Lumea, americanii şi noi (1)

Este titlul editorialului publicat astazi in Jurnalul National. Editorialul poate fi citit aici.

Încerc, în această perioadă, să „înteleg” în profunzime, eu însumi, dar şi să explic unele evenimente internaţionale pornind de la imensa cantitate de informaţie pe care am strâns-o, inevitabil, în special în ultimii 22 de ani. „Să procesez” ar fi fost o formulă mai modernă dar e vorba de mai mult decât atât. Grăbit, adeseori, am introdus în diferite „sertare” ale memoriei fragmente de informaţie, pe care vreau acum să le redescopăr, să le pun în ordine, căutând să le dau un sens, nu atât pentru mine, cât pentru cei care vor trebui, în mod necesar, să înveţe din lecţiile ultimilor decenii.

Sunt atras, în această întreprindere, de dorinţa de a fixa cadrul în care România şi-a definit un nou destin. Încerc să revăd datele privitoare la întâmplările din lume şi din România de la sfârşitul anilor ’80. Ce scenarii s-au intersectat atunci? Putea fi altfel? Ce rol au avut Marile puteri în rescrierea istoriei româneşti de după 1989?! Ce urmează?

Exagerând, pot spune că m-am ocupat timp de două secole (în sec XX – 1990-1992 – dar şi în sec. XXI – 2000-2004) într-un fel sau altul, de politica externă a României.

Şi, paradoxal, fiind astăzi un cetăţean liber – în sensul că nu mai sunt ţinut de rigorile unei înalte demnităţi în stat pot să relatez, într-un mod mai deschis, felul în care văd acum acele evenimente, dar şi unele mai recente.

Una din temele pe care eu le-am prezentat mai rar şi despre care am vorbit sau am scris mai puţin a fost rolul Americii în lumea post-comunistă, rolul SUA în evoluţiile din România de după 1989 sau relaţiile noastre bilaterale – sub aspect politic, srategic şi economic.

Încep cu un autodenunţ: înainte de 1989 nu am fost niciodată în SUA. În felul ăsta îi răspund şi preşedintelui Emil Constantinescu, cel care afirma că am fost la o bursă acolo, în perioada comunistă. Nu am fost. Nu ştiu dacă a fost bine sau rău…

Voi încerca să prezint, într-un format mai larg, prin bună-voinţa Jurnalului Naţional, unele analize, în legătură cu aceste subiecte. Voi începe prin a relua câteva comentarii pe care le-am pregătit pentru cartea mea, „România după Malta”, dar şi reflecţii ale unor diplomaţi şi oameni politici americani (pe unii i-am cunoscut), cum ar fi George Bush, Brent Scowcroft („A world Transformed”, 1998) Henry Kissinger („Diplomacy”, 1994); Donald Rumsfeld („Known and Unknown, A memoir”,2011); George Friedman („The Next 100 years”, 2010) şi altele.

*

* *

I. Doctrina Brejnev – reloaded?

Ca multe alte popoare mai mici şi/sau fărâmiţate politic – scriam în prefaţa la cartea mea „România după Malta”[1] – noi am suportat o istorie pe care au făcut-o alţii. Consecinţele acesteia sunt vizibile în spaimele, suspiciunile şi idiosincraziile care răbufnesc zi de zi, în presă şi pe scena politică.

Modelul contemporan american (occidental) al diplomaţiei are ca trăsătură de bază lansarea sistematică în dezbaterea publică (mai restrânsă sau mai largă, dar publică) a unor proiecţii de evoluţie a scenei internaţionale. Acestea sunt celebrele „scenarii“ elaborate de diverse think-tank -uri, grupări de specialişti care pot fi subvenţionate fie de guverne, fie de alţi actori politici sau economici. În aceste scenarii, un rol esenţial îl au datele de intrare: ele trebuie să fie cât mai „la zi“, cât mai exacte şi relevante. Dezbaterea acestor scenarii modelează, pe de o parte, aşteptările publicului şi creează acel „orizont predictibil”, indispensabil, al deciziilor politice. Pe de altă parte, aceeaşi dezbatere elimină voluntarismele şi temperează excesele celor care decid. Avem de-a face, prin urmare, cu un model al construcţiei diplomatice al cărei rezultat este o istorie aleasă şi asumată.

