor bilaterale şi în urma cererii autorităţilor irakiene, parlamentul român a aprobat, la solicitarea CSAT, continuarea misiunii militarilor români până la 31 iulie 2009.

Pe ansamblu, costurile menţinerii trupelor româneşti în strainătate s-au ridicat, din 2002 până în 2008, la peste 400 de milioane de euro, iar misiunea din Irak a consumat o mare parte din ele, alături de cea din Afganistan. Pe de altă parte, firmele româneşti au rulat până în 2008 afaceri de peste 200 de milioane de dolari în Irak, conform revistei Capital. Au fost câştigate mai multe contracte de dotare militară, de asigurare de facilităţi, de recrutare de personal, de paza şi security.

Războiul cu Irakul a fost „legal”?

„In afacerile externe, doar marile puteri îşi pot permite luxul să facă greşeli” (Bruce Lockard, diplomat).

Problema legalităţii operaţiunii militare, în condiţiile în care, spre deosebire de acţiunea din 1991, aceasta nu a avut acordul ONU, s-a pus în mai multe rânduri. În martie 2003, Robin Cook, fostul ministru de externe britanic, a demisionat din guvernul Blair, ca protest împotriva acţiunii preconizate, fără autorizarea ONU: „Consider că este împotriva intereselor britanice să creeze un precedent printr-o acţiune militară unilaterală” (M. Tempest „Cook resigns from cabinet over Irak”, The Guardian, 17 martie 2003).

SUA au considerat însă că, din punctul de vedere al dreptului internaţional, prin refuzul de a respecta rezoluţiile Consiliului de Securitate 660 şi 678, Irakul a justificat folosirea internaţională a forţei împotriva sa. Contra-argumentul a fost acela că „restaurarea păcii internaţionale şi a securităţii în zonă” (formularea din rezoluţie) nu reprezintă un cec în alb pentru a permite viitoare operaţiuni militare în zonă.

La 16 septembrie 2004, Secretarul general al ONU, Kofi Annan, spunea că războiul din Irak este ilegal: „Am indicat că nu este în conformitate cu Carta ONU şi că din punct de vedere al Cartei, a fost ilegal” (BBC 09.16.2004).

Şi tot în acea perioadă, la 7 octombrie 2004, într-un Raport CIA (Raportul Duelfer) se preciza: „Saddam nu avea depozite de arme ilicite la momentul invadării în martie 2003, şi nu începuse nici un program pentru a le produce” (CNN, 10.07.2004).

La 6 decembrie 2006, Grupul de studiu asupra Irakului, format la iniţiativa Congresului american, condus de James Baker, publică un raport care evidenţiază eşecul politicii administraţiei Bush în Irak şi sugerează un început de retragere a forţelor americane, asociată cu o deschidere diplomatică spre Syria şi Iran. Această propunere este însă ignorată de preşedintele Bush, care anunţă, la 10 ianuarie 2007, „o nouă strategie pentru Irak” şi trimiterea unui nou contringent, de 21500 de militari, în zonă.

Mai târziu, în noiembrie 2008, Lord Bingham, un proeminent specialist britanic în probleme juridice, afirma că războiul din Irak reprezintă o violare gravă a dreptului internaţional şi a acuzat SUA şi Marea Britanie că se comportă ca nişte poliţişti („vigilante”) mondiali. A mai afirmat că statutul trupelor străine în Irak, după operaţiunea de invadare, este un statut de „ocupaţie”.

După alegerile prezidenţiale, din 2008, la 27 februarie 2009, preşedintele Obama a anunţat retragerea progresivă a trupelor americane din Irak, retragere ce s-a încheiat în decembrie 2011.

Retragerea trupelor, de la sfârşitul anului trecut, nu a însemnat însă că războiul din Irak s-a încheiat în totalitate. Au murit, în continuare, mii de oameni – peste 100 au murit în atentate doar într-o singură zi din august, anul acesta. Nu mai este război, dar nu este încă pace.

Planul Marshall, în Germania post-belică, eliminase ostilitatea populaţiei faţă de americani. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în Japonia. Se întâmplă şi acum în Vietnam. Se va întâmpla oare şi în Irak?

În noul mandat, preşedintele Bush dorise să obţină o „pacificare” deplină a teritoriilor irakiene. El a fost ajutat printr-o analiză dezvoltată în noiembrie 2006 de J.D. Crouch – fostul ambasador în România, în perioada 2004-2005 – şi de Bill Luti, de la NSC.

Costurile generale ale razboiului au fost imense. Doar pentru SUA, costul direct, financiar, a reprezentat aproximativ 3000 de miliarde $ (D. Trotta, Reutres, 2008)

Ce s-a întâmplat cu „datoria” irakiană?

În martie 2003, prin Ministerul Finanţelor, am decis reevaluarea datoriilor pe care Irakul le avea faţă de România (inițial 1,72 miliarde de dolari).

În plus, autorităţile române au transmis administraţiei americane, în primăvara anului 2003, o listă cu 30 de societăţi propuse pentru a participa la procesul de reconstrucţie a Irakului. Unele din ele, se pare, au reuşit, în parteneriat cu firme americane, să încheie anumite contracte. Cred că „Electroputere Craiova” a vândut motoare electrice în vara lui 2003, de vreo 100 milioane dolari.

Principalii creditori ai Irakului erau însă Japonia, Rusia, Franţa şi Germania. Într-o primă etapă, în urma unei întâlniri între emisarul american, James Baker şi preşedintele Chirac, la 16 decembrie 2003, Franţa a acceptat o reducere a datoriei irakiene cu 50%.

În martie 2004, preşedintele Bush îi solicită preşedintelui Chirac o reducere cu 95% a datoriei irakiene! Negocierile finale au avut loc la Berry, în noiembrie 2004, sub o mare presiune a americanilor, pe care operaţiunile militare îi costau aproximativ 70 miliarde dolari pe an. Rezultatul a fost acceptarea unui procent de reducere a datoriei cu 80%, în etape, (erau peste 40 de miliarde dolari) din partea celor 20 de ţări membre ale „Clubului”. Acordul a fost semnat la 21 noiembrie 2004. Pentru Franţa a fost vorba de anularea a 5,5 miliarde dolari din datoria Irakului. Un preţ destul de ridicat pentru ne-participarea la operaţiunile militare!

La noi, într-o conferinţă de presă, din 2004, ministrul finanţelor a reamintit că România nu se va alinia poziţiei Clubului de la Paris din care făceau parte principalele state creditoare, care au decis să scutească de la plata 80% din datoria Irakului faţă de ţările membre, obligaţii financiare în sumă de 38,9 miliarde de dolari. La rândul său, ministrul irakian al finanţelor, în vizita în România, a spus că ţara sa înţelege greutăţile prin care trece România şi de ce nu poate accepta România condiţiile Clubului de la Paris. „Intelegem punctul de vedere al României şi de aceea suntem deschişi discuţiilor bilaterale care să ducă la o soluţie favorabilă ambelor părţi”, a spus Mahdi. Oficialul irakian a menţionat însă că, potrivit acordului încheiat de Irak cu Clubul de la Paris, statul arab nu poate oferi altor ţări creditoare un tratament mai favorabil decât cel acordat statelor membre ale Clubului.

Experţi români şi irakieni urmau să înceapă, în prima parte a anului 2005, discuţiile pentru stabilirea nivelului datoriilor Irakului faţă de România. Partea română a calculat o creanţă de 2,6 miliarde de dolari (din care 900 milioane de dolari reprezentau dobânzi), în timp ce Irakul a recunoscut „doar” 1,2 miliarde de dolari de restituit.

„După alegerile din Irak, de la 30 ianuarie 2005, vom trimite o echipă de experţi, având ca punct de plecare acordul financiar semnat în februarie 1990„, a declarat ministrul finanţelor, Mihai Tănăsescu, după întâlnirea cu omologul său irakian, Adil Abdul Mahdi, şi guvernatorul Băncii Centrale a Irakului, Sinan Al-Shabibi. Tănăsescu a menţionat că valoarea datoriei Irakului faţă de România era în 1990, conform calculelor autorităţilor de la Bucureşti, de 1,7 miliarde de dolari, la care se adaugă dobânzi de 900 milioane de dolari. Dobânzile sunt prevăzute în acordul financiar, prin care Irakul a recunoscut însă datorii de doar 1,2 miliarde de dolari.

După alegerile prezidențiale din 2004, preşedintele Traian Băsescu le-ar fi comunicat diplomaţilor americani, în 2005, că România a acceptat să renunţe la 80% din datoria istorică de 2,6 miliarde USD pe care trebuia să o primească de la Irak, potrivit unor telegrame atribuite ambasadei, obţinute de Wikileaks.

Potrivit documentului publicat, preşedintele Traian Băsescu a mai informat echipa condusă de ambasadorul Richard Jones, consilier al Secretarului şi Coordonatorului Politicii pentru Irak, la 21 iulie 2005, că România îşi respectă necondiţionat angajamentul de a-şi mentine trupele în Irak.

„Băsescu a subliniat greutăţile financiare pe care România le întâmpină cu întreţinerea forţelor sale armate în contextul în care ţara s-a confruntat cu indundaţii majore, adăugând că un sprijin suplimentar din partea guvernului SUA pentru reforma în domeniul apărării ar putea permite României să-şi dezvolte contribuţia în Irak. Deşi România nu face parte din Clubul de la Paris, Băsescu a confirmat că ţara este dispusă să ştearga 80% din datoriile Irakului, de 2,6 miliarde de dolari”, se arăta în textul telegramei. (WikiLeaks.ro)

Acordul a fost copiat după modelul Clubului de la Paris, care hotărâse în 2004, să şteargă 80% din datoria de 38,9 miliarde dolari către statele membre ale Clubului, în mai multe etape. De fapt, datoria totală a Irakului era de aproximativ 140 de miliarde iar creditorii din Clubul de la Paris au şters 80% din datorie cu condiţia ca Irakul să încheie un acord cu FMI.

Ministrul de finanţe irakian Adel Abdul Mahdi vizitase ţara noastră – repet – la sfârşitul anului 2004 – înainte de schimbarea puterii – pentru a pleda cauza iertării de datorii, însă la acel moment, România a rămas fermă pe poziţii, guvernul pe care îl conduceam susţinând că ţara este prea săracă pentru a-şi putea permite să renunţe la sumele datorate de Irak. Nimeni nu spera, totuşi, că banii vor putea fi vărsaţi ca atare, însă, încercasem să obţinem transformarea sumelor datorate de Bagdad în investiţii în noua economie irakiană, în primul rând în sistemul petrolier.

Speram, de asemenea, că autorităţile irakiene vor acorda românilor, în contul datoriei, contracte avantajoase în procesul de reconstrucţie a Irakului. Între timp, situaţia din Irak s-a înrăutăţit şi mai mult, iar România se aşezase pe axa Washington-Londra, aşa că trebuia să fie la fel de „generoasă” cu Bagdadul ca şi Statele Unite sau Marea Britanie.

România a decis deci să anuleze 80 la sută din datoria irakiană de 2,5 miliarde dolari, acordul fiind semnat în 18 august 2005, la Amman, de un secretar de stat de la finanţe (Dragoş Neacşu) şi de ambasadorul Irakului la Amman. Prin acord, datoria urma să fie achitată, eşalonat, în timp de 20 de ani, cu o perioadă de graţie de 3 ani, începând cu 1 ianuarie 2009 până la 32 martie 2028.

Sumele datorate de Irak statului român, au fost reglementate prin Hotărârea Guvernului nr. 260/22.02.2006 pentru aprobarea Acordului bilateral din 18 august 2005.

Ca urmare, statul român urma să încaseze în perioada 01.01.2009 – 31.03.2028, suma de 977.1 milioane dolari SUA, având în vedere că Irakul beneficia de toate cele trei etape de reducere a datoriei externe, în cuantum total de 80% conform Minutei de întelegere semnată în noiembrie 2004 cu statele creditoare membre ale Clubului de la Paris: ultima etapa de reducere a datoriei de 20% fiind condiționată de îndeplinirea de către statul irakian a prevederilor Aranjamentului Stand-By încheiat de Irak cu Fondul Monetar Internațional, etapa realizată de autoritațile irakiene la data de 17 decembrie 2008.

Pană în prezent, în baza Acordului bilateral, a fost incasată o sumă de aproximativ 100 de milioane dolari, reprezentând primele opt tranşe din dobanda datorată de partea irakiana și doua rate de capital.

Iar conform unei hotărârii de guvern din 2008, Fondul Proprietatea urma să primească, în 2009, 5,49 milioane dolari; în 2010 – 12,44 milioane dolari; în 2011 – 43 milioane dolari; în 2012 – 68,34 milioane dolari… în 2028 – 12,32 milioane dolari.

Din datoria recunoscută – de 977 milioane dolari, aproximativ 30 milioane urmau să fie viraţi celor 25 de întreprinderi care aveau de luat bani de la operatorii irakieni, restul de 947 milioane mergând la Fondul Proprietatea. Faţă de datoria neplătită, prin acord s-au recunoscut dobânzi de întârziere.

Într-un alt plan, aș menționa că în 4 iulie 2007, în Irak erau mai mult de 180.000 de civili de la firme americane – mai mulţi decât militarii (LA Times, 07.04.2007). Este adevărat, însă, costul războiului ajunsese în 2007 la 550 mld. dolari (Bloomberg, 19.07.2007).

Chiar şi aşa, cu multe datorii, guvernul irakian, a semnat în septembrie 2011 (înaintea plecării ultimelor trupe americane din Irak) un contract cu firma Lockheed Martin, pentru a cumpăra 18 aparate militare F-16, şi cu intenţia de a mai adăuga încă 18 („Irak to buy US weapons worth around $ 3 bilion”, www.msnbc.msn.com), pentru a lupta eficient împotriva insurgenţilor.

