Lumea, americanii şi noi (VII)

Am încercat să arăt, în episoadele anterioare, schimbările ce au avut loc, în situaţia şi în politica mondială, după încheierea Războiului Rece, evoluţiile şi orientările de politică externă americane – aşa cum le-am perceput eu – dar şi evoluţia relaţiilor bilaterale din ultimele două decenii.

După ce am prezentat, tot într-o notă subiectivă, inerentă, contribuţia, la dezvoltarea acestor relaţii, a ambasadorilor americani la Bucureşti, voi încerca să prezint, în lumina unor experienţe proprii, aceste legături, în ideea că, astfel, cei mai tineri vor învăţa din greşeli dar şi din succesele acelor timpuri.

De-a lungul anilor, unii mi-au reproşat că sunt filo-european sau criptocomunist şi pro-rus, alţii că nu sunt pro-american. Am spus, de fiecare dată, că nu am simţit niciodată nevoia să caut un „licurici” (mai mare sau mai mic) căruia să-i dovedesc loialitatea mea transnaţională. Probabil că lucrul asta m-a costat politic.

Sunt, pur şi simplu, român dar am ştiut şi ştiu – trăind în Europa – că proiectul european este esenţial pentru noi. Pe de altă parte, trăind la periferia „Occidentului”, avem nevoie de o relaţie strategică cu Statele Unite. Ştiu, de asemenea, că neputând schimba nici istoria şi nici geografia ţării noastre, putem să dăm semnificaţie relaţiei economice cu Rusia şi bunei vecinătăţi cu ţările din Balcani. Sigur că totul e mai complicat decât atât, dar politica externă înseamnă să explorezi limitele posibilului…

Îmi amintesc de o discuţie, de la începutul anilor ’90, când îi spuneam lui Thierry de Montbrial, preşedintele Institutului francez de relaţii internaţionale: „In relaţiile cu SUA, ne confruntăm cu distanţa geografică dar şi cu diferenţele de mentalitate. Nu cunoaştem încă alfabetul pentru dialogul politic cu americanii; nu vorbim aceeaşi limbă. Trebuie să luăm totul de la bază. SUA sunt importante din punct de vedere politic, economic, al formării de cadre, al echilibrului zonelor de influenţă. Transmitem mesaje, care nu sunt deloc banale şi ele nu privesc subiecte marginale. Ne-am aştepta să ajute un guvern care se străduieşte să se democratizeze şi să democratizeze România”.

De-a lungul acestor decenii, am cunoscut, în calitate de demnitar al statului român, şi umilinţa ignorării internaţionale din anii ’90 dar şi bucuria triumfului – la începutul anilor ’2000, când România şi-a realizat două obiective majore de politică externă.

Istoria acestor două decenii, în relaţiile bilaterale, a fost construită din bucăţi – uneori fără continuitate între ele. Schimbările de strategie americană, determinate de alternanţa la guvernare (democraţi/republicani) au avut partea lor de contribuţie.

În mod evident, după încheierea Războiului Rece, în SUA, abordarea liniilor de politică externă s-a schimbat. Iată, spre exemplu, ce scria fostul consilier pe probleme de securitate al preşedintelui Jimmy Carter, Zbigniew Brzezinski: „America trebui să-şi asume rolul Reginei. Noua lume nu mai e bipolară, ca în timpul războiului rece dintre SUA şi URSS, ci unipolară. Rămasă singură, America trebuie să-şi impună noul statut: cel de imperiu universal, primul de acest fel din istorie, întrecând Imperiul Roman”. („Marea Tablă de şah”, 1997)

Pe de altă parte, Strategia de Securitate Naţională, adoptată de Congresul SUA, la 20 septembrie 2002, după atacul terorist din septembrie 2001, la iniţiativa preşedintelui George W. Bush, punea accentul pe o politică a atacurilor preventive, pentru a evita realizarea unei conexiuni între „radicalism şi tehnologie”, războiul împotriva terorismului trebuind să fie „un demers la scară mondială, cu durată nedeterminată”. Acest „demers”, ce avea în vedere „identificarea şi distrugerea ameninţărilor, înainte ca acestea să atingă graniţele statului”, fiind îndreptat spre stoparea „statelor ostile şi a clientelei lor teroriste” în pregătirea şi, eventual, utilizarea unor arme de distrugere în masă.

Mai recent, doctrina intereselor esenţiale s-a dezvoltat în timpul mandatului preşedintelui Obama – spune George Friedman – şi ea se bazează pe ideea că intervenţia Americii în lume are loc doar atunci când sunt afectate interesele sale esenţiale, fiind o recunoaştere a limitelor puterii şi ale intereselor sale, decurgând dintr-o nouă realitate (George Friedman, The Emerging Doctrine of the United States, www.stratfor.com/weekly, 9 octombrie 2012).

Statele Unite sunt acum într-o perioadă de redefinire a liniilor de politică externă. Sigur, în campania prezidenţială apar diferenţe notabile de abordare, după cum s-a văzut şi din ultima confruntare televizată între cei doi candidaţi. În abordarea actualului preşedinte, America este într-o perioadă de gestionare a actualului statut – „status management business”, având o poziţionare realistă, în timp ce echipa lui Romney ar fi tentată de o abordare nostalgică, apropiată perioadei Războiului Rece, de confruntare cu Rusia – „Rusia este, fără îndoială, duşmanul nostru geo-politic numărul unu”. De aici, nevoia creşterii bugetului Apărării, refuzul de a discuta cu talibanii, acceptarea ideii de confruntare cu China, aprobarea atacării Iranului de către Israel (vezi Roger Cohen, The Foreign Policy Divide, în IHT, 2 octombrie 2012).

Dar, până la urmă, aşa cum arăta, recent, profesorul Paul Kennedy, în International Herald Tribune (19 octombrie 2012), „şansa de asamblare a priorităţilor de politică externă este stabilită de numărul mare de interese ce încearcă să împingă diplomaţia americană într-o direcţie sau alta”.

Este ceea ce s-a întâmplat şi cu România – pe „marea tablă de şah” a luptei pentru redefinirea zonelor de influenţă de după încheierea Războiului Rece. Pornind dintr-o zonă „gri”, o zonă –tampon între Occident şi Uniunea Sovietică, o zonă „nerevendicată” de occidentali încă de la Yalta, a fost nevoie de un efort deosebit, din partea tuturor partidelor româneşti, la începutul anilor ’90, pentru „ataşarea” României la Europa Centrală şi „ieşirea” din Balcani.

„Valoarea de întrebuinţare” a ţării noastre în aceste decenii a depins şi de evenimente relativ independente: invadarea Kuwaitului de către Irak în 1990 (în timpul preşedinţiei României la Consiliul de Securitate); reunificarea Germaniei şi transformarea Iugoslaviei în „poligon de încercare” pentru reorganizarea zonelor de influenţă în Europa; destrămarea URSS; atacurile teroriste asupra Statelor Unite, în 2001; necesitatea unor „platforme” avansate pentru operaţiuni în Orientul Mijlociu şi Golful Persic, etc. În mare măsură, liderii politici şi diplomaţii români au ştiut să folosească aceste evenimente.

În felul acesta, în relaţia cu America, s-a ajuns de la situaţia de ignorare sau adversitate nuanţată din perioada comunistă la o relativă ignorare (1990-1997), apoi la obţinerea unei utilităţi politico-militare (1997-2001), la statutul de aliat de facto (2001-2003), partener în NATO (2003-2008) şi partener în parteneriatul strategic consolidat.

Pentru perioada primilor ani de după Revoluţie, în ceea ce priveşte atitudinea Americii faţă de România, s-ar aplica cuvintele preşedintelui Obama, rostite despre Frăţia Musulmană, la 12 septembrie 2012, cu ocazia prezenţei la ONU a preşedintelui Egiptului, Mohamed Morsi: „Nu cred că îi considerăm un aliat dar nu-i considerăm un duşman”. Este important să înţelegem însă cum au evoluat contactele şi relaţiile bilaterale pornind de la rezervele şi suspiciunile administraţiei, de la poziţiile critice ale unor congresmani, cum ar fi: Tom Lantos sau Chris Smith, de la abordările şi nemulţumirile americane legate de atitudinea autorităţilor din România în privinţa fostei Securităţi, a televiziunii „independente”, a tratamentului opoziţiei, sau în legătură cu adopţiile internaţionale, de la contactele intermediate de diaspora ajungându-se, în final, la întâlnirile între şefi de state.

Este adevărat, dacă privim la nivel politic, relaţiile din ultimii ani, în ciuda parteneriatului politic consolidat, numărul vizitelor la nivel de ministru, în România şi, respectiv, la Washington, a fost nesemnificativ. Pe de altă parte, în întreg mandatul său, preşedintele Obama nu a vizitat Bucureştiul, el vizitând – din ţările Europei Centrale şi de Est – doar Cehia şi Polonia.

Este, de asemenea, important să înţelegem cum s-a ajuns la situaţia în care  – din cauza pierderii credibilităţii internaţionale – arbitrul confruntărilor interne din ţară, nu mai este preşedintele României (el devenind „parte din problemă”, nu „parte din soluţie”) ci reprezentanţi ai SUA sau ai Uniunii Europene.

În ultimii ani, Statele Unite – ţinând seama de evoluţiile din fosta URSS, dar şi de cele din Orientul Mijlociu, au „descoperit” zona Mării Negre – ca o punte de legătură între Europa şi Orient. Relaţia din ce în ce mai strânsă între cele două ţări, alături de interesele geostrategice, au dus la crearea de baze militare americane în România şi la includerea teritoriului ţării noastre în raza de acţiune a scutului anti-rachetă.

Vizitele mele în Statele Unite

În aceste două decenii, am efectuat mai multe vizite în SUA, dintre care menţionez aici: vizitele în calitate de ministru de externe la New York şi la Washington (în 1990 şi 1991); vizita în calitate de preşedinte al Camerei Deputaţilor (în 1995); vizita neoficială din anul 2000 (când eram în opoziţie); vizitele în calitate de prim ministru (în 2001 şi în 2004, în aprilie şi în iulie); vizita din 2007 (când eram din nou, în opoziţie).

1)    Vizita din octombrie 1991

Am ajuns la Washington după vizita la New York, la ONU, la sesiunea Adunării Generale, unde avusesem întâlniri separate cu peste 30 de miniştri de externe. În timpul ăsta, la Bucureşti, avea loc schimbarea guvernului Roman, sub presiunea minerilor veniţi în capitală. Am relatat deja întâlnirea mea cu James Baker pe această temă.

La Washington, m-am întâlnit cu numeroşi congresmeni – Lee Hamilton, Tom Lantos, Ben Gilman, Frank Wolf, Cristopher Smith, Stephen Solarz, Robert Dole, dar şi cu senatorii Joseph Liberman, Steny Hoyer, Claiborne Pell.

De asemenea, m-am întâlnit cu Dick Clark, directorul Institutului Aspen, am participat la dezbateri la Heritage Foundation, Brookings Institution şi la Camera de Comerţ a SUA. După întâlnirea cu James Baker, de la New York, m-am văzut, la Washington, cu Brent Scowcroft, consilier pe probleme de Securitate naţională al preşedintelui George Bush, dar şi cu Lawrence Eagleburger, subsecretar de Stat la Departamentul de Stat, cu Jules Katz, subsecretar la comerţ sau cu John Robson, subsecretar la Trezorerie.

Dintre aceste întâlniri, am ales să prezint transcrierea unor note din discuţia pe care am avut-o cu Joseph Lieberman, senator de Connecticut.

„J.l.: Care este background-ul dumneavoastră.

A.N.: Dreptul.

J.l.: Cum vă afectează demisia lui Petre Roman.

A.N.: Nu ştiu încă. Încerc să transmit mesajul corect aici.

J.l.: Am fost unul din cei care au supravegheat alegerile. Vreau să ajut.

A.N.: Problemele sunt legate de economie. Reforma a fost făcută de un grup de oameni care nu au avut suficientă încredere din partea comunităţii internaţionale şi nici resurse.Minerii au dat un semnal al nemulţumirii.

J.l.: Ce cereau minerii? Doar salarii mai mari?

A.N.: Explică. Acum guvernul nu mai dă subsidii. Importul de cărbune este uneori mai ieftin. Reacţia lor este legată de problemele tranziţiei.

J.l.: Aceasta arată ce se poate întâmpla şi în alte ţări est-europene. Problema cea mai mare este privatizarea marii industrii. Voi aţi fost cei mai avansaţi.

A.N.: Noi aveam standardul scăzut. N-am avut bani din afară, dar am avut reforma cea mai radicală. Suntem foarte hotărâţi să continuăm democratizarea şi reforma economică.

J.l.: De ce preşedintele a cerut lui Petre Roman să plece?

A.N.: Primul-ministru a înţeles că el reprezintă prima ţintă. A fost „siguranţa care a sărit“, pentru că el era „şeful“ reformei. Guvernul actual este unul de coaliţie. Ne-am dovedit voinţa de a continua pe calea proceselor democratice.

J.l.: Guvernul va fi mai larg.

A.N.: Corect. România a avut o problemă de imagine în SUA. În timp ce revoluţiile din cele trei ţări ale Grupului Vişegrad au fost considerate democratice, cea din România nu.

J.l.: Politica externă americană este o expresie a valorilor democratice, dar şi a grupurilor de presiune. În relaţiile cu România, suntem afectaţi de comunitatea ungară şi, întrucâtva, de comunitatea evreiască. În măsura în care puteţi face progrese pe acest plan este foarte bine. Călătoria preşedintelui Ion Iliescu în Israel a fost foarte bună. El (Liberman) are o comunitate ungară în Connecticut şi trebuie să-i răspundă. În măsura în care se pot face unele progrese cu ungurii – ajută. Care este relaţia cu SUA?

A.N.: Transmitem hotărârea noastră de continuare a reformei – vrem o abordare prietenească din partea SUA. Avem nevoie de sprijin în instituţiile financiare internaţionale. Dorim să dezvoltăm relaţiile economice şi politice pe plan bilateral. Este foarte importantă pentru noi Clauza Naţiunii celei Mai Favorizate. Waiver-ul Jackson-Vanik este un semnal pozitiv – ne va ajuta cu produsele agricole. Dacă nu obţinem clauza, industria românească va ieşi de pe piaţa americană. Unele întreprinderi lucrează special pentru piaţa SUA. Vrem să încurajăm investiţiile americane în România. Vrem mai multe schimburi politice cu reprezentanţi din Administraţie, dar şi din Congres. Vom fi bucuroşi să veniţi din nou. Viitoarele alegeri ar putea fi mai devreme, în ianuarie–februarie 1992.

J.l.: Cum au fost discuţiile cu Administraţia?

A.N.: Am avut o discuţie foarte bună cu secretarul de Stat James Baker. După-amiază va fi întâlnirea cu Brent Scowcroft şi apoi cu Lawrence Eagleburger. Nu vrem să pierdem momentum-ul pentru relaţiile cu România.

J.l.: Sunteţi un bun avocat al ţării dumneavoastră. Să evocaţi pentru ei istoria întâmplărilor din Bucureşti. Evenimentele sunt un rezultat al reformei prea rapide. Pentru mine este credibil ce spuneţi. Este greu să pătrundeţi în mass-media din SUA. Faceţi ce puteţi.

A.N.: Vorbesc cu presa.

J.l.: Este foarte importantă presa. Suntem influenţaţi unii de alţii.”

2)    Vizita din 1995

Următoarea mea vizită în SUA a avut loc în 1995, în calitate de preşedinte al Camerei Deputaţilor. Atunci l-am întâlnit, prima dată, pe Newt Gingrich, speaker-ul Camerei Reprezentanţilor, dar şi numeroşi membri ai Congresului: Barbara Kennelly, Chris Smith, Gerald Solomon, Ben Gilman, David Funderburk (fost ambasador în Romania în perioada 1981-1985), John Ashcroft(pe atunci, senator), Martin Frost, Doug Bereuter, Thomas Foley. Am participat şi la o masă rotundă, la National Defence University şi, de asemenea m-am întâlnit cu Frederick Smith, secretar adjunct la Apărare, şi cu James Bilington – directorul Bibliotecii Congresului.

