După 25 de ani

Acesta este titlul editorialului meu de astazi din Jurnalul National.

 

Prima mea vizită, ca ministru de externe, în 1990, a fost în Turcia. România nu era încă membră NATO, nu făcea parte din Uniunea Europeană și nici măcar din Grupul Vișegrad. Era într-o zonă tampon a Europei, la marginea „Occidentului” și nu era prea clar dacă, în noua organizare a Europei, după Malta, nu urma să fie „inclusă” în sfera de influență a URSS-ului lui Gorbaciov.

După 25 de ani, România a devenit membru al NATO, a aderat la UE și a experimentat cu „succes” Revoluția portocalie. În timpul ăsta, Turcia a trecut de la președintele Ozal la președintele Demirel, la președintele Sezer, apoi la președintele Gül. După o perioadă de criză, a ajuns la creșteri de 8% anual. A fost respinsă de Bruxelles dar și-a dezvoltat un model economic propriu, ambițios, bazat pe proiecte strategice. Rolul premierului Erdogan a fost esențial. A rezistat cântecelor de sirenă ale „primăverii arabe” și a dezvoltat o poziție regională pentru țara sa. De aceea, la alegerile din 10 august, Recep Tayyip Erdogan a fost ales președinte din primul tur de scrutin.

 „Noua Turcie” – proiectul lui Erdogan și al partidului său (Partidul Justiției și Dreptății) s-a confruntat la alegeri cu mișcarea condusă din SUA (Pennsylvania) de către imamul Fethullah Gülen care încercase în ultimii ani crearea unui „stat paralel” prin „infiltrarea în arterele sistemului” a unor procurori, judecători și polițiști – adepți ai mișcării – care să reacționeze din interior. Cu toate acestea, Erdogan a reușit să impună inclusiv principiile sale de politică externă („zero probleme cu vecinii”) – lansate în 2002 – dar și inițiativa transformării republicii Kermaliste în republică semi-prezidențială prin modificarea Constituției.

 În apropierea noastră se află, deci, Turcia, dezvoltând un model (pe care, deocamdată, nu îl comentez) dar și Ucraina care a încercat (de fapt, unde s-a încercat) să se relanseze – pe Euro-maidan – Revoluția portocalie, cu efectele cunoscute. Este clar că, în perioada următoare, „falia” dintre Occident și Rusia dar și Balcanii vor fi sub o puternică acțiune „seismică”.

 Sper, de aceea, ca, în aceste condiții, „statul de drept” român să-și redescopere preocuparea și pentru economie dar și pentru politică externă. Știu că temele savuroase pentru campania electorală de la noi sunt altele dar poate încercăm să facem un efort pentru a înțelege ce este important pentru viitorul țării noastre.

 

„Cum se conduce o țară”

Acesta este titlul editorialului meu de astazi din Jurnalul National. Editorialul poate fi citit aici.

Philip Freeman a publicat, recent, o selecție – cu acest titlu – din lucrările lui Marcus Tullius Cicero, pentru a servi drept ghid „liderilor moderni”.

Versiunea română a fost realizată la Editura Rao, cuvântul-înainte fiind semnat de George Maior.

Cicero a avut o biografie complicată. El a fost chestor, apoi consul al Republicii. Ulterior, a fost marginalizat în Senat, a scris despre politică, despre stat, despre conducători. Nu l-a iubit pe Cezar dar a sperat în Octavian și în Marc Antoniu – care, însă, l-au condamnat la moarte.

Cu oarecare tristețe, după exilarea sa din Italia, el scria: „Cei cumpătați acționează cu întârziere și ignoră pericolele, până când izbucnește criza. Acești oameni acționează anevoios și sunt dornici să accepte pacea fără onoare, însă tocmai inacțiunea îi face să le piardă pe amândouă”. O constatare și pentru timpuri recente…

În opinia lui, „viziunea noastră este cea care trebuie să rămână constantă, nu vorbele”. Compromisul în politică este necesar – credea el – doar pentru a evita războiul, tirania, certurile inutile.

Credința lui Cicero era aceea că „acela care încearcă să guverneze o țară prin frică este nebun. Căci, oricât ar încerca un tiran să răstălmăcească legile și să înăbușe spiritul libertății, mai devreme sau mai târziu, acesta se va manifesta și mai intens prin manifestări publice violente sau la cabinele de vot”.