„Am convingerea profundă că, în lumea de astăzi, România, ca şi alte naţiuni mijlocii sau mici – scriam în 2006, în aceeaşi lucrare, cu câteva luni înainte de aderarea la UE -, trebuie să se despartă de modelul tradiţional de a privi doar trecutul şi trebuie să vadă dinamica internaţională şi celelalte aspecte ale globalizării ca pe oportunităţi de afirmare şi dezvoltare. Fără să cădem în vanitatea ceauşistă a independenţei absolute, în ispitele postdecembriste ale leadership-ului regional sau ale feluritelor axe planetare, trebuie să ne creăm în permanenţă — onest, inteligent şi eficient — avantaje competitive şi proiecte de cooperare internaţională”[2].

Întâlnirea la vârf dintre SUA şi URSS, la Malta, nu a fost – în opinia mea – o nouă Yaltă. Efectele ei asupra evoluţiei Europei şi României au fost însă de aceeaşi amploare, chiar dacă nu de acelaşi sens, cu cele ale întâlnirii din iarna anului 1945. Există unele asemănări, dar şi deosebiri majore între cele două momente istorice.

O stranie coincidenţă a făcut ca, imediat după întâlnirea Bush–Gorbaciov, de la Malta (începută pe 2 decembrie 1989), în România să se declanşeze evenimentele care au dus la schimbarea de regim politic de la Bucureşti (16–22 decembrie). Aşa s-a născut un mit tenace, conform căruia România a fost, la Malta, ca şi la Yalta, victima politicii sferelor de influenţă, a târguielilor între „cei mari“ care decid, cu cinism, soarta celor mici.

Din perspectiva evenimentelor care au avut loc după întâlnirea de la Malta, altceva se dovedeşte cu mult mai relevant, prin consecinţe: structurarea unui nou soi de „doctrină Brejnev“, amestec de intervenţie preemptivă şi de suveranitate limitată, în care evenimentele din decembrie 1989, din România, sunt, într-un fel, un punct de plecare.

Violenţele care au precedat, dar, mai ales, au urmat înlăturării de la putere a lui Ceauşescu, au provocat o profundă preocupare la Washington, unde Baker mormăia „pe sub mustaţă“ că sovieticii „au şi motive, şi capacitatea de a face ceva ca să oprească vărsarea de sânge“. Duminică, 24 decembrie 1989, el declara, în cadrul emisiunii „Întâlnire cu presa“ a canalului de televiziune NBC, că „Statele Unite nu vor obiecta dacă Pactul de la Varşovia va considera necesar să intervină în România“.[3]

În concepţia americană — considerau Beschloss şi Talbott— „trupele trimise eventual de Gorbaciov să zdrobească libertatea în România ar fi putut oferi o contrapondere pentru acţiunile americane din Filipine şi Panama. În felul acesta s-ar fi stabilit tacit o nouă doctrină americano-sovietică, conform căreia ambele puteri ar fi avut dreptul să acorde sprijin militar pentru «cauzele drepte» din sfera lor de influenţă“.[4]

Nu e mai puţin adevărat că sistemul pe care l-ar fi impus o astfel de intervenţie în ţara noastră nu ar mai fi avut caracteristicile ceauşismului. Am fi asistat, cu siguranţă, la configurarea unui „socialism crepuscular“ de tip gorbaciovist cu care Occidentul dovedise deja că poate dialoga şi coopera, ceea ce explică parţial modul destins în care americanii tratau, în 1989, problema unei intervenţii militare a „Estului în Est“.

Răspunsul părţii sovietice la sugestiile americane a fost unul de refuz, Eduard Şevarnadze spunând că „sugestia lui Bush este nu sinistră, ci doar «stupidă», el fiind categoric împotriva unei intervenţii din afară, pentru că Revoluţia românilor era treaba lor şi a nimănui altcuiva.“[5]