Ideea de bază a acelei deplasări a fost aceea de a prelua, de la Centrul de documentare şi de cercetare al Congresului american, structura optimă pentru Parlamentul nostru. În mare măsură, structurile de documentare de la Camera Deputaţilor  – aşa cum funcţionează şi astăzi – au fost dezvoltate pe baza acestui model.

3)    Vizita din anul 2000

În anul 2000, eram în opoziţie, şi aşteptam alegerile pentru a putea forma viitorul guvern. Vizita în SUA avea rostul de a restabili unele contacte dar şi de a realiza o operaţie de „head hunting”. Într-adevăr, cu acel prilej, i-am convins pe Mircea Geoană – care era ambasador la Washington – şi pe Mihai Tănăsescu – care lucra la FMI – să se alăture viitoarei echipe guvernamentale. Ceea ce s-a şi întâmplat.

4)   Vizita din anul 2001

În perioada 29 octombrie – 3 noiembrie 2001, a avut loc vizita mea la Washington, în calitate de prim-ministru, vizită care a inclus o întrevedere neprogramată cu preşedintele George W. Bush.

President George W. Bush meets with the Prime Minister of Romania Adrian Nastase in the Oval Office Nov. 1. White House photo by Eric Draper.

Cu aceiaşi ocazie am discutat, în sistem videoconferinţă, cu vicepreşedintele Dick Cheney – situaţie determinată de existenţa unor ameninţări teroriste. Reamintesc faptul că vizita avea loc după atentatele din 11 septembrie.

În cadrul vizitei, m-am întâlnit cu secretarul de stat Colin Powell, cu adjunctul secretarului apărării, Paul Wolfowitz, cu secretarul trezoreriei, Paul O’Neill, cu secretarul comerţului Don Evans, cu secretarul energiei, Spencer Abraham, cu procurorul general John Ashoroft şi cu alţi membri ai administraţiei Bush. M-am întâlnit, de asemenea, cu preşedintele Băncii Mondiale, James Wolfensohn, şi cu directorul executiv al FMI, Horst Kohler. Am prezentat oportunităţile de investiţii şi evoluţiile economice din România în cadrul unei conferinţe organizate de Camera de Comerţ a SUA. La Washington, m-am întâlnit şi cu liderii Senatului şi ai Camerei Reprezentanţilor. M-am văzut, de asemenea, cu senatorii Richard Lugar, Charles Grassley şi Thad Cochran. Am făcut şi o prezentare în cadrul conferinţei cu tema „America’s New Allies”, organizată şi găzduită de School of Advanced International Studies de la John Hopkins University unde am fost prezentat de Zbigniev Brezinski. La New York, am discutat cu conducerea agenţiei de rating Moody’s si a bancii de investitii Merrill Lynch, precum şi cu reprezentanţii unor mari companii americane cu interese de afaceri în România. De asemenea, m-am întâlnit cu primarul Rudolph Giuliani. În contactele cu oficialii americani, am prezentat administraţiei Bush, într-o manieră directă şi pragmatică, interesul major al ţării noastre ca la summit-ul NATO, de la Praga, să se transpună în realitate viziunea „extinderii NATO de la Marea Baltică la Marea Neagră şi crearea unei Europe libere şi întregite“.

De asemenea, l-am reîntâlnit pe Newt Gingrich, fost speaker al Camerei Reprezentanţilor, de la care preluasem ideea publicării unui volum de “umor parlamentar”.

În timpul vizitei la New York, am depus şi o coroană de flori la mormântul soldatului necunoscut din cimitirul Arlington. De asemenea am vizitat zona World Trade Center (Ground Zero) unde am depus o coroană de flori în memoria victimelor atentatului terorist din 11 septembrie.

Aş mai menţiona doar întâlnirea cu Steve Forbes, preşedintele Institutului Forbes, care mi-a arătat extraordinara sa colecţie de piese Fabergé.

Întors la Bucureşti, l-am reîntâlnit, la 4 decembrie 2001, pe secretarul de stat Colin Powell, cu ocazia Consiliului Ministerial al OSCE.

5)    Prima vizită din 2004

În anul 2004, am mers la Washington, în primul rând, pentru depunerea instrumentelor de aderare la NATO, alături de premierii celorlalte ţări candidate.

Am avut un sentiment de împlinire extraordinar atunci când, alături de preşedintele Bush, dar şi de colegi din alte ţări, am anunţat realizarea unui obiectiv fundamental al României post-revoluţionare.

President George W. Bush waves with Prime Ministers of seven countries after a South Lawn ceremony welcoming them into NATO Monday, March 29, 2004. From left are: Prime Minister Indulis Emsis of Latvia, Prime Minister Anton Rop of Slovenia, Prime Minister Algirdas Brazauskas of Lithuania, Prime Minister Mikulas Dzurinda of the Slovak Republic, President George W. Bush, Prime Minister Adrian Nastase of Romania, Prime Minister Simeon Saxe-Coburg Gotha of Bulgaria, Prime Minister Juhan Parts of Estonia, and NATO Secretary General Jaap de Hoop Scheffer. White House photo by Susan Sterner

„Aţi făcut nu politică, aţi făcut istorie”

Acestea au fost cuvintele unui jurnalist la conferinţa de presă pe care am ţinut-o, la Washington, în martie 2004, într-un moment extrem de special pentru ţara noastră. Iată şi cuvintele pe care le-am rostit atunci:

“Astăzi este o zi istorică pentru ţara noastră şi o zi importantă pentru Alianţa Atlantică: cea mai mare operaţiune de lărgire a NATO, care, pentru noi, este o zi foarte importantă. De ce? Pentru că, în realitate, astăzi, în mod formal, s-a încheiat războiul rece pentru România. Înţelegerile de la Yalta, astăzi, practic, iau sfârşit. România nu mai este o ţară care să fie o zonă tampon între Răsărit şi Occident, nu mai are un statut ambiguu, în mod clar aparţinând lumii occidentale. Este vorba despre valori, dar este vorba pentru noi de securitate naţională, de umbrela, de garanţiile de securitate, oferite de articolul 5 din Tratatul de la Washington.

A fost un efort extrem de important la nivelul poporului român şi vreau să le mulţumesc românilor care, în aceşti ani, au înţeles importanţa acestui obiectiv esenţial pentru destinul României.

Vreau să mulţumesc partidelor politice, oamenilor din presă care au sprijinit în permanenţă acest obiectiv, care, iată, după mulţi ani se împlineşte atât de rotund, atât de frumos, aici, pe peluza de la Casa Albă şi într-un moment în care curcubeul de la Bucureşti, care a apărut cu ocazia discursului Preşedintelui Bush se dezvoltă şi se manifestă într-o zi atât de frumoasă, în care, cireşii înfloriţi de la Washington au creat, probabil, o alianţă pe care n-o vom uita niciodată.

Este o zi extrem de importantă, în care trebuie să ne bucurăm. Este o zi în care putem să uităm pentru o clipă griji şi necazuri şi să sperăm cu mai multă forţă că ceea ce ne-am propus pentru români, o şansă mai bună, o şansă reală, mai multe locuri de muncă, condiţii de viaţă mai bune şi, în general, o apropiere mai mare de standardele occidentale se va împlini.

Aceste lucruri ţin, până la urmă, de o istorie condensată, care de-a lungul anilor a însemnat enorm pentru o ţară ce a avut de-a lungul ultimelor decenii o mulţime de frustrări, o mulţime de nemulţumiri sau de neîmpliniri. Mi se pare, din acest punct de vedere, extrem de important faptul că reuşim astăzi să dăm împreună un semnal de unitate internă şi, în acelaşi timp, să primim o garanţie de solidaritate din partea prietenilor noştri. A contat enorm sprijinul Statelor Unite, a contat enorm viziunea Preşedintelui Bush şi, fără îndoială, evenimentele din 11 septembrie 2001 au avut şi ele importanţa lor.

De aceea, cred că este important să subliniez şi eforturile pe care le-am desfăşurat, începând din 2001 şi îmi aduc aminte cu multă bucurie de întâlnirea pe care am avut-o la Casa Albă cu Preşedintele Bush, în noiembrie 2001, atunci când, rugându-l pe Preşedinte să se aplece cu atenţie şi asupra candidaturii României pentru NATO, domnia sa mi-a spus “You’ll do your job and I’ll do mine”. În definitiv, sensul acelui dialog foarte direct s-a împlinit prin aceste eforturi.”

6)    A doua vizită din 2004

Doar câteva luni mai târziu, în iulie 2004 am vizitat din nou, tot în cadru oficial, Statele Unite. Programul vizitei a inclus întâlniri cu preşedintele George W. Bush, cu secretarul de stat Collin Powell, cu secretarul Apărării, Donald Rumsfeld, cu secretarul Energiei Spencer Abraham, cu membri ai Senatului SUA.

President George W. Bush meets with Prime Minister Adrian Nastase of Romania in the Oval Office Wednesday, July 21, 2004

Cu preşedintele Bush am discutat, timp de aproape patruzeci de minute, în Biroul Oval de la Casa Albă, principalele subiecte de interes în relaţia România-SUA. Pe agendă s-au aflat situaţia din Irak şi Afganistan, relaţiile bilaterale, alegerile din România şi SUA şi problema adopţiilor internaţionale. De asemenea, am discutat despre amplasarea bazelor militare SUA în România.

Am fost, probabil, primul politician român care, dupa 1989, a susţinut, împreună cu preşedintele Bush, un briefing de presa comun în Biroul Oval de la Casa Albă, briefing în care s-au punctat principalele subiecte abordate în cursul întâlnirii şi care a fost transmis în direct de cele mai importante posturi americane de televiziune.

Într-o conferinţă de presă pe care am susţinut-o, ulterior acestui moment, pe peluza Casei Albe, spuneam că „întâlnirea cu George W. Bush a depăşit aşteptările din toate punctele de vedere”, în condiţiile în care agenda preşedintelui american, implicat în campania electorală, era extrem de încărcată.

În cadrul întâlnirii, au fost abordate atât aspecte politice ce ţineau de probleme internaţionale – situaţia din Irak şi Afganistan, cât şi probleme ce ţineau de situaţia economică şi politică din România, de colaborarea dintre SUA şi România în cadrul parteneriatului strategic. Sub aspect economic, am precizat că „România trebuie să înceapă să devină o destinaţie preferată pentru investitorii americani în regiunea Europei de Sud-Est”. Această afirmaţie a fost întărită de preşedintele Bush care a afirmat că „România este un loc bun pentru investitori” şi că oamenii de afaceri americani consideră România o piaţă interesantă.

În ceea ce priveşte lupta împotriva terorismului, am subliniat poziţia României, exprimată în urmă cu o zi în Consiliul de Securitate al ONU, conform căreia Naţiunile Unite, organizaţiile regionale şi cele naţionale trebuie să colaboreze mult mai eficient pentru stabilizarea situaţiei în zonele de conflict, precum şi în procesele post-conflict.

Pe de altă parte, preşedintele George W. Bush şi-a amintit vizita pe care a efectuat-o în România şi a evocat momentul apariţiei curcubeului, în timpul discursului rostit în Piaţa Revoluţiei. „A fost cea mai mişcătoare experienţă din timpul preşedinţiei mele”, a spus George W. Bush, subliniind că i s-a părut „un semn divin” faptul că acel curcubeu se termina în spatele clădirii unde fostul dictator Nicolae Ceauşescu şi-a ţinut ultimul discurs. „A fost un mesaj foarte puternic care m-a mişcat adânc pe moment şi m-a făcut să mă gândesc că a fost un mesaj transmis de natură şi aceasta m-a făcut atunci să spun că Dumnezeu a zâmbit pentru Bucureşti“, a explicat preşedintele american.

Iată cuvintele cu care a deschis preşedintele Bush conferinţa de presă din Biroul Oval:

“Bine aţi venit domnule prim ministru. A fost o vizită fructuoasă, ca între prieteni. Am discutat despre relaţiile bilaterale, am felicitat România şi pe primul ministru pentru înţelegerea faptului că trebuie să colaborăm pentru a combate terorismul. Am discutat deasemenea despre necesitatea continuării colaborării în vederea răspândiri libertăţii şi a păcii în zonele agitate ale lumii. Doresc să-i mulţumesc pentru înţelegerea şi viziunea sa.

Am abordat chestiunea relaţiilor economice. Primul ministru m-a întrebat dacă ar fi posibil să răspândesc vestea că România este un loc favorabil investiţiilor şi i-am spus că dat fiind că ţara ia decizii corecte, companiile americane îşi vor îndrepta atenţia spre România. Schimburile comerciale sunt la un nivel ridicat, un lucru benefic pentru poporul român şi pentru cel american.

L-am felicitat pe domnul prim ministru al României pentru rolul pe care îl are ţara sa la Naţiunile Unite. Cred că şi-a exercitat preşedinţia foarte bine şi apreciem acest lucru foarte mult. În consecinţă, a fost o vizită foarte productivă. Sunt bucuros că aţi efectuat această vizită şi aştept cu nerăbdare discuţiile cu dumneavoastră în viitor.”

Pentru că au fost foarte mult comentate, reiau şi cuvintele sale referitoare la alegeri. Întrebat de un jurnalist despre alegerile prezidenţiale care urmau în SUA şi România, preşedintele Bush a spus:

“Permiteţi-mi să vă răspund în acest mod. Intenţionez să câştig, şi primul ministru mi-a spus că şi dânsul intenţionează să câştige. Şi de altfel celelalte trei posibilităţi pe care le-aţi enunţat nu vor avea loc. Un lucru interesant este că vorbim aici despre alegerile din România. Mă gândeam în timpul acestei discuţii că noi – un candidat la alegerile prezidenţiale din România şi unul la alegerile din America discută acum despre ceea ce reprezintă campania electorală, o conversaţie care nu ar fi putut avea loc în urmă cu 20 de ani.”

Aş adăuga faptul că a fost prima dată când am declarat o eventuală intenţie – sub rezerva deciziei partidului – de a candida la prezidenţiale. La 21 iulie 2004. Şi atunci, cum puteam să mă „înţeleg” cu Irina Jianu în toamna lui 2003 sau în primăvara lui 2004 să organizeze „Trofeul Calităţii” pentru „a-mi finanţa” campania? E greu de înţeles…

La conferinţa de presă, de după întâlnirea cu preşedintele american, am arătat că am avut o întâlnire excelentă cu preşedintele Bush, că este foarte important pentru noi să accentuăm un profil strategic nou al României, să discut cu preşedintele parteneriatul strategic şi de asemenea rolul pe care România îl are într-o zonă foarte complexă – regiunea Balcanilor şi a Mării Negre. Cred că a fost important că i-am putut prezenta pe scurt preşedintelui ceea ce am discutat la New York. România deţinea, în acel moment, preşedinţia Consiliului de Securitate. Purtasem discuţii cu Secretarul General al Naţiunilor Unite dar şi cu mai mulţi membri ai Consiliului de Securitate şi prezidasem, de asemenea, o dezbatere foarte interesantă asupra proceselor de stabilizare şi nevoii de a evita suprapunerea între organizaţiile generale, universale, precum Naţiunile Unite şi organizaţiile regionale. Fusese o dezbatere în care s-a arătat că încetarea focului nu este suficientă şi că în zonele de conflict trebuie să refaci, să construieşti, să pui accent pe operaţiunile post-conflict şi acesta este exact ceea ce s-a întâmplat în Irak. Am discutat, de asemenea, ceea ce am considerat că ar putea fi un aspect interesant în colaborarea noastră, după discuţia avută cu Secretarul Rumsfeld. „Dacă Statele Unite se gândesc la relocarea unora dintre bazele lor militare, ar putea găsi în România un mediu favorabil, poziţii strategice excelente la Marea Neagră.”