Concluzia sa este însă tristă – „acum republica noastră arată ca un superb tablou îngălbenit de vreme… Țara noastră supraviețuiește doar în cuvinte, nu mai există nimic palpabil. Am pierdut totul. Și vina este în întregime a noastră”.

Publicitate…

Despre imunitatea parlamentară

Acesta este titulul editorialului meu de astazi din Jurnalul National.

 

Recent, am publicat, în Revista Română de Drept European (nr.2/2014, p.127-155), un studiu amplu, cu titlul „Imunitatea parlamentară în România și în Europa”.

Am dorit să fac o analiză – inclusiv sub aspectul dreptului comparat – a imunității parlamentare, pornind de la nevoia de a clarifica numeroasele confuzii pe care lideri politici sau formatori de opinie le fac în ceea ce privește această instituție de drept constituțional și de drept parlamentar.

Despre imunitatea parlamentarilor nu s-a scris foarte mult, în schimb s-a vorbit foarte mult despre ea. Adeseori, ea a fost confundată cu responsabilitatea ministerială (mai ales, în cazul miniștrilor sau foștilor miniștri care sunt și parlamentari).

Am prezentat, în studiul meu, natura juridică și formele imunității, originea ei, istoria reglementărilor constituționale românești, imunitatea pentru parlamentari fiind prevăzută în toate constituțiile României, începând cu cea din 1866. Am explicat cele două forme de imunități, punând accentul pe inviolabilitatea parlamentară,  cea care are ca scop să împiedice ca parlamentarii să fie privați – din punct de vedere fizic  – de posibilitatea de a-și exercita mandatul din cauza unor acțiuni judiciare, ce ar putea fi inspirate de puterea politică.

Înainte de revizuirea Constituției din 2003 (inițiată de guvernul pe care l-am condus), inclusiv trimiterea în judecată  a parlamentarilor era condiționată de un vot de ridicare a imunității lor. După revizuirea din 2003, parlamentarii pot fi urmăriți penal și pot fi trimiși în judecată fără nici o condiție, la fel ca oricare alt cetățean. Singura restricție vizează reținerea, arestarea sau percheziționarea lor – similar cu reglementările europene.

Nici măcar aceste restricții nu sunt însă valabile în cazul unor infracțiuni flagrante.

În studiul meu, am evidențiat condițiile regulamentare pentru ridicarea imunității parlamentare dar și diferențele față de începerea urmăririi penale în cazul miniștrilor sau foștilor miniștri parlamentari.

Evident, am examinat asimilarea imunității președintelui României cu imunitatea parlamentarilor,  subliniind controversele din doctrină și din jurisprudență.

Un ultim capitol al studiului vizează inviolabilitatea europarlamentarilor și jurisprudența – extrem de interesantă – a Curții de Justiție a Uniunii Europene în această materie.  M-aș bucura dacă membrii Parlamentului nostru ar comanda și ar citi acest studiu pentru a înțelege mai bine în ce constă imunitatea lor și care este rațiunea acestei protecții. Vor înțelege și cum trebuie să procedeze în cazul inițiativei legislative a eurodeputatului Monica Macovei, trimisă, recent, în Parlament, prin intermediari.

PDL -Decizia de auto-destructurare

Acesta este titlul editorialului meu de astazi din Jurnalul National. Editorialul poate fi citit aici.

 

De zece ani, Băsescu, Blaga, Udrea afirmă că eu am declarat public necesitatea destructurării PD – ceea ce nu este adevărat și am dovedit acest lucru. Am dorit, în schimb, o fuziune cu PD, pe vremea când și PD era membru al Internaționalei Socialiste. Atunci, Băsescu nu a acceptat. Detaliile le veți găsi în cartea mea, „Cele două Românii”.

 Sunt de acord, fuziunile pot fi necesare pentru a construi forțe politice mai puternice. Astfel, în 2001, am realizat, împreună cu Alexandru Athanasiu, Partidul Social Democrat, prin fuziunea dintre PDSR și PSDR, soluția adoptată rămânând valabilă.