Unii voiau SAU NATO SAU UE. Noi voiam ŞI NATO ŞI UE

La 11 martie 2003, în plină criză Irakiană, mă aflam la Londra, în vizită oficială. De acolo, am făcut o scurtă declaraţie pentru TVR1: „Punctul nostru de vedere este foarte clar: dorim să susţinem o formulă de compromis, care să implice Consiliul de Securitate şi Naţiunile Unite, dar, în acelaşi timp, să evite o fragmentare a Europei, crearea unei false rivalităţi între Europa şi Statele Unite şi o situaţie în care România sau alte state invitate sau candidate la NATO sau la Uniunea Europeană să fie puse să aleagă între Uniunea Europeană sau NATO sau între anumite ţări din Uniunea Europeană şi NATO. Eu cred că este important să subliniem că busola trebuie să continue să arate nordul şi, în felul acesta, să putem să ştim care este direcţia corectă.

Aş adăuga un lucru foarte important din discuţiile pe care le-am avut. Noi am venit la Londra pentru a sprijini poziţia premierului Tony Blair de a căuta un compromis la un moment în care dificultăţile par tot mai mari între ţările majore, între liderii comunităţii euro-atlantice şi, din acest punct de vedere, cred că noi putem să avem un rol important, sprijinind aceste formule de compromis pe care Marea Britanie, în acest moment, încearcă să le realizeze pentru a evita soluţiile cele mai rele, pentru a obţine o dezarmare pe cale paşnică, în final, a Irakului.”

Întrebat fiind dacă poziţia României faţă de criza din Irak nu va afecta procesul de aderare la Uniunea Europeană, am precizat că există o declaraţie extrem de puternică a premierului Tony Blair. „El s-a angajat ca Marea Britanie să vegheze ca România să nu fie oprită sau încetinită în procesul de integrare europeană, în perspectiva obiectivului său de a deveni membru al Uniunii Europene în anul 2007. A fost o declaraţie publică extrem de tranşantă şi eu cred că lucrul acesta a fost foarte important. De altfel, am avut acelaşi tip de asigurări, săptămâna trecută, din partea Suediei, din partea altor ţări membre ale Uniunii Europene. Nu cred că sunt pericole în această direcţie, chiar dacă unii au speculat pe această temă”

După doua zile, de la vizita mea in Irak, a avut loc dezbaterea şi adoptarea legii pentru aderarea României la NATO (26 februarie 2004). Spuneam, în alocuţiunea mea, rostită cu acel prilej: „Mă aflu în faţa dumneavoastră cu convingerea că actul istoric pe care Parlamentul României este chemat să-l consfinţească astăzi este noua calitate a identităţii României în lume şi o nouă demnitate atât de meritată pentru armata română.

Parlamentul României dezbate astăzi proiectul Legii pentru aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord, document care atestă că România a trecut definitiv în partea cea bună a istoriei sale. Este un moment pe care l-am aşteptat de mult timp cu toţii, o împlinire la care au contribuit toate forţele politice, guvernările de după 1989, întreaga societate românească.

A venit vremea să fim mai îndrăzneţi atunci când redescoperim vocaţia şi meritele noastre ca naţiune, ca spirit, şi să facem astfel ca an de an, cu fiecare pas spre aderarea la Uniunea Europeană şi NATO, partenerii noştri să înţeleagă şi să respecte meritele şi ambiţia românilor.

Pentru toate aceste argumente, evenimentul de astăzi se constituie într-un moment solemn. El egalează marile momente ale istoriei noastre naţionale, momente în care fondatorii naţiunii române, apoi marii oameni politici şi democraţi ai secolului trecut au decis, în numele românilor, calea lor spre mai bine şi de fiecare dată decizia lor a fost în numele unui mai bine împreună cu Europa, împreună cu familia în care astăzi Parlamentul decide să alăture, oficial, România.

Rezultatul votului de astăzi al Parlamentului este o împlinire a unei responsabilităţi pe care România şi-a asumat-o în ultimii ani, aceea de a contribui activ la misiunile Alianţei, ca un aliat de facto în spiritul valorilor democratice şi al Tratatului Atlanticului de Nord.

Votul dumneavoastră de astăzi a rămas să consacre trecerea de la statutul de aliat de facto la cel de aliat de iure al Alianţei Nord-Atlantice.”

Adaugam insa, cu acel prilej, „Progresele pe care România le-a făcut în pregătirea deciziei de la Praga şi mai apoi, în pregătirea aderării efective la NATO, sunt convergente cu cele pe care le facem în cadrul negocierilor cu Comisia Europeană şi în relaţia noastră cu alte instituţii şi parteneri europeni. De aceea este important, poate, să fac unele precizări privind această convergenţă, pentru că nu ne poate fi indiferentă calitatea inegală a statutului României faţă de cele două repere fundamentale ale familiei europene şi euroatlantice, Uniunea Europeană şi NATO.

Ieri am prezentat preşedintelui Comisiei Europene, Romano Prodi, comisarului Gunther Verheugen şi preşedintelui Pat Cox lista concisă de acţiuni concrete pe care Guvernul României le va întreprinde până în luna iunie, când este programat Consiliul de Asociere România-Uniunea Europeană. Acest angajament, agreat de reprezentanţii Comisiei, este structurat pe priorităţile de reformă care vor consolida capacitatea României de a încheia negocierile de aderare în cursul anului 2004.

În acest moment putem spune că România şi Comisia Europeană au un plan comun pentru îndeplinirea acestui obiectiv şi contăm pe interacţiunea continuă cu structurile europene, pe sprijinul şi pe cooperarea lor. Reuşita acestui program în termenul convenit va reprezenta o ancoră solidă pentru aderarea la Uniunea Europeană în 2007…

Discuţiile avute ieri la Bruxelles, dar şi cele anterioare cu preşedinţia Uniunii Europene, cu alţi parteneri europeni, ne dau încrederea că proiectul nostru naţional de a respecta calendarul aderării este posibil şi este în puterea noastră să-l îndeplinim. Cu mai multă energie, cu mai multă hotărâre pe domeniile critice, cu o mai mare susţinere politică din partea forţelor politice şi a societăţii civile, încheierea negocierilor cu actuala Comisie Europeană este posibilă.

Aderarea la NATO este un îndemn pentru toţi să punem valoarea consensului politic în prima linie a solidarităţii noastre naţionale.”

*

*     *

Aveam ambiţia de a demonstra că pentru noi, ca parte a Europei, aderarea la NATO nu este intrarea într-un labirint, că este o parte din drumul deschis până la aderarea la Uniunea Europeană şi subliniam, în Parlament: „Ca viitor membru al NATO şi al UE, ţara noastră va fi un promotor constant al unei alianţe cu capabilităţi aparte şi cu rol viguros într-o Europă puternică la nivel global.”

(Va urma)

Lumea, americanii şi noi (III)

Este titlul editorialului publicat astazi in Jurnalul National. Editorialul poate fi citit aici.

Războiul din Irak – 2003-2011

 „Domnule ministru, în politica externă, un stat nu face ceea ce vrea, ci doar ceea ce poate…” (cuvinte ale unui diplomat englez, adresate, cu prilejul Congresului de pace de la Berlin, din 1878, lui Mihail Kogălniceanu, ministrul român de externe din acea perioadă).

M-a întrebat cineva, zilele acestea, de ce scriu despre Irak şi despre ce s-a întâmplat în urmă cu 10 sau 20 de ani. I-am răspuns că doresc, în felul asta, folosind un pretext, să arăt modul în care, deşi în situaţii mai delicate decât cele de acum, reuşeam să discutăm cu marile puteri şi să ne apărăm interesele…. Nu pot, întotdeauna, să spun direct ce cred despre – spre exemplu – aprecierile făcute de preşedinta Lituaniei la Bucureşti, nu pot şi nu vreau să comentez, deocamdată, acţiunile partizane ale preşedintelui Barroso, ale comisarului Reding, ale adjunctului secretarului de Stat, Graham, aşa încât am ales această cale. Cred că putem (încă) să învăţăm din propria noastră istorie… (dar şi a altora) cum să ne promovăm şi să ne apărăm interesele…

În urmă cu 12 ani – în 2000 – Condoleezza Rice, la Convenţia republicană, întrunită pentru nominalizarea lui George W. Bush, afirma:

„El (George W. Bush, n.n.) consideră că membrii forţelor armate ale SUA nu reprezintă o forţă de poliţie globală; militarii noştri nu sunt sistemul mondial de urgenţă 911(la noi, 112, n.n.)”

Din păcate, atacul din 11 septembrie 2001 a schimbat complet strategia americană. „The war on terror” a devenit argumentul pentru operaţiuni preventive. Astfel încât „agenda libertăţii” – cum arăta Bill Keller în IHT (31 august 2012) a permis „liniei dure” de la Casa Albă să schimbe priorităţile.

Parte din această dispută în legătură cu liniile de bază ale politicii externe – bazată pe „excepţionalismul” american, atât de bine descris de Henry Kissinger în volumul lui, „Diplomaţia” – se regăseşte, de altfel, în dezbaterile ce au avut loc la Convenţia republicană şi de la cea democrată din SUA, din ultimele săptămâni.

Nu putem analiza „războiul” din Irak, început în 2003, fără a înţelege impactul imens al atacului terorist din 2001 asupra SUA, asupra populaţiei, asupra liderilor, asupra strategilor militari, obişnuiţi să gândească în termeni în care „agresiunea” era realizată de trupele regulate ale unei ţări asupra alteia (de exemplu modelul invaziei trupelor irakiene asupra Kuwaitului, din 1990). Strategia convenţională avea în vedere capacitatea de răspuns. Terorismul (atacurile din 11 septembrie, în special) au dus la formularea, în SUA, a „doctrinei atacurilor preventive” care, evident încearcă identificarea şi distrugerea oriunde, în lume, a „cuiburilor” teroriste, cu efect de descurajare.

Un critic al războiului din Irak („War on terror”), preşedintele Chirac considera, în ianuarie 2007, că, din contră, această „aventură” a oferit terorismului un nou câmp de acţiune.

În acelaşi sens, Institul de Studii Strategice de la Londra considera, încă în 2004, că „ocupaţia străină” din Irak a oferit un „pretext global uriaş pentru recrutarea de adepţi” de către mujahedini iar invazia a „galvanizat” al-Qaida şi „a potenţat, în mod pervers”, violenţa insurgentă (Sengupta Kim, în The Independent, 26.05.2004).

„Câinii nu latră la maşinile parcate”:

Din păcate, atacul din 11 septembrie 2001 a creat un şoc imens în SUA. La doar o săptămână distanţă, la 18 septembrie, Congresul a adoptat o rezoluţie, reprezentând, în fapt, o declaraţie de război.

Votul a fost de 420:1 în Cameră şi 98:0 în Senat. Rezoluţia îi conferea Preşedintelui autoritatea de a folosi „mijloacele necesare şi potrivite” împotriva celor care au „plănuit, autorizat, efectuat sau ajutat” atacurile teroriste.

Vizita mea oficiată în SUA – în calitate de prim-ministru – a avut loc în perioada 30 octombrie – 5, 4 noiembrie 2001, după aproximativ 50 de zile de la atacurile împotriva „Gemenilor” de la New York.

Am fost primit de preşedintele George W. Bush şi m-am întâlnit cu secretarul de Stat, Colin Powell, cu care am semnat Acordul SOFA privind statutul forţelor ţărilor NATO care participă la operaţiuni militare pe teritoriul României.

Am avut întâlniri cu John Ashcroft, procurorul general al SUA, Paul Wolfowitz, adjunctul secretarului american al Apărării, Paul O’ Neil, secretarul Trezoreriei, cu secretarul pentru comerţ, Donald Evans, cu reprezentanţii unor mari companii americane, cu un număr important de senatori americani.

M-am văzut, de asemenea, cu Steve Forbes, preşedintele Trustului Forbes, cu Robert Rubin, fost secretar al Trezoreriei, cu reprezentanţii Agenţiei Moody’s, cu conducerea unor bănci de investiţii şi am dat semnalul deschiderii oficiale a zilei de tranzacţionare pentru bursa NASDAQ.

Am participat, de asemenea, la un Ceremonial militar la Cimitirul Arlington, unde am depus o coroană de flori la Mormântului Soldatului Necunoscut şi am vizitat zona World Trade Center (Ground Zero).

Gazdele din SUA ne-au mulţumit pentru reacţia promptă şi pentru sprijinul acordat autorităţilor americane după atentatele teroriste din 11 septembrie, subliniindu-se rolul important pe care-l juca Centrul regional SECI, de la Bucureşti, în combaterea criminalităţii organizate şi a organizaţiilor teroriste.

La Washington, am declarat că am luat iniţiativa de a ne considera un membru „de facto” al NATO în lupta împotriva terorismului, exprimându-ne solidaritatea cu Statele Unite.

Atmosfera era însă sumbră, atât pe străzi, cât şi în sediile instituţiilor. Nu se ştia dacă nu vor urma şi alte atacuri teroriste… Nivelul alertei anti-teroriste era încă foarte ridicat. De altfel, discuţia cu vicepreşedintele Dick Cheney, din acest motiv, a avut loc printr-un sistem de video – conferinţă, vicepreşedintele aflându-se într-o locaţie secretă, la distanţă de locul în care se afla preşedintele.