De altfel, mi se pare interesant un document desecretizat de la Departamentul Apărării al SUA, din septembrie 2003, prin care i se propunea lui Rumsfeld o vizită în Europa Centrală, menţionându-se că România ar putea fi abordată ca posibilă bază de operare pentru forţele armate americane.

După întâlnirile de la sediul ONU din New York, inclusiv cu secretarul general al ONU, Kofi Annan, după întâlnirile cu preşedintele Bush, dar şi cu alţi membri ai cabinetului am avut şi o discuţie de substanţă cu directorul executiv al FMI, în condiţiile în care finalizasem, pentru prima dată, după 1989, un acord încheiat cu Fondul şi discutam despre continuarea relaţiilor cu FMI printr-un acord de tip preventiv. Inutil să vă spun că în 2005 – primul an al regimului Băsescu – s-au rupt legăturile cu Fondul şi un acord de tip preventiv a fost încheiat doar după mai mulţi ani, în condiţii de criză! De fapt, în aprilie 2009, a fost încheiat un imprumut de tip Stand-by, pentru 2 ani, suma fiind de aproximativ 10 miliarde SDR şi doar în 2011 a fost încheiat acordul preventiv.

7)    Vizita din 2007

În 2007, am efectuat o altă vizită în SUA, de această dată în calitate de reprezentant al opoziţiei.

Cu acel prilej am reîntâlnit-o pe Madeline Albright, fost secretar de stat, dar am avut şi întâlniri la Departamentul de Stat, între alţii cu Mark Pekala.

Am ţinut prelegeri la Harriman Institute, la Council on Foreign Relations, la Institute of National Strategic Studies, la Strategic Partnerships, sau la Carnegie Endownment for International Peace.

Am avut de asemenea o interesantă discuţie cu Ron Lauder.

Vizita preşedintelui George Bush la Bucureşti

Aş vrea să prezint, acum, separat, vizita preşedintelui Bush în România. În noiembrie 2002, imediat după Summit-ul de la Praga, Preşedintele Bush a venit la Bucureşti pentru a se adresa românilor. În acelaşi discurs în care exprima ideea că dacă vreun pericol va ameninţa România, SUA şi NATO vor fi alături de noi, preşedintele Bush şi-a afirmat convingerea că România va contribui la consolidarea Alianţei Nord Atlantice şi la întărirea relaţiilor acesteia cu Rusia, reiterând ideea că România poate reprezenta în viitor o punte de legătură între Alianţă şi Federaţia Rusă.

O dată cu admiterea României şi Bulgariei în NATO, Marea Neagra, ca şi Marea Baltică, căpătau semnificaţie pentru NATO. Lărgirea NATO însemna o reechilibrare geopolitică fundamentală la vest de graniţele Rusiei. Nu mai exista „tamponul” Europei Centrale care să separe Rusia de Occident.

Având loc imediat după summit-ul de la Praga, vizita preşedintelui Bush în România a reprezentat un moment istoric în relaţiile bilaterale dintre România şi Statele Unite. Vizita a reflectat substanţa acestor relaţii în cadrul Parteneriatului Strategic şi cooperarea strânsă a României cu Statele Unite în chestiuni cum ar fi campania antiteroristă şi consolidarea securităţii şi stabilităţii în Europa de Sud-Est, precum şi în pregătirea României pentru aderarea la NATO.

Vizita a marcat şi începutul unei noi perioade în care România îşi exprima dorinţa de a acţiona în continuare ca un aliat de încredere al Statelor Unite în abordarea ameninţărilor neconvenţionale ale secolului al XXI-lea, dar, de asemenea, în promovarea societăţilor deschise, a economiei de piaţă liberă şi a valorilor democratice în Europa de la Vest la Est, către Marea Neagră şi Asia Centrală.

Vizita preşedintelui Bush a avut în acelaşi timp o puternică încărcătură emoţională şi simbolică pe fundalul afecţiunii românilor faţă de poporul american şi al îndeplinirii aspiraţiei majore a României post-comuniste – aceea de revenire la comunitatea statelor occidentale.

Într-un interviu pe care l-am acordat, cu acea ocazie, agenţiei de presă Rompres (23 noiembrie 2002), spuneam: „Statele Unite pot conta pe România ca pe un aliat de încredere, după cum au făcut-o şi în trecut. Noi am fost, suntem şi vom fi întotdeauna angajaţi pe calea libertăţii, democraţiei ireversibile, supremaţiei ferme a legii, dezvoltării unei economii de piaţă funcţionale şi a valorilor comune cu Occidentul. România poate şi va acţiona ca promotor al stabilităţii în Europa de Sud-Est şi Caucaz. România nu va fi doar o frontieră, ci o legătură între Vest şi Est, o trambulină pentru democraţie şi securitate.”

În cartea lui, publicată în 2010 şi intitulată „Decision Points”, George Bush se referă şi la vizita sa de la Bucureşti: „În momentul în care preşedintele Iliescu mă prezenta, ploaia s-a oprit şi a apărut un curcubeu foarte clar. S-a întins pe cer până în spatele balconului care era luminat ca memorial al libertăţii. A fost un moment uimitor iar eu am şoptit: „Astăzi Dumnezeu ne zâmbeşte”.

Într-un interviu din acele zile, un jurnalist de la „Gazeta de Sud” m-a întrebat: „Vizita preşedintelui Bush a fost, probabil, unul dintre cele mai importante momente ale istoriei politice a României după 1989. Cum a trăit politicianul, dar şi omul Adrian Năstase această zi?”

Iată răspunsul pe care l-am dat: Înainte de a vă împărtăşi impresiile mele, aş dori să fac o precizare: integrarea în NATO nu este unul dintre succesele ţării noastre, ci în mod cert cea mai mare realizare a României de după Revoluţia din decembrie. Din acest moment, se deschid noi perspective de care nu am avut şansa să beneficiem până acum. Revenind la întrebarea dumneavoastră, am fost, ca orice om în această situaţie, deosebit de emoţionat. Pe de o parte, mă aflam în faţa unui moment de recunoaştere a eforturilor pe care le-am făcut în ultimii doi ani, iar pe de altă parte, m-a frapat entuziasmul oamenilor care au venit în Piaţa Revoluţiei. Sunt puţini cei care în politică au ocazia să realizeze ceva pentru ţara lor şi să vadă, în acelaşi timp, bucuria în sufletele oamenilor atunci când se află încă în funcţie. Pentru faptul că am avut această şansă, mă consider un om foarte norocos. Dincolo de aceasta, la fel ca şi în timpul vizitei pe care am făcut-o anul trecut la Washington, şi astăzi am întâlnit un preşedinte american deosebit de deschis şi neprotocolar. Preşedintele Bush crede sincer în relaţia specială dintre România şi SUA, apreciază eforturile pe care le-am făcut şi ne priveşte ca pe un partener real, stabil şi loial. Sigur, a fost un eveniment politic de amploare. Dar, mai presus de caracterul oficial pe care îl presupune un asemenea tip de eveniment, am avut sentimentul că asist la o întâlnire prieteneasca între oameni obişnuiţi, care îşi vorbesc deschis despre problemele fiecăruia şi despre modul în care se pot sprijini reciproc. Credeţi-mă că acest lucru nu mi se întâmplă în fiecare zi şi mai ales nu într-o întâlnire cu preşedintele american.”

*

*     *

Nu am prezentat în detaliu aceste vizite, conţinutul întâlnirilor pe care le-am avut. O voi face, poate, cu alt prilej. Am vrut să arăt însă relaţia de substanţă, deşi oscilantă, pe care am avut-o, de-a lungul anilor, cu lideri şi diplomaţi americani.

Eu cred în diplomaţia personală, bazată pe o anumită “chimie”, între indivizi şi care presupune o relaţie amicală dar bazată pe respect. Oricum, eu nu cred în oportunismul aprobărilor de faţadă, şi nici nu cred, cum spunea Edgar Faure, că “vântul se învârteşte şi nu girueta”.

Am avut numeroase discuţii, nu doar cu lideri americani, dar şi cu înalţi funcţionari din Departamentul de Stat, de exemplu cu Robert Hutchings, directorul pentru Europa de Est al Departamentului Securităţii Naţionale al SUA; cu Ralph Johnson, asistent al Secretarului de Stat al SUA, cu însărcinări privind Europa şi Canada; cu Arnold Kanter, subsecretar de stat al SUA pentru probleme politice; cu Daniel Fried (2005-2009) asistent al secretarului de stat american pentru Europa şi Eurasia. El a fost, de altfel, şi asistent al preşedintelui Bush (2001-2005), iar din 2009 este emisar special pentru închiderea închisorii de la Guantanamo şi relocarea deţinuţilor de acolo în închisori din Europa. (Congresul a interzis transferul lor în închisori din SUA).

Am avut, în perioada în care am condus guvernul o colaborare foarte bună cu administraţia americană. Vă mai dau un exemplu. În octombrie 2002, am avut o întâlnire cu o delegaţie americană interagenţii, condusă de Nicholas Burns, reprezentantul permanent al Statelor Unite la NATO.

Vizita s-a înscris într-un turneu în toate statele candidate menit să realizeze o ultimă evaluare a statelor aspirante înainte de Summit-ul de la Praga.

Delegaţia americană ne-a transmis un mesaj de încurajare şi de recunoaştere a progreselor accelerate realizate de România. Iată ce spunea cu acel prilej, ambasadorul Burns, la conferinţa de presă:

“Aş vrea să concluzionez cu două aspecte: în primul rând, aş vrea să mulţumesc României pentru că este un prieten atât de bun al Statelor Unite. Faptul că România a servit, alături de aliaţii noştri, în Bosnia-Herţegovina este un lucru foarte important. De asemenea, noi, ca americani, suntem foarte recunoscători pentru faptul că România şi-a desfăşurat batalioanele în Afganistan, în iunie. Credem că România a luat o decizie strategică de a se alătura NATO, de a se alătura Alianţei. În cele din urmă, aşa cum am făcut şi la celelalte întâlniri de anul acesta, am discutat câteva elemente care sunt foarte importante pentru candidatura României la NATO, elemente care includ nevoia permanentă de a lupta împotriva corupţiei, necesitatea de a întări reformele din sectorul militar şi al apărării, precum şi necesitatea reformei economice. De asemenea, am discutat elemente care se află în centrul valorilor NATO, cum ar fi traficul de fiinţe umane, faptul că suntem societăţi civile, democraţii cu opţiuni liberale.”

L-am menţionat pe Nicholas Burns, pentru că, ulterior, el a fost numit şi adjunct al secretarului de stat pentru afaceri politice, în perioada 2005-2008.

Am avut şansa de a întâlni mulţi diplomaţi de mare calitate. Cel pe care l-am preţuit cel mai mult a fost Lawrence Eagleburger. A fost singurul funcţionar din Departamentul de Stat care a ajuns până la poziţia cea mai înaltă – de secretar de stat – e adevărat doar pentru 42 de zile, în finalul mandatului preşedintelui Bush. A avut un rol important în timpul primului război din Golf şi în perioada dezmembrării Iugoslaviei. A lucrat în administraţiile Nixon, Carter şi Bush şi a avut un rol deosebit în ceea ce priveşte politica americană în Balcani. De altfel, a petrecut şapte ani, ca ambasador al SUA, în Iugoslavia.

În perioada în care am fost ministru de externe, l-am cunoscut foarte bine. De altfel, prin experienţa lui în Balcani, era persoana de contact cu zona noastră, în departamentul de Stat. Am avut numeroase discuţii cu el la începutul anilor ’90. Mi-l aduc aminte foarte bine, deşi au trecut aproape douăzeci de ani. Fumând ţigări de foi, suferind de gută şi ţinând la îndemână bastonul pe care-l folosea pentru a se deplasa. Plin de umor dar capabil de simpatie şi de prietenie. Este (era) unul dintre cei mai inteligenţi interlocutori pe care i-am avut în perioada mandatului meu la externe. Sau cel puţin aşa îmi aduc eu aminte…

A murit, în vârstă de 80 de ani, anul trecut.

*

*    *

Încerc să fac o rapidă trecere în revistă a rezultatelor concrete obţinute, în special, în perioada 1990-1992,- când eram ministru de externe – şi în perioada 2000-2004, când am condus guvernul României.

Primul acord semnat după Revoluţie, între România şi SUA a fost cel privind programele Corpului Păcii în România între Guvernul României şi Guvernul SUA, semnat la Washington, la 24 ianuarie 1992. Corpul Păcii în România a creat peste 1000 de parteneriate de succes între voluntarii americani şi diverse organizaţii sau autorităţi din România, până în prezent.

Tot în 1992 au mai fost încheiate între România şi SUA alte patru acorduri: Acordul între Guvernul României şi Guvernul SUA pentru protejarea şi conservarea unor bunuri culturale; Acordul între Guvernul României şi Guvernul SUA privind stimularea investiţilor; Tratatul bilateral privind încurajarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor şi Acordul între Guvernul României şi Guvernul SUA privind relaţiile comerciale.

Asistenţa americană pentru România a fost acordată începând cu 1990, prin intermediul programului „Support for East European Democracies” (SEED), derulat de Agenţia pentru Dezvoltare Internaţională a SUA (USAID).

Unele dintre cele mai importante documente bilaterale au fost semnate în perioada 2000 – 2004. Astfel, în octombrie 2001, a fost semnat la Washington Acordul între România şi SUA privind statutul forţelor SUA în România.

Ţara noastră a dobândit, la 8 noiembrie 1993, „clauza naţiunii cele mai favorizate”, instrument menit să faciliteze relaţiile economice bilaterale iar, ulterior, Congresul SUA a aprobat, în august 1996, permanentizarea clauzei, însă abia în anul 2003 autorităţile americane au acordat României statutul de economie de piaţă funcţională”.

Nivelul ridicat a colaborării bilaterale în combaterea riscurilor neconvenţionale (trafic de droguri, de persoane, criminalitatea financiară etc) şi importanţa acordată acestei colaborări au determinat deschiderea la Bucureşti, la 20 mai 2001, a Biroului FBI în România. Şi ar mai fi multe alte exemple.

Atentatele teroriste din 11 septembrie 2001

Atentatele din 11 septembrie au creat o reacţie de solidaritate deosebită în România pentru poporul american. Iată Declaraţia mea din 11 septembrie 2001, în calitate de prim ministru, referitoare la aceste atentatele:

„Doamnelor şi domnilor, în urmă cu puţin timp a avut loc un atac terorist fără precedent în Statele Unite, asupra mai multor puncte vitale.

Acest lucru creează un sentiment de îngrijorare majoră, nu numai in Statele Unite, dar şi în întreaga lume.

Condamnăm acest tip de acţiune indiferent de motivaţiile sale. Este un atac care nu poate fi justificat prin absolut nimic. Exprimăm compasiune pentru victimele acestor atacuri desfăşurate simultan, cu cruzime, fără discernământ, fără a deosebi între copii şi adulţi, între americanii şi europenii aflaţi la bordul avioanelor deturnate sau în obiectivele care au fost lovite. Acest atac terorist va crea o situaţie de nesiguranţă, de alertă, de tensiune şi sperăm din toată inima că nu va duce la evoluţii de destabilizare, la efecte negative în ceea ce priveşte pacea şi stabilitatea în zone importante ale planetei. Noi considerăm că nu acesta este calea prin care pot fi rezolvate problemele existente în lume

Exprimăm întreaga noastră compasiune şi sprijinul pentru lupta împotriva acţiunilor de acest gen…”

La un an după atentate, la 11 septembrie 2002, am participat la o conferinţă intitulată „Solidaritate împotriva terorismului„. Iată câteva fragmente din discursul pe care l-am pronunţat atunci:

„Este în natura omului să-şi ia un moment de răgaz şi să se gândească la clipele în care viaţa i s-a schimbat. Unii gânditori susţin că, în esenţa existenţei sale, singura dimensiune pe care o percepe conştiinţa omului în realitate este cea a timpului trecut: prezentul se petrece în fiecare clipă, iar viitorul încă nu a avut loc; după cum alţi înţelepţi subliniază că singura raţiune umană ar fi capabilă  să construiască pentru viitor. Fără să judecăm acum unde este adevărul între aceste gânduri, constatăm că ceea ce s-a petrecut în urmă cu un an în Statele Unite se află acum printre factorii care vor determina cum vom acţiona în viitor… România a reacţionat prompt, împreună cu celelalte state legate între ele prin valorile şi idealurile împărtăşite. Printre deciziile politice adoptate în zilele imediat următoare atacurilor se numără participarea noastră ca aliat efectiv al NATO în operaţiunile antiteroriste; acordarea dreptului de survol pentru susţinerea campaniei din Afganistan; aplicarea de măsuri pentru combaterea finanţării operaţiunilor teroriste; semnarea acordului SOFA cu Statele Unite; hotărârea Parlamentului privind participarea militarilor români la operaţiunile din Afganistan şi intensificarea operaţiunilor de cooperare cu Statele Unite, cu alte state democratice în domeniul informaţiilor.”

