Lumea, americanii şi noi (III)

Este titlul editorialului publicat astazi in Jurnalul National. Editorialul poate fi citit aici.

Războiul din Irak – 2003-2011

 „Domnule ministru, în politica externă, un stat nu face ceea ce vrea, ci doar ceea ce poate…” (cuvinte ale unui diplomat englez, adresate, cu prilejul Congresului de pace de la Berlin, din 1878, lui Mihail Kogălniceanu, ministrul român de externe din acea perioadă).

M-a întrebat cineva, zilele acestea, de ce scriu despre Irak şi despre ce s-a întâmplat în urmă cu 10 sau 20 de ani. I-am răspuns că doresc, în felul asta, folosind un pretext, să arăt modul în care, deşi în situaţii mai delicate decât cele de acum, reuşeam să discutăm cu marile puteri şi să ne apărăm interesele…. Nu pot, întotdeauna, să spun direct ce cred despre – spre exemplu – aprecierile făcute de preşedinta Lituaniei la Bucureşti, nu pot şi nu vreau să comentez, deocamdată, acţiunile partizane ale preşedintelui Barroso, ale comisarului Reding, ale adjunctului secretarului de Stat, Graham, aşa încât am ales această cale. Cred că putem (încă) să învăţăm din propria noastră istorie… (dar şi a altora) cum să ne promovăm şi să ne apărăm interesele…

În urmă cu 12 ani – în 2000 – Condoleezza Rice, la Convenţia republicană, întrunită pentru nominalizarea lui George W. Bush, afirma:

„El (George W. Bush, n.n.) consideră că membrii forţelor armate ale SUA nu reprezintă o forţă de poliţie globală; militarii noştri nu sunt sistemul mondial de urgenţă 911(la noi, 112, n.n.)”

Din păcate, atacul din 11 septembrie 2001 a schimbat complet strategia americană. „The war on terror” a devenit argumentul pentru operaţiuni preventive. Astfel încât „agenda libertăţii” – cum arăta Bill Keller în IHT (31 august 2012) a permis „liniei dure” de la Casa Albă să schimbe priorităţile.

Parte din această dispută în legătură cu liniile de bază ale politicii externe – bazată pe „excepţionalismul” american, atât de bine descris de Henry Kissinger în volumul lui, „Diplomaţia” – se regăseşte, de altfel, în dezbaterile ce au avut loc la Convenţia republicană şi de la cea democrată din SUA, din ultimele săptămâni.

Nu putem analiza „războiul” din Irak, început în 2003, fără a înţelege impactul imens al atacului terorist din 2001 asupra SUA, asupra populaţiei, asupra liderilor, asupra strategilor militari, obişnuiţi să gândească în termeni în care „agresiunea” era realizată de trupele regulate ale unei ţări asupra alteia (de exemplu modelul invaziei trupelor irakiene asupra Kuwaitului, din 1990). Strategia convenţională avea în vedere capacitatea de răspuns. Terorismul (atacurile din 11 septembrie, în special) au dus la formularea, în SUA, a „doctrinei atacurilor preventive” care, evident încearcă identificarea şi distrugerea oriunde, în lume, a „cuiburilor” teroriste, cu efect de descurajare.

Un critic al războiului din Irak („War on terror”), preşedintele Chirac considera, în ianuarie 2007, că, din contră, această „aventură” a oferit terorismului un nou câmp de acţiune.

În acelaşi sens, Institul de Studii Strategice de la Londra considera, încă în 2004, că „ocupaţia străină” din Irak a oferit un „pretext global uriaş pentru recrutarea de adepţi” de către mujahedini iar invazia a „galvanizat” al-Qaida şi „a potenţat, în mod pervers”, violenţa insurgentă (Sengupta Kim, în The Independent, 26.05.2004).

„Câinii nu latră la maşinile parcate”:

Din păcate, atacul din 11 septembrie 2001 a creat un şoc imens în SUA. La doar o săptămână distanţă, la 18 septembrie, Congresul a adoptat o rezoluţie, reprezentând, în fapt, o declaraţie de război.