Iată însă câteva repere importante ale relaţiilor noastre cu SUA, după 1991 (când a avut loc primul război cu Irakul):

–          La 8 noiembrie 1993, România obţine, din partea SUA, „clauza naţiunii celei mai favorizate” cadru de promovare a relaţiilor economice bilaterale, rezultat al interesului politic al SUA de consolidare a relaţiilor cu România (acordarea clauzei se realiza pe baze anuale). În august 1996, Congresul SUA a aprobat şi permanentizarea clauzei ca urmare a progreselor înregistrate în procesul de reformă economică şi creare a condiţiilor de dezvoltare a economiei de piaţă;

–          La 11 iulie 1997, cu prilejul vizitei la Bucureşti a preşedintelui SUA, Bill Clinton, este lansat parteneriatul strategic bilateral, cadru extins de colaborare vizând consolidarea relaţiilor bilaterale, susţinerea procesului de reformă şi a demersurilor de integrare euro-atlantică ale ţării noastre, promovarea rolului României de factor de stabilitate şi securitate în Europa de sud-est;

–          SUA sprijină candidatura României pentru obţinerea preşedinţiei în exerciţiu a OSCE în 2001;

–          Cooperarea româno-americană a constituit un factor major în continuarea şi implementarea reformei militare româneşti, precum şi în promovarea pregătirilor de aderare la NATO;

–          Nivelul ridicat al colaborării bilaterale în combaterea riscurilor neconvenţionale (trafic de droguri, de persoane, criminalitate financiară etc.) şi importanţa pe care cele două părţi o acordă acestei colaborări au determinat deschiderea la Bucureşti, la 20 mai 2001, a Biroului FBI în România;

–          După 11 septembrie 2001, România a acordat un sprijin semnificativ coaliţiei internaţionale conduse de SUA împotriva terorismului, concretizat în susţinerea operaţiunilor din Afganistan şi Irak, precum şi în intensificarea colaborării bilaterale în acţiuni specifice de combatere a terorismului. (vezi MAE, „Descrierea relaţiilor bilaterale România – S.U.A.”)

Cooperarea româno-americană a constituit un factor important care a contribuit deci la conturarea şi implementarea reformelor în România şi la promovarea pregătirilor de aderare la NATO, iar America a continuat să fie partenerul României în activităţile de reformă, chiar şi după primirea invitaţiei la Praga sau tocmai din cauza acestei invitaţii. În perioada care a urmat, România a susţinut fără ezitare coaliţia internaţională împotriva terorismului, condusă de către SUA, prin sprijinirea operaţiunilor din Afganistan şi Irak şi colaborarea bilaterala în acţiuni de combatere a terorismului. Rezultatele în planul reformelor şi contribuţia României la razboiul împotriva terorismului, dar şi în alte teatre de operaţiuni, au dus la consolidarea sprijinului SUA pentru integrarea României în NATO.

În 2002 a avut loc Summit-ul de la Praga. Spre deosebire de ce se întâmplase în 1997, la Madrid, SUA, au susţinut susţinut ferm candidatura României, acesta fiind unul din motivele pentru care efortul nostru a fost încununat cu succes. Iar în martie 2004, România, deja membru de factoal NATO, a depus instrumentele de aderare la Washington, devenind astfel membru de iure. În felul acesta, în iunie 2004, România a participat la Summit-ul de la Istanbul, prima reuniune la nivel înalt unde a avut un loc rezervat la masa membrilor cu drepturi depline.

Iată felul în care am abordat, după decizia de la Praga, într-o conferinţă de presă, din 21 noiembrie 2002, problematica relaţiilor cu NATO şi participarea noastră la acţiunile comune:

„Reporter: Din punctul de vedere al României, NATO este important. Ce le puteţi spune criticilor care afirmă că Alianţa este inutilă şi depăşită?

A.N.: NATO este importantă pentru România, în primul rând pentru că multe generaţii după al doilea război mondial au considerat nedrept faptul că România a fost ţinută în afara familiei euro-atlantice. Înţelegerea de la Yalta, apoi perioada comunistă au însemat pentru mulţi români o paranteză în istorie. După admitere, românii, al căror ataşament pentru valorile familiei euro-atlantice îl reafirm aici, doresc să se alăture Europei şi Statelor Unite într-un efort care are o dimensiune politică dar şi o dimensiune de securitate. De aceea, 80 % din populaţia României susţin acest efort al Guvernului român.

Reporter: Domnule Prim-ministru, aveţi o armată puternică de aproximativ 170.000 de soldaţi. Aţi fi dispus, ar fi dispusă România să trimită trupe la Bagdad dacă se va ajunge la aceasta?

A.N.: Noi am hotărât, după 11 septembrie, să acţionăm ca membru de facto al Alianţei şi, de aceea, noi am acceptat să trimitem trupele noastre în Afganistan. Acest lucru a constituit un test adevărat pentru armata noastră şi, din câte am înţeles, a fost unul de succes. Acum, odată ce am devenit membri al Alianţei, nu putem aştepta să primim doar drepturi, trebuie să ne asumăm şi responsabilităţile care decurg din această calitate. De aceea, vom urma, bineînţeles, strategia Alianţei referitoare la Irak.”

De altfel, într-o declaraţie din 21 noiembrie 2002, Guvernul României sublinia că a examinat cu atenţie poziţia Statelor Unite faţă de probleme de importanţă majoră ale situaţiei internaţionale, aşa cum fuseseră prezentate de Preşedintele George Bush, în faţa Adunării Generale a ONU, la 12 septembrie 2002 şi împărtăşea analiza efectuată cu acel prilej în legătură cu responsabilitatea care revine Organizaţiei Naţiunilor Unite şi comunităţii internaţionale, în abordarea ameninţărilor globale la adresa securităţii şi stabilităţii statelor.

Pe de altă parte, se arată în Declaraţie, Comemorarea tragediei provocate de atacurile teroriste în urmă cu un an de zile a prilejuit şi reafirmarea poziţiei ferme şi angajate a României faţă de una dintre cele mai grave manifestări ale acestor ameninţări. Dezvoltarea intensă a cooperării cu Statele Unite în combaterea terorismului reprezintă una dintre componentele majore ale relaţiei de Parteneriat Strategic dintre ţările noastre. România se va dovedi un aliat de încredere şi în continuarea campaniei internaţionale împotriva terorismului.

Iată încă un fragment din acea Declaraţie, din 21 noiembrie 2002, cu câteva luni înainte de începerea operaţiunilor militare:

„Împărtăşim îngrijorarea pe care o generează atitudinea obstrucţionistă şi necooperantă a autorităţilor de la Bagdad faţă de rezoluţiile Consiliului de Securitate, mai cu seamă în ceea ce priveşte regimul armelor de distrugere în masă. În calitatea pe care a deţinut-o, de membru şi Preşedinte al Consiliului de Securitate, în perioada adoptării multora dintre rezoluţiile vizând problema irakiană, România a acţionat consecvent pentru formularea acestora, în aşa fel încât, aplicarea lor să asigure condiţiile necesare restabilirii încrederii, securităţii şi stabilităţii în regiunea respectivă.

Acum, după trecerea unui deceniu, România este cu atât mai mult preocupată de atitudinea guvernului irakian, care afectează autoritatea Organizaţiei Naţiunilor Unite şi se situează în afara legalităţii internaţionale. România a susţinut cu tărie respectarea regimului internaţional instituit faţă de Irak, chiar cu preţul unor considerabile pierderi economice, cifrate la circa 3 miliarde de dolari.

România se alătură apelului adresat autorităţilor irakiene, de a se conforma fără întârziere şi necondiţionat prevederilor rezoluţiilor adoptate de Consiliul de Securitate şi adresează, în acest sens, la rândul său, îndemnul statelor interesate în stabilitatea şi securitatea internaţională să-şi intensifice demersurile pe lângă factorii de decizie de la Bagdad. În ceea ce o priveşte, România va acţiona în virtutea ataşamentului său ferm la valorile democraţiei şi libertăţii, şi va susţine punerea în aplicare a hotărârilor organismelor internaţionale. Consecinţele ignorării, în continuare, a acestora nu vor putea fi atribuite decât autorităţilor de la Bagdad.”

În acea perioadă, în Statele Unite, nemulţumirile însă creşteau, „vinovatul” pentru atentate era difuz. Astfel a apărut formula: „Axa răului”, (Irak, Iran şi Coreea de Nord), lansată de preşedintele Bush.

În această atmosferă, în octombrie 2002, Congresul SUA a autorizat folosirea forţei militare împotriva Irakului. (297:133 voturi în Cameră şi 77:23 în Senat).

Nu voi intra în amănunte legate de disputele interne americane din acea perioadă. Ceea ce este sigur însă este decizia de desfăşurare imediată a 150.000 de militari în zona Golfului şi 300.000 – ţinuţi în rezervă. Pregătirile de război erau în desfăşurare.

Lucrurile se precipitau. La 8 ianuarie 2003, am dat un interviu Agenţiei Mediafax:

„Reporter: Va participa România la o eventuală intervenţie a SUA în Irak? Vom trimite trupe de intervenţie în acea zonă?

A.N.: România trebuie să-şi facă datoria de aliat al Statelor Unite ale Americii, de viitor membru al Alianţei Nord Atlantice, aşa cum a făcut-o şi pană acum. Trebuie să înţelegem că în cazul NATO, ca şi în cazul Uniunii Europene, am semnat un contract cu drepturi şi obligaţii. Sunt momente în care trebuie să-ţi asumi îndeplinirea acelui capitol din contractul care prevede obligaţiile României. În calitate de prim-ministru voi face tot ceea ce trebuie pentru a demonstra că România este un partener serios, pe care se poate conta!”

Iar la 28 ianuarie, în cadrul unei conferinţe la Universitatea Sorbona, înainte de începerea ostilităţilor, arătam care era principala noastră preocupare: „România este direct interesată ca dezbaterea asupra celei mai bune căi de acţiune în Irak să nu conducă la o falie între partenerii noştri din UE şi din NATO, să ne asigurăm că nu vom da satisfacţie intenţiilor lui Saddam Hussein de divizare a taberei occidentale şi să acţionăm într-o manieră care să facă faţă ameninţărilor reale ale lumii contemporane”

„Argumentele” prezentate de SUA la Consiliul de Securitate

La 5 februarie 2003, la Consiliul de Securitate al ONU, secretarul de Stat american, Colin Powell, a prezentat argumentele „irefutabile”, bazate pe „informaţii sigure şi fiabile” care justificau o expediţie militară împotriva Irakului. Cu diapozitive, fotografii din satelit şi un raport britanic de susţinere, avându-l alături pe directorul CIA, George Tenet, Colin Powell le-a explicat celor prezenţi că Bagdadul deţine arme de distrugere în masă, arme chimice sau biologice (Vezi şi P. Beylan, Ecran de fumée à l’ONU, în Le Point, 16 august 2012, pag. 60-61).

În expunerea sa, Colin Powell a prezentat şi imagini, generate pe un computer, care arătau un laborator mobil de arme biologice din Irak. Din păcate, aceste imagini se bazau pe informaţii venite din partea unui Irakian ce trăia în Germania şi care a recunoscut, ulterior, că informaţiile transmise nu erau corecte.

După plecarea din administraţia Bush, fostul secretar al Trezoreriei, Paul O’ Neill – pe care îl întâlnisem în 2011 la Washington – afirma că atacarea Irakului era planificată încă din momentul sosirii preşedintelui Bush la Casa Albă, deci înainte de 11 septembrie 2001.

Atacul terorist din 2001 i-a permis însă preşedintelui american să formuleze doctrina atacurilor preventive, cunoscută sub denumirea de „doctrina Bush”, doctrină oarecum în contradicţie cu articolul 5 din Tratatul NATO, care vorbeşte de „apărarea” comună, bazată pe o doctrină defensivă.

În memoriile lui, Rumsfeld afirma: „Aşa după cum ştim acum, părţi din prezentarea lui Powell despre programele armelor de distrugere în masă (WMD)  din Irak s-au dovedit a nu fi corecte…” („Known and Unknown”, pag. 448)

Chiar Powell a arătat „Au fost persoane în zona serviciilor de informaţii care ştiau, la acel moment, că unele din surse nu erau bune şi că nu ne puteam baza pe ele, dar nu ne-au spus acest lucru. Povestea asta m-a devastat”. (S. Weisman, în The New York Times, 9 septembrie 2005)

Explicaţia lui Rumsfeld, în aceeaşi carte, este dezarmantă: „Preşedintele nu a minţit. Vicepreşedintele nu a minţit. Tenet nu a minţit. Rice nu a minţit. Eu nu am minţit. Congresul nu a minţit. Adevărul – mai puţin dramatic – este că ne-am înşelat”.

Asta e! În aceste condiţii a început războiul…

Operaţiunea de invadare a Irakului a fost realizată, în perioada 19 martie – 1 mai 2003, cu trupe din SUA (148.000 militari), Marea Britanie (45.000 militari), Australia (2000 militari) şi Polonia (194 militari). Ulterior au mai participat, în forme diverse, militari din încă 36 de ţări, inclusiv România.

Nu e foarte clar dacă, anterior declanşării operaţiunii, Irakieni ar fi încercat, prin serviciile de informaţii egiptene şi libaneze, să negocieze cu americanii, oferind concesii petroliere, alegeri în Irak în următorii ani, acceptarea a până la 5000 de inspectori şi chiar predarea unui lider al-Qaida, aflat în custodia lor.

În ceea ce priveşte poziţia noastră, puteţi citi, în continuare, Declaraţia Guvernului României, difuzată în 6 februarie 2003, în urma prezentării făcute de secretarul de Stat Colin Powell, în Consiliul de Securitate al ONU, în data de 5 februarie 2003:

„Guvernul României susţine cu tărie că Irakul trebuie să respecte în totalitate termenii şi cerinţele Rezoluţiei 1441 a Consiliului de Securitate. În acest sens, Guvernul României reafirmă susţinerea pentru mesajul ferm al Uniunii Europene exprimat cu claritate în demersul Preşedinţiei elene faţă de Irak, din data de 4 februarie, la care România s-a asociat.

Guvernul României consideră că Statele Unite au prezentat în data de 5 februarie în faţa Consiliului de Securitate al ONU dovezi relevante şi convingătoare privind nerespectarea de către Irak a obligaţiilor care îi revin în legătură cu problema deţinerii armelor de distrugere în masă.

România susţine necesitatea asumării hotărâte de către Consiliul de Securitate, de către întreaga comunitate internaţională, a responsabilităţii aplicării rezoluţiilor ONU privind dezarmarea Irakului.

Autorităţile irakiene trebuie să pună imediat şi integral la dispoziţia inspectorilor informaţiile solicitate, inclusiv răspunsuri clare la problemele ridicate în rapoartele acestora prezentate Consiliului de Securitate al ONU la 27 ianuarie şi să colaboreze activ şi în mod deschis cu echipele de inspecţie.