Iată însă şi ceea ce scriam, pentru Jurnalul Naţional, la 13 septembrie 2011:

„Cei zece ani scurşi de la marţea neagră din America n-ar trebui să nască doar momente solemne şi comemorări. Ar trebui să analizăm serios şi ceea ce s-a petrecut după aceea. Cum au evoluat sistemele diverse, politice, militare, de transport sau de informaţii. S-a spus şi se mai spune că după 11.09.2001 lumea nu a mai putut fi aceeaşi. Pare adevărat. Dar în ce fel s-a schimbat? Cât de organizat? Cât de coerent? Care e preţul schimbării? În ce constă el?

Confruntările cu termeni nedefiniţi sunt cele mai periculoase. În primul rând pentru că regulile se definesc din mers şi câştigă mereu cel mai rapid si mai adecvat la realitate, mai apt să o speculeze. Nu neapărat cel mai puternic. Războiul clasic avea forme definite dincolo de varietatea strategiilor. Cineva trecea frontiera cu o armată şi altcineva încerca să-l oprească. În cazul terorismului, frontiera nu mai e relevantă, inamicul nu vine la porţile cetăţii, ci chiar la tine acasă, în parcuri, avioane, restaurante şi hoteluri. Cum îl vânezi fără să te răneşti tu însuţi? Cum reuşeşti să opreşti nu numai un om cu o bombă dar şi fenomenele psihosociale si civilizaţionale din spatele lui, cele care produc ritmic oameni împachetaţi cu dinamită?

E foarte clar că statele occidentale aveau la dispoziţie structuri antrenate mai ales să se lupte cu alte state. Inclusiv la nivelul informaţiilor. Nu aveau un aparat capabil să facă faţă unui soi de război de partizani la scară globală. Iar în aceşti zece ani, statele n-au reuşit să dezvolte satisfăcător un sistem adaptat noii situaţii.

În faţa acestei situaţii confuze s-a aplicat „doctrina Bush”. Simplă, eficientă, dar şi producătoare de mari pagube colaterale. „Dacă teroristul e la tine în ogradă, răspunzi tu pentru el.” Tu, stat, evident. Cam ca în dreptul civil, unde se vorbeşte de răspunderea pentru fapta altei persoane. În baza acestei idei a început războiul din Afganistan, pe ea s-a încercat fundamentarea războiului din Irak şi tot de aici au plecat mai multe alte acţiuni militare sau politice. Din păcate, în ciuda fermităţii, determinării şi severităţii pe care le demonstrează, asemenea strategii au născut şi contraefecte. Iar războaiele citate mai sus sunt departe de un final convenabil, în ciuda resurselor uriaşe pe care le-au consumat.

În Europa şi America se discută tot mai mult despre limitele luptei legislative cu terorismul. Despre cât de util sau de nociv e „Patriot Act” sau legislaţiile similare din alte ţări. Renunţarea la o serie de garanţii tradiţionale şi multiplicarea restricţiilor creează pericole pentru sistemul politic de tip occidental. Instrumente ale luptei cu terorismul pot fi uşor folosite în lupta politică de acasă. Dar este o societate de tip „Big Brother” preţul acceptabil pentru a ne apăra în faţa oamenilor cu dinamită?

În cele din urmă, merită reamintit ce a spus de curând Barack Obama: „Cei care au acţionat atunci împotriva noastră nu au învins!”. E un adevăr. Dar unul în mişcare. Depinde mult de felul în care vom şti să ne adecvăm reacţiile şi sistemele. Dacă vom ajunge la societăţi închise, bazate pe supraveghere excesivă, s-ar putea ca „ei” să învingă pentru că, în fond, asta urmăresc. Dispariţia unei formule de organizare socială bazată pe libertate, democraţie şi control pluralist. În definitiv, până unde poţi limita libertatea în numele luptei pentru libertate?

Ce a însemnat operaţiunea din Irak? Între altele, un război în care americanii au pierdut mai mult de 4400 de soldaţi şi au cheltuit mai mult de 800 de miliarde de dolari. În urmă cu patru ani, preşedintele Obama declarase că va muta „ţinta” de la Irak la Afganistan. Şi acolo au murit 1500 de soldaţi americani, cheltuielile fiind de cel puţin 400 miliarde de dolari (Albert R. Hunt, IHT, 24 septembrie 2012). Care este însă soluţia? Ar fi mult de discutat…

Chestiuni controversate în relaţiile bilaterale

De-a lungul acestor 22 de ani, în relaţiile bilaterale au existat diverse teme – adevărate sau fabricate, autentice sau construite, proprii sau venite pe filiera altor guverne. Nu voi putea să le enumăr sau să le comentez pe toate. Poate chiar percepţia mea nu este cea mai corectă. Dar această listă trebuie întocmită pentru a trage concluzii pentru viitor.

La începutul anilor ’90:

1) Situaţia fostei securităţi;

2) Situaţia televiziunii independente;

3) Realizarea unor alegeri libere (în 1990, 1992; în 1996 a fost OK !)

4) Condiţionarea acordării „clauzei naţiunii celei mai favorizate” de o „neutralizare” unilaterală de către guvern a efectelor sale politice;

5) Liberalizarea adopţiilor internaţionale.

La sfârşitul anilor ’90:

1) Includerea/neincluderea României, în 1997 la Madrid, în grupul ţărilor care urmau să adere la NATO. Răspunsul american a fost pozitiv doar pentru ţările din grupul Visegrad.

2) Abordarea în cazul bombardării Belgradului. Eu am fost, la fel ca şi colegii mei din PSD, rezervat în ceea ce priveşte rolul bombardamentelor asupra Belgradului, în 1999. Am crezut atunci (şi cred şi acum) că acea decizie a complicat lucrurile şi mai mult. Ca dovadă că Miloşevici nu a fost schimbat în urma bombardamentelor, – care nu ar fi făcut decât să mărească gradul de solidaritate internă – ci la alegerile care au urmat.

La începutul anilor 2000:

1) Interzicerea adopţiilor internaţionale, în condiţiile unor consultări permanente, legate de aderarea la UE, cu oficialităţi de la Bruxelles, în principal cu baroneasa Emma Nicholson.

Cu toate acestea, în perioada în care am condus guvernul, România a beneficiat de un credit nerambursabil de 15 milioane de dolari din partea Statelor Unite ale Americii, pentru susţinerea reformei în sistemul de protecţie a copilului, în baza unui memorandum de înţelegere între guvernele României si Statele Unite.

Împrumutul nerambursabil acordat, de SUA avea ca principal scop prevenirea abandonului familial şi identificarea de modalităţi de ocrotire a copiilor în mediul familial. Proiectul îşi propunea reducerea cu 50% a numărului de copii din instituţiile specializate şi cu 30% a numărului de instituţii de ocrotire. Totodată, se urmărea implementarea în 20 de judeţe a unui program prin intermediul unui parteneriat între serviciul public şi organizaţii non-guvernamentale locale. „Cele 15 milioane de dolari vor ajuta la completarea finanţării unor proiecte importante pentru copiii României şi vor demonstra că România are o colaborare foarte bună nu doar cu guvernele europene, ci şi cu Guvernul Statelor Unite”, spuneam cu prilejul semnării Memorandumului.

Am subliniat şi interesul comun al României şi al SUA ca ţara noastră să beneficieze de o reglementare corectă a adopţiilor internaţionale care să împiedice corupţia într-un domeniu atât de sensibil. „De îndată ce vom avea reglementări mai bune, această măsură va fi ridicată”, am mai declarat, referindu-mă la moratoriul asupra adopţiilor internaţionale, responsabilitatea pentru copiii României revine însă, în primul rând Guvernului României.

2) Soarta unor proiecte economice majore, gen Bechtel. M-am referit, pe larg, într-un comentariu anterior, la aceste aspecte.

3) Planul de retragere din Irak. Am considerat, la finalul lui 2004, spre deosebire de Traian Băsescu, care apăra o poziţie maximalistă că putem vorbi despre un plan de retragere din Irak, pus la punct în urma unor consultări cu SUA şi cu autorităţile de la Bagdad.

Iată o relatare din presă, din acea perioadă – „Guvernul îşi menţine poziţia faţă de eventuala retragere a trupelor româneşti din Irak în 2005” – (14 noiembrie 2004): Autorităţile de la Bucureşti îşi menţin punctul de vedere prezentat de premierul Adrian Năstase referitor la o posibilă retragere a trupelor româneşti din Irak în 2005, în cazul în care alegerile din acest stat vor duce la o normalizare a situaţiei din zonă. „Incidentul produs aseară la Bagdad, în urma căruia un militar român a fost rănit nu va influenţa această decizie.” a declarat duminică, la Cernavodă, Adrian Năstase. Sperăm că alegerile care vor avea loc în Irak, în prima parte a anului viitor, să ducă la o normalizare graduală a situaţiei în regiune şi în acest caz vom examina posibilitatea retragerii, la sfârşitul lunii iunie 2005 a militarilor români”.

4) Poziţia în legătură cu achiziţionarea avioanelor militare F-16.

Rezervele – mă refer, în principal, la rezervele mele – decurgeau din schimbarea statutului României – devenisem membri ai unei Alianţe şi nu mai trebuia să „acoperim” singuri toate graniţele, cu toate categoriile de arme. De aceea, după ce am stabilit procentul de 2,38% din PIB (acum a scăzut, cred la aproximativ 1%) le-am cerut celor de la MApN să se consulte cu cei de la Comandamentul NATO de la Bruxelles şi să stabilească în ce mod se poate exprima plus-valoarea noastră ca aliaţi şi, în consecinţă, să cumpărăm nave sau radare plus rachete sol-aer, sau avioane sau tancuri sau submarine. Pentru că nici nu era nevoie şi nici nu aveam bani să le cumpărăm pe toate – deşi, evident, toţi ofiţerii de la armele respective doreau modernizarea echipamentelor. În condiţiile acestea, cei de la Statul Major General, în consultările cu cei de la Bruxelles, au stabilit  că mai utile – ţinând seama că România este riverană la Marea Neagră – ar fi navele militare, nu avioanele. În acest fel, s-au cumpărat fregatele din Marea Britanie. De ce acele fregate? Răspunsul îl pot da numai cei care au decis, la nivel tehnic şi aveau contacte cu firme gen BAE Systems.

5) Boeing sau Airbus ?

Decizia era greu de luat. Oricum, TAROM-ul nu-şi poate permite să aibă două flotile diferite de avioane. „Europenii”, în perioada negocierilor noastre de aderare, ne întrebau dacă vrem cumva să aderăm la Statele Unite ale Americii ?! Ei considerau că este anormal să primim bani nerambursabili de la contribuabili europeni şi să-i cheltuim cumpărând avioane din SUA. Discuţia continuă …

6) Iertarea de datorie a Irakului, decisă de Clubul de la Paris în 2004, la propunerea SUA – vezi detalii într-un comentariu anterior.

7) Cazul Teo Peter

În 6 decembrie 2004, am transmis o scrisoare preşedintelui George Bush, prin care îi adresam rugămintea de a se implica în soluţionarea situaţiei generate de tragicul accident, în care şi-a pierdut viaţa regretatul interpret Teo Peter. Relatând împrejurările în care s-a produs accidentul şi modul în care autorul acestuia, angajat al Ambasadei SUA la Bucureşti, s-a sustras probelor de analiză a alcoolemiei, am arătat că plecarea cetăţeanului american din ţara noastră a revoltat opinia publică din România. Prevederile Convenţiei de la Viena, care au permis autorităţilor americane să procedeze în acest fel – este adevărat – ne permiteau şi nouă că cerem ridicarea imunităţii în cazul lui Robert Cristopher, astfel încât acesta să răspundă în faţa justiţiei în România. Ceea ce am şi făcut. Din păcate, după alegerile din 2004, noile autorităţi nu au continuat demersul iniţiat de mine. Textul scrisorii către preşedintele Bush poate fi citit la mine pe blog. Oricum, am înţeles, dintr-o telegramă a ambasadei, publicată recent, pe Wikileaks, că demersul nu a fost pe placul ambasadei americane, care lăuda, în schimb, poziţia conciliantă a lui Băsescu.

În felul acesta, s-a creat un precedent – după cum vedem zilele acestea.

8) Poziţia PSD, de fapt a mea, faţă de Mircea Geoană, în 2004.

Când am format guvernul, l-am „adus” pe Mircea Geoană de la  Washington, care era ambasador, în funcţia de ministru de externe. Ulterior, a dorit să intre în politică. Aşa a devenit secretar şi apoi vicepreşedinte al PSD. În 2004, contrar părerii mele, s-a lăsat convins de organizaţia de Bucureşti, cu „binecuvântare” de la Cotroceni, să candideze la Primăria Bucureştiului. A fost un dezastru. Reprezentanţi ai unor cercuri americane au considerat că am vrut să-l „sacrific” pe Geoană. Nici vorbă. De altfel, în campania pentru prezidenţiale, la sugestia lui şi a unor consilieri, am folosit formula „ticketului” american (tandemului preşedinte – vicepreşedinte; la noi preşedinte – premier). E greu de spus, acum, dacă a fost bine sau rău.

9) Poziţia în legătură cu statutul provinciei Kosovo.

Spre deosebire de poziţia americană, care a sprijinit evoluţia graduală spre statalitate şi suveranitate a provinciei Kosovo, alături de alţi lideri politici (inclusiv Traian Băsescu), pentru raţiuni politice dar şi de drept internaţional, eu am considerat că este vorba de un precedent periculos. E adevărat, pentru alte motive, şi Rusia a avut aceeaşi abordare.

Am considerat însă că şi situaţia de fapt trebuia luată în calcul, şi de aceea, am organizat în străinătate, în urmă cu câţiva ani, cu ocazia unei reuniuni internaţionale la care participam, o întâlnire informală a unui lider din echipa guvernamentală a României cu premierul din Kosovo – pe care îl cunoşteam foarte bine, de la întâlnirile Internaţionalei Socialiste.

10) Interese speciale americane în anumite domenii economice (spre exemplu în industria farmaceutică). Aici, de asemenea, ar fi multe lucruri de comentat.

România între SUA şi Uniunea Europeană

România s-a găsit, în mai multe ocazii, în ipostaza de a se afla între SUA şi Uniunea Europeană. Răspunzând pozitiv unor solicitări ale SUA, România s-a trezit, fără să vrea, în situaţia de a-şi crea o problemă cu Europa, fiind admonestata pentru că se pliază pe interesele aliatului de peste Ocean. Şi invers. Mulţi observatori, dar şi o parte a opiniei publice au devenit destul de critici şi de sceptici în legătură cu această postură a României.