Votul a fost de 420:1 în Cameră şi 98:0 în Senat. Rezoluţia îi conferea Preşedintelui autoritatea de a folosi „mijloacele necesare şi potrivite” împotriva celor care au „plănuit, autorizat, efectuat sau ajutat” atacurile teroriste.

Vizita mea oficiată în SUA – în calitate de prim-ministru – a avut loc în perioada 30 octombrie – 5, 4 noiembrie 2001, după aproximativ 50 de zile de la atacurile împotriva „Gemenilor” de la New York.

Am fost primit de preşedintele George W. Bush şi m-am întâlnit cu secretarul de Stat, Colin Powell, cu care am semnat Acordul SOFA privind statutul forţelor ţărilor NATO care participă la operaţiuni militare pe teritoriul României.

Am avut întâlniri cu John Ashcroft, procurorul general al SUA, Paul Wolfowitz, adjunctul secretarului american al Apărării, Paul O’ Neil, secretarul Trezoreriei, cu secretarul pentru comerţ, Donald Evans, cu reprezentanţii unor mari companii americane, cu un număr important de senatori americani.

M-am văzut, de asemenea, cu Steve Forbes, preşedintele Trustului Forbes, cu Robert Rubin, fost secretar al Trezoreriei, cu reprezentanţii Agenţiei Moody’s, cu conducerea unor bănci de investiţii şi am dat semnalul deschiderii oficiale a zilei de tranzacţionare pentru bursa NASDAQ.

Am participat, de asemenea, la un Ceremonial militar la Cimitirul Arlington, unde am depus o coroană de flori la Mormântului Soldatului Necunoscut şi am vizitat zona World Trade Center (Ground Zero).

Gazdele din SUA ne-au mulţumit pentru reacţia promptă şi pentru sprijinul acordat autorităţilor americane după atentatele teroriste din 11 septembrie, subliniindu-se rolul important pe care-l juca Centrul regional SECI, de la Bucureşti, în combaterea criminalităţii organizate şi a organizaţiilor teroriste.

La Washington, am declarat că am luat iniţiativa de a ne considera un membru „de facto” al NATO în lupta împotriva terorismului, exprimându-ne solidaritatea cu Statele Unite.

Atmosfera era însă sumbră, atât pe străzi, cât şi în sediile instituţiilor. Nu se ştia dacă nu vor urma şi alte atacuri teroriste… Nivelul alertei anti-teroriste era încă foarte ridicat. De altfel, discuţia cu vicepreşedintele Dick Cheney, din acest motiv, a avut loc printr-un sistem de video – conferinţă, vicepreşedintele aflându-se într-o locaţie secretă, la distanţă de locul în care se afla preşedintele.

Iată însă câteva repere importante ale relaţiilor noastre cu SUA, după 1991 (când a avut loc primul război cu Irakul):

–          La 8 noiembrie 1993, România obţine, din partea SUA, „clauza naţiunii celei mai favorizate” cadru de promovare a relaţiilor economice bilaterale, rezultat al interesului politic al SUA de consolidare a relaţiilor cu România (acordarea clauzei se realiza pe baze anuale). În august 1996, Congresul SUA a aprobat şi permanentizarea clauzei ca urmare a progreselor înregistrate în procesul de reformă economică şi creare a condiţiilor de dezvoltare a economiei de piaţă;

–          La 11 iulie 1997, cu prilejul vizitei la Bucureşti a preşedintelui SUA, Bill Clinton, este lansat parteneriatul strategic bilateral, cadru extins de colaborare vizând consolidarea relaţiilor bilaterale, susţinerea procesului de reformă şi a demersurilor de integrare euro-atlantică ale ţării noastre, promovarea rolului României de factor de stabilitate şi securitate în Europa de sud-est;

–          SUA sprijină candidatura României pentru obţinerea preşedinţiei în exerciţiu a OSCE în 2001;

–          Cooperarea româno-americană a constituit un factor major în continuarea şi implementarea reformei militare româneşti, precum şi în promovarea pregătirilor de aderare la NATO;

–          Nivelul ridicat al colaborării bilaterale în combaterea riscurilor neconvenţionale (trafic de droguri, de persoane, criminalitate financiară etc.) şi importanţa pe care cele două părţi o acordă acestei colaborări au determinat deschiderea la Bucureşti, la 20 mai 2001, a Biroului FBI în România;

–          După 11 septembrie 2001, România a acordat un sprijin semnificativ coaliţiei internaţionale conduse de SUA împotriva terorismului, concretizat în susţinerea operaţiunilor din Afganistan şi Irak, precum şi în intensificarea colaborării bilaterale în acţiuni specifice de combatere a terorismului. (vezi MAE, „Descrierea relaţiilor bilaterale România – S.U.A.”)