Înţelegând pericolele pe care le prezintă atitudinea regimului de la Bagdad, considerăm că membrii comunităţii internaţionale trebuie să acţioneze solidar pentru a face faţă pericolului reprezentat de armele de distrugere în masă. Ne exprimăm încrederea în forţa relaţiei trans-atlantice şi în acţiunea unitară a statelor democratice. Suntem convinşi că astfel se va asigura fundamentarea celei mai potrivite decizii pentru a pune capăt ameninţării globale pe care o reprezintă armele de distrugere în masă deţinute de regimul irakian.

Guvernul României subliniază responsabilitatea care revine autorităţilor irakiene în aplicarea neîntârziată a prevederilor rezoluţiilor pertinente ale ONU.

Apreciem că soluţionarea problemei armelor de distrugere în masă deţinute de regimul irakian este de natură să asigure perspectiva restabilirii încrederii în regiune, în primul rând a condiţiilor necesare pentru ca poporul irakian să trăiască în libertate, democraţie şi pace.”

Acestea erau datele pe care le aveam la dispoziţie atunci – date provenite pe filiera americană şi care s-au dovedit, parţial, incorecte.

Am dorit să arătăm însă un angajament loial, odată cu intrarea noastră în familia NATO.

Iată acum şi textul Hotărârii din 12 februarie 2003, privind participarea României la Coaliţia Impotriva Irakului:

Parlamentul României adoptă prezenta hotărâre: „Art. 1. – Se aprobă participarea României la Coaliţia împotriva Irakului cu subunităţi de decontaminare nucleară, chimică şi biologică, de poliţie militară, de geniu, precum şi de asistenţă medicală, astfel: a) 4 ofiţeri de stat major, în cadrul Comandamentului Coaliţiei; b) o companie de apărare NBC, alcătuită din 70 de militari; c) un pluton de poliţie militară, alcătuit din 25 de militari; d) un detaşament medical, alcătuit din 30 de cadre; e) un detaşament de geniu, alcătuit din 149 de militari.

Art. 2. – Se reconfirmă punerea la dispoziţia Coaliţiei a spaţiului aerian al României şi a elementelor de infrastructură necesare.

Art. 3. – Pregătirea, finanţarea şi angajarea forţelor şi mijloacelor participante la misiune vor fi reglementate prin hotărâri ale Guvernului.”

Alături de celelalte state Central-Europene şi Baltice din „grupul Vilnius” (Albania, Bulgaria, Croaţia, Estonia, Letonia, Lituania, Macedonia, Slovacia şi Slovenia), România a semnat un document de susţinere a poziţiei Washington-ului în februarie 2003 (Declaraţia ţărilor Grupului de la Vilnius privind Irakul). Statele menţionate declarau în acest document, că susţin dezarmarea Irakului deoarece acesta a încălcat prevederile ONU privind dezarmarea sa nucleară. Mai mult decât atât, statele afirmau că sunt pregătite să participe la o coaliţie internaţională care să aibă drept scop dezarmarea Irakului.

Războiul din 2003 a creat însă o nouă problemă pentru România, pentru că a apărut o breşă între SUA, pe de o parte şi unii aliaţi europeni, în legătură cu modul de acţiune. Franţa, Germania, parţial Spania aveau alte opinii în legătură cu căile de urmat.

Pentru România – angrenată în două proiecte majore, complementare, NATO şi UE, această breşă a determinat tensiuni.

Trebuia să fim conştienţi de faptul că raportul de forţe în plan mondial, se modificase. Trăiam într-o altă lume în care haina construită după al doilea război mondial, nu se mai aşeza perfect pe organizaţiile care se creaseră atunci. Ele nu mai reflectau mecanismul de decizie, raportul de forţe nu mai reflecta aceste noi realităţi. De aceea, într-un fel, criza irakiană, ne-a arătat şi această tensiune din sistemul mondial.

Noua şi Vechea Europă

În 22 ianuarie 2003, preşedintele Chirac şi cancelarul Schröder anunţaseră că ei se vor opune încercării de schimbare a regimului din Irak.

Donald Rumsfeld considera că rezervele Franţei privind sprijinul operaţiunilor militare în Irak se datorau şi faptului că, în anii ’70, Franţa încheiase un acord cu Irakul privind vânzarea unui reactor nuclear iar în perioada următoare vânduse Irakului echipamente militare în valoare de peste 1,5 miliarde dolari.

Opoziţia unor ţări europene faţă de războiul pornit de SUA a generat şi unele reacţii extravagante. De exemplu, un apel, în SUA, la boicotarea vinurilor franţuzeşti sau atacurile dure la adresa preşedintelui Franţei („Jacques Chirac a ajuns ruşinea Europei” – în ziarul britanic The Sun, aparţinând lui Rupert Murdoch).

Formula „Vechea Europă” – care a creat numeroase discuţii pe cele două maluri ale Atlanticului – i-a aparţinut lui Rumsfeld, care a folosit-o pentru a desemna Franţa şi Germania, subliniind că centrul de greutate al NATO s-a deplasat spre Est, odată cu noii membri. Intenţia lui a fost să spună „old NATO”, nu „old Europe”, dar aşa i-a ieşit…

Preşedintele Francez, Jacques Chirac criticase fostele state comuniste din Europa, candidate la Uniunea Europeană, apreciind că au ratat „o ocazie bună de a tăcea”, aliniindu-se punctului de vedere al Statelor Unite asupra crizei irakiene, transmite AFP.

„Consider că România şi Bulgaria au avut o atitudine deosebit de superficială în condiţiile în care poziţia lor este oricum foarte problematică din punct de vedere al Europei. Dacă intenţionau să-şi diminueze şansele de a intra în Europa nu puteau găsi o metodă mai bună”, a spus preşedintele francez.

Preşedintele Jacques Chirac se referea la faptul că România şi alte ţări din Europa de Est, candidate la aderarea la UE, au permis deja Statelor Unite, fără să li se fi cerut însă, accesul de principiu la spaţiul aerian şi infrastructura aeroportuară, în timp parlamentele naţionale, printre care şi Parlamentul României au aprobat ca în caz de război cu Irak-ul să fie trimise trupe (în cazul nostru numai 278 soldaţi, incluzând 4 ofiţeri în Corpul de Comandă al Coaliţiei, o unitate de decontaminare bio-chimică (70 de soldaţi), o escadră de poliţie militară (25 de soldaţi), o unitate medicală (30 de medici) şi o unitate de geniu (149 soldaţi) – (Mediafax, 18 februarie 2003).

Nemulţumirea Franţei dar şi a Germaniei viza însă şi Polonia, pentru că Polonia tocmai schimbase angajamentul de a cumpăra avioane din Franţa cu avioanele americane F16. Preşedintele Chirac, sau în orice caz clasa politică din Franţa au spus: “Păi, noi ajutăm Polonia să intre în Uniunea Europeană, fermierii noştri dau bani pentru fermierii polonezi, iar ei, cu banii ăştia cumpără avioane de la americani.” Acesta a fost un mecanism care a creat, într-un fel, şi tensiunea pe fondul căreia trebuie înţelese aprecierile în legătură cu ţări candidate ca România sau Bulgaria (Polonia, Ungaria şi Cehia deja trecuseră de filtrul respectiv al integrării şi erau în procesul de ţări acceptate de către Uniunea Europeană). Românii şi bulgarii erau încă la poartă şi preşedintele Chirac ne-a spus: “Fiţi atenţi că dacă nu vă purtaţi cum trebuie, nu treceţi de poarta asta.” Este de înţeles, din punct de vedere al unei istorii speciale între România şi Franţa o astfel de declaraţie şi eu cred că prin semnalele care s-au dat, prin comunicările pe care le-am avut în perioada următoare, această chestiune a fost depăşită.

Sigur, motivul invocat de SUA pentru declanşarea operaţiunilor militare a fost cel a refuzului Irakului de a se dezarma, dar şi implicit, o acuzaţie referitoare la o legătură între atacul asupra Turnurilor gemene şi Saddam Hussein – care ar fi oferit, conform declaraţiilor lui Dick Cheney, „baza geografică a teroriştilor”, inclusiv pentru operaţiunea din 11 septembrie.

Mai clar, obiectivele invaziei au fost enumerate de generalul Tommy Franks: „1) încheierea regimului Saddam Hussein; 2) identificarea, izolarea şi eliminarea armelor de distrugere în masă ale Irakului; 3) căutarea şi capturarea teroriştilor din Irak; 4) culegerea informaţiilor referitoare la reţelele de terorişti; 5) culegerea de informaţii referitoare la reţeaua mondială a armelor de distrugere în masă; 6) încheierea sancţiunilor şi oferirea de ajutor umanitar irakienilor în dificultate; 7) condiţii de securitate pentru terenurile petrolifere şi resursele din Irak; 8) ajutor pentru poporul irakian de a realiza tranziţia la o auto-guvernare reprezentativă” (Sale, Kahn, „Missions Accomplished”, www.nytimes.com).

Războiul a durat, în fapt între 19 (20) martie 2003 şi 18 decembrie 2011, momentul retragerii oficiale a soldaţilor americani din Irak.

Implicarea militară în Irak a avut un preţ foarte mare. Au murit mii de soldaţi, au fost cheltuite sute de miliarde de dolari. A fost afectată politica internă americană dar şi din alte ţări. Abandonarea motivului iniţial – existenţa în Irak a unor vaste depozite cu arme de distrugere în masă – a făcut mulţi ca mulţi lideri, dar şi opinia publică din multe ţări să considere că războiul nu a fost necesar.

Nu s-a dovedit, se pare, nici că Saddam Hussein ar fi fost legat de ceea ce s-a întâmplat la 11 septembrie 2001, la New York.

Trebuie înţeles însă şi mecanismul de luare a unor astfel de decizii, în sistemul politic american. Iată opinia lui Peter Beinart „Războiul pe care l-am abandonat”, în revista Newsweek din 6 august 2012:

„Vreţi să ştiţi de ce, atât de des, lumea îşi exprimă neîncrederea în America? Pentru că suntem o naţiune de amnezici. Liderii noştri se hotărăsc dintr-o dată, că o ţară, la o distanţă de jumătate de glob, trebuie remodelată – o ţară despre care aflăm că violează valorile americane şi ameninţă securitatea Americii. Presa americană se asociază, poporul american compătimeşte şi urmează o ploaie de rachete deasupra locului respectiv. Tiranii fug; alţi tipi preiau conducerea – ei par, la început, a fi mult mai buni. Apoi, localnicii încep să fie nemulţumiţi cu prezenţa noastră; ei încep să-i omoare pe soldaţii noştri în atacuri care îngrozesc opinia publică americană – şi începe o dezbatere dură despre cum să plecăm de acolo – ceea ce, eventual, se şi întâmplă. Cortina se lasă, show-ul se încheie şi aproape nimeni nu mai acordă vreo atenţie ţării X. Conversaţia publică se mută, încet, pre ţările Y şi Z, unde lideri răi ar crea un pericol intolerabil pentru valorile americane şi pentru securitatea Americii…”

Sigur, este avută în vedere plecarea militarilor americani din Irak în urmă cu câteva luni…

Lumea, americanii şi noi (1)

Este titlul editorialului publicat astazi in Jurnalul National. Editorialul poate fi citit aici.

Încerc, în această perioadă, să „înteleg” în profunzime, eu însumi, dar şi să explic unele evenimente internaţionale pornind de la imensa cantitate de informaţie pe care am strâns-o, inevitabil, în special în ultimii 22 de ani. „Să procesez” ar fi fost o formulă mai modernă dar e vorba de mai mult decât atât. Grăbit, adeseori, am introdus în diferite „sertare” ale memoriei fragmente de informaţie, pe care vreau acum să le redescopăr, să le pun în ordine, căutând să le dau un sens, nu atât pentru mine, cât pentru cei care vor trebui, în mod necesar, să înveţe din lecţiile ultimilor decenii.

Sunt atras, în această întreprindere, de dorinţa de a fixa cadrul în care România şi-a definit un nou destin. Încerc să revăd datele privitoare la întâmplările din lume şi din România de la sfârşitul anilor ’80. Ce scenarii s-au intersectat atunci? Putea fi altfel? Ce rol au avut Marile puteri în rescrierea istoriei româneşti de după 1989?! Ce urmează?

Exagerând, pot spune că m-am ocupat timp de două secole (în sec XX – 1990-1992 – dar şi în sec. XXI – 2000-2004) într-un fel sau altul, de politica externă a României.

Şi, paradoxal, fiind astăzi un cetăţean liber – în sensul că nu mai sunt ţinut de rigorile unei înalte demnităţi în stat pot să relatez, într-un mod mai deschis, felul în care văd acum acele evenimente, dar şi unele mai recente.

Una din temele pe care eu le-am prezentat mai rar şi despre care am vorbit sau am scris mai puţin a fost rolul Americii în lumea post-comunistă, rolul SUA în evoluţiile din România de după 1989 sau relaţiile noastre bilaterale – sub aspect politic, srategic şi economic.

Încep cu un autodenunţ: înainte de 1989 nu am fost niciodată în SUA. În felul ăsta îi răspund şi preşedintelui Emil Constantinescu, cel care afirma că am fost la o bursă acolo, în perioada comunistă. Nu am fost. Nu ştiu dacă a fost bine sau rău…

Voi încerca să prezint, într-un format mai larg, prin bună-voinţa Jurnalului Naţional, unele analize, în legătură cu aceste subiecte. Voi începe prin a relua câteva comentarii pe care le-am pregătit pentru cartea mea, „România după Malta”, dar şi reflecţii ale unor diplomaţi şi oameni politici americani (pe unii i-am cunoscut), cum ar fi George Bush, Brent Scowcroft („A world Transformed”, 1998) Henry Kissinger („Diplomacy”, 1994); Donald Rumsfeld („Known and Unknown, A memoir”,2011); George Friedman („The Next 100 years”, 2010) şi altele.