Chiar NATO a trecut printr-o criză cu prilejul războiului din Irak, când ţările membre ale Alianţei au avut poziţii divergente, accentuate pe măsură ce intervenţia întâmpina tot mai multe critici din partea opiniei publice internaţionale. S-a creat atunci o crevasă adâncă între SUA şi unii aliaţi tradiţionali ai săi din Europa, cum ar fi Germania şi Franţa, chiar si Spania, ceea ce a generat o situaţie tensionată.

La o emisiune, la PRO VEST, în 15 martie 2003, afirmam: „Nu vrem să fim puşi în situaţia de a alege între Statele Unite ale Americii şi Uniunea Europeană, între Europa „veche” şi cea „nouă”, între diferite ţări din cadrul Alianţei Nord-Atlantice. Este convingerea noastră că numai o Europă unită, aflată în relaţii transatlantice de strânsă colaborare, numai acţiunea lor solidară poate contribui la combaterea terorismului şi a proliferării armelor de distrugere în masă, la promovarea păcii şi stabilităţii în lume. Interesele de lungă durată ale Statelor Unite şi ale Europei le cer să colaboreze cât mai strâns şi România poate, prin poziţia sa, să contribuie la aceasta. Valorile comune ale democraţiei, libertăţii, ca şi dorinţa de dezvoltare în securitate, sunt factori care trebuie să unească statele democratice.”

Mai spuneam, cu acel prilej, în legătură cu declanşarea războiului din Irak: „Statele Unite ale Americii sunt într-o situaţie de mare nervozitate, sub o mare presiune pe o tendinţă izolaţionistă, cum nu a mai existat probabil de dinainte de al doilea război mondial. S-a depus chiar un proiect de moţiune în Senatul american pentru ca Statele Unite să se retragă din ONU. Este clar că Statele Unite au impresia că sunt trădate, că nu sunt sprijinite şi ar dori cumva să arunce în aer întregul sistem instituţional, care înseamnă ONU, care înseamnă şi alte organizaţii. Este un moment extraordinar de delicat şi trebuie să vedem lucrurile şi din punct de vedere european sau, în sfârşit, al categoriilor de ţări europene care, sigur, au un alt tip de sensibilitate şi privesc lucrurile cu anumite nuanţări.”

Pe de altă parte, în condiţiile aderării noastre la NATO şi ale parteneriatului strategic cu SUA, am considerat că aderarea României la UE nu afectează negativ relaţiile cu SUA, fiind vorba, pentru ţara noastră, de două proiecte politice esenţiale, complementare.

În cadrul dezbaterilor din campania prezidenţială din 2004, a fost readus în discuţie şi subiectul „SUA sau Europa?”. Am precizat atunci că alianţele şi parteneriatele trebuie judecate în funcţie de interesul naţional şi că interesul principal al României este acela de a dezvolta parteneriate cu toate ţările importante. „Nu trebuie să ne punem problema de a alege între SUA şi Europa, numai un amator poate să spună aşa ceva. România nu îşi permite un astfel de lucru”, am subliniat, explicând că, din punct de vedere al securităţii naţionale, este importantă relaţia cu SUA, iar, din punct de vedere economic şi politic, România trebuie să participe la evoluţiile europene. (Rompres, 13 noiembrie 2004)

E adevărat, tot atunci, (în decembrie 2004), Băsescu anunţase că va cere renegocierea capitolelor cu UE, deşi, ulterior, a uitat de ideea asta, dar şi Axa Bucureşti – Londra – Washington. Interesant este faptul că, în prezent, Traian Băsescu este susţinut atât de „stânga” americană (administraţia Obama/Biden) dar şi de „dreapta” europeană (Barroso, Reding/PPE). Desigur, pentru raţiuni diferite.

Prietenii noi sunt mai importanţi decât prietenii vechi

Închei această analiză cu un capitol care, pentru mine, este neplăcut. De-a lungul ultimilor săptămâni, am rememorat o cronologie subiectivă (şi selectivă) a relaţiilor româno-americane, la dezvoltarea cărora – cred – că am avut o anumită contribuţie. De la „dezgheţul” în relaţiile bilaterale din 1990 – de după mineriada din 13-15 iunie – până la realizarea unui conţinut de substanţă, în plan politico-strategic, economic şi militar, al parteneriatului dintre ţările noastre.

În opinia mea, parteneriatul strategic româno-american a fost determinat de dimensiunea politică şi, în acelaşi timp, de dimensiunea militară, în condiţiile în care reforma armatei în România, s-a realizat, în mare măsură, pe baza unui sprijin american deosebit, acordat de-a lungul a mai mulţi ani. În acest fel, armata română a devenit o armată profesionistă şi restructurată, din punctul de vedere al misiunii, al echipamentelor, al capacităţii de deplasare. De asemenea, parteneriatul este important din punctul de vedere al abordării problemelor regionale în zona Balcanilor şi zona Mării Negre.

România a devenit în acelaşi timp, în aceste două decenii, un aliat solid, participând la diverse activităţi în teatrele de operaţiuni din Irak, Afganistan, Bosnia, Kosovo – perioada în care am fost prim ministru jucând un rol important.

Ceea ce m-a surprins, în mod neplăcut, însă, după alegerile prezidenţiale din 2004 – „câştigate” de Traian Băsescu, în condiţiile cunoscute, şi după formarea unui guvern în condiţii ce nu aveau nici o legătură cu „statul de drept” – a fost faptul că autorităţile americane, preocupate de nevoia unui sprijin necondiţionat pentru anumite proiecte legate de unele interese regionale (războiul din Irak, etc.) au acceptat, tacit, actele de hărţuire şi de răzbunare politică din partea lui Traian Băsescu împotriva adversarilor săi – în principal, împotriva mea.

În acelaşi timp, autorităţile americane – interesant, simultan cu liderii de la Moscova – au luat poziţie faţă de condamnarea fostului premier ucrainean – Yulia Timoshenko – participantă, în 2004, la Revoluţia Oranj de la Kiev. Este adevărat, în SUA trăiesc în jur de 2 milioane de ucraineni care votează!

Această atitudine, care a ajutat la crearea unui sistem autoritar în România– şi care a adus, poate, câştiguri de moment, capitalizate, în special, în colaborarea serviciilor de informaţii, nu a permis însă dezvoltarea necesară a regimului politic democratic de la Bucureşti – cu consecinţele cunoscute din ultimele luni. Este evident că rezultatul acestui sprijin necondiţionat pentru Traian Băsescu, „sponsorizat politic” de ambasadorii Taubman şi Gitenstein, în condiţiile pierderii credibilităţii şi popularităţii actualului preşedinte al României a dus, indirect, şi la o pierdere de popularitate în ţara noastră pentru SUA. Este o situaţie care poate fi comparată, mutatis mutandis, cu ceea ce s-a întâmplat în Egipt sau Pakistan. Interesele pe termen scurt sunt oare mai importante decât cele pe termen lung?

Probabil că, de aici, a pornit şi necesitatea unei „re-calibrări” de poziţie, de la centru ( de la Washington). În felul acesta interpretez eu vizita lui Philip Gordon, emisarul Departamentului de Stat, la Bucureşti şi declaraţiile sale ulterioare. Iată ce spunea asistentul secretarului de Stat american, cu ocazia vizitei sale în România: „Vreau să cred că liderii din toate părţile spectrului politic doresc … ca parteneriatul NATO şi cel cu SUA şi scutul anti-rachetă să meargă înainte…” Iar lui Traian Băsescu, „i-am cerut să colaboreze în mod pragmatic cu guvernul” şi „să lucreze împreună în interesul populaţiei şi al parteneriatului nostru.”

De altfel, în urmă cu o lună (20-21 septembrie), la Washington a fost organizat Forumul pentru Strategie Statele Unite – Europa Centrală. În cadrul acestei reuniuni, Philip Gordon, subsecretarul de stat însărcinat cu problemele europene, a spus că SUA nu au abandonat acest spaţiu, ci doar strategia s-a schimbat. La eveniment, Gordon a vorbit despre situaţia din România, exact în termenii în care a făcut-o şi atunci când a fost la Bucureşti.

Dar, aşa cum rezulta şi dintr-un sondaj IRES, realizat după Referendum, 50% din cei chestionaţi considerau că „este rău că statele occidentale, inclusiv SUA, fac presiuni asupra Guvernului României pentru respectarea procedurilor democratice” iar 52% considerau că România nu trebuie să accepte aceste presiuni.

Interesantă şi declaraţia recentă a lui Philip Gordon când, răspunzând unei întrebări a unui jurnalist român despre ce ar trebui să facă România în viitor pentru a-şi recâştiga încrederea şi dacă Washingtonul mai este îngrijorat cu privire la situaţia din România, el a spus: „Îngrijorările noastre, în acest caz particular, au avut de-a face, aşa cum bine ştiţi, cu eforturile de a schimba rezultatele aparente ale referendumului de demitere a preşedintelui. Am fost şi suntem foarte atenţi să nu interferăm în afacerile interne ale României, însă am vrut să fie clar că lumea, comunitatea internaţională, nu va considera legitimă schimbarea procedurilor de vot după desfăşurarea referendumului şi în contradicţie cu ceea ce Curtea Constituţională a hotărât. Am subliniat importanţa respectării oricărei decizii a Curţii Constituţionale, iar acesta a fost testul credibilităţii democraţiei din România. Şi sunt mulţumit că pot spune că aceasta este ceea ce şi guvernul a făcut în cele din urmă. Cu toate că am auzit despre posibile fraude ale votului şi deliberări despre un potenţial refuz de a accepta hotărârea Curţii Constituţionale, Curtea a decis, listele de votanţi care au fost folosite au fost respectate, iar preşedintele suspendat a fost reinstaurat conform statului de drept. Iar acesta este rezultatul corect”.

El a mai adăugat: „În mod clar, continuăm să urmărim România foarte strâns. Ştiu că unii în România se gândesc să organizeze un alt referendum, găsind astfel alte metode de a-l înlătura pe preşedinte. Trebuie subliniat din nou că trebuie respectate procedurile constituţionale”.

Este evident că autorităţile americane ştiu exact care este situaţia la care s-a ajuns în România, ştiu că Traian Băsescu nu mai are, după referendum, legitimitate, ca preşedinte. Administraţia americană, însă, nu avea şi nu are nevoie, în perioada de pre-campanie şi de campanie electorală din SUA de încă un scandal într-o ţară aliată… Este o poziţie uşor de înţeles.

Ceea ce nu este de înţeles este faptul că sunt lăsaţi unii reprezentanţi ai administraţiei, la Bucureşti, să participe la jocuri politice interne, partizane, exprimând, direct sau indirect, un sprijin major politic pentru actualul preşedinte şi pentru colegii săi.

În perioada cât a funcţionat la Bucureşti, ca ambasador, în anii 2001 – 2004, Michael Guest s-a erijat, oarecum, în postura de „şef al opoziţiei” române, nerespectând uzanţe diplomatice şi amestecându-se, direct, în chestiuni ce ţineau de viaţa politică internă din România. Pe aceeaşi linie, a lipsei de echidistanţă faţă de „actorii” politici din România, s-a situat şi actualul ambasador american, Mark Gitenstein, care s-a exprimat frecvent în legătură cu chestiuni de politică internă din ţara noastră. De ce nu se comportă în acelaşi fel ambasadorii din Franţa sau Germania? De ce ambasadorul Spaniei (singura ţară din Europa în care există o instituţie asemănătoare cu DNA) nu iese public să ne spună cine trebuie să fie numit la conducerea DNA sau cum ar arăta portretul robot al acestuia? De altfel, din câte ştiu, în Statele Unite, Procurorul General este votat în Senat, în urma unei nominalizări politice. Să fie acesta un exemplu de „bune practici”?

Iată portretul pe care i-l făcea, Mark Gitenstein, în iunie 2011, lui Daniel Morar. Un portret mişcător, antologic, pe care nu mă pot împiedica să-l reproduc în totalitate, fără să-l comentez: „Daniel Morar este un om extraordinar de curajos şi foarte competent. Îmi aduc aminte că acum câteva luni l-am dus pe procurorul SUA, Lanny Breuer să îl cunoască. Lanny a ieşit din biroul lui Daniel şi mi-a spus: „aşa da, procuror!”Si nu a spus acest lucru doar pentru că biroul lui îţi dădea impresia că este genul de om căruia îi pasă foarte mult de un singur lucru: să-şi facă meseria aşa cum trebuie şi să elimine corupţia din rândul instituţiilor statului. Orice îndoială pe care ai putea-o avea cu privire la capacităţile lui Morar se risipeşte când începe să vorbească. Privirea lui pătrunzătoare, serioasă te ţintuieşte în timp ce el îţi adresează întrebări dificile, transmiţând fermitate şi hotărâre. Pe scurt, trebuie să ai capacitatea de a „spune adevărul puterii”. Cu siguranţă Daniel poate face acest lucru. Uneori, atunci când eşti funcţionar al statului, poţi măsura succesul mai degrabă după numărul de duşmani, decât după numărul de prieteni pe care îi ai.

Ambasadorul Gitenstein a anunţat public că „mentorul” său în problemele justiţiei din România este Monica Macovei (Mentor era învăţătorul lui Telemach, fiul regelui Ulysse!). Se ştie însă foarte bine că Monica Macovei – cu un trecut de procuror de pe vremea lui Ceauşescu – a fost instrumentul prin care Traian Băsescu şi-a subordonat justiţia – modificând legi şi numind peste 4600 de procurori şi judecători noi – de 50 de ori mai mulţi decât foştii preşedinţi ai României. În condiţiile în care ministrul „independent” al justiţiei – Monica Macovei – a primit sinecura de europarlamentar din partea partidului lui Băsescu, devenind şi vicepreşedinte al acestui partid, în condiţiile în care omul de încredere al acesteia – Laura Stefan – a devenit omul de încredere şi sfătuitorul ambasadorului, (cu ocazia sărbătoririi Zilei Naţionale a Americii, la 4 iulie 2011, ambasadorul Gitenstein a oferit exemplul a şapte români „care şi-au dedicat viaţa pentru a face din România un loc mai bun”. Între ei figura „expertul anti-corupţie” Laura Stefan) în condiţiile în care – spun unii jurnalişti – au avut loc frecvente întâlniri cu şefii parchetelor , ei bine, în aceste condiţii, mai poate fi considerat Mark Gitenstein un ambasador ce-şi respectă mandatul de imparţialitate în România? Nu cred.

I-am transmis, în câteva rânduri, prin scrisori sau comentarii publice, că, în opinia mea, ambasadorul încalcă uzanţele diplomatice şi dovedeşte partizanat politic. 

Vă mai dau un exemplu – ceea ce eu consider a fi un act gratuit şi, în acelaşi timp, incalificabil. În data de 11 aprilie 2012, Ambasada SUA de la Bucureşti m-a anunţat că mi-a fost retrasă viza de călătorie în SUA. (textul poate fi citit, mai jos)

 

La acel moment, niciunul din dosarele fabricate de Băsescu, Macovei şi Morar nu era judecat definitiv. Condamnarea mea, ca preşedinte de partid, în dosarul politic al afişelor electorale din 2004 – pentru care nici după 4 luni nu a fost redactată motivarea – a avut loc după 2 luni şi jumătate – la 20 iunie – de la acea notificare a Ambasadei. Ştia ambasadorul Gitenstein, atunci când a propus la Washington retragerea vizei pentru mine, că urmează să fiu condamnat? Fusese informat în acest sens de „colaboratorii” săi români?

Repet, mi se pare un gest incalificabil şi, în acelaşi timp, jignitor la adresa cuiva, care, timp de peste 20 de ani, a făcut eforturi – să nu spun mai mult – pentru o relaţie solidă cu Statele Unite.

În plus, în mod evident, nu vroiam să călătoresc în această perioadă în SUA sau să cer azil politic acolo. Iar după condamnare, pentru motive evidente, nu era posibil să călătoresc nici în ţară şi nici în străinătate.

Această propunere a ambasadorului Gitenstein – de a mă pune pe o listă de indezirabili sau, eventual, de terorişti – este descalificantă şi pentru Gitenstein dar şi pentru cei care au acceptat propunerea sa, fără să verifice raţiunile ce stăteau la baza ei.