Cooperarea româno-americană a constituit un factor important care a contribuit deci la conturarea şi implementarea reformelor în România şi la promovarea pregătirilor de aderare la NATO, iar America a continuat să fie partenerul României în activităţile de reformă, chiar şi după primirea invitaţiei la Praga sau tocmai din cauza acestei invitaţii. În perioada care a urmat, România a susţinut fără ezitare coaliţia internaţională împotriva terorismului, condusă de către SUA, prin sprijinirea operaţiunilor din Afganistan şi Irak şi colaborarea bilaterala în acţiuni de combatere a terorismului. Rezultatele în planul reformelor şi contribuţia României la razboiul împotriva terorismului, dar şi în alte teatre de operaţiuni, au dus la consolidarea sprijinului SUA pentru integrarea României în NATO.

În 2002 a avut loc Summit-ul de la Praga. Spre deosebire de ce se întâmplase în 1997, la Madrid, SUA, au susţinut susţinut ferm candidatura României, acesta fiind unul din motivele pentru care efortul nostru a fost încununat cu succes. Iar în martie 2004, România, deja membru de factoal NATO, a depus instrumentele de aderare la Washington, devenind astfel membru de iure. În felul acesta, în iunie 2004, România a participat la Summit-ul de la Istanbul, prima reuniune la nivel înalt unde a avut un loc rezervat la masa membrilor cu drepturi depline.

Iată felul în care am abordat, după decizia de la Praga, într-o conferinţă de presă, din 21 noiembrie 2002, problematica relaţiilor cu NATO şi participarea noastră la acţiunile comune:

„Reporter: Din punctul de vedere al României, NATO este important. Ce le puteţi spune criticilor care afirmă că Alianţa este inutilă şi depăşită?

A.N.: NATO este importantă pentru România, în primul rând pentru că multe generaţii după al doilea război mondial au considerat nedrept faptul că România a fost ţinută în afara familiei euro-atlantice. Înţelegerea de la Yalta, apoi perioada comunistă au însemat pentru mulţi români o paranteză în istorie. După admitere, românii, al căror ataşament pentru valorile familiei euro-atlantice îl reafirm aici, doresc să se alăture Europei şi Statelor Unite într-un efort care are o dimensiune politică dar şi o dimensiune de securitate. De aceea, 80 % din populaţia României susţin acest efort al Guvernului român.

Reporter: Domnule Prim-ministru, aveţi o armată puternică de aproximativ 170.000 de soldaţi. Aţi fi dispus, ar fi dispusă România să trimită trupe la Bagdad dacă se va ajunge la aceasta?

A.N.: Noi am hotărât, după 11 septembrie, să acţionăm ca membru de facto al Alianţei şi, de aceea, noi am acceptat să trimitem trupele noastre în Afganistan. Acest lucru a constituit un test adevărat pentru armata noastră şi, din câte am înţeles, a fost unul de succes. Acum, odată ce am devenit membri al Alianţei, nu putem aştepta să primim doar drepturi, trebuie să ne asumăm şi responsabilităţile care decurg din această calitate. De aceea, vom urma, bineînţeles, strategia Alianţei referitoare la Irak.”

De altfel, într-o declaraţie din 21 noiembrie 2002, Guvernul României sublinia că a examinat cu atenţie poziţia Statelor Unite faţă de probleme de importanţă majoră ale situaţiei internaţionale, aşa cum fuseseră prezentate de Preşedintele George Bush, în faţa Adunării Generale a ONU, la 12 septembrie 2002 şi împărtăşea analiza efectuată cu acel prilej în legătură cu responsabilitatea care revine Organizaţiei Naţiunilor Unite şi comunităţii internaţionale, în abordarea ameninţărilor globale la adresa securităţii şi stabilităţii statelor.