*

* *

I. Doctrina Brejnev – reloaded?

Ca multe alte popoare mai mici şi/sau fărâmiţate politic – scriam în prefaţa la cartea mea „România după Malta”[1] – noi am suportat o istorie pe care au făcut-o alţii. Consecinţele acesteia sunt vizibile în spaimele, suspiciunile şi idiosincraziile care răbufnesc zi de zi, în presă şi pe scena politică.

Modelul contemporan american (occidental) al diplomaţiei are ca trăsătură de bază lansarea sistematică în dezbaterea publică (mai restrânsă sau mai largă, dar publică) a unor proiecţii de evoluţie a scenei internaţionale. Acestea sunt celebrele „scenarii“ elaborate de diverse think-tank -uri, grupări de specialişti care pot fi subvenţionate fie de guverne, fie de alţi actori politici sau economici. În aceste scenarii, un rol esenţial îl au datele de intrare: ele trebuie să fie cât mai „la zi“, cât mai exacte şi relevante. Dezbaterea acestor scenarii modelează, pe de o parte, aşteptările publicului şi creează acel „orizont predictibil”, indispensabil, al deciziilor politice. Pe de altă parte, aceeaşi dezbatere elimină voluntarismele şi temperează excesele celor care decid. Avem de-a face, prin urmare, cu un model al construcţiei diplomatice al cărei rezultat este o istorie aleasă şi asumată.

„Am convingerea profundă că, în lumea de astăzi, România, ca şi alte naţiuni mijlocii sau mici – scriam în 2006, în aceeaşi lucrare, cu câteva luni înainte de aderarea la UE -, trebuie să se despartă de modelul tradiţional de a privi doar trecutul şi trebuie să vadă dinamica internaţională şi celelalte aspecte ale globalizării ca pe oportunităţi de afirmare şi dezvoltare. Fără să cădem în vanitatea ceauşistă a independenţei absolute, în ispitele postdecembriste ale leadership-ului regional sau ale feluritelor axe planetare, trebuie să ne creăm în permanenţă — onest, inteligent şi eficient — avantaje competitive şi proiecte de cooperare internaţională”[2].

Întâlnirea la vârf dintre SUA şi URSS, la Malta, nu a fost – în opinia mea – o nouă Yaltă. Efectele ei asupra evoluţiei Europei şi României au fost însă de aceeaşi amploare, chiar dacă nu de acelaşi sens, cu cele ale întâlnirii din iarna anului 1945. Există unele asemănări, dar şi deosebiri majore între cele două momente istorice.

O stranie coincidenţă a făcut ca, imediat după întâlnirea Bush–Gorbaciov, de la Malta (începută pe 2 decembrie 1989), în România să se declanşeze evenimentele care au dus la schimbarea de regim politic de la Bucureşti (16–22 decembrie). Aşa s-a născut un mit tenace, conform căruia România a fost, la Malta, ca şi la Yalta, victima politicii sferelor de influenţă, a târguielilor între „cei mari“ care decid, cu cinism, soarta celor mici.

Din perspectiva evenimentelor care au avut loc după întâlnirea de la Malta, altceva se dovedeşte cu mult mai relevant, prin consecinţe: structurarea unui nou soi de „doctrină Brejnev“, amestec de intervenţie preemptivă şi de suveranitate limitată, în care evenimentele din decembrie 1989, din România, sunt, într-un fel, un punct de plecare.

Violenţele care au precedat, dar, mai ales, au urmat înlăturării de la putere a lui Ceauşescu, au provocat o profundă preocupare la Washington, unde Baker mormăia „pe sub mustaţă“ că sovieticii „au şi motive, şi capacitatea de a face ceva ca să oprească vărsarea de sânge“. Duminică, 24 decembrie 1989, el declara, în cadrul emisiunii „Întâlnire cu presa“ a canalului de televiziune NBC, că „Statele Unite nu vor obiecta dacă Pactul de la Varşovia va considera necesar să intervină în România“.[3]

În concepţia americană — considerau Beschloss şi Talbott— „trupele trimise eventual de Gorbaciov să zdrobească libertatea în România ar fi putut oferi o contrapondere pentru acţiunile americane din Filipine şi Panama. În felul acesta s-ar fi stabilit tacit o nouă doctrină americano-sovietică, conform căreia ambele puteri ar fi avut dreptul să acorde sprijin militar pentru «cauzele drepte» din sfera lor de influenţă“.[4]

Nu e mai puţin adevărat că sistemul pe care l-ar fi impus o astfel de intervenţie în ţara noastră nu ar mai fi avut caracteristicile ceauşismului. Am fi asistat, cu siguranţă, la configurarea unui „socialism crepuscular“ de tip gorbaciovist cu care Occidentul dovedise deja că poate dialoga şi coopera, ceea ce explică parţial modul destins în care americanii tratau, în 1989, problema unei intervenţii militare a „Estului în Est“.

Răspunsul părţii sovietice la sugestiile americane a fost unul de refuz, Eduard Şevarnadze spunând că „sugestia lui Bush este nu sinistră, ci doar «stupidă», el fiind categoric împotriva unei intervenţii din afară, pentru că Revoluţia românilor era treaba lor şi a nimănui altcuiva.“[5]

La fel de relevantă este şi afirmaţia unui adjunct al lui Şevarnadze, Ivan Aboimov, făcută în discuţia cu un oficial american: „Se pare că v-am transmis dumneavoastră Doctrina Brejnev“. Răspunzând la o întrebare despre Revoluţia Română şi despre modul în care au fost receptate la Washington evenimentele care au dus la prăbuşirea regimului ceauşist, Condoleezza Rice oferă o imagine despre modul extrem de fluid şi de diferit în care erau percepute evenimentele din Estul Europei: „România a fost un exemplu despre ceea ce putea merge rău în acest proces. Revoluţia Română a fost cel mai rău coşmar despre ceea ce s-ar fi putut întâmpla în tot Estul Europei, şi mai târziu în chiar Uniunea Sovietică, şi ea reafirmă şi confirmă că această evoluţie pacifică, acest sfârşit al Războiului Rece care se desfăşura atât de bine, are şi o faţă întunecată, tenebroasă, şi că era posibil ca în orice moment să ne confruntăm cu o explozie, cu o conflagraţie.

Adevărul este că, în legătură cu acest subiect, eu îmi amintesc prea puţine lucruri despre Revoluţia Română. Eram foarte ocupaţi: Germania era pe cale să se reunifice, Estul Europei se elibera de trecut, Uniunea Sovietică începuse deja să aibă dificultăţi cu statele baltice, toate astea făceau dificil să ne concentrăm asupra Revoluţiei Române.“[6]

Foarte importante sunt şi precizările Condoleezzei Rice privitoare la motivul pentru care Statele Unite au adoptat o politică de cooperare cu Uniunea Sovietică în ceea ce priveşte situaţia din Estul Europei, în 1989. Ea, ca şi alţi analişti americani, a considerat că una dintre cele mai dificile piese ale puzzle-ului reprezentat de anul 1989 a fost alegerea modului de negociere cu Uniunea Sovietică în problema Europei de Est. Erau cei care cereau Administraţiei Bush să facă un târg cu sovieticii, în ideea că: „vă permitem să vă protejaţi sfera de influenţă dacă veţi înţelege interesul nostru în legătură cu reunificarea Germaniei“, dar existau şi oameni — afirmă Rice— care erau mult mai preocupaţi de păstrarea stabilităţii în Europa de Est decât de eliberarea Europei Răsăritene.

Erau de asemenea cei care credeau că Statele Unite ar fi trebuit să forţeze schimbările în Europa de Est, spunându-le sovieticilor: „Căraţi-vă! Războiul Rece s-a terminat; acum noi suntem stăpânii“.[7]

Ceea ce a încercat să facă Administraţia Bush a fost, în opinia doamnei Rice, găsirea unei căi de mijloc. „Să nu acordăm sovieticilor nici un drept în Europa de Est, să fie o susţinere clară pentru procesul de eliberare a Europei de Est şi pentru revenirea la democraţie şi la economia de piaţă, înţelegând, pe de altă, parte faptul că Uniunea Sovietică rămânea un jucător în estul european, în procesele care aveau loc acolo, că trebuia să luăm în calcul interesele sovieticilor, cu toate că ne aşteptam la o serie de evenimente care să ducă la declinul rapid al puterii sovieticilor în Estul Europei. Eram foarte preocupaţi de modul în care puteam determina retragerea trupelor sovietice din Estul Europei.“[8]

II. De la lumea multipolară la lumea unipolară. Situaţia României.

Aceste afirmaţii merită o serie de comentarii, pentru mai buna înţelegere a situaţiei pe care a trebuit s-o gestioneze politica externă românească după Revoluţie şi după alegerile din 20 mai 1990.

Din punctul meu de vedere, Malta, ca şi Yalta, reprezintă un reper pe drumul trecerii de la multipolaritate la unipolaritate în relaţiile internaţionale. La Yalta, Statele Unite ale Americii se prezentau – paradoxal – şi ca o mare putere europeană, la fel ca şi viitorul său adversar în confruntarea din perioada Războiului Rece, Uniunea Sovietică. Primul Război Mondial a dus la prăbuşirea unora dintre marile imperii europene, care nu au ştiut să gestioneze o lume multipolară. Cel de-al Doilea Război Mondial a redus numărul actorilor semnificativi pe scena mondială, impunând polarizarea naţiunilor în jurul a două superputeri, care s-au confruntat pe toate planurile: ideologic, politic, economic, militar, cultural, imagologic.

„Ultimul deceniu al secolului XX a fost martorul unor răsturnări dramatice în politica mondială. Pentru prima oară în istorie o putere non-eurasiatică s-a impus nu numai ca principal arbitru de putere în Eurasia, dar şi ca supremă putere în lume. Destrămarea şi prăbuşirea Uniunii Sovietice au fost ultima treaptă în ascensiunea rapidă a unei puteri din emisfera vestică— Statele Unite ale Americii — ca singura şi, de fapt, prima putere cu adevărat globală.“[9]

Lumea unipolară, generată după întâlnirea de la Malta, are alte reguli şi alte principii de funcţionare, iar tranziţiile au fost întotdeauna procese greu de definit şi de gestionat. Se pune întrebarea: de ce s-au prăbuşit atât de repede Imperiul Sovietic şi apoi Uniunea Sovietică? Şi ce efecte au produs în Europa de Est şi în România? Explicaţiile sunt multiple şi adesea contradictorii.

Cea mai uzuală este aceea că Uniunea Sovietică nu a rezistat cursei înarmărilor, declanşată de iniţiativa strategică a Administraţiei Reagan, cunoscută sub numele de „Războiul Stelelor“. Este însă explicaţia cea mai facilă şi mai superficială. „Războiul Stelelor“ era o realitate anterioară Administraţiei Reagan şi ea a determinat, în anii ’70 ai secolului trecut, semnarea unei serii de Tratate referitoare la nemilitarizarea spaţiului cosmic şi la limitarea armelor antirachetă. În jurul Moscovei era operaţional, tot din anii ’70 ai secolului XX, singurul sistem antirachetă, compus din peste o sută de interceptoare, din radare de alertă avansată şi din centre de dirijare. De asemenea, Uniunea Sovietică dispunea de o serie de arme antisatelit, concepute şi testate în spaţiul extraatmosferic începând cu anii ’60. Mai mult, la 15 mai 1987 a fost lansat, de la Baikonur, prototipul unei uriaşe platforme de armament nuclear şi cu laseri, staţia orbitală Polyus, care trebuia să reprezinte răspunsul sovietic la „Războiul Stelelor“.

Brent Scowcroft, consilierul pentru problemele securităţii naţionale al preşedinţilor Gerald Ford şi George Bush, o persoană remarcabilă pe care am întâlnit-o la Washington, în toamna anului 1991, explică modul în care naţionalismul lui Ceauşescua fost folosit împotriva Uniunii Sovietice, pentru ca apoi, după ce s-a decis o schimbare de strategie în ceea ce priveşte slăbirea imperiului sovietic, acesta şi, implicit, România, să fie izolate de către Statele Unite ale Americii:

„Ani de zile Statele Unite au acordat un tratament privilegiat acelor sateliţi ai Uniunii Sovietice care dovedeau un grad ridicat de independenţă faţă de direcţiile politice ale sovieticilor sau faţă de controlul lor asupra politicii externe a respectivilor sateliţi. Această abordare era de bun simţ, dacă doream să creăm complicaţii unei Uniuni Sovietice care ne rămânea ostilă. În virtutea acestei politici, România, unul dintre cele mai staliniste dintre aceste state, a devenit o favorită a Statelor Unite.

Dacă dorim să dezvoltăm o relaţie mai cooperantă cu Uniunea Sovietică, cred că trebuie să înlocuim această strategie cu una care să acorde tratament preferenţial acelor sateliţi care promovează cu mai multă vigoare reforme politice şi economice. Asta înseamnă să încurajăm în mai mare măsură guvernele din Estul Europei în promovarea reformelor, în speranţa că astfel ne vom atinge obiectivele pe termen lung, de a elibera întreaga zonă. O astfel de schimbare de politică faţă de zona est-europeană va face ca România, din cauza controlului totalitar brutal al dictatorului Nicolae Ceauşescu asupra ţării, să coboare de pe primul pe ultimul loc în atenţia noastră.“[10]

III. Grupul de la Visegrad şi Blocul pro-american din Europa de Est

Din memoriile celor doi (G. Bush şi B. Scowcroft) rezultă că, la momentul 1989, Statele Unite ale Americii făceau o diferenţă netă între două grupuri de ţări din Tratatul de la Varşovia, în funcţie de criteriul enunţat de Scowcroft, cel al voinţei de a promova reforme. Primul cuprindea Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia, care vor fi susţinute viguros la începutul anilor 90, inclusiv prin intermediul programelor PHARE, celălalt cuprindea Germania de Est, Bulgaria şi România.