Este şi un exemplu urât pe care Mark Gitenstein îl oferă, sprijinindu-şi prietenii politici din România şi dovedind că prietenii noi se bucură de „precădere diplomatică” faţă de prietenii vechi.

Nu ştiu de ce, îmi vine în minte un alt exemplu celebru (fără a face o comparaţie): după începerea celui de-al doilea război mondial, Nicolae Titulescu, aflat în Franta, dar vânat de nazişti, a vrut să se refugieze în Elveţia neutră – contribuţia lui la impunerea Genevei ca sediu al Ligii Naţiunilor fiind bine cunoscută. Viza însă i-a fost refuzată!

Ceea ce mi se pare ciudat este că atunci când unora le convine abordarea ambasadorului legată de anumite decizii ale Curţii Constituţionale care-l favorizează pe Traian Băsescu, ei uită că acelaşi ambasador îşi permitea să critice, în termeni foarte duri – la 21 iunie 2011 – o altă decizie a Curţii Constituţionale (oare ambasadorul român la Washington şi-ar permite să critice public o decizie a Curţii Supreme a SUA?) privitoare la o propunere de revizuire a Constituţiei, înaintată de Traian Băsescu: „Ambasada SUA este îngrijorată de decizia Curţii Constituţionale privind constituţionalitatea propunerilor de amendare a Constituţiei României. Dorinţa autorităţilor române de consolidare a modului de administrare a justiţiei din România în lupta împotriva corupţiei este lăudabilă. Amendamentele la Constituţie care ar face posibilă punerea sub sechestru şi confiscarea bunurilor obţinute în mod ilegal şi ar limita imunitatea extinsă de care se bucură în prezent parlamentarii şi miniştrii, menite să asigure alinierea la normele occidentale, joacă un rol esenţial în aceste eforturi. Decizia Curţii constituie un obstacol în calea acestor eforturi şi, în numele „drepturilor fundamentale”, răpeşte poporului posibilitatea de a decide. Poporul român ar trebui să poată analiza liber aceste schimbări prin intermediul reprezentanţilor aleşi. Într-o republică democratică, modificarea Constituţiei nu ar trebui să depindă de capriciile celor care deţin temporar majoritatea. Poporul ar trebui să aibă puterea de a corecta erorile. De pildă, în SUA, pentru a schimba Constituţia şi a îndrepta o greşeală a Curţii Supreme, este nevoie de o majoritate calificată a Congresului şi a legislaturilor statelor.”

Mai adaug un element ciudat în această ecuaţie: de ce o organizaţie militară americană pleda cu nerăbdare pentru “Năstase în puşcărie”? Pe 2 februarie 2012, web-site-ul de ştiri Southeast European Times (care acoperă zona de Sud-Est a Europei), anunţa condamnarea preliminară a lui Adrian Năstase în dosarul “Trofeul calităţii” (vezi http://www.zambacciancode.eu). La scurt timp după aceea, SETime a plătit pentru AdWords în Google, punând un link către acest reportaj, intitulat “Năstase în închisoare”, care apare afişat în Gooogle deasupra paginii lui Adrian Năstase. Aparent, era foarte important pentru editorii SETimes să se asigure că oricine ar căuta cuvinte cheie în Google, cum ar fi „Adrian Năstase” – sunt întâmpinaţi, ca prim rezultat, cu acest subiect, deasupra paginii mele personale. Acesta este un exerciţiu care nu a mai fost făcut până acum de SETimes. În acelaşi timp, SETimes a publicat o reclamă pe website-ul românesc Hotnews, recunoscut ca fiind canalul de propagandă al lui Traian Băsescu, cu titlul “Năstase la închisoare”. Precizez că Southeast European Times este sponsorizat de Comandamentul European al Statelor Unite.

De aceea, mă întreb: Există o conexiune între sprijinul public acordat de către Ambasadorul Gitenstein pentru şeful DNA (procurorul Daniel Morar), mărturia Monicăi Macovei că DNA este finanţat cu bani ai Departamentului de Stat şi angajarea ciudată a Organizaţiei militare a Statelor Unite în a pleda pentru încarcerarea mea înainte ca procesul să fie terminat, conform legislaţiei din România? Făcea parte, cumva, acest demers din „parteneriatul” strategic româno – american?Conform propriilor declaraţii de la rubrica Disclaimer de pe propriul website:“Southeast European Times este sponsorizat de Comandamentul European al SUA, comandamentul militar comun responsabil pentru operaţiunile SUA din 52 de ţări.” Conform website-ului Comandamentului european al Statelor Unite (USEUCOM): “Misiunea Comandamentului european al Statelor Unite este de a conduce operaţiuni militare, angajamente militare internaţionale şi parteneriate între agenţii în vederea creşterii securităţii transatlantice şi pentru viitoarea apărare a Statelor Unite”.

Iată şi mesajul de „optimism” transmis de către Mark Gitenstein, românilor care ieşiseră în stradă în iarna lui 2011, mesaj care se baza pe faptul că ei încă mai aveau „dreptul dat de Dumnezeu de a avea păreri diferite fără a se teme că vor fi împuşcaţi de pe acoperişuri”. Arătând că acesta este un semn al progresului, ambasadorul Gitenstein, la gala „Personalităţilor Anului 2011”, le sugera celor care încă mai aveau îndoieli în această privinţă, să-i întrebe pe cetăţenii sirieni!!

Închei această lungă incursiune în relaţiile româno – americane, cu un fragment dintr-un articol pe care l-am scris pentru „The Washington Times”, în 8 decembrie 2004: „Cu 60 de ani în urmă, lideri vizionari din Europa şi America au început să construiască noi instituţii după devastările celui de-al doilea Război mondial”. Scriam atunci că „60 de ani nu înseamnă pentru ele „vârsta pensionării” ci o vârstă a remodelării şi refocalizării, pornind de la noile provocări”.

După 8 ani de la acel articol, suntem, din nou, înaintea unor alegeri – în Statele Unite, dar şi în România. Vom putea găsi, oare, împreună, după alegeri, răspunsuri mai înţelepte la problemele care ne frământă?

Aceasta rămâne o întrebare deschisă…

24 Responses to “Lumea, americanii şi noi (VII)”


  1. 1 Marian Nicolae noiembrie 5, 2012 la 2:09 pm

    Totul este bine si frumos pe hartie, pana ce negustorii de popoare se vad cu sacii in caruta….si implementeaza ceea ce vor ei.

    „Această propunere a ambasadorului Gitenstein – de a mă pune pe o listă de indezirabili sau, eventual, de terorişti – este descalificantă şi pentru Gitenstein dar şi pentru cei care au acceptat propunerea sa, fără să verifice raţiunile ce stăteau la baza ei.

    Este şi un exemplu urât pe care Mark Gitenstein îl oferă, sprijinindu-şi prietenii politici din România şi dovedind că prietenii noi se bucură de „precădere diplomatică” faţă de prietenii vechi.

    Nu ştiu de ce, îmi vine în minte un alt exemplu celebru (fără a face o comparaţie): după începerea celui de-al doilea război mondial, Nicolae Titulescu, aflat în Franta, dar vânat de nazişti, a vrut să se refugieze în Elveţia neutră – contribuţia lui la impunerea Genevei ca sediu al Ligii Naţiunilor fiind bine cunoscută. Viza însă i-a fost refuzată!”

    Pe noi romanii nu ar trebui sa ne uimeasca ca suntem tratati la fel ca ….servetelele de hartie Kleenex…..adica le folosesti, dupa care le arunci la gunoi….sau tratati ca lamaile…stoarse bine si disposed off…after…

    Tocmai de aceea romanul TREBUIE SA NU PLECE SPINAREA !!!

    De murit murim oricum, diferenta este daca murim in picioare cu capul sus, loviti naprasnic de catre soarta in floarea tineretii….

    sau

    Cu capul plecat, umil si serviabil, cu un zambet fals atarnat in coltul buzelor, adus de spate si cu vesnica speranta ca poate-mi pica si mie ceva din bunurile care altfel mi s-ar cuveni in totalitate, daca as avea o farama de curaj si sange-n instalatie…cum ar zice unii rumani.

    Iata de ce dictonul –

    Capul plecat sabia nu-l taie….nu-si gaseste aplicabilitatea aici.

  2. 2 Marian Nicolae noiembrie 5, 2012 la 3:22 pm

    Din ciclul SUA „lucruri bune” are, dar numai pentru lumea ortodoxa…..

    Amid Cutbacks, Greek Doctors Offer Message to Poor: You Are Not Alone
    By LIZ ALDERMAN
    http://www.nytimes.com/2012/10/25/world/europe/greek-unemployed-cut-off-from-medical-treatment.html?pagewanted=1&_r=0&ref=global-home

    ATHENS — As the head of Greece’s largest oncology department, Dr. Kostas Syrigos thought he had seen everything. But nothing prepared him for Elena, an unemployed woman whose breast cancer had been diagnosed a year before she came to him.

    By that time, her cancer had grown to the size of an orange and broken through the skin, leaving a wound that she was draining with paper napkins. “When we saw her we were speechless,” said Dr. Syrigos, the chief of oncology at Sotiria General Hospital in central Athens. “Everyone was crying. Things like that are described in textbooks, but you never see them because until now, anybody who got sick in this country could always get help.”

    Life in Greece has been turned on its head since the debt crisis took hold. But in few areas has the change been more striking than in health care. Until recently, Greece had a typical European health system, with employers and individuals contributing to a fund that with government assistance financed universal care. People who lost their jobs received health care and unemployment benefits for a year, but were still treated by hospitals if they could not afford to pay even after the benefits expired.

    Things changed in July 2011, when Greece signed a supplemental loan agreement with international lenders to ward off financial collapse. Now, as stipulated in the deal, Greeks must pay all costs out of pocket after their benefits expire.

    About half of Greece’s 1.2 million long-term unemployed lack health insurance, a number that is expected to rise sharply in a country with an unemployment rate of 25 percent and a moribund economy, said Savas Robolis, director of the Labor Institute of the General Confederation of Greek Workers. A new $17.5 billion austerity package of budget cuts and tax increases, agreed upon Wednesday with Greece’s international lenders, will make matters only worse, most economists say.

    The changes are forcing increasing numbers of people to seek help outside the traditional health care system. Elena, for example, was referred to Dr. Syrigos by doctors in an underground movement that has sprung up here to care for the uninsured. “In Greece right now, to be unemployed means death,” said Dr. Syrigos, an imposing man with a stern demeanor that grew soft when discussing the plight of cancer patients.

    The development is new for Greeks — and perhaps for Europe, too. “We are moving to the same situation that the United States has been in, where when you lose your job and you are uninsured, you aren’t covered,” Dr. Syrigos said.

    The change is particularly striking in cancer care, with its lengthy and expensive treatments. When cancer is diagnosed among the uninsured, “the system simply ignores them,” Dr. Syrigos said. He said, “They can’t access chemotherapy, surgery or even simple drugs.”

    The health care system itself is increasingly dysfunctional, and may worsen if the government slashes an additional $2 billion in health spending, which it has proposed as part of a new austerity plan aimed to lock down more financing. With the state coffers drained, supplies have gotten so low that some patients have been forced to bring their own supplies, like stents and syringes, for treatments.

    Hospitals and pharmacies now demand cash payment for drugs, which for cancer patients can amount to tens of thousands of dollars, money most of them do not have. With the system deteriorating, Dr. Syrigos and several colleagues have decided to take matters into their own hands.

    Earlier this year, they set up a surreptitious network to help uninsured cancer patients and other ill people, which operates off the official grid using only spare medicines donated by pharmacies, some pharmaceutical companies and even the families of cancer patients who died. In Greece, doctors found to be helping an uninsured person using hospital medicines must cover the cost from their own pockets.

    At the Metropolitan Social Clinic, a makeshift medical center near an abandoned American Air Force base outside Athens, Dr. Giorgos Vichas pointed one recent afternoon to plastic bags crammed with donated medicines lining the dingy floors outside his office.

    “We’re a Robin Hood network,” said Dr. Vichas, a cardiologist who founded the underground movement in January. “But this operation has an expiration date,” he said. “People at some point will no longer be able to donate because of the crisis. That’s why we’re pressuring the state to take responsibility again.”

    In a supply room, a blue filing cabinet was filled with cancer drugs. But they were not enough to take care of the rising number of cancer patients knocking on his door. Many of the medicines are forwarded to Dr. Syrigos, who set up an off-hours infirmary in the hospital three months ago to treat uninsured cancer patients Dr. Vichas and other doctors in the network send his way.

    (Page 2 of 2)

    Dr. Syrigos’s staff members consistently volunteer to work after their official shifts; the number of patients has risen to 35 from 5. “Sometimes I come home tired, exhausted, seeing double,” said Korina Liberopoulou, a pathologist on site one afternoon with five doctors and nurses. “But as long as there are materials to work with, this practice will go on.”

    Back at the medical center, Dr. Vichas said he had never imagined being so overwhelmed with people in need.

    As he spoke, Elena appeared, wearing a pleated gray head wrap and a loose plum blouse. She was coming for drugs to help her cope with the aftermath of chemotherapy she had recently received from Dr. Syrigos.

    Elena said she was left without insurance after quitting her teaching job to care for her cancer-stricken parents and a sick uncle. By the time they died, the financial crisis had hit Greece and, at 58, it was impossible for her to find work.

    She said she panicked when she was found to have the same type of breast cancer that killed her mother: the treatments would cost at least $40,000, she was told, and her family’s funds were depleted. She tried to sell a small plot of land, but no one was buying.

    Her cancer spread, and she could not find treatment until a few months ago, when she sought out Dr. Vichas’s underground clinic after hearing about it through word of mouth. “If I couldn’t come here, I would do nothing,” she said. “In Greece today, you have to make a contract with yourself that you will not get very sick.”

    She said she was dismayed that the Greek state, as part of the bailout, had pulled back on a pillar of protection for society. But the fact that doctors and ordinary Greeks were organizing to pitch in where the state failed gave her hope in her bleakest hours. “Here, there is somebody who cares,” Elena said.

    For Dr. Vichas, the most powerful therapy may not be the medicines, but the optimism that his Robin Hood group brings to those who have almost given up. “What we’ve gained from the crisis is to come closer together,” he said.

    “This is resistance,” he added, sweeping his eyes over the volunteers and patients bustling around the clinic. “It is a nation, a people allowed to stand on their own two feet again with the help they give each other.”

  3. 3 constantin dan (@Constantin98Dan) noiembrie 5, 2012 la 3:49 pm

    Usor n-a fost . Imi amintesc de o evocare a lui Mitterand facuta de o interpreta frantuzoaica – romana de la Elysée ( dupa cum vorbea nu avea 1 % de sentiment romanesc )- spunea ca Mitterand i-ar fi primit odata pe Iliescu si Melescanu noaptea , fara rendez-vous , in urgenta , pentru ca era ostil Kohl si ca i s-au aratat lui Mitterand harti etnografice ale Transilvaniei de catre cei doi – deci prin 1992-1993 eram cam ca prin anii 1939 -1946 !
    Iliescu primit intr-un hangar de un numarul 5 din Foreign Office !
    Realizeaza tontii lui Basescu , din presa si servicii , de unde s-a plecat pentru ca sa poata individul cersi ” dreptate ” de la Hilary Clinton si ca sa se ia in poza cu alti 26 sefi de stat in cadrul UE ?
    Nu , nu realizeaza . Nici datorita cui am progresat atat de mult . Nu lor .

  4. 4 Marian Nicolae noiembrie 5, 2012 la 4:05 pm

    Bătălia pentru pământ

    http://gandeste.org/general/batalia-pentru-pamant/24731

    Începând din anul 2014, străinii vor putea cumpăra terenurile agricole, rezervate pentru moment ungurilor. În aşteptarea acestei scadenţe fixate de către UE, pe care guvernul lui Viktor Orbán încearcă să o amâne, ţărani bogaţi şi personalităţi adesea apropiate de sfera puterii se înfruntă pentru loturile cele mai interesante.