La fel de relevantă este şi afirmaţia unui adjunct al lui Şevarnadze, Ivan Aboimov, făcută în discuţia cu un oficial american: „Se pare că v-am transmis dumneavoastră Doctrina Brejnev“. Răspunzând la o întrebare despre Revoluţia Română şi despre modul în care au fost receptate la Washington evenimentele care au dus la prăbuşirea regimului ceauşist, Condoleezza Rice oferă o imagine despre modul extrem de fluid şi de diferit în care erau percepute evenimentele din Estul Europei: „România a fost un exemplu despre ceea ce putea merge rău în acest proces. Revoluţia Română a fost cel mai rău coşmar despre ceea ce s-ar fi putut întâmpla în tot Estul Europei, şi mai târziu în chiar Uniunea Sovietică, şi ea reafirmă şi confirmă că această evoluţie pacifică, acest sfârşit al Războiului Rece care se desfăşura atât de bine, are şi o faţă întunecată, tenebroasă, şi că era posibil ca în orice moment să ne confruntăm cu o explozie, cu o conflagraţie.

Adevărul este că, în legătură cu acest subiect, eu îmi amintesc prea puţine lucruri despre Revoluţia Română. Eram foarte ocupaţi: Germania era pe cale să se reunifice, Estul Europei se elibera de trecut, Uniunea Sovietică începuse deja să aibă dificultăţi cu statele baltice, toate astea făceau dificil să ne concentrăm asupra Revoluţiei Române.“[6]

Foarte importante sunt şi precizările Condoleezzei Rice privitoare la motivul pentru care Statele Unite au adoptat o politică de cooperare cu Uniunea Sovietică în ceea ce priveşte situaţia din Estul Europei, în 1989. Ea, ca şi alţi analişti americani, a considerat că una dintre cele mai dificile piese ale puzzle-ului reprezentat de anul 1989 a fost alegerea modului de negociere cu Uniunea Sovietică în problema Europei de Est. Erau cei care cereau Administraţiei Bush să facă un târg cu sovieticii, în ideea că: „vă permitem să vă protejaţi sfera de influenţă dacă veţi înţelege interesul nostru în legătură cu reunificarea Germaniei“, dar existau şi oameni — afirmă Rice— care erau mult mai preocupaţi de păstrarea stabilităţii în Europa de Est decât de eliberarea Europei Răsăritene.

Erau de asemenea cei care credeau că Statele Unite ar fi trebuit să forţeze schimbările în Europa de Est, spunându-le sovieticilor: „Căraţi-vă! Războiul Rece s-a terminat; acum noi suntem stăpânii“.[7]

Ceea ce a încercat să facă Administraţia Bush a fost, în opinia doamnei Rice, găsirea unei căi de mijloc. „Să nu acordăm sovieticilor nici un drept în Europa de Est, să fie o susţinere clară pentru procesul de eliberare a Europei de Est şi pentru revenirea la democraţie şi la economia de piaţă, înţelegând, pe de altă, parte faptul că Uniunea Sovietică rămânea un jucător în estul european, în procesele care aveau loc acolo, că trebuia să luăm în calcul interesele sovieticilor, cu toate că ne aşteptam la o serie de evenimente care să ducă la declinul rapid al puterii sovieticilor în Estul Europei. Eram foarte preocupaţi de modul în care puteam determina retragerea trupelor sovietice din Estul Europei.“[8]

II. De la lumea multipolară la lumea unipolară. Situaţia României.

Aceste afirmaţii merită o serie de comentarii, pentru mai buna înţelegere a situaţiei pe care a trebuit s-o gestioneze politica externă românească după Revoluţie şi după alegerile din 20 mai 1990.

Din punctul meu de vedere, Malta, ca şi Yalta, reprezintă un reper pe drumul trecerii de la multipolaritate la unipolaritate în relaţiile internaţionale. La Yalta, Statele Unite ale Americii se prezentau – paradoxal – şi ca o mare putere europeană, la fel ca şi viitorul său adversar în confruntarea din perioada Războiului Rece, Uniunea Sovietică. Primul Război Mondial a dus la prăbuşirea unora dintre marile imperii europene, care nu au ştiut să gestioneze o lume multipolară. Cel de-al Doilea Război Mondial a redus numărul actorilor semnificativi pe scena mondială, impunând polarizarea naţiunilor în jurul a două superputeri, care s-au confruntat pe toate planurile: ideologic, politic, economic, militar, cultural, imagologic.