Cei doi se temeau ca nu cumva la conducerea tuturor celor şase ţări să ajungă, după expresia aceluiaşi Scowcroft, „mici Gorbaciovi“, prea puţin dispuşi să promoveze reformele radicale pe care le aştepta Washingtonul, în ideea de a-i îndepărta pe sovietici din Est.

Anticipând (sau chiar ştiind direct de la sursă) că URSS îşi vor slăbi influenţa asupra „sateliţilor“, conştienţi de faptul că încheierea Războiului Rece va determina apropierea crescândă între Europa de Vest şi de Est punând, cel puţin temporar, sub semnul întrebării rolul NATO şi reducând substanţial posibilitatea SUA de a interveni în problemele europene via aranjamentele cu URSS, îngrijoraţi de forţa economică tot mai sporită a CEE, dar conştienţi, pe de altă parte, că aceasta nu se va grăbi să integreze ţările slab dezvoltate din Europa de Est, americanii trebuiau să gândească un scenariu de menţinere şi consolidare a prezenţei lor în Europa. În această perspectivă, zona est-europeană juca rolul unui important cap de pod. Chiar în eventualitatea unei armonizări a SUA cu CEE (propusă, de altfel, în proiectul „noului atlantism“, avansat de James Baker la 12 decembrie 1989), „priza“ asupra zonei de est a continentului îşi menţinea valabilitatea întrucât oferea un pilon în plus de susţinere a intereselor americane pe continent.

Precipitarea unificării Germaniei a adus în primă actualitate punerea în practică a acestei abordări, dat fiind că, alături de concurenţa CEE în lupta pentru „adjudecarea“ Estului, se profila apariţia unei noi mari puteri europene pe care istoria şi tradiţiile o îndreptăţeau să aspire la „dominaţia“ asupra teritoriilor ce se întind între ea şi URSS. Germania avea, din acest punct de vedere, şi atuul economic necesar. „Pionii“ iniţiali au fost Polonia şi Ungaria. Pe lângă ajutorul economic, absolut indispensabil refacerii acestora, ei au mai fost tentaţi şi de alte promisiuni. Spre exemplu: sprijin în direcţia retragerii trupelor sovietice. Ultima componentă a acestui triunghi, Cehoslovacia, era interesantă şi datorită faptului că părea a fi cea mai vulnerabilă la „atracţia germană“. În timp ce Iugoslavia părea mai puţin problematică din punctul de vedere al reacţiei pozitive la propunerile atlantiste, Bulgaria părea nesigură datorită a ceea ce se considera fidelitatea tradiţională faţă de Moscova.

În aceste condiţii, constituirea unui „bloc pro-american“ în Est depindea esenţialmente de România a cărei includere era importantă dintr-o serie de puncte de vedere: o graniţă foarte mare cu URSS; acces extins la Dunăre şi Marea Neagră (joncţiune cu turcii); disponibilitate faţă de Germania.

Neputând determina alinierea automată a României prin „soluţia militară“ (Panama), nici prin varianta economică tacită (pe care absenţa datoriei externe o făcea inoperantă), nici prin promisiunea de sprijin pentru retragerea trupelor sovietice (inexistente), unii lideri americani au gândit ca element de presiune teza „diferenţierii democratice“.

În depoziţia făcută la 7 martie 1990 în cadrul Comitetului pentru afaceri externe al Camerei Reprezentanţilor, Lawrence Eagleburger, – adjunct al secretarului de stat american, fost ambasador în Iugoslavia, cu care am avut numeroase discuţii în perioada în care eram ministru de externe – a inclus abil în text şi elementele de subtext ale acestei abordări. Aici pot fi regăsite elemente importante ale strategiei de constituire a „blocului“. „Sperăm —afirma el — că ţările est-europene vor forma grupări regionale şi vom avea nevoie de flexibilitatea necesară pentru a răspunde şi a încuraja aceste evoluţii. Credem că asocierile voluntare constituie o cale naturală pentru edificarea de către ţările democratice a unei societăţi civile internaţionale şi pentru depăşirea vechilor neînţelegeri şi dorim să avem capacitatea de a sprijini dezvoltarea unor astfel de asocieri.“

Faptul că Ungaria şi, ulterior, Cehoslovacia au fost coautoarele a tot felul de iniţiative subregionale, că preşedintele Havel a propus întâlnirea de la Bratislava a „grupării alpino-adriatice“ şi a eventualului „triunghi“ Polonia–Cehoslovacia–Ungaria, că Cehoslovacia a fost cooptată în „gruparea alpino-adriatică” atestă astfel de preocupări.

În seria argumentelor poate fi inclusă şi declaraţia maghiară cu privire la aderarea la structurile politice ale N.A.T.O.

„Succesul“ obţinut de Mitterrand la Budapesta cu punerea pe tapet a problemei Transilvaniei, imperativele solicitări ale emigraţiei maghiare şi cererile frontale ale Budapestei, i-au făcut pe americani să considere faptul că, fără a da satisfacţie Ungariei în această problemă, şansele de edificare a unui „bloc pro-american“ viabil rămâneau în suspensie. De aici şi unele presiuni din SUA asupra României în problema minorităţilor.

Cât priveşte presiunile exercitate prin intermediul forţelor de „opoziţie“ din interiorul ţării, acestea erau menite să testeze gradul „desatelizării“ României.

Revoluţia Română şi evenimentele care i-au urmat au generat o serie de nedumeriri la Washington, din două motive. Primul privea modul violent în care România ieşise din totalitarism. Americanii par să nu fi înţeles, în primă instanţă, cauzele profunde ale acestui episod atipic al tranziţiilor din Estul Europei. Evaluările lor nu cuprindeau asemenea soluţii radicale de schimbare a regimului politic. De fapt, modelul de transformare politică şi economică pe care îl privilegiau americanii era o combinaţie între procesele din Polonia, cu „masa rotundă“ şi transferul paşnic de putere, şi cele din Ungaria, unde partidul comunist promovase ani de-a rândul reforme economice, care, la un moment dat, creaseră o altă realitate politică şi socială.

Al doilea motiv al nedumeririlor lor era legat de felul în care România a ieşit din „totalitarism”. Spre deosebire de celelalte ţări comuniste din Estul Europei, care după 1989 au produs guvernări de dreapta, România a produs o guvernare de stânga. De ce s-a întâmplat acest lucru? Nu cred că avem, în acest moment, o explicaţie care să treacă dincolo de clişee de genul „Duminica orbului“, neocomunişti, kagebişti, mineriade… Dar nici nu doresc să comentez, aici, această chestiune extrem de controversată.

Concluzie: In mod paradoxal, după 1989, în condiţiile în care puterile europene erau preocupate de reunificarea Germaniei şi de o eventuală extindere spre Est care să includă doar Grupul Visegrad – Polonia, Ungaria, Cehoslovacia –, lăsând România în zona gri, de influenţă sovietică, România „a refuzat” acestă situaţie, construind un „pod” de legătură cu SUA, interesate, la rândul lor de evoluţiile din Germania, de situaţia din Balcani, inclusiv de menţinerea contactelor cu Turcia şi de o „platformă” (un „port-avion”) în zona de contact cu fostele republici sovietice şi cu statele din Orientul Mijlociu.

Aşa se explică faptul că relaţiile noastre în acea perioadă au fost mai atente, nu spun, neapărat, mai „eficiente” cu SUA decât cu unele puteri europene.

Va urma

---

[1] Adrian Năstase, România după Malta, Bucureşti, FET, 2006, Vol I, pag. 13-30;

[2] Idem pag. 13;

[3]Michael R. Beschlossşi Strobe Talbott, La cele mai înalte nivele , Editura Elit, 1994,pag.240–241;

[4]Ibidem, pag. 240;

[5]Ibidem pag. 241

[6]http://www.gwu.edu/°nsarchiv/coldwar/interviews/episode°24/rice.html

[7]Ibidem.

[8]Idem.

[9]Zbigniew Brzezinski, Marea tablă de şah, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000, pag.2;

[10]George Bush, Brent Scowcroft, „A World Transformed“, Alfred A. Knopf, New York, 1998, pag. 38–39;

Lumea americanii şi noi (II)

Este titlul editorialului publicat astazi in Jurnalul National. Editorialul poate fi citit aici.

 

Irakul – în angrenajul relaţiilor româno americane

„Există un urs în pădure? Pentru unii, ursul poate fi văzut cu uşurinţă. Alţii, pur şi simplu nu-l văd. Unii spun că e blând. Alţii spun că e periculos. Din moment ce nimeni nu poate fi sigur cum e în realitate, nu e înţelept să fii la fel de puternic ca ursul? Dacă există ursul?”(Afiş din campania electorală a lui Ronald Reagan din 1984)

 

Pentru Statele Unite, în 1990, pădurea părea să adăpostească numeroşi urşi. Unii au fost inventaţi. Alţii erau reali. Era o perioadă de reaşezare în ordinea mondială. Mai ales în zona europeană şi în Orientul Mijlociu. Şi pentru România situaţia era complicată. Am încercat anterior să explic bătălia noastră de a nu rămâne o zonă-tampon între Occident şi Uniunea Sovietică.

Criza din Golf, determinată de invadarea Kuwaitului de către Irak, în august 1990, a venit într-un moment în care România se străduia să lanseze contacte cu SUA, să definească şi să clarifice conţinutul relaţiilor bilaterale, Washingtonul fiind însă sceptic din cauza evenimentelor ce avuseseră loc, la Bucureşti, în iunie 1990.

Criza irakiană a fost pentru noi o bună şansă de a reconstrui încrederea în relaţiile cu americanii, deşi reticenţele lor persistau. Faptul că în Parlament nu se putea găsi un punct de vedere comun în legătură cu evenimentele din 13–15 iunie, care să se materializeze într-un Raport public şi în măsuri ale Justiţiei nu ne-a uşurat deloc efortul de a îmbunătăţi relaţiile cu americanii.

Un alt obstacol a fost cel reprezentat de slăbiciunea opoziţiei politice româneşti. În discuţiile cu diverşi reprezentanţi ai oficialităţior americane, am repetat, în mare, acelaşi lucru pe care l-am spus, în august 1990, ambasadorului american la Bucureşti, Alan Green Jr.: „Ar fi important ca Statele Unite să privească România aşa cum este ea, ca o «democraţie în curs de dezvoltare», ca o societate postrevoluţionară; să vadă tendinţa principală. Unele elemente sunt negative, altele sunt pozitive. Tendinţa principală – democratizarea – este dominantă şi acest curs poate fi ajutat… Opoziţia are o şansă echitabilă pentru viitoarele alegeri. O economie stabilă va fi în favoarea viitorului guvern, care nu s-ar vedea obligat să ia totul de la început. Vrem un tratament echitabil, nu favoruri. Nu vrem să primim clauza naţiunii celei mai favorizate din considerente exclusiv politice. Ne-am simţi favorizaţi de o atitudine echitabilă faţă de ceea ce facem.”

Pentru România, izbucnirea crizei din Golf a ridicat probleme dificile. Guvernul a trebuit să alegă între o abordare politică, în acord cu cerinţele aşezării politice externe pe principiile solide ale dreptului internaţional şi o abordare economică, strâns legată de interesele noastre în relaţiile bilaterale cu Irakul. Importanţa acestor relaţii, în condiţiile dificultăţilor cu care era confruntată România, rezulta din faptul că Irakul avea o datorie faţă de ţara noastră, însumând 1,7 miliarde dolari; în Irak lucrau un număr însemnat de muncitori şi tehnicieni – peste 3.000 – în cadrul mai multor acţiuni de cooperare, iar un număr însemnat de fabrici româneşti lucrau pentru exporturi în Irak.

A prevalat abordarea politică, chiar dacă era dureroasă din punct de vedere economic. României îi revenea şi o răspundere specială, deoarece deţinea pentru o luna, chiar în august 1990, preşedinţia rotativă a Consiliului de Securitate.

Era o responsabilitate enormă – trebuia să negociem şi să gestionăm cu atenţie situaţia din Golf, ţinând seama de sensibilităţile politice ale tuturor statelor implicate. În aceste condiţii, a fost adoptată, la 2 august 1990, Rezoluţia 660 (1990) a Consiliului de Securitate al ONU care, în esenţă, condamna invadarea Kuwaitului de către Irak; cerea Irakului retragerea imediată şi necondiţionată a tuturor forţele sale pe poziţiile pe care acestea erau amplasate la 1 august 1990; solicita Irakului şi Kuwaitului să înceapă imediat negocieri intense pentru soluţionarea divergenţelor dintre ele şi susţinea toate eforturile în această direcţie, în special pe cele ale Ligii Statelor Arabe.

Această rezoluţie, negociată sub preşedinţia Românei, fără ca vreunul din membrii permanenţi să-şi exercite dreptul de veto, a fost un mesaj neechivoc ce sancţiona un război de agresiune. Din păcate, această rezoluţie nu a fost pusă în aplicare de Irak.

În aceeaşi zi, – 2 august -, guvernul României a adoptat o „Declaraţie” cu privire la evenimentele din zona Golfului, subliniind, între altele, că „nici un motiv nu poate justifica recurgerea la forţă împotriva unui stat independent şi suveran. Carta ONU şi principiile unanim admise ale dreptului internaţional interzic folosirea forţei ca metodă de soluţionare a diferendelor dintre state”. Declaraţia mai menţiona că „pătrunderea trupelor irakiene în Kuwait, cu încălcarea principiilor unanim admise ale dreptului internaţional, agravează situaţia din zonă, pune în pericol pacea şi securitatea internaţională, produce pierderi de vieţi omeneşti şi suferinţe popoarelor celor două ţări”.

Din păcate, Irakul nu a pus în aplicare rezoluţiile Consiliului, aşa că, la 6 august, a fost adoptată rezoluţia ce impunea sancţiuni Irakului. Pe această bază, la 11 august, Guvernul României a adoptat o hotărâre privind aplicarea măsurilor necesare pentru respectarea embargoului. O decizie dureroasă, ce afecta atât importurile, cât şi exporturile României cu o ţară cu care aveam schimburi economice substanţiale şi unde lucrau, în acţiuni de cooperare, muncitori români.