 În cazul propunerii de fuziune PNL-PDL, noul președinte al PNL, Klaus Iohannis, a anunțat că „produsul”, fuziunii va purta numele PNL. În felul acesta, PDL s-ar auto-destructura, realizând singur, după un deceniu, ceea ce mi-au pus mie în intenție.

 Este clar că dacă noua formațiune va purta numele unuia dintre parteneri – PNL, se va considera că a avut loc o fuziune prin absorbție. Este ceea ce s-a întâmplat, de exemplu, când PSD a fuzionat cu PSM sau cu PS. Probabil, Cătălin Predoiu (nu președintele PDL!) – care a negat o astfel de înțelegere – este conștient de o astfel de percepție publică. Apare însă întrebarea – dacă nu a existat o astfel de înțelegere, votul de la Congresul PNL pentru fuziune, în condițiile anunțării de către Iohannis a păstrării numelui după fuziune, înseamnă că votul s-a dat prin inducerea în eroare a delegaților la Congres?

 Dacă va trebui găsit, totuși, un nume distinct pentru noua formațiune, păstrând tradiția denumirilor anterioare (PNL-CD, PNL-AT), eu propun, pentru noul partid, denumirea de PNL-AB (PNL-Aripa Băsescu).

 

„La revedere, prietene!”

Acesta este titlul editorialului meu de astazi din Jurnalul National.

 

Volumul „Hard Choices” („Opțiuni dificile”), semnat de Hillary Clinton și lansat în acest an, relatează experiența, la Departamenul de Stat, a celei care, în perioada 2009-2013, a ocupat funcția de Secretar de Stat al  Statelor Unite.

Cartea este, în același timp, un „raport” despre trecut dar este, probabil, și o pregătire pentru viitoarele alegeri prezidențiale.

Sunt prezentate acțiuni americane de politică externă în Pacific, relațiile cu China, problemele din Afghanistan și din Pakistan, Primăvara arabă, întâmplările politice și militare din Libya, evoluțiile în relațiile cu Iranul, proiectele pentru Gaza, situații din America Latină sau Africa. Interesante sunt comentariile legate de „diplomația digitală”, rolul energiei în politica mondială sau cele referitoare la schimbările climatice. Evident, este analizată evoluția relațiilor cu Rusia, dar și cu Europa.

Ceea ce m-a surprins a fost fapul că, într-un volum de 635 de pagini despre politica externă americană în intervalul 2009-2013, nu există un singur cuvânt despre parteneriatul strategic cu România, nu este menționată, nicăieri, România și nu există, în index, Traian Băsescu – nici măcar în legătură cu „lovitura de stat” din 2012, sau în legătură cu rolul său referitor la Rusia, Marea Neagră, Ucraina. Nici un cuvânt, nicio mențiune. De ce oare? Poate că acest lucru se explică și prin lipsa unui ambasador american la București de aproape doi ani. Se pot trage concluzii însă și din faptul că, în România, în ultimii ani, nu au mai avut loc vizite ale unor președinți străini.

 Cred că atunci când președintele american, la Varșovia îți spune „ce mai faci prietene?”, asta înseamnă, în tradiția americană, că el nu face un efort să-și amintească numele tău. Probabil că la fel vor proceda în curând, și românii…

 P.S. S-ar putea ca mențiunile despre România să apară la un alt nivel – în memoriile ambasadorului Gitestein.

 

„Cele două Românii”

Acesta este titlul editorialului meu de astazi din Jurnalul National.

A ieșit de la tipar o carte pe care am scris-o în ultimele luni. Titlul ei – „Cele două Românii” – amintește de campania prezidențială de acum zece ani. Ce s-a întâmplat, între timp, cu „cele două Românii” despre care vorbeam în 2004? Așa cum subliniam, într-o scurtă justificare a volumului, am descoperit, încetul cu încetul, că, de fapt, există nenumărate Românii – ale femeilor, ale bărbaților, ale tinerilor și ale bătrânilor, ale celor mai conservatori și ale celor mai liberali… Dar există și România fiecăruia dintre noi – o țară interioară, un amestec de amintiri, speranțe, dezamăgiri, iubiri, eforturi. Un spațiu și un timp unde se derulează experiențe, frustrări, iubiri, ură, dezamăgiri, trădări. Uneori, ele înseamnă un deșert greu de traversat, alteori o călătorie spre un orizont plin de speranțe.