„Ultimul deceniu al secolului XX a fost martorul unor răsturnări dramatice în politica mondială. Pentru prima oară în istorie o putere non-eurasiatică s-a impus nu numai ca principal arbitru de putere în Eurasia, dar şi ca supremă putere în lume. Destrămarea şi prăbuşirea Uniunii Sovietice au fost ultima treaptă în ascensiunea rapidă a unei puteri din emisfera vestică— Statele Unite ale Americii — ca singura şi, de fapt, prima putere cu adevărat globală.“[9]

Lumea unipolară, generată după întâlnirea de la Malta, are alte reguli şi alte principii de funcţionare, iar tranziţiile au fost întotdeauna procese greu de definit şi de gestionat. Se pune întrebarea: de ce s-au prăbuşit atât de repede Imperiul Sovietic şi apoi Uniunea Sovietică? Şi ce efecte au produs în Europa de Est şi în România? Explicaţiile sunt multiple şi adesea contradictorii.

Cea mai uzuală este aceea că Uniunea Sovietică nu a rezistat cursei înarmărilor, declanşată de iniţiativa strategică a Administraţiei Reagan, cunoscută sub numele de „Războiul Stelelor“. Este însă explicaţia cea mai facilă şi mai superficială. „Războiul Stelelor“ era o realitate anterioară Administraţiei Reagan şi ea a determinat, în anii ’70 ai secolului trecut, semnarea unei serii de Tratate referitoare la nemilitarizarea spaţiului cosmic şi la limitarea armelor antirachetă. În jurul Moscovei era operaţional, tot din anii ’70 ai secolului XX, singurul sistem antirachetă, compus din peste o sută de interceptoare, din radare de alertă avansată şi din centre de dirijare. De asemenea, Uniunea Sovietică dispunea de o serie de arme antisatelit, concepute şi testate în spaţiul extraatmosferic începând cu anii ’60. Mai mult, la 15 mai 1987 a fost lansat, de la Baikonur, prototipul unei uriaşe platforme de armament nuclear şi cu laseri, staţia orbitală Polyus, care trebuia să reprezinte răspunsul sovietic la „Războiul Stelelor“.

Brent Scowcroft, consilierul pentru problemele securităţii naţionale al preşedinţilor Gerald Ford şi George Bush, o persoană remarcabilă pe care am întâlnit-o la Washington, în toamna anului 1991, explică modul în care naţionalismul lui Ceauşescua fost folosit împotriva Uniunii Sovietice, pentru ca apoi, după ce s-a decis o schimbare de strategie în ceea ce priveşte slăbirea imperiului sovietic, acesta şi, implicit, România, să fie izolate de către Statele Unite ale Americii:

„Ani de zile Statele Unite au acordat un tratament privilegiat acelor sateliţi ai Uniunii Sovietice care dovedeau un grad ridicat de independenţă faţă de direcţiile politice ale sovieticilor sau faţă de controlul lor asupra politicii externe a respectivilor sateliţi. Această abordare era de bun simţ, dacă doream să creăm complicaţii unei Uniuni Sovietice care ne rămânea ostilă. În virtutea acestei politici, România, unul dintre cele mai staliniste dintre aceste state, a devenit o favorită a Statelor Unite.

Dacă dorim să dezvoltăm o relaţie mai cooperantă cu Uniunea Sovietică, cred că trebuie să înlocuim această strategie cu una care să acorde tratament preferenţial acelor sateliţi care promovează cu mai multă vigoare reforme politice şi economice. Asta înseamnă să încurajăm în mai mare măsură guvernele din Estul Europei în promovarea reformelor, în speranţa că astfel ne vom atinge obiectivele pe termen lung, de a elibera întreaga zonă. O astfel de schimbare de politică faţă de zona est-europeană va face ca România, din cauza controlului totalitar brutal al dictatorului Nicolae Ceauşescu asupra ţării, să coboare de pe primul pe ultimul loc în atenţia noastră.“[10]

III. Grupul de la Visegrad şi Blocul pro-american din Europa de Est

Din memoriile celor doi (G. Bush şi B. Scowcroft) rezultă că, la momentul 1989, Statele Unite ale Americii făceau o diferenţă netă între două grupuri de ţări din Tratatul de la Varşovia, în funcţie de criteriul enunţat de Scowcroft, cel al voinţei de a promova reforme. Primul cuprindea Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia, care vor fi susţinute viguros la începutul anilor 90, inclusiv prin intermediul programelor PHARE, celălalt cuprindea Germania de Est, Bulgaria şi România.