Iată ce spuneam, la 13 august 1990, într-o discuţie cu ambasadorul american Alan Green Jr., în prezenţa fostului ambasador la Bucureşti, Roger Kirk: „Sunt mişcat de scrisoarea secretarului de Stat James Baker. Este un moment foarte important în dezvoltarea relaţiilor bilaterale. Noi încercăm să explicăm celor ce iau decizii în România că aceasta e calea cea bună. Am reuşit. Acum, tot guvernul este angajat pe această linie în relaţiile cu Statele Unite şi cu organismele internaţionale. Am dat legea privind măsurile de aplicare a sancţiunilor. A fost un pas necesar pe plan intern, pentru a face cât mai rapid posibil ca o rezoluţie internaţională să fie aplicată pe plan intern. Vom face şi o scrisoare de răspuns la Washington şi un aide-mémoire privind implicaţiile economice ale aplicării deciziilor privind sancţiunile. Irakul este primul partener economic al României în rândul ţărilor în curs de dezvoltare. Suntem pentru un dialog deschis şi sincer cu SUA. Pentru a menţine stabilitatea internă, avem nevoie însă de resurse alternative. Nu vrem donaţii, ci credite.”

Mai adaug faptul că, la 25 august 1990, Consiliul de Securitate a adoptat, din nou sub preşedinţia României, Rezoluţia 665 privind aplicarea sancţiunilor contra Irakului. Prin această rezoluţie, Consiliul de Securitate chema statele membre ale ONU, care coopereau cu guvernul Kuwaitului şi care desfăşurau forţe maritime în zonă, să folosească asemenea măsuri corespunzător cu împrejurările specifice, după cum era necesar, sub autoritatea Consiliului de Securitate, pentru a opri toate navele comerciale care soseau sau plecau, în scopul inspectării cargourilor acestora şi pentru a verifica destinaţia lor în scopul aplicării stricte a dispoziţiilor Rezoluţiei 665 relativ la transporturile maritime.

Faţă de proiectul iniţial, rezoluţia prezenta unele schimbări care reflectau preocuparea Consiliului pentru adoptarea unei atitudini mai prudente în ce priveşte folosirea forţei ca modalitate de oprire a navelor comerciale.

Poziţiile noastre erau prezentate fără echivoc şi părţii irakiene, atât pe canale diplomatice obişnuite, cât şi cu prilejul primirii la Bucureşti, în perioada 25–27 august, a trimisului special al preşedintelui Irakului, Samil Majid Faraj, ministru al Planului.

Am descurajat, în demersurile noastre, măsurile de escaladare a tensiunii, inclusiv reţinerea unor cetăţeni străini în Irak sau Kuwait, considerând că aceasta nu poate avea nici o justificare.

Pe de altă parte, la 29 august, a efectuat o vizita în România trimisul special al emirului Kuwaitului, Sheikh Jaber Al Ahmad Al Sabah, ministru de Stat, care a transmis un mesaj din partea conducerii kuwaitiene.

În legătură cu dificultăţile economice suplimentare care au rezultat pentru România din aplicarea sancţiunilor, am întreprins o serie de demersuri. Astfel, reprezentantul nostru la ONU a acţionat potrivit articolului 50 din Cartă pentru atenuarea pagubelor pe care le suferise economia românească (Articolul 50 prevede dreptul statelor care înregistrează pagube deosebite în urma respectării sancţiunilor „să consulte” Consiliul de Securitate.) În cazul Rezoluţiei 661(1990), Consiliul crease un Comitet care, între altele, a examinat şi comunicările statelor în chestiunea pagubelor. A fost întocmit un document care a prezentat date, fizic şi cifric, privind consecinţele aplicării sancţiunilor pentru economia românească şi care a fost prezentat acestui Comitet al Consiliului de Securitate.

Am primit, în perioada aceea, nenumărate mesaje din partea lui James Baker, secretarul de stat american, şi m-am văzut de multe ori cu reprezentanţii ambasadei americane la Bucureşti.

Relaţia bilaterală era marcată, însă, în continuare, de frustrări şi de interese diferite. Spre exemplu, în noiembrie 1990, dintr-o discuţie cu ambasadorul american, reieşea că americanii erau preocupaţi de respectarea embargoului faţă de Irak, noi de discriminarea de tratament în relaţiile americanilor cu ţările din Europa de Est şi de pierderile economice pe care le sufeream, fără ca cineva să ia în seamă aceste aspecte.

De altfel, îmi aduc aminte că, mai târziu, când eram prim-ministru, m-a sunat James Baker – era coordonatorul american pentru aplicarea Rezoluţiei 661 în Irak – şi m-a întrebat dacă România ar fi de acord să renunţe la datoria sa faţă de Irak (care crescuse la vreo 3 mld. de dolari). I-am spus că nu şi nu cred că a fost foarte mulţumit. Nici noi nu eram, în condiţiile în care firmele româneşti nu reuşeau să participe la programele economice sub egida ONU. (In decembrie 2003, presedintele George W. Bush îl numise pe Baker trimisul său special cu misiunea de a merge şi a întreba ţările creditoare ale Irakului dacă sunt dispuse să „ierte”sau să restructureze datoria Irakului, care era, la acel moment, de 100 de miliarde de dolari).

De altfel, apăruse, pe agenda bilaterală, şi problema adopţiilor internaţionale. Iată un fragment dintr-un interviu pe care l-am dat pentru „USA Today” (13 august 1990):

„Marylin Greene: Problema adopţiei copiilor români în SUA. Ce părere aveţi despre acest val de străini care vor să înfieze în România?

Adrian Năstase: Avem o nouă legislaţie, care stabileşte procedurile. Este o problemă de principiu. Suntem într-o situaţie specială. Înfierea are o reputaţie rea în România. În trecut se făcea pe bani. Avem copii fără familie; să-i lăsăm adoptaţi de români şi, dacă nu sunt înfiaţi până la o anumită vârstă, poate atunci să fie adoptaţi de străini. Eventual dacă au un handicap ce nu poate fi rezolvat în România. Ar fi o şansă echitabilă.

În principiu. copiii ar trebui însă adoptaţi de români. Desigur, pot fi excepţii. Problema este, însă, sensibilă.”

În relaţia cu americanii, se dezvoltase prin presa internaţională şi o temă de scandal – dacă România vânduse, înainte de 1989, Irakului, arme chimice! Nu, fuseseră vândute măşti şi costume de protecţie. Dar „ambianţa” era destul de tensionată. Iată un fragment din discuţia pe care am avut-o cu nr. 2 din ambasada americană, Larry Napper (mai târziu director în Departamentul de stat şi ambasador în Latvia şi Kazakstam):

Adrian Năstase: În legătură cu echipamentele militare vândute Irakului. Nu am vândut arme chimice. Am vândut un număr de măşti şi de costume de protecţie.

Larry C. Napper: Ar putea căpăta o listă?

Adrian Năstase: E confidenţială.

În altă ordine de idei, noi privim cu anumită aprehensiune unele dezvoltări din Bucureşti. Avem impresia că există din nou este un interes pentru a crea o situaţie destabilizatoare – e preocupant pentru guvern şi pentru primul-ministru. Am vrea să ştim poziţia guvernului american – dacă suntem supuşi unui boicot.

Încercăm în tot ce facem să fim în armonie cu SUA; nu observăm nimic concret din partea guvernului american. Facem tot ce putem din partea noastră. Chiar dacă nu avem experienţă, nu suntem naivi. Vrem să ne cunoaştem partenerii. Ar fi foarte important pentru noi.Avem multe informaţii. Unele sunt preocupante. Vrem să transmitem mesajul că dorim să cooperăm cu guvernul american. Dar avem nevoie de un răspuns clar.

Larry C. Napper: SUA nu doreşte să vadă destabilizare în România.

Adrian Năstase: Dacă nu avem resurse, creşte tentaţia de a căuta alternative.

            Am dori o atitudine pozitivă a guvernului SUA în orice formă. Ne va ajuta să ne ocupăm de situaţia internă. Se dă impresia că guvernu nostru nu este recunoscut. Dacă puterea nu este legitimă, se crede că totul este permis.

Larry C. Napper: Va transmite la Washington.

Adrian Năstase: Vrem să ştim exact ce se aşteaptă de la noi şi vom acţiona în consecinţă. Vrem să fim cât se poate de deschişi şi cooperanţi. În limita intereselor noastre.

Nu rezultă că SUA vor să se angajeze public cu noi. Avem un sentiment de frustrare. Trebuie să fim deschişi. Vrem un răspuns clar. Vrem un tratament echitabil.

Larry C. Napper: Înţelege şi va transmite

În plus, la 12 septembrie, preşedintele George Bush făcuse o declaraţie în care menţiona România între ţările care nu respectau blocada împotriva Irakului. Ştirea a fost preluată şi dezvoltată pe agenţiile de presă, chiar dacă două zile mai târziu a fost dezminţită de ambasada americană de la Bucureşti.

În aceste condiţii, în cadrul unor reuniuni ale Consiliului de Securitate, la New York, ale CSCE sau în cadrul unor vizite la Washington, în perioada septembrie – noiembrie, am ridicat, în mod deschis, problema necesităţii clarificării relaţiilor bilaterale.

Iată, în esenţă, conţinutul telegramei pe care am trimis-o, la 2 noiembrie 1990, reprezentanţilor noştri la Washington şi New York:

„Constatăm din partea SUA – urmate de Marea Britanie şi Olanda – o atitudine de expectativă negativă privind evoluţia situaţiei politice din România. Acest lucru este dificil de înţeles, mai ales în momentul iniţierii reformelor economice, prin liberalizarea preţurilor, decizie care ar fi fost firesc să fie salutată şi susţinută, cu atât mai mult cu cât experţi FMI şi BIRD au avut aprecieri extrem de pozitive în legătură cu aceste elemente ale reformei. Această nouă etapă, importantă pentru democratizarea ţării şi tranziţia spre economia de piaţă, poate fi compromisă prin manifestările de stradă.

În aceste condiţii, este extrem de important să se transmită la nivelul cel mai înalt al Administraţiei SUA că tendinţele de destabilizare internă a României, pe fondul acestor reforme radicale şi coerente prezentate de actualul guvern, nu pot conduce nemijlocit la o schimbare de putere politică, cu atât mai mult cu cât largi categorii de cetăţeni constituie o majoritate care susţine actuala putere politică. Rezultatul ar fi crearea a încă unui punct instabil pe eşichierul european, cu consecinţe imprevizibile, oricum nu pozitive.

Guvernul român consideră că a făcut mulţi paşi decisivi către democraţie şi economie de piaţă, într-un interval foarte scurt, ca şi în relaţiile bilaterale şi consideră că se impune o atitudine de sprijin deschis din partea SUA în acest moment.“

Întâlnirile, din noiembrie, cu James Baker, secretarul de Stat al SUA, au avut un rol deosebit. La fel, cele cu Lawrence S. Eagleburger, subsecretar de Stat al SUA, un excepţional diplomat, bun specialist în problemele Balcanilor (fusese ambasador în Iugoslavia), fumând ţigări de foi, aducând într-o anumită măsură cu Churchill. Cu un deosebit simţ al umorului, având, în permanenţă un baston pe care se sprijinea….

Pentru a înţelege genul de discuţii pe care le purtam, transcriu, mai jos un fragment din discuţia pe care am avut-o cu el, la Washington, la 30 noiembrie1990. După o prezentare mai amplă, i-am spus ce aşteptăm de la autorităţile americane:

Adrian Năstase: Am fost franc şi direct. O declaraţie clară, la un nivel oarecare, ar fi foarte importantă, plus un credit. Ne-ar ajuta să trecem o perioadă foarte dificilă.

Lawrence S. Eagleburger: Va fi franc şi el.

A discutat azi dimineaţă cu James Baker. Apreciază foarte mult şi respectă ce s-a făcut la ONU. A fost o atitudine decurgând din principii, dar a ajutat şi aici – beneficiu adiţional.

Opinia generală la Washington în legătură cu evenimentele din ultimul timp din România priveşte o Revoluţie parţial împlinită, despre care nu ştim unde merge. Nici un eveniment n-a afectat mai mult punctul de vedere american decât venirea minerilor, eveniment cu un impact foarte negativ. S-a creat impresia că regimul din România utilizează o parte a societăţii pentru a reprima dizidenţa. Confirmă însă faptul că Revoluţia a avut loc şi că procesul de schimbare este efectiv.

Partea americană începe să recunoască dorinţa României de schimbare. Personal consideră că nu e uşor. Datorită trecutului, în România e şi mai greu ca în Ungaria, Polonia şi Cehoslovacia. În Polonia există tradiţia unei opoziţii. În Ungaria, în special în plan economic, a fost un mediu ceva mai liber.

Lawrence S. Eagleburger Sunt pregătiţi să accepte că mergem în direcţia afirmată de partea română.

SUA nu urmăresc şi nu doresc să fie implicate în influenţarea scenei politice, pentru a hotărî cine conduce în România. Importantă e dorinţa poporului român, nu a noastră. Nu e scopul nostru să influenţăm decizia în faţa urnelor de vot.

Reţinerea de până acum s-a bazat pe analiza noastră privind guvernul şi evoluţia spre instituţii democratice

Azi începem un nou proces, intrăm în dialog. Trebuie să punem oamenii să se întâlnească.

Ne-am angajat substanţial în Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia, în limitele bugetului limitat. Să înţelegeţi însă că încă nu suntem gata să mergem tot atât de departe cu România.

În timpuri mai vechi, am avut relaţii diferite şi speciale cu Nicolae Ceauşescu, bazate nu pe considerente interne, ci pe poziţia lui în Tratatul de la Varşovia, unde aveam interes să sprijinim membri ai Tratatului necooperanţi cu ruşii. Acum ne-am schimbat poziţia şi contează evoluţia internă în aprecierea României.