Pe de altă parte, se arată în Declaraţie, Comemorarea tragediei provocate de atacurile teroriste în urmă cu un an de zile a prilejuit şi reafirmarea poziţiei ferme şi angajate a României faţă de una dintre cele mai grave manifestări ale acestor ameninţări. Dezvoltarea intensă a cooperării cu Statele Unite în combaterea terorismului reprezintă una dintre componentele majore ale relaţiei de Parteneriat Strategic dintre ţările noastre. România se va dovedi un aliat de încredere şi în continuarea campaniei internaţionale împotriva terorismului.

Iată încă un fragment din acea Declaraţie, din 21 noiembrie 2002, cu câteva luni înainte de începerea operaţiunilor militare:

„Împărtăşim îngrijorarea pe care o generează atitudinea obstrucţionistă şi necooperantă a autorităţilor de la Bagdad faţă de rezoluţiile Consiliului de Securitate, mai cu seamă în ceea ce priveşte regimul armelor de distrugere în masă. În calitatea pe care a deţinut-o, de membru şi Preşedinte al Consiliului de Securitate, în perioada adoptării multora dintre rezoluţiile vizând problema irakiană, România a acţionat consecvent pentru formularea acestora, în aşa fel încât, aplicarea lor să asigure condiţiile necesare restabilirii încrederii, securităţii şi stabilităţii în regiunea respectivă.

Acum, după trecerea unui deceniu, România este cu atât mai mult preocupată de atitudinea guvernului irakian, care afectează autoritatea Organizaţiei Naţiunilor Unite şi se situează în afara legalităţii internaţionale. România a susţinut cu tărie respectarea regimului internaţional instituit faţă de Irak, chiar cu preţul unor considerabile pierderi economice, cifrate la circa 3 miliarde de dolari.

România se alătură apelului adresat autorităţilor irakiene, de a se conforma fără întârziere şi necondiţionat prevederilor rezoluţiilor adoptate de Consiliul de Securitate şi adresează, în acest sens, la rândul său, îndemnul statelor interesate în stabilitatea şi securitatea internaţională să-şi intensifice demersurile pe lângă factorii de decizie de la Bagdad. În ceea ce o priveşte, România va acţiona în virtutea ataşamentului său ferm la valorile democraţiei şi libertăţii, şi va susţine punerea în aplicare a hotărârilor organismelor internaţionale. Consecinţele ignorării, în continuare, a acestora nu vor putea fi atribuite decât autorităţilor de la Bagdad.”

În acea perioadă, în Statele Unite, nemulţumirile însă creşteau, „vinovatul” pentru atentate era difuz. Astfel a apărut formula: „Axa răului”, (Irak, Iran şi Coreea de Nord), lansată de preşedintele Bush.

În această atmosferă, în octombrie 2002, Congresul SUA a autorizat folosirea forţei militare împotriva Irakului. (297:133 voturi în Cameră şi 77:23 în Senat).

Nu voi intra în amănunte legate de disputele interne americane din acea perioadă. Ceea ce este sigur însă este decizia de desfăşurare imediată a 150.000 de militari în zona Golfului şi 300.000 – ţinuţi în rezervă. Pregătirile de război erau în desfăşurare.

Lucrurile se precipitau. La 8 ianuarie 2003, am dat un interviu Agenţiei Mediafax:

„Reporter: Va participa România la o eventuală intervenţie a SUA în Irak? Vom trimite trupe de intervenţie în acea zonă?

A.N.: România trebuie să-şi facă datoria de aliat al Statelor Unite ale Americii, de viitor membru al Alianţei Nord Atlantice, aşa cum a făcut-o şi pană acum. Trebuie să înţelegem că în cazul NATO, ca şi în cazul Uniunii Europene, am semnat un contract cu drepturi şi obligaţii. Sunt momente în care trebuie să-ţi asumi îndeplinirea acelui capitol din contractul care prevede obligaţiile României. În calitate de prim-ministru voi face tot ceea ce trebuie pentru a demonstra că România este un partener serios, pe care se poate conta!”