Cei doi se temeau ca nu cumva la conducerea tuturor celor şase ţări să ajungă, după expresia aceluiaşi Scowcroft, „mici Gorbaciovi“, prea puţin dispuşi să promoveze reformele radicale pe care le aştepta Washingtonul, în ideea de a-i îndepărta pe sovietici din Est.

Anticipând (sau chiar ştiind direct de la sursă) că URSS îşi vor slăbi influenţa asupra „sateliţilor“, conştienţi de faptul că încheierea Războiului Rece va determina apropierea crescândă între Europa de Vest şi de Est punând, cel puţin temporar, sub semnul întrebării rolul NATO şi reducând substanţial posibilitatea SUA de a interveni în problemele europene via aranjamentele cu URSS, îngrijoraţi de forţa economică tot mai sporită a CEE, dar conştienţi, pe de altă parte, că aceasta nu se va grăbi să integreze ţările slab dezvoltate din Europa de Est, americanii trebuiau să gândească un scenariu de menţinere şi consolidare a prezenţei lor în Europa. În această perspectivă, zona est-europeană juca rolul unui important cap de pod. Chiar în eventualitatea unei armonizări a SUA cu CEE (propusă, de altfel, în proiectul „noului atlantism“, avansat de James Baker la 12 decembrie 1989), „priza“ asupra zonei de est a continentului îşi menţinea valabilitatea întrucât oferea un pilon în plus de susţinere a intereselor americane pe continent.

Precipitarea unificării Germaniei a adus în primă actualitate punerea în practică a acestei abordări, dat fiind că, alături de concurenţa CEE în lupta pentru „adjudecarea“ Estului, se profila apariţia unei noi mari puteri europene pe care istoria şi tradiţiile o îndreptăţeau să aspire la „dominaţia“ asupra teritoriilor ce se întind între ea şi URSS. Germania avea, din acest punct de vedere, şi atuul economic necesar. „Pionii“ iniţiali au fost Polonia şi Ungaria. Pe lângă ajutorul economic, absolut indispensabil refacerii acestora, ei au mai fost tentaţi şi de alte promisiuni. Spre exemplu: sprijin în direcţia retragerii trupelor sovietice. Ultima componentă a acestui triunghi, Cehoslovacia, era interesantă şi datorită faptului că părea a fi cea mai vulnerabilă la „atracţia germană“. În timp ce Iugoslavia părea mai puţin problematică din punctul de vedere al reacţiei pozitive la propunerile atlantiste, Bulgaria părea nesigură datorită a ceea ce se considera fidelitatea tradiţională faţă de Moscova.

În aceste condiţii, constituirea unui „bloc pro-american“ în Est depindea esenţialmente de România a cărei includere era importantă dintr-o serie de puncte de vedere: o graniţă foarte mare cu URSS; acces extins la Dunăre şi Marea Neagră (joncţiune cu turcii); disponibilitate faţă de Germania.

Neputând determina alinierea automată a României prin „soluţia militară“ (Panama), nici prin varianta economică tacită (pe care absenţa datoriei externe o făcea inoperantă), nici prin promisiunea de sprijin pentru retragerea trupelor sovietice (inexistente), unii lideri americani au gândit ca element de presiune teza „diferenţierii democratice“.

În depoziţia făcută la 7 martie 1990 în cadrul Comitetului pentru afaceri externe al Camerei Reprezentanţilor, Lawrence Eagleburger, – adjunct al secretarului de stat american, fost ambasador în Iugoslavia, cu care am avut numeroase discuţii în perioada în care eram ministru de externe – a inclus abil în text şi elementele de subtext ale acestei abordări. Aici pot fi regăsite elemente importante ale strategiei de constituire a „blocului“. „Sperăm —afirma el — că ţările est-europene vor forma grupări regionale şi vom avea nevoie de flexibilitatea necesară pentru a răspunde şi a încuraja aceste evoluţii. Credem că asocierile voluntare constituie o cale naturală pentru edificarea de către ţările democratice a unei societăţi civile internaţionale şi pentru depăşirea vechilor neînţelegeri şi dorim să avem capacitatea de a sprijini dezvoltarea unor astfel de asocieri.“

Faptul că Ungaria şi, ulterior, Cehoslovacia au fost coautoarele a tot felul de iniţiative subregionale, că preşedintele Havel a propus întâlnirea de la Bratislava a „grupării alpino-adriatice“ şi a eventualului „triunghi“ Polonia–Cehoslovacia–Ungaria, că Cehoslovacia a fost cooptată în „gruparea alpino-adriatică” atestă astfel de preocupări.