Orice considerent s-ar exprima în legătură cu cine conduce Polonia, aceasta e receptată ca o ţară care funcţionează ca un sistem democratic liber. La fel în Cehoslovacia şi Ungaria.

Vom sprijini cât putem dezvoltările interne, politice şi economice, din România. Nu am văzut însă până acum acelaşi grad de schimbare în România, ca în cele trei ţări.

Suntem gata să adâncim şi să lărgim relaţiile, dar nu atât de departe ca în cazul celor trei.

Cam asta poate spune acum. Speră că e mulţumitor pentru noi.

A mai spus că are acordul lui Baker pentru dinamizarea relaţiilor bilaterale şi a ridicat, din nou, cele trei probleme: situaţia fostei Securităţi, manifestările antisemite şi problema minorităţilor.

Ca efect, la 14 decembrie 1990, a fost transmisă Declaraţia Departamentului de Stat al SUA cu ocazia aniversării Revoluţiei Române. Îmi aduc aminte că l-am primit pe ambasadorul Alan Green Jr. care mi-a înmânat textul Declaraţiei şi a salutat rolul pe care l-au jucat întâlnirile mele cu Baker şi Eagleburger în transmiterea acestui mesaj care însemna, implicit, recunoaşterea, ca partener, a guvernului României.

„Cu ocazia aniversării Revoluţiei Române din decembrie 1989, SUA iau act de înfăptuirile pozitive ale naţiunii şi poporului român, de-a lungul anului ce se încheie. În acelaşi timp, SUA recunosc faptul că ţara se află încă în cursul procesului de depăşire a moştenirilor lăsate de vechiul regim. În calitate de state semnatare ale Cartei de la Paris, adoptată luna trecută cu prilejul întâlnirii la cel mai înalt nivel din capitala Franţei, SUA şi România, ca şi celelalte 32 de ţări membre ale procesului de la Helsinki, şi-au reafirmat datoria lor de a se abţine de la utilizarea forţei şi ameninţarea cu forţa, de a onora suveranitatea legii, de a promova toleranţa şi de a respecta principiul reglementării paşnice a disputelor. Avem încredinţarea că un sistem democratic, cu deplină asigurare a protejării drepturilor civice şi omeneşti, inclusiv libertatea de credinţă, libertatea de asociere şi de adunare, împreună cu sistemul bazat pe economia de piaţă, constituie temeliile durabile pentru o Românie paşnică şi prosperă.

Continuăm să încurajăm conducerea şi poporul României la acţiunea ce duce spre aceste ţeluri, într-o atmosferă de pace pe plan intern, liberă de orice formă de violenţă. Statele Unite şi-au arătat preocuparea faţă de binele poporului român, furnizând în acest sens ajutor umanitar şi alimente, asistenţă copiilor, precum şi asistenţă tehnică pentru promovarea democratizării, a drepturilor omului, a unor reţele de mass-media independente şi nepărtinitoare şi pentru promovarea sectorului privat în economie.

Suntem pregătiţi să furnizăm în continuare asistenţă României în acest domeniu.”

Pozitiv şi generos acest text….

*

*    *

La 29 noiembrie 1990, avusese loc sedinţa Consiliului de Securitate referitoare la situaţia din Irak şi Kuwait, prezidată de James Baker. La reuniune, ministrul de externe al Etiopiei, reamintea faptul că ţara sa a fost supusă unei agresiuni similare în 1936 şi apelase la Liga Naţiunilor. În 1990, omenirea nu ar trebui să repete greşelile de atunci – spunea el. Mi-am adus aminte de cuvintele lui Nicolae Titulescu, rostite cu acel prilej. Le-am şi menţionat în explicaţia de vot a României.

Rezoluţia 678 (1990), a fost adoptat cu 12 voturi pentru (inclusiv România), 2 voturi contra (Yemen şi Cuba) şi o abţinere (China). Rezoluţia dădea un termen limită Irakului pentru a se retrage din Kuwait – 15 ianuarie 1991.

În aceste condiţii, în prima parte a lui ianuarie 1991, am fost într-un turneu în Syria şi Iordania, participând, alături de secretarul general al ONU şi în consultare cu reprezentanţii SUA şi ai Irakului, la încercările de evitare a declanşării operaţiunilor militare. În acest timp se desfăşurau şi discuţii americano-irakiene în Elveţia, discuţii care însă au eşuat.

La 12 ianuarie, l-am primit pe ambasadorul Irakului, căruia i-am împărtăşit sugestiile noastre privind acceptarea de către Irak a rezoluţiilor Consiliului de Securitate şi elaborarea unui pakage deal pentru includerea într-un grup de preocupări foarte clare a intereselor Irakului.

Din păcate, toate aceste încercări – din care nu am putut prezenta decât o mică parte – au eşuat. În aceste condiţii, în noaptea de 16 spre 17 ianuarie la ora 2°° a început războiul din Golf. Dormeam la minister. Ştiam că vor începe operaţiunile militare. La ora 3°° noaptea, am creat o celulă de criză. La ora 4°°, primeam deja un reprezentant al ambasadei SUA, care mi-a prezentat o serie de considerente în legătură cu iniţierea operaţiunilor de luptă în zona Golfului. Între altele, se preciza că preşedintele SUA a ordonat iniţierea acestor operaţiuni în consultare cu principalii membri ai coaliţiei internaţionale şi că, deşi vor fi lovite obiective militare şi strategice din Irak, scopul lor era eliberarea Kuwaitului. Se amintea că toate eforturile diplomatice au fost respinse de Irak, subliniindu-se că Irakul poate încă evita noi distrugeri prin retragerea necondiţionată, imediată şi completă din Kuwait. Se exprima dorinţa continuării consultării cu guvernul român pe măsura evoluţiei situaţiei.

Printr-o alocuţiune televizată preşedintele, George H.W. Bush, împreună cu principalii săi colaboratori – Dick Cheney, Colin Powell şi Paul Wolfowitz – anunţase decizia de a începe războiul în Irak şi raţiunile declanşării acestuia, în esenţă epuizarea căilor diplomatice orientate spre retragerea trupelor de invazie irakiene din Kuwait şi nerespectarea rezoluţiilor Consiliului de Securitate.

A fost o demonstraţie de operaţiuni aeriene şi de blindate în zona de sud a Irakului care, practic, au decimat armata lui Saddam.

Dilema era aceea dacă forţele combinate trebuiau să ducă bătălia până la capăt, după eliberarea Kuwaitului, şi dacă trebuiau să intre în Bagdad şi să determine „căderea” lui Saddam.

Preşedintele Bush a considerat că ofensiva trupelor aliate trebuia oprită în afara Bagdadului, şi că trebuiau încurajate forţele anti – Saddam. Rebelii au fost însă înfrânţi, ulterior, de trupele helio – purtate ale lui Saddam şi astfel, s-a păstrat în Irak germenele pentru un nou conflict.

De altfel, în campania prezidenţială din 1992, Bill Clinton şi Al Gore au folosit acest element, considerat de slăbiciune, împotriva preşedintelui Bush: „Saddam Hussein still has his job. Do you?”

În aceeaşi zi, 17 ianuarie, la ora 8°° dimineaţa a fost difuzată Declaraţia Guvernului României cu privire la declanşarea operaţiunilor militare în zona Golfului, în care se preciza, între altele:

„Este un fapt că invadarea Kuwaitului de către trupele irakiene, la 2 august 1990, a constituit o încălcare gravă a dreptului internaţional, a creat o situaţie deosebit de încordată în zona Golfului, ameninţând în acelaşi timp, pacea şi securitatea internaţională.

În acest context, Guvernul României consideră că declanşarea operaţiunilor militare în Golf este justificată şi este conformă Rezoluţiei 678 a Consiliului de Securitate, care autorizează statele ce cooperează cu guvernul Kuwaitului ca, în cazul în care Irakul nu îndeplineşte rezoluţiile Consiliului până la 15 ianuarie 1991, să folosească toate mijloacele pentru a pune în aplicare aceste rezoluţii.

Pe măsura posibilităţilor sale, România s-a străduit în mod constant, în cele cinci luni şi jumătate care au trecut de la invadarea Kuwaitului, să-şi aducă propria sa contribuţie la aceste eforturi, atât în cadrul Consiliului de Securitate, cât şi în contactele sale bilaterale cu părţile în conflict. În acelaşi spirit, a salutat iniţiativa SUA pentru angajarea unui dialog direct cu Irakul şi, atunci când acest dialog a eşuat, a adoptat o atitudine pozitivă faţă de iniţiativele de reglementare paşnică ale secretarului general al ONU şi Franţei, ca şi faţă de orice altă iniţiativă de natură să evite confruntarea militară.”

Din păcate, existau, în continuare, în relaţiile noastre bilaterale frustrări şi nemulţumiri. Spre exemplu, Amendamentul Jackson-Vanik fusese suspendat şi pentru Bulgaria şi Moscova, dar nu pentru România! Acest amendament permitea SUA restrângerea sau chiar oprirea relaţiilor comerciale cu ţări ce nu aveau o economie de piată şi restrângeau libertatea de circulaţie sau alte drepturi ale omului.

La o primire a ambasadorului american, în martie 1991, menţionam întâlnirile cu Baker, cu Eagleburger, vizitele miniştrilor Dijmănescu, Pleşu, Marinescu în SUA, şi, desigur cooperarea foarte bună în criza Golfului. Alan Green Jr. m-a întrebat atunci, oarecum cinic,  – şi mi-a rămas în memorie: „Ca avocat al diavolului – ce altceva aţi fi putut face?”

I-am răspuns, între altele: „Pentru SUA, actualul guvern pare legitim numai pentru Golf, dar nu şi pentru restul…” Scuza o reprezentau, aproape întotdeauna, „hardliners-ii” de la Departamentul de Stat sau din Congres.

Recitind acele convorbiri, mă gândesc că ar trebui să învăţăm şi noi să ne exprimăm pe mai multe voci, dar în cadrul unei strategii unitare!

Rezultatele acestui tip dialog – în esenţă foarte direct – s-au văzut, în final. Iată câteva fragmente dintr-o convorbire cu James Baker, din 19 iunie 1991, în urma unei scrisori pe care i-o trimisesem:

James Baker: Salutări. Ce teme propuneţi pentru această discuţie?

Adrian Năstase: Cele mai multe sunt menţionate în scrisoare.

Ştim că sunt preocupări la nivelul Departamentului de Stat în legătură cu evoluţiile din România. Vrem să lucrăm împreună pentru a le depăşi.

Cred că uneori aceste preocupări vin din percepţii greşite asupra situaţiei reale din România. Poate sunt şi erori de comunicare din partea noastră.

Cred că ar fi benefic pentru noi toţi dacă aţi da mandat unei persoane de încredere să vina în România cu toate problemele controversate, să le discutam, să găsim soluţii şi apoi să mergem mai departe. La fel în ceea ce priveşte televiziunea publică.

Suntem gata să depăşim aceste chestiuni prin discuţii directe.

Ce nu înţelegem în politica dumneavoastră faţă de România este faptul că suntem mereu izolaţi de celelalte trei ţări est-europene.

Speram ca vicepreşedintele Dan Quayle să vină şi în România. Faptul că nu a venit a dat un semnal foarte negativ la nivelul opiniei publice”…

Şi răspunsul, de asemenea direct dar şi constructiv, al secretarului de Stat:

„James Baker: Am fost afectat de scrisoare. Obiectivul nostru este de a avea relaţii bune cu România democratică. Sunt afectat din cauza relaţiilor personale bune în criza din Golf. Nimeni nu ne-a  sprijinit mai constant decât România în Golf. Nu am neglijat România în sens de voinţă politică…..

În România nu ne-am dus la fel de departe ca şi cu celelalte ţări est-europene. Suferiţi prin comparaţie doar. Nu este un act intenţionat din partea noastră.

Este nevoie de trei paşi pe care să-i faceţi pentru ca noi să lucram cu România la fel ca şi cu ceilalţi din Europa de Est: I – Alegeri libere şi corecte. II – Problema televiziunii – opoziţia are nevoie de acces la media. III – A cerut un raport despre rolul Securităţii în România. Influenţa ei e mult mai mare decât ar trebui să fie într-o societate democratică. Opoziţia are încă teamă de Securitate. Poate că nu este justificată, dar există. Organizaţia este încă activă, după cum ne spun serviciile noastre de informaţii, inclusiv în ceea ce priveşte ambasada noastră din Bucureşti. Aici puteţi face ceva.

Salut ideea de a trimite acolo pe cineva, cineva care să discute direct şi ca voi să primiţi un semnal clar ce ne interesează. (L-a şi trimis, în săptămânile următoare, pe ambasadorul Richard Schifter – n.n.)

Sunt unele lucruri pe care deja le-am aprobat pentru a demonstra că SUA vor o relaţie bună cu România democratică şi apreciază rolul constructiv în Golf. Vom recomanda un waiver pentru ca România să se califice pentru credite agricole. Ne vom consulta cu oamenii din opoziţie, pentru a ne asigura că este consens pentru asta.

În urma acestor convorbiri, la 25 iunie, ambasadorul american mi-a prezentat un proiect pentru un waiver la amendamentul Jackson – Vanik în favoarea României, pentru a permite obţinerea de credite pentru garantarea unor importuri de produse agricole de urgenţă. Desigur, guvernul american discutase, în prealabil, şi cu reprezentanţii opoziţiei din România (să se asigure că sunt şi ei de acord!) şi îi ceruseră premierului Petre Roman, în aprilie, cu ocazia vizitei la Washington, ca guvernul să nu-şi atribuie, unilateral, meritul pentru această decizie…

Oricum, vizitele din vara anului 1991 (Richard Schifter, Thomas Pickering – membru al cabinetului preşedintelui, fost ambasador la New York, Bob Hutchins – de la NSC, Curt Kammer – de la Departamentul de Stat, numeroşi membri ai Congresului) au contat fosrte mult în consolidarea relaţiilor bilaterale.

Nu ştiau însă nici ei, nu ştiam nici eu că urma o nouă mineriadă – în septembrie 1991.

(Va urma.)