Iar la 28 ianuarie, în cadrul unei conferinţe la Universitatea Sorbona, înainte de începerea ostilităţilor, arătam care era principala noastră preocupare: „România este direct interesată ca dezbaterea asupra celei mai bune căi de acţiune în Irak să nu conducă la o falie între partenerii noştri din UE şi din NATO, să ne asigurăm că nu vom da satisfacţie intenţiilor lui Saddam Hussein de divizare a taberei occidentale şi să acţionăm într-o manieră care să facă faţă ameninţărilor reale ale lumii contemporane”

„Argumentele” prezentate de SUA la Consiliul de Securitate

La 5 februarie 2003, la Consiliul de Securitate al ONU, secretarul de Stat american, Colin Powell, a prezentat argumentele „irefutabile”, bazate pe „informaţii sigure şi fiabile” care justificau o expediţie militară împotriva Irakului. Cu diapozitive, fotografii din satelit şi un raport britanic de susţinere, avându-l alături pe directorul CIA, George Tenet, Colin Powell le-a explicat celor prezenţi că Bagdadul deţine arme de distrugere în masă, arme chimice sau biologice (Vezi şi P. Beylan, Ecran de fumée à l’ONU, în Le Point, 16 august 2012, pag. 60-61).

În expunerea sa, Colin Powell a prezentat şi imagini, generate pe un computer, care arătau un laborator mobil de arme biologice din Irak. Din păcate, aceste imagini se bazau pe informaţii venite din partea unui Irakian ce trăia în Germania şi care a recunoscut, ulterior, că informaţiile transmise nu erau corecte.

După plecarea din administraţia Bush, fostul secretar al Trezoreriei, Paul O’ Neill – pe care îl întâlnisem în 2011 la Washington – afirma că atacarea Irakului era planificată încă din momentul sosirii preşedintelui Bush la Casa Albă, deci înainte de 11 septembrie 2001.

Atacul terorist din 2001 i-a permis însă preşedintelui american să formuleze doctrina atacurilor preventive, cunoscută sub denumirea de „doctrina Bush”, doctrină oarecum în contradicţie cu articolul 5 din Tratatul NATO, care vorbeşte de „apărarea” comună, bazată pe o doctrină defensivă.

În memoriile lui, Rumsfeld afirma: „Aşa după cum ştim acum, părţi din prezentarea lui Powell despre programele armelor de distrugere în masă (WMD)  din Irak s-au dovedit a nu fi corecte…” („Known and Unknown”, pag. 448)

Chiar Powell a arătat „Au fost persoane în zona serviciilor de informaţii care ştiau, la acel moment, că unele din surse nu erau bune şi că nu ne puteam baza pe ele, dar nu ne-au spus acest lucru. Povestea asta m-a devastat”. (S. Weisman, în The New York Times, 9 septembrie 2005)

Explicaţia lui Rumsfeld, în aceeaşi carte, este dezarmantă: „Preşedintele nu a minţit. Vicepreşedintele nu a minţit. Tenet nu a minţit. Rice nu a minţit. Eu nu am minţit. Congresul nu a minţit. Adevărul – mai puţin dramatic – este că ne-am înşelat”.

Asta e! În aceste condiţii a început războiul…

Operaţiunea de invadare a Irakului a fost realizată, în perioada 19 martie – 1 mai 2003, cu trupe din SUA (148.000 militari), Marea Britanie (45.000 militari), Australia (2000 militari) şi Polonia (194 militari). Ulterior au mai participat, în forme diverse, militari din încă 36 de ţări, inclusiv România.

Nu e foarte clar dacă, anterior declanşării operaţiunii, Irakieni ar fi încercat, prin serviciile de informaţii egiptene şi libaneze, să negocieze cu americanii, oferind concesii petroliere, alegeri în Irak în următorii ani, acceptarea a până la 5000 de inspectori şi chiar predarea unui lider al-Qaida, aflat în custodia lor.

În ceea ce priveşte poziţia noastră, puteţi citi, în continuare, Declaraţia Guvernului României, difuzată în 6 februarie 2003, în urma prezentării făcute de secretarul de Stat Colin Powell, în Consiliul de Securitate al ONU, în data de 5 februarie 2003:

„Guvernul României susţine cu tărie că Irakul trebuie să respecte în totalitate termenii şi cerinţele Rezoluţiei 1441 a Consiliului de Securitate. În acest sens, Guvernul României reafirmă susţinerea pentru mesajul ferm al Uniunii Europene exprimat cu claritate în demersul Preşedinţiei elene faţă de Irak, din data de 4 februarie, la care România s-a asociat.