În seria argumentelor poate fi inclusă şi declaraţia maghiară cu privire la aderarea la structurile politice ale N.A.T.O.

„Succesul“ obţinut de Mitterrand la Budapesta cu punerea pe tapet a problemei Transilvaniei, imperativele solicitări ale emigraţiei maghiare şi cererile frontale ale Budapestei, i-au făcut pe americani să considere faptul că, fără a da satisfacţie Ungariei în această problemă, şansele de edificare a unui „bloc pro-american“ viabil rămâneau în suspensie. De aici şi unele presiuni din SUA asupra României în problema minorităţilor.

Cât priveşte presiunile exercitate prin intermediul forţelor de „opoziţie“ din interiorul ţării, acestea erau menite să testeze gradul „desatelizării“ României.

Revoluţia Română şi evenimentele care i-au urmat au generat o serie de nedumeriri la Washington, din două motive. Primul privea modul violent în care România ieşise din totalitarism. Americanii par să nu fi înţeles, în primă instanţă, cauzele profunde ale acestui episod atipic al tranziţiilor din Estul Europei. Evaluările lor nu cuprindeau asemenea soluţii radicale de schimbare a regimului politic. De fapt, modelul de transformare politică şi economică pe care îl privilegiau americanii era o combinaţie între procesele din Polonia, cu „masa rotundă“ şi transferul paşnic de putere, şi cele din Ungaria, unde partidul comunist promovase ani de-a rândul reforme economice, care, la un moment dat, creaseră o altă realitate politică şi socială.

Al doilea motiv al nedumeririlor lor era legat de felul în care România a ieşit din „totalitarism”. Spre deosebire de celelalte ţări comuniste din Estul Europei, care după 1989 au produs guvernări de dreapta, România a produs o guvernare de stânga. De ce s-a întâmplat acest lucru? Nu cred că avem, în acest moment, o explicaţie care să treacă dincolo de clişee de genul „Duminica orbului“, neocomunişti, kagebişti, mineriade… Dar nici nu doresc să comentez, aici, această chestiune extrem de controversată.

Concluzie: In mod paradoxal, după 1989, în condiţiile în care puterile europene erau preocupate de reunificarea Germaniei şi de o eventuală extindere spre Est care să includă doar Grupul Visegrad – Polonia, Ungaria, Cehoslovacia –, lăsând România în zona gri, de influenţă sovietică, România „a refuzat” acestă situaţie, construind un „pod” de legătură cu SUA, interesate, la rândul lor de evoluţiile din Germania, de situaţia din Balcani, inclusiv de menţinerea contactelor cu Turcia şi de o „platformă” (un „port-avion”) în zona de contact cu fostele republici sovietice şi cu statele din Orientul Mijlociu.

Aşa se explică faptul că relaţiile noastre în acea perioadă au fost mai atente, nu spun, neapărat, mai „eficiente” cu SUA decât cu unele puteri europene.

Va urma

---

[1] Adrian Năstase, România după Malta, Bucureşti, FET, 2006, Vol I, pag. 13-30;

[2] Idem pag. 13;

[3]Michael R. Beschlossşi Strobe Talbott, La cele mai înalte nivele , Editura Elit, 1994,pag.240–241;

[4]Ibidem, pag. 240;

[5]Ibidem pag. 241

[6]http://www.gwu.edu/°nsarchiv/coldwar/interviews/episode°24/rice.html

[7]Ibidem.

[8]Idem.

[9]Zbigniew Brzezinski, Marea tablă de şah, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000, pag.2;

[10]George Bush, Brent Scowcroft, „A World Transformed“, Alfred A. Knopf, New York, 1998, pag. 38–39;