    O poartă foarte înaltă vopsită în alb şi având un panou nou-nouţ: pare a fi intrarea într-un domeniu mitic al clanului Ewing, în statul Texas. Doar soneria, fabricată la Florenţa, dezvăluie că fostul domeniu de vânătoare din comitatul Széchenyi, în sud-vestul Ungariei, îi aparţine lui Carlo Benetton, din dinastia italiană a industriei textile. Proprietarul unor terenuri imense în Argentina, el exploatează în această zonă 7 000 de hectare cultivate cu porumb, grâu şi pe care sunt plantaţi plopi.

    ……………Hectare care valoarează cât aurul

    A început o adevărată cursă pentru ca această sursă de îmbogăţire să fie menţinută, cât mai mult posibil, sub controlul investitorilor autohtoni. Noua lege agrară, adoptată în luna iulie la iniţiativa guvernului conservator condus de Viktor Orbán, îi împiedică pe străini să cumpere în viitor terenuri agricole şi conferă nulitate contractelor de convenienţă încheiate în culise în perspectiva deschiderii pieţei terenurilor.

  5. 5 Marian Nicolae noiembrie 5, 2012 la 4:10 pm

    Uraganul Sandy a fost provocat?

    http://gandeste.org/general/uraganul-sandy-a-fost-provocat/24713

    …………”Sandy este privit ca “vântul divin” al lui Obama sau Kamikaze, taifunurile care au salvat Japonia de atacul a două flote mongole aflate sub comanda lui Kublai Khan.

    Faptul că Sandy a lovit Virginia, New York şi New Jersey a produs un haos fără precedent, şi a reprezentat o oportunitate ideală pentru Obama să apară în faţa populaţiei ca un lider puternic şi hotărât.

    Odată cu această “furtună perfectă”, mass-media a asigurat toată propaganda de care Obama avea nevoie pentru a învinge în cursa electorală ce va avea loc marţi, 06 noiembrie 2012, la o săptămână după ce uraganul a lovit coasta de est a SUA.”

  6. 6 marin noiembrie 5, 2012 la 5:32 pm

    Ce parere aveti despre aceasta ipoteza ?

    http://romanian.ruvr.ru/2012_10_28/92709097/

  7. 7 Doru Coarna noiembrie 5, 2012 la 6:01 pm

    Este simplu, elementar: daca la momentul la care Traienel si-a basculat partidul peste noapte, ati fi redenumit PSD-ul, sa zicem „Partidul democratiei consolidate” sau ceva similar, „constitutionale” poate, nimic din ceea ce ni s-a si vi s-a intamplat, nu ar fi avut loc. Social-democratia le suna altfel decat ne suna noua, prin Europa, cabinetelor americane… defapt le suna corect, noua insa ni se pare ca ar trebui sa le sune cum vrem noi. Ati fost scutit de multe explicatii, de multe tatonari, de multe probe si dovezi, de multe stachete pe care a trebuit sa le depasiti, de multe probleme in final.

    Mai mult, trebuia retrasa desantarea partidului din zona elitei vechi, intelegeti. Reformarea unui partid, stiu si ei ca e vorba in vant. Credeti ca Baselu a condamnt comunismul pt piata interna? Mai ganditi-va…

    Si de ce nu doua avioane pt doua trasee, cel european si cel lungcurier? Pt cateva Boeing-uri, Romania a pierdut cu mult mai mult, poate cat pt 1000 de Boeing-uri! Pragmatismul, bata-l vina… mare lipsa!

    (Dealtfel, personal imi vine greata cand zbor cu Airbus-ul, desi aveam candva brevet sportiv, nu stiu, miroase a plastic din tubulatura de aer, ceva neplacut se intampla, mi se intampla, ma gandesc ca poate nu toti au aceasta senzatie parca indescriptibila, dar daca TAROM-ul putea oferi optiuni pt distante mari. era poate mai bine, mai comercial…)

    As conchide ca, inainte de a fi mare roman, trebuie sa te asiguri ca Romania inca mai exista! Din toate punctele de vedere!

  8. 8 blogideologic noiembrie 5, 2012 la 6:53 pm

    Prioritatea lui Rasmussen / Anders Fogh Rasmussen este „preocupat” în legătură cu situaţia politică din Ucraina http://www.romanialibera.ro/actualitate/europa/anders-fogh-rasmussen-este-preocupat-in-legatura-cu-situatia-politica-din-ucraina-283112.html Aici prioritatea secretarului general NATO, domnul Anders Fogh Rasmussen, este să rezolve chestiunea sechelelor pactului Ribbentrop-Molotov în acord cu principiul de uniformitate juridică internaţională. Domnul Anders Fogh Rasmussen nu trebuie să uite că pactul Ribbentrop-Molotov a afectat în mod egal şi negativ naţiunile : Polonia, Estonia, Letonia, Lituania, precum şi România. Dacă sechelele au fost rezolvate oarecum pentru Polonia, Estonia, Letonia şi Lituania, ele au rămas în aşteptare pentru România. Provincia românească istorică Bucovina de Nord a fost incorporată, prin voinţa lui Stalin, în Ucraina. La fel şi Bugeacul (Basarabia de Sud). Este vremea ca secretarul general NATO, Anders Fogh Rasmussen, să întrerupă aplicarea voinţei lui Stalin. Republica Ucraina practică haholizarea forţată a românilor din Ţinutul Herţa, Bucovina de Nord, şi Basarabia de Sud, practicând faţă de ei “politica toporului la brâu”.

  9. 9 Bibliotecaru noiembrie 5, 2012 la 11:26 pm

    Statele europene sunt totuşi în aceiaşi barcă…

  10. 10 papasha noiembrie 5, 2012 la 11:28 pm

    Draga prietene , da-i in gura mamii lor de javre nenorocite , interne si externe (mare pacat ca nu i-ai „mirosit” in timp util ) , si du-te la CEDO , ia-le banii la prosti si albeste-te ! Eu nu sunt un specialist in drept , dar ma gandesc ca daca tu si cu avocatii tai veti fi capabili sa dovediti ca procesul a fost unul politic , si veti castiga , eu sunt sigur ca vei reintra imediat in viata politica ( nemaiexistand restrictiile alea de 3 sau 5 ani ) , acolo unde este atata nevoie de o minte ca a ta . Chiar cu riscul de a-ti da peste mana , de data asta , nu te mai lasam sa -ti mai alegi tu sigur colaboratorii !!!
    Hai , draga prietene , iesi de-acolo ca te-asteapta tare multa lume .
    Mai ai 3 luni , eu iti recomand sa te apuci de box sau wing chun , pentru ca revenirea va fi brutala .Cu manusile tale albe de salon , nu mai faci nimic .
    Astazi e …” care pe care „, cine loveste primul ( first strike ), trebuie sa loveasca decisiv.
    Prietene , cand ma uit la candidatii care participa la viitoarele alegeri , imi vine sa vomit .
    Coane , mai e un pic si-i gata !

  11. 11 Radu Humor noiembrie 5, 2012 la 11:43 pm

    Din păcate, sau poate chiar din fericire, declarații impertinente și sincere ca aceasta a fostului consilier pe probleme de securitate al preşedintelui Jimmy Carter, Zbigniew Brzezinski:
    „America ar trebui să-şi asume rolul Reginei. Noua lume nu mai e bipolară, ca în timpul războiului rece dintre SUA şi URSS, ci unipolară. Rămasă singură, America trebuie să-şi impună noul statut: cel de imperiu universal, primul de acest fel din istorie, întrecând Imperiul Roman”. („Marea Tablă de şah”, 1997) și multe altele care i-au urmat, au contribuit la reliefarea adevăratei fețe a Americii tuturor posibilităților.
    Romania a fost și de această dată tratată mizerabil de către un partener despre care o veche zicală spune atât de plastic că ”numai vorba-i de el !”
    America, ajunsă la cel mai înalt grad de îndatorare, pe care o eventuală mutare politică a Chinei, principalul ei creditor, ar putea să o ducă într-un răsunător faliment, se dovedește pe zi ce trece un colos cu picioare de lut, pe care nici măcar vorbăraia continuă nu mai pot să-l salveze.
    La insistențele, ba chiar amenințările unora, România a fost obligată să-și taie singură venele, cum se spune, să rupă toate legăturile cu o mare putere a cărei vecinătate și influență politică, dar mai ales economică nu poate fi trecută ușor cu vederea.
    Chiar dacă doar vecină și nu apropiată, Rusia rămâne ceva peste care nu se poate trece atât de ușor pe cât ar vrea unii. Fără a suferi pierderi din cele mai nedorite !
    Frica politicienilor români de a întreține relații amicale cu Rusia, de a nu se
    afișa mai ales în cadrul relațiilor economice a făcut printre altele, ca românii să plătească cel mai ridicat preț la gaze naturale, sau să piardă o mulțime de piețe de desfacere la produse tradiționale, vândute la prețuri derizorii pe alte piețe recomandate doar de relațiile politice !
    Singurul lucru care mă face să doresc plecarea lui Obama de la Casa Albă este plecarea de la București a acestui … Mark Gitenstein !

  12. 12 Radu Humor noiembrie 6, 2012 la 12:02 am

    @ Biblio
    Apropos de statele UE, s-ar părea că, la fel ca în imaginea de mai jos se ivesc mari probleme. Mai ales în privința numărului 😉

  13. 13 NELU FIERARU noiembrie 6, 2012 la 12:18 am

    Vietile noastre se incheie in ziua in care ramanem tacuti in privinta lucrurilor care conteaza

  14. 14 Draghi Puterity noiembrie 6, 2012 la 1:02 am

    O sa revin pe cu un comentariu pe marginea subiectului cand o sa fiu mai odihnit, insa pana atunci… cate like-uri zice Basescu ca a primit pe Facebook? Parca 12000.

    Uitati-va cum se faca smecheria asta:

    Asadar jucatoru’ a investit cam 120$. Si cum era faza cealalta cu cati vizitatori a avut pe Facebook? E informatia asta disponibila prin mijloace nespecifice? 😉

  15. 15 Iluminatu noiembrie 6, 2012 la 9:05 am

    Moto : (R) În absenţa « judecătorului »
    procesul de conştiinţă se… amână.

    Unui (AM)BĂS ADOR al SUA

    Glisând două triunghiuri, echilaterale
    Aţi dibuit o stea, măi nene Gâgănştain.
    Of,of ! Ea nu ma face nici două parale
    C-un păcătos ca tine. Românul e prea fain !

  16. 16 Florea Dumitrescu noiembrie 6, 2012 la 9:35 am

    STRUCTURILE MAFIOTE ÎN REGIMUL BĂSESCU (II)

    COMPROMITEREA PREŞEDINTELUI BĂSESCU

    Firele dezvăluite în stenograme – prin telefoanele domnului Blejnar, prin convorbirile acestuia cu diverşi guvernanţi băsişti – cu referire la Preşedintele ţării, prin intervenţiile şi caracterizările făcute de judecătorul de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (de la secţia penală) – toate acestea se înscriu într-o acţiune de compromitere a Preşedintelui ţării – făcută chiar de membrii marcanţi ai „sistemului”.
    „NAŞUL BĂSESCU” („IL PADRINO”?!)
    Exprimăm mulţumiri domnului judecător de la Înalta Curte de Casaţie pentru lumina pe care ne-a dăruit-o.
    Domnia sa, domnul înalt judecător Iulian Dragomir, ne-a luminat în convorbirea sa strălucită cu excelenţa sa, domnul Sorin Blejnar; ne-a dat o caracterizare profundă, care vine de la un susţinător şi admirator şi nu de la un adversar politic răuvoitor (cum sunt cei care nu-i înalţă osanale domnului Băsescu).
    Redăm din stenogramă:
    I.D. „Am onoarea, excelenţă, să trăiţi, cu mare respect.” Şi îi reaminteşte domnului Blejnar, că au amândoi „UN NAŞ COMUN.”
    Cităm din stenogramă:
    „DA, EL ESTE NAŞUL NOSTRU ŞI ÎN SUFLETUL NOSTRU”.
    O mărturisire sinceră din „sistem”.
    A urmat un trafic de influenţă.
    („Vă trimit şi eu fata care manageriază acolo, unde am fost de ziua Claudiei. Ea are o audienţă de asta intempestivă acolo la ea, la locaţie şi nu ştiu ce să fac. Este o doamnă, se numeşte ……….” „Intră pe acolo prin spate …….”
    Răspuns Blejnar: „În 20 de minute să fie la mine.)”
    Este îndreptăţit domnul înalt judecător Iulian Dragomir să vorbească cu respect de „naşul nostru”? Desigur, domnia sa a parcurs un drum luminos până la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a avut parte de sentimente de recunoştinţă din partea „naşului”, dar şi domnia sa a fost generos şi recunoscător.
    De ce este un om de încredere judecătorul Iulian Dragomir, când vorbeşte de „Naşul Băsescu”?
    (1) A condus Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor (ONPCSB) şi a „spălat” sau a „îngropat” dosarul afacerii imobiliare Băsescu-Căşuneanu; a refuzat să dea informaţii presei pe motiv că este „un dosar clasificat”.
    (2) Este o legătură solidă a domnului Băsescu la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe care Băsescu s-a străduit să şi-o subordoneze politic (subordonarea a devenit mai puternică, după ce domnul Băsescu a făcut „numirile” de Preşedinte şi Vicepreşedinte, (după o informare la o cafea cu doi judecători de nădejde).
    (3) Este judecătorul care dă avize de interceptare de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
    Acum este clar de ce „Naşul Băsescu” a ieşit bine de la ONRCSB – în august 2010 şi mai târziu (în februarie 2012 – de la Procuratura Generală).
    În decembrie 2004, când a devenit Preşedinte, „Naşul Băsescu”, avea pe cap şi un dosar întocmit de ONRSCSB (din 18 oct. 2004) – despre o tranzacţie dubioasă cu un teren în nordul Capitalei, după cum urmează.
    AFACEREA CU TERENURI între Băsescu şi Căşuneanu „închisă” de judecătorul Iulian Dragomir avea următoarele elemente concrete.
    A. Traian Băsescu şi Căşuneanu Costel („un bun prieten”) au cumpărat terenuri învecinate, în aceeaşi zi, prin acelaşi mandatar.
    a) La 9 august 2000, când era primar general al Capitalei, Traian Băsescu a cumpărat un teren intravilan de 3700 metri pătraţi, situat în Aleea Privighetorilor, pe care l-a plătit cu 1,5 miliarde de lei (a achiziţionat cu 13 dolari metrul pătrat, deşi la agenţiile imobiliare era cotat cu 90-200 dolari în zonă).
    b) Vânzătorul era un anume Petricilă Nicolae, care moştenise trenul.
    c) Parcela cumpărată de Băsescu era doar jumătate din terenul vândut de Petricilă Nicolae.
    Cealaltă jumătate a fost cumpărată „prin coincidenţă” în aceeaşi zi, de Costel Căşuneanu (zis şi „regele asfaltului”, omul care a tras miliarde din afacerile încheiate cu Ministerul Transporturilor, unde era ministru „Naşul Băsescu”). „Prietenul” Căşuneanu a plătit 5 miliarde de lei pe parcela sa (cu aceeaşi suprafaţă) spre deosebire de Băsescu care „a plătit” numai 1,5 miliarde de lei.
    d) La 14 octombrie 2002, Băsescu vindea terenul de mai sus unei doamne Gabriela Blaj din Oituz („întâmplător” cumnata lui Costel Căşuneanu) – şi încasa 12 miliarde de lei (respectiv 361.000 USD) adică de 8 ori mai mult decât preţul pe care l-a plătit (1,5 miliarde lei).
    La 21 octombrie 2002, cu banii jos a cumpărat vila din Băneasa cu 280.000 USD, pe care trei săptămâni mai târziu a donat-o fiicei sale Ioana.
    Afacerea a intrat în cercetarea ONCSB.
    (Apoi în februarie 2003, în calitate de primar general, şi-a atribuit singur, din fondul statului, „Casa din Mihăileanu”, pentru că nu avea unde locui).
    Domnul Iulian Dragomir, şeful ONPCSB a „închis” dosarul.
    B. La 15 februarie 2012, Grupul de Investigaţii Politice, a formulat la Procuratura Generală a sesizare penală împotriva lui Băsescu, pe care l-a acuzat de spălare de bani şi luare de mită în afacerea imobiliară Băsescu-Căşuneanu.
    Procuratura Generală (procuror Carmen Damian şi procurorul şef de secţie Horia Valentin Şelaru) – fără să cerceteze în mod adecvat, au „închis” dosarul, invocând lipsa de probe.
    C. Noi, cei din Societatea civilă, vom cere redeschiderea dosarului ( imediat după alegerile parlamentare din 9 decembrie) fiind vorba de indicii temeinice de spălare de bani şi de mită.
    D. La solicitarea presei de a se da informaţii cu privire la dosarul Băsescu-Căşuneanu, ONPCSB a răspuns că nu poate furniza niciun fel de informaţii, acestea fiind asimilate „secretului de stat”.
    Concluzia noastră: „Sistemul” lucrează bine, lucrează acoperit.