 Aceste Românii sunt ciudate. Ele pot fi populate de oameni politici ce aleargă continuu din stânga spre dreapta și înapoi sau roiesc, în cerc, în jurul vreunui candidat mesianic. Ele pot fi populate de nenumărați cronicari de fotbal în aceste Românii care o caută, în continuare pe Elodia, – ce apar invers proporțional cu numărul echipelor de fotbal (care dispar). În aceste Românii, au loc, zilnic, accidente de mașină – explicate doct de televiziuni și de purtătorii de cuvânt ai poliției. Și, mai ales, în aceste Românii paralele se dezvolta nenumărate scandaluri „incendiare”- precum niște droguri ce dau dependență.

 Aceste Românii, scriam în cartea mea, nu există ca fotografii ce surprind o clipă sau îngheață o imagine. Ele trăiesc în interiorul nostru, modelându-ne. România reală poate fi privită cu detașare; România pe care mi-o doresc cu greu poate fi întrevăzută printre gratii.

Candidatul lui Băsescu

Acesta este titlul editorialului meu de azi din Jurnalul National.

 

Zilele acestea, partidul lui Băsescu a lansat candidatul lui Băsescu la prezidențiale. Cel care vrea să ducă mai departe „viziunea lui Băsescu” este Cristian Diaconescu. Din momentul în care a fost „exfiltrat” de la Cotroceni, am știut – cei mai mulți – că el a fost trimis, ca întărire, pe câmpul de luptă politică. Probabil că va fi, pentru o vreme, doar un arac pe care să se ridice frunzele și merele partidului prezidențial, urmând să fie sacrificat în cadrul negocierilor pentru „coagularea” unui singur candidat al dreptei.

Urmărindu-l într-o emisiune de televiziune, am avut un sentiment de fake. Cristian Diaconescu se prezintă ca un candidat al dreptei – în curs de unificare – dar toată istoria lui în partide este legată de stânga: PCR, PSD, UNPR.

De asemenea, el afirmă că vrea să ducă mai departe proiectele lui Băsescu și aduce, în sprijinul candidaturii sale, câteva elemente. Spune el că „a încheiat negocierile cu UE pentru capitolul 24 – Justiție și afaceri interne”. Corect era dacă spunea că finalizarea negocierilor pentru JAI s-a realizat în cadrul guvernului PSD, în 2004, și că Traian Băsescu nu a avut nici o legătură cu acele eforturi.

De asemenea, a invocat contribuția sa la „platoul continental” (diferendul cu Ucraina). Corect ar fi fost să spună, că, în calitate de secretar de stat la MAE, a pus în aplicare, în cadrul unei echipe, decizia politică luată de guvernul PSD, în 2004 și că Traian Băsescu nu a avut nici o legătură cu acea decizie. Un alt argument a fost legat de obținerea de garanții de securitate, „din partea Vestului”, pentru România. Este adevărat că aceste garanții sunt importante pentru țara noastră dar aderarea României la NATO s-a realizat în timpul guvernului PSD și nu a avut nicio legătură cu Traian Băsescu.

Cristian Diaconescu a evocat și lupta lui Băsescu pentru statul de drept dar se pare că el are o amnezie, deoarece nu-și amintește că „Legile justiției” (pe care le-a semnat, ca inițiator, în guvernul PSD) au fost modificate, în 2005 și în anii următori de echipa lui Traian Băsescu. Oare nu-și mai amintește în ce condiții a fost impus Daniel Morar la conducerea DNA? Nu-și mai amintește de amputarea rolului CSM în numirea șefilor parchetelor (contrar „capitolului 24”)?

Cristian Diaconescu s-a angajat în cursa prezidențială pentru că „vrea să spună adevărul” despre cei de la putere. El nu înțelege că, în calitate de candidat al lui Băsescu, va trebui să spună, în campania pentru prezidențiale, „adevărul” despre cele două mandate ale lui Traian Băsescu, „adevărul” despre guvernul „Dreptate și Adevăr”, „adevărul” despre guvernele Boc.