Guvernul României consideră că Statele Unite au prezentat în data de 5 februarie în faţa Consiliului de Securitate al ONU dovezi relevante şi convingătoare privind nerespectarea de către Irak a obligaţiilor care îi revin în legătură cu problema deţinerii armelor de distrugere în masă.

România susţine necesitatea asumării hotărâte de către Consiliul de Securitate, de către întreaga comunitate internaţională, a responsabilităţii aplicării rezoluţiilor ONU privind dezarmarea Irakului.

Autorităţile irakiene trebuie să pună imediat şi integral la dispoziţia inspectorilor informaţiile solicitate, inclusiv răspunsuri clare la problemele ridicate în rapoartele acestora prezentate Consiliului de Securitate al ONU la 27 ianuarie şi să colaboreze activ şi în mod deschis cu echipele de inspecţie.

Înţelegând pericolele pe care le prezintă atitudinea regimului de la Bagdad, considerăm că membrii comunităţii internaţionale trebuie să acţioneze solidar pentru a face faţă pericolului reprezentat de armele de distrugere în masă. Ne exprimăm încrederea în forţa relaţiei trans-atlantice şi în acţiunea unitară a statelor democratice. Suntem convinşi că astfel se va asigura fundamentarea celei mai potrivite decizii pentru a pune capăt ameninţării globale pe care o reprezintă armele de distrugere în masă deţinute de regimul irakian.

Guvernul României subliniază responsabilitatea care revine autorităţilor irakiene în aplicarea neîntârziată a prevederilor rezoluţiilor pertinente ale ONU.

Apreciem că soluţionarea problemei armelor de distrugere în masă deţinute de regimul irakian este de natură să asigure perspectiva restabilirii încrederii în regiune, în primul rând a condiţiilor necesare pentru ca poporul irakian să trăiască în libertate, democraţie şi pace.”

Acestea erau datele pe care le aveam la dispoziţie atunci – date provenite pe filiera americană şi care s-au dovedit, parţial, incorecte.

Am dorit să arătăm însă un angajament loial, odată cu intrarea noastră în familia NATO.

Iată acum şi textul Hotărârii din 12 februarie 2003, privind participarea României la Coaliţia Impotriva Irakului:

Parlamentul României adoptă prezenta hotărâre: „Art. 1. – Se aprobă participarea României la Coaliţia împotriva Irakului cu subunităţi de decontaminare nucleară, chimică şi biologică, de poliţie militară, de geniu, precum şi de asistenţă medicală, astfel: a) 4 ofiţeri de stat major, în cadrul Comandamentului Coaliţiei; b) o companie de apărare NBC, alcătuită din 70 de militari; c) un pluton de poliţie militară, alcătuit din 25 de militari; d) un detaşament medical, alcătuit din 30 de cadre; e) un detaşament de geniu, alcătuit din 149 de militari.

Art. 2. – Se reconfirmă punerea la dispoziţia Coaliţiei a spaţiului aerian al României şi a elementelor de infrastructură necesare.

Art. 3. – Pregătirea, finanţarea şi angajarea forţelor şi mijloacelor participante la misiune vor fi reglementate prin hotărâri ale Guvernului.”

Alături de celelalte state Central-Europene şi Baltice din „grupul Vilnius” (Albania, Bulgaria, Croaţia, Estonia, Letonia, Lituania, Macedonia, Slovacia şi Slovenia), România a semnat un document de susţinere a poziţiei Washington-ului în februarie 2003 (Declaraţia ţărilor Grupului de la Vilnius privind Irakul). Statele menţionate declarau în acest document, că susţin dezarmarea Irakului deoarece acesta a încălcat prevederile ONU privind dezarmarea sa nucleară. Mai mult decât atât, statele afirmau că sunt pregătite să participe la o coaliţie internaţională care să aibă drept scop dezarmarea Irakului.