În fine, Cristian Diaconescu, în calitate de candidat al PMP (sper că nu au uitat să-l facă membru de partid…) consideră că proiectul legii amnistiei și grațierii a reprezentat „o lovitură de stat împotriva instituțiilor”. El nu-și aduce aminte însă că, la ultima lege a grațierii (din 2002) a fost „complice”, în calitate de secretar de stat la Externe și că nu a considerat legea „o lovitură de stat”, așa cum nici Băsescu nu a considerat Legea de grațiere din 1997 (când făcea parte din guvernul CDR, împreună cu Crin Antonescu) „o lovitură de stat”.

Sper însă că el – Cristian Diaconescu – în calitate de specialist în drept internațional, va putea să explice celor din Comitetul internațional anti-tortură – în inspecție, zilele acestea, în România – de ce, de exemplu, într-un penitenciar în care ar trebui să fie 700 de deținuți, se află aproape 2.000.

 Îmi este clar că Băsescu l-a trimis pe Diaconescu pe postul de iepure în confruntarea prezidențială. Ceea ce nu știu este dacă a făcut lucrul ăsta cu acceptul sau fără acceptul său.

Să învățăm să fim pro-români

Acesta este titlul editorialului meu din Jurnalul National de astazi.

În timp ce noi căutăm, nedumeriți, resorturile care l-au împins pe Crin Antonescu să-și dea demisia, lăsându-și partidul cu ochii în ceață, neștiind nici măcar cine trebuie să plângă și să rostească, tremurat, „Dragă Stolo”, în timp ce noi urmărim, cu pasiune, modificări de silicoane, aventurile mondene ale fotbaliștilor, masterchef-uri, români cu talent, în timpul ăsta, în jurul României și în lume au loc schimbări importante, pe care nu vrem să le vedem. „Ochelarii de cal” pe care România i-a purtat în politica externă, în mandatele lui Băsescu, au dus la izolarea internațională a României, la incapacitatea de a mai participa la negocieri sau de a influența evenimente internaționale (regionale).

Parteneriatul strategic cu SUA este foarte important dar, pentru România, în situația sa geostrategică, sunt importante și relațiile sale cu vecinii. Bulgaria, în mare măsură s-a orientat pe axa Berlin / Moscova, Ungaria, eurosceptică, a dezvoltat, în ultimul timp, relațiile cu Moscova (inclusiv pe tema minorităților), Grecia depinde de capitalul german dar a concesionat portul Pireu chinezilor, Turcia încearcă să reziste unei „primăveri” și oscilează, cu mari frustrări, între o Europă ezitantă și o presiune islamică tot mai puternică. În timpul ăsta, Rusia – cu toată opunerea Occidentului – redevine o putere globală. Acordul de 400 de miliarde de dolari, pentru gaz, cu China, dovedește stabilirea unei legături strategice, pe termen lung, în contextul vechiului joc – permutări de trei luate câte două.

Rusia a avut, în 2012, schimburi comerciale cu Uniunea Europeană de 267,5 miliarde de dolari, cu China, de 64 miliarde iar cu SUA de 18,9 miliarde dolari (schimburile Rusiei cu Ucraina, în același an, erau de 24,3 miliarde dolari). Schimburile României cu Rusia se bazează, în mare măsură, pe importurile de gaz și, de aceea, deficitul nostru depășea 1,3 miliarde dolari. Alte țări europene aveau însă deficite și mai mari în raporturile comerciale cu Rusia (Olanda – 21 miliarde dolari; Polonia – 13 miliarde; Italia – 8; Marea Britanie – 6; Grecia – 5,5; Spania – 5; Finlanda – 4,8; Bulgaria – 4,7; Ungaria – 3,8). Aceasta este o realitate pe care noi nu vrem să o vedem și să o înțelegem.

Ucraina are o rană adâncă, greu de vindecat. Noul președinte, Petru Poroșenko, imparțial, l-a susținut, inițial, pe președintele Kutchma, apoi a fost ministru de externe al lui Iushchenko, ulterior a fost ministru al dezvoltării economice al lui Ianukovich. În final, a ajuns pe euro-maidan și, de acolo, la președinție. În timpul ăsta a dobândit a opta avere din Ucraina și va lupta împotriva oligarhilor, împreună cu fiul lui Joe Biden, cooptat în consiliul de administrație al principalei firme de import de gaz din Ucraina.

Noi ne refuzăm posibilitatea de a juca un rol în evoluțiile diplomatice din Ucraina, lăsând Polonia să se ocupe (cu rezultatele cunoscute ale Parteneriatului estic) dar devenită „hub” regional pentru premierul Chinei și pentru președintele SUA.

Recent, a fost semnat Tratatul privind Uniunea Economică Eurasiatică (Rusia, Kazahstan, Belarus),o piață economică de 170 de milioane de oameni. Știu că este, deocamdată, o pastișă a Comunității Economice Europene, știu că ea ascunde un proiect pe termen lung, dar suntem vecini în această zonă și ne interesează un climat de „bună-vecinătate” și de „spiritualizare” a frontierelor – cum ar fi spus Titulescu.

Opțiunea mea și a celor mai mulți români a fost și este legată de Occident dar, înainte de a discuta dacă suntem pro-americani sau pro-ruși ar trebui să învățăm să fim pro-români.

„Deforma lui Băsescu”

Acesta este titulul editorialului meu din Jurnalul National. Editorialul il puteti citi aici.

Verbul „a deforma” înseamnă a modifica, a sluţi, a urâţi, a poci, a prezenta altfel decât este de fapt, a reproduce inexact, a denatura, a falsifica, a altera. Sub aceste înţelesuri, puteţi aduna acţiunile şi declaraţiile lui Traian Băsescu din cele două mandate care se vor încheia curând.

Recent, câteva fantome, la malul mării, în timp ce se întrebau cui îi va da Băsescu mărul, anunţau că vor să continue „reformele”acestuia.

Verbul „a reforma” are deci un substantiv corespondent. Verbul „a deforma” nu are.

Propun, de aceea, să acceptăm un nou substantiv, în limba română – substantivul „deformă” pe care să i-l închinăm lui Traian Băsescu. Acest cuvânt sintetizează perfect ceea ce a făcut el, timp de 10 ani, în România – a sluţit, a urâţit, a prezentat altfel decât era în fapt, a denaturat, a falsificat, a alterat.

În definitiv, dacă unii voiau să ofere un regat pentru un cal, noi putem să-i oferim un substantiv lui Băsescu, pentru zece ani de activitate în slujba cetăţenilor.

„Deforma lui Băsescu” sintetizează – în opinia mea – două mandate de minciună, abuzuri, dezbinare, prefăcătorii, şmecherii, haos, hoţie, sărăcie, corupţie. „Deforma lui Băsescu” a însemnat pervertirea justiţiei, tăierea salariilor, învrăjbirea populaţiei, megalomanie, mitocănie, scandaluri.

Vreţi ca această „deformă” să continue prin larvele pe care el le-a depus la malul mării?

Casting pentru prezidențiale

Acesta este titlul editorialului meu de astazi din Jurnalul National.

Viața politică seamănă tot mai mult cu experimentele de entertaimment. „Românii au talent” sau „Dansez pentru tine” nu ar avea succesul de astăzi – la o anumită categorie de populație – fără faza de „play-off” – selecțiile locale. Așa cum show-urile respective nu ar fi amuzante dacă nu ar include gestica, uimirea, super-uimirea, admirația, surpriza membrilor juriului și felul în care ei sar în picioare, sau cad de pe podium, șocați de performanța concurenților, de „tupeul și de obrăznicia – în sens bun – a băieților” (am preluat ceva și de la cronicarii de fotbal).

Pentru prezidențiale, partidele au început deja castingul. Fac sondaje, examinează scenarii – pentru turul I, pentru turul II, prezența la vot – examinează profilul de prezidențiabil, caracterul de prezidențiabil, ideea de tandem, formule de alianță…

Tatonări deocamdată. Din acest punct de vedere, alegerile europarlamentare vor fi un fel de sondaj național cu un eșantion foarte larg.

Rezultatul lor – în ceea ce privește prezidențialele – poate fi înșelător. Din cauza prezenței la vot, din cauză că vor evidenția opțiuni generale pentru partide, nu pentru persoane. Cu atât mai puțin pentru candidații potențiali la prezidențiale.

Intuiția îmi spune că USL-ul nu se va reface (din păcate), că PSD va forma un  tandem (candidat de președinte/candidat de premier), iar reprezentanții Dreptei vor merge separat (cel puțin doi dintre ei) pentru turul I și se vor grupa după turul II. Vom vedea mai clar după alegerile europarlamentare.