Războiul din 2003 a creat însă o nouă problemă pentru România, pentru că a apărut o breşă între SUA, pe de o parte şi unii aliaţi europeni, în legătură cu modul de acţiune. Franţa, Germania, parţial Spania aveau alte opinii în legătură cu căile de urmat.

Pentru România – angrenată în două proiecte majore, complementare, NATO şi UE, această breşă a determinat tensiuni.

Trebuia să fim conştienţi de faptul că raportul de forţe în plan mondial, se modificase. Trăiam într-o altă lume în care haina construită după al doilea război mondial, nu se mai aşeza perfect pe organizaţiile care se creaseră atunci. Ele nu mai reflectau mecanismul de decizie, raportul de forţe nu mai reflecta aceste noi realităţi. De aceea, într-un fel, criza irakiană, ne-a arătat şi această tensiune din sistemul mondial.

Noua şi Vechea Europă

În 22 ianuarie 2003, preşedintele Chirac şi cancelarul Schröder anunţaseră că ei se vor opune încercării de schimbare a regimului din Irak.

Donald Rumsfeld considera că rezervele Franţei privind sprijinul operaţiunilor militare în Irak se datorau şi faptului că, în anii ’70, Franţa încheiase un acord cu Irakul privind vânzarea unui reactor nuclear iar în perioada următoare vânduse Irakului echipamente militare în valoare de peste 1,5 miliarde dolari.

Opoziţia unor ţări europene faţă de războiul pornit de SUA a generat şi unele reacţii extravagante. De exemplu, un apel, în SUA, la boicotarea vinurilor franţuzeşti sau atacurile dure la adresa preşedintelui Franţei („Jacques Chirac a ajuns ruşinea Europei” – în ziarul britanic The Sun, aparţinând lui Rupert Murdoch).

Formula „Vechea Europă” – care a creat numeroase discuţii pe cele două maluri ale Atlanticului – i-a aparţinut lui Rumsfeld, care a folosit-o pentru a desemna Franţa şi Germania, subliniind că centrul de greutate al NATO s-a deplasat spre Est, odată cu noii membri. Intenţia lui a fost să spună „old NATO”, nu „old Europe”, dar aşa i-a ieşit…

Preşedintele Francez, Jacques Chirac criticase fostele state comuniste din Europa, candidate la Uniunea Europeană, apreciind că au ratat „o ocazie bună de a tăcea”, aliniindu-se punctului de vedere al Statelor Unite asupra crizei irakiene, transmite AFP.

„Consider că România şi Bulgaria au avut o atitudine deosebit de superficială în condiţiile în care poziţia lor este oricum foarte problematică din punct de vedere al Europei. Dacă intenţionau să-şi diminueze şansele de a intra în Europa nu puteau găsi o metodă mai bună”, a spus preşedintele francez.

Preşedintele Jacques Chirac se referea la faptul că România şi alte ţări din Europa de Est, candidate la aderarea la UE, au permis deja Statelor Unite, fără să li se fi cerut însă, accesul de principiu la spaţiul aerian şi infrastructura aeroportuară, în timp parlamentele naţionale, printre care şi Parlamentul României au aprobat ca în caz de război cu Irak-ul să fie trimise trupe (în cazul nostru numai 278 soldaţi, incluzând 4 ofiţeri în Corpul de Comandă al Coaliţiei, o unitate de decontaminare bio-chimică (70 de soldaţi), o escadră de poliţie militară (25 de soldaţi), o unitate medicală (30 de medici) şi o unitate de geniu (149 soldaţi) – (Mediafax, 18 februarie 2003).

Nemulţumirea Franţei dar şi a Germaniei viza însă şi Polonia, pentru că Polonia tocmai schimbase angajamentul de a cumpăra avioane din Franţa cu avioanele americane F16. Preşedintele Chirac, sau în orice caz clasa politică din Franţa au spus: “Păi, noi ajutăm Polonia să intre în Uniunea Europeană, fermierii noştri dau bani pentru fermierii polonezi, iar ei, cu banii ăştia cumpără avioane de la americani.” Acesta a fost un mecanism care a creat, într-un fel, şi tensiunea pe fondul căreia trebuie înţelese aprecierile în legătură cu ţări candidate ca România sau Bulgaria (Polonia, Ungaria şi Cehia deja trecuseră de filtrul respectiv al integrării şi erau în procesul de ţări acceptate de către Uniunea Europeană). Românii şi bulgarii erau încă la poartă şi preşedintele Chirac ne-a spus: “Fiţi atenţi că dacă nu vă purtaţi cum trebuie, nu treceţi de poarta asta.” Este de înţeles, din punct de vedere al unei istorii speciale între România şi Franţa o astfel de declaraţie şi eu cred că prin semnalele care s-au dat, prin comunicările pe care le-am avut în perioada următoare, această chestiune a fost depăşită.

Sigur, motivul invocat de SUA pentru declanşarea operaţiunilor militare a fost cel a refuzului Irakului de a se dezarma, dar şi implicit, o acuzaţie referitoare la o legătură între atacul asupra Turnurilor gemene şi Saddam Hussein – care ar fi oferit, conform declaraţiilor lui Dick Cheney, „baza geografică a teroriştilor”, inclusiv pentru operaţiunea din 11 septembrie.

Mai clar, obiectivele invaziei au fost enumerate de generalul Tommy Franks: „1) încheierea regimului Saddam Hussein; 2) identificarea, izolarea şi eliminarea armelor de distrugere în masă ale Irakului; 3) căutarea şi capturarea teroriştilor din Irak; 4) culegerea informaţiilor referitoare la reţelele de terorişti; 5) culegerea de informaţii referitoare la reţeaua mondială a armelor de distrugere în masă; 6) încheierea sancţiunilor şi oferirea de ajutor umanitar irakienilor în dificultate; 7) condiţii de securitate pentru terenurile petrolifere şi resursele din Irak; 8) ajutor pentru poporul irakian de a realiza tranziţia la o auto-guvernare reprezentativă” (Sale, Kahn, „Missions Accomplished”, www.nytimes.com).

Războiul a durat, în fapt între 19 (20) martie 2003 şi 18 decembrie 2011, momentul retragerii oficiale a soldaţilor americani din Irak.

Implicarea militară în Irak a avut un preţ foarte mare. Au murit mii de soldaţi, au fost cheltuite sute de miliarde de dolari. A fost afectată politica internă americană dar şi din alte ţări. Abandonarea motivului iniţial – existenţa în Irak a unor vaste depozite cu arme de distrugere în masă – a făcut mulţi ca mulţi lideri, dar şi opinia publică din multe ţări să considere că războiul nu a fost necesar.

Nu s-a dovedit, se pare, nici că Saddam Hussein ar fi fost legat de ceea ce s-a întâmplat la 11 septembrie 2001, la New York.

Trebuie înţeles însă şi mecanismul de luare a unor astfel de decizii, în sistemul politic american. Iată opinia lui Peter Beinart „Războiul pe care l-am abandonat”, în revista Newsweek din 6 august 2012:

„Vreţi să ştiţi de ce, atât de des, lumea îşi exprimă neîncrederea în America? Pentru că suntem o naţiune de amnezici. Liderii noştri se hotărăsc dintr-o dată, că o ţară, la o distanţă de jumătate de glob, trebuie remodelată – o ţară despre care aflăm că violează valorile americane şi ameninţă securitatea Americii. Presa americană se asociază, poporul american compătimeşte şi urmează o ploaie de rachete deasupra locului respectiv. Tiranii fug; alţi tipi preiau conducerea – ei par, la început, a fi mult mai buni. Apoi, localnicii încep să fie nemulţumiţi cu prezenţa noastră; ei încep să-i omoare pe soldaţii noştri în atacuri care îngrozesc opinia publică americană – şi începe o dezbatere dură despre cum să plecăm de acolo – ceea ce, eventual, se şi întâmplă. Cortina se lasă, show-ul se încheie şi aproape nimeni nu mai acordă vreo atenţie ţării X. Conversaţia publică se mută, încet, pre ţările Y şi Z, unde lideri răi ar crea un pericol intolerabil pentru valorile americane şi pentru securitatea Americii…”

Sigur, este avută în vedere plecarea militarilor americani din Irak în urmă cu câteva luni…