    NAŞUL BĂSESCU NU-L CUNOAŞTE PE BLEJNAR
    SAU MAREA MINCIUNĂ PREZIDENŢIALĂ

    „Nu-l cunosc pe acest Blejnar ….” a declarat la televiziune domnul Băsescu, ca să-l audă toată suflarea românească.
    Rugăm televiziunile unde mai există cinste, să redea în direct această scenă de mai multe ori, astfel încât să se lămurească cât mai mulţi cetăţeni români – cum minte cu neruşinare „Naşul Băsescu” când are de ascuns lucruri compromiţătoare care-l privesc.
    Din stenograme reiese clar că se cunoşteau de mult şi bine cu S.B.(„Să trăiţi, domnule preşedinte!”; T.B. „Salut, Sorine”, „Măi Sorine”).

    DISCUŢIILE LA TELEFON PUBLIC ALE
    NAŞULUI BĂSESCU CU BLEJNAR

    De ce a vorbit la telefon public şi de ce s-a lăsat înregistrat domnul Băsescu, dacă era vorba de probleme clasificate secrete? Nu ştia sistemul?
    Îi răspundem domnului Băsescu şi propagandiştilor săi care sar să-l apere.
    a. Nu trebuia să aibă loc discuţiile la telefonul public între preşedintele ţării şi şeful ANAF Blejnar. Existau alte căi şi alte mijloace de comunicare.
    b. Dacă există probleme clasificate, nu se tratează la telefonul public.
    c. Deciziile în problemele respective nu intrau în atribuţiile Preşedintelui ţării, după cum domnia sa recunoaşte chiar în cursul acelei convorbiri telefonice.
    d. Cei care puteau să discute cu Preşedintele ţării o asemenea problemă erau premierul şi ministrul finanţelor şi nu şeful ANAF (preferat special de Preşedinte din motive cunoscute numai de domnia sa).
    e. Comunicatul Adminstraţiei Prezidenţiale recunoaşte trei convorbiri cu Blejnar care au fost interceptate, dar justificările date sunt total nepotrivite. Nu era vorba numai de datoriile Rompetrol, cum se denaturează în Comunicat. Stenogramele arată că Preşedintele a primit de la Blejnar şi alte situaţii cu constructori şi alţi datornici către stat, care-l pasionau pe Preşedinte având interesele sale, mai ales cele privind firma, după cum comenta mai departe.
    f. Vinovăţia pentru problemele care nu trebuiau să apară în presă se afă la Preşedinţie şi nu în altă parte.
    g. Uzurparea atribuţiilor guvernului de către Preşedinte este clară. Ce urmărea şi pregătea Preşedintele cu „listele cu constructorii cerute? Mai avea de susţinut intersele unor datornici privilegiaţi sau mai avea de lovit nişte adversari politici? Nu ştim.

    TRAFIC DE INFLUENŢĂ. GALERIA
    MEMBRILOR MARCANŢI AI „SISTEMULUI”

    În stenograme apar diferiţi guvernanţi care intervin la domnul Blejnar cu trafic de influenţă pentru numiri sau alte treburi.
    1. PDL Mircea Toader, şeful grupului parlamentar PDL din Senat, intervine pentru numirea unui protejat la vama din Galaţi.
    2. PDL. Adriean Videanu, fost ministru, trimite un primar pentru un băiat din Teleorman ca să fie numit la Garda Financiară.
    3. PDL, Elena Udrea fost ministru, cu o treabă mai obscură, conversa cifrat despre nişte liste (S.B. „Ce fac cu alea? E.U. „Păi nu mai ştiu. Ai lista, nu? Sau ştii unde trebuie să le dai?” S.B. „Am liste. Le dau drumul” E.U. „Da, da”).
    Soţul doamnei, domnul Cocoş, îi face direct o simplă invitaţie până aici la Paris, cu copilul.
    4. PDL. Constantin Ostaficiuc, preşedintele PDL Timişoara, cere să-i confirme numirea unei doamne la Direcţia Finaţelor Publice, care ulterior a fost condamnată pentru corupţie.
    5. PDL. Viorel Arion, fost deputat (actual primar la Hunedoara) intervine pentru un post la vamă.
    6. CSM. Alina Bica, fost secretar de stat la Justiţie, în prezent preşedinte al CSM, intervine pentru promovarea unei protejate în funcţia de şef birou central (A.B. „Puiule tu vii la guvern astăzi?” „Sărut mâna din suflet. Te pup!”, „Eşti un drăguţ!” S.B. „E un post d-ăla frumos”).
    7. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE. Iulian Dragomir, judecător, intervine pentru o doamnă care a fost „controlată intempestiv la locaţie”, să fie primită imediat. I se răspunde: S.B. „în 20 de minute să fie la mine”.
    8. ANI. Horia Georgescu, şeful ANI, îi cere să fie primit redactorul şef al revistei Kamikaze, Cătălin Prisăcariu, nu se ştie pentru ce (ulterior, a publicat căteva articole împotriva lui Nistorescu, Ponta etc.)
    Acum devine clar de ce ANI nu a observat averea domnului Blejnar (de peste 2 milioane de euro), care nu se poate justifica cu salariul de bugetar.
    9. În stenograme apar şi multe alte cazuri de intervenţii pentru numiri la vamă şi în finanţe sau pentru alte treburi care nu pot fi decriptate.
    După cum se vede din stenograme firele de „conlucrare” ale blejnarismului duc nu numai la liderii PDL, ci şi la celelalte instituţii de stat, verigi din „sistem”: CSM, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ANI etc.

    CONTROALE DE RĂZBUNARE LA COMANDĂ POLITICĂ

    În stenograme se găsesc şi cazuri de controale de răzbunare la comandă politică. Domnul Blejnar era necruţător şi aprig (control la Antena 3, la Realitatea, la avocatul Dan Chitic, care a avut un conflict cu Băsescu la Neptun etc.).
    Este posibil ca decriptarea să ne aducă şi alte surprize.

    (VA URMA)

    5 noiembrie 2011
    Grupul de inițiativă „Reînnoirea”
    Florea Dumitrescu
    Gheorghe Stroe
    Cristian Apostol

  17. 17 Marian Nicolae noiembrie 6, 2012 la 11:55 am

    Iata cum Basescu a ajuns de la „flacara democratiei”:

    http://www.ziarulfaclia.ro/traian-basescu-a-aprins-la-cluj-o-%E2%80%9Eflacara-a-democratiei%E2%80%9D/
    14 iulie 2012,
    Preşedintele suspendat Traian Băsescu a aprins sîmbătă, în faţa miilor de participanţi la mitingul organizat la Cluj-Napoca, o torţă – pe care a numit-o “flacăra democraţiei” -, care urmează să circule prin ţară pînă la referendumul din 29 iulie.

    La GLONTUL pedepsirii poporului roman, pentru ca Romania si romanii NU VOR un presedinte alogen….

    http://www.hotnews.ro/stiri-politic-13554431-traian-basescu-raman-acelasi-presedinte-chiar-daca-ultimul-timp-tacut-putin.htm
    Luni, 5 noiembrie 2012,
    Traian Basescu, videoclip cu glontul pe birou: Raman acelasi presedinte, chiar daca in ultimul timp am tacut putin. Nu am inceput sa gandesc altfel, veti vedea curand

  18. 18 Karakas noiembrie 6, 2012 la 2:51 pm

    Dovezi clare ca ati fost „lucrat” din exterior, la fel ca si alti lideri ai unor state care devin indezirabili, si care trebuiesc inlaturati, pentru ca sunt „patrioti”, si refuza sa-si tradeze poporul in favoarea intereselor celor puternici. Inca un exemplu de cinicism: dupa activitatea sustinuta si asidua pe care ati facut-o sa apropiati Romania de SUA, ei nu s-au sfiit sa va inlature, fara menajamente.

    Lucrurile astea ramin in istorie si nu se uita.

    PS: Stiu ca ati fost si sunteti in primul rind „pro-roman”, si asta este tot ce conteaza.

    PS2: Ascultam un comentariu la radio despre alegerile din SUA. Din ce in ce mai multi americani stau in afara procesului politic, pentru ca nici o parte nu ii mai reprezinta. Intr-o tara cu atitia saraci, sa cheltuiesti 2.5 miliarde pe clipuri publicitare este o maxima aroganta.

  19. 19 Radu Humor noiembrie 6, 2012 la 3:17 pm

    Acuma serios 🙄
    Ce-a putut să-i treacă ăstuia prin cap ?!
    Un glonț, fie el și doar la figurat , spune multe despre neseriozitatea lui Băsescu :
    Că era brichetă, că era adevărat, că i-a șuerat pe la ureche pe 29 iulie și s-a înfipt în altă parte ( se pare că la DNA, sau pe-aproape !), un președinte serios n-are dreptul să coboare atât de jos un dialog televizat. Unde este văzut de mai mult de 180.000 de români, cum îi place lui să ne numească public, că-n sinea lui sunt sigur că ne ia de fraieri :mrgreen:
    Și nici nu-i prea departe de adevăr dacă putem asista la asemenea scene precum cele surprinse de stenograme. Dacă la Blejnar era o asemenea avalansă de intervenții, ne putem imagina ce-i la Cotroceni. Sau era …
    Sau mai este ?!

  20. 20 Fragmentarium Politic noiembrie 7, 2012 la 12:52 am

    Dansand cu lupii

    Spre deosebire de analizele secventiale, pe termen scurt, care pot cel mult duce la identificarea unor tactici, cele pe termen lung se bucura de posibilitatea de a dezvalui strategii, acel fir rosu care de obicei calauzeste politica externa a unui stat pe o perioada indelungata de timp, indiferent de succesiunea guvernelor sau administratiilor prezidentiale. Este ceea ce permite si memorialistica fostului ministru de externe si premier Adrian Nastase, azi detinut politic, o sursa de istorie vie, care ne ofera informatii-document despre parcursul relatiilor romano-americane de dupa 1989, pana in 2012.

    Cel de-al saselea episod al serialului „Lumea, americanii si noi” ne-a introdus in atmosfera ambasadorilor americani din Romania post-revolutionara, care nu de putine ori au iesit din nota discreta si echidistanta a statutului, tinand capul de afis al vremii. Este poate lucrul care contrariaza cel mai mult, ambasadorii americani devenind, cu mici exceptii, „jucatori” pe esichierul romanesc, pozitii de pe care au depanat inflexibili, precum niste guvernatori, firul „instelat” de pe ghemul intereselor Washingtonului, in cadrul carora interesul pentru Romania s-a dovedit a nu-l depasi pe cel aratat unei colonii.

    Din cel de-al saptelea episod aflam despre ce inseamna diplomatia personala si tribulatiile acesteia, pretul politic – „Nastase la puscarie”! – si cauza pentru care a fost nevoit sa-l plateasca: „nu am simţit niciodată nevoia să caut un „licurici” (mai mare sau mai mic) căruia să-i dovedesc loialitatea mea transnaţională.” Ramane insa greu de explicat de ce relatiile foarte bune pe care social-democratul roman le-a avut cu dreapta republicana americana, din a caror conlucrare consolidata Romania a intrat in NATO, nu au continuat cu noua administratie, a stangii democrate americane, asa cum ar fi fost de asteptat, in virtutea apartenentei la aceeasi familie politica.

    Faptul ca nu numai partidele de la putere au relevanta pentru administratiile americane a fost deja demonstrat, si puterea si opozitia au fost instrumentalizate de catre acestea de-a lungul a peste douazeci si ceva de ani, altceva trebuie sa explice schimbarea de atitudine a Departamentului de Stat al SUA fata de fostul prim-ministru si partidul sau, care au scos Romania din cercul de creta balcanic si au dus-o in cel al intereselor euro-atlantice. Dupa toate indiciile, care au venit dinspre ambasadorul american la Bucuresti, Mark Gitenstein, sangele militarilor romani, varsat in razboaiele americane, nu mai este suficient, criza a facut sa ni se pretinda ceva mult mai mult, resursele economice ale Romaniei, pentru un alt tip de razboi, mai distrugator decat cel militar, razboiul economic, care ne-ar secatui subsolul si pustii solul, condamnandu-ne in felul acesta la o vesnica subdezvoltare, pe noi si pe urmasii nostri. Nu este vorba despre ceea ce, naiv, abstract sau patriotard, comunistii spuneau ca ar insemna „a suge sangele poporului”, ci despre ceva foarte serios, foarte concret si foarte patriotic in termenii economiei sociale de piata, despre resursele minerale, energetice si productive ale tarii, care reprezinta sangele economic al fiintei national-statale, pe care o hraneste si-i asigura calitatea vietii, prezervarea acestora fiind, in ultima instanta, o problema de securitate nationala (economica, alimentara si medicala).

    Noua politica americana, de vasalizare politica si colonizare economica a Romaniei a inceput sa se faca simtita dupa sosirea la post a ambasadorului Gitenstein, cunoscut drept un lobbyst fara scrupule al capitalului si corporatiilor de peste Ocean. Ceea ce la inceput era destul de larg definita ca fiind „integrare euro-atlantica” treptat s-a contractat si a capatat duritatea unui cerc de otel, care a inconjurat Romania prin reguli arbitrare, lipsite de forta izvoarelor de drept, a unui inel al carui stapan, aproape absolut, a devenit Washingtonul.

    Desi Adrian Nastase s-a distantat de aceasta intorsatura neasteptata, de transnationalizare „licuriceasca”, aparuta in relatiile romano-americane, America si-a gasit maurul care sa-i faca treaba in persoana presedintelui Basescu, care, la randu-i, si-a facut din justitie propriul „inel”, care i-a impodobit mana cu care a batut palma cu colonizatorii yankei. Cea mai mare distorsionare prezidentiala a Constitutiei a fost facuta in momentul in care Basescu si-a denumit functia de presedinte drept „administratie prezidentiala”, dupa modelul american, in care presedintele este si seful guvernului, arogandu-si prin aceasta dreptul de a se substitui administratiei guvernamentale, desi constitutional puterea executiva este defalcata pe doua ramuri, prezidentiala si guvernamentala, dintre care numai cea guvernamentala are drept de administrare.

    Urmarind evolutia politica si diplomatica, adesea intr-un mediu ostil, a lui Adrian Nastase, care si-a atras aprecieri de exceptie, de „bun avocat al tarii” (Joseph Lieberman, senator, 1991), de om politic si de stat care a facut pentru Romania „nu politica, ci istorie” (media americana, la depunerea instrumentelor de aderare la NATO, martie 2004), de „felicitari” si consideratia de „prieten” (presedintele George W. Bush, la primirea sefului executivului roman in Biroul Oval, iulie 2004) etc., ca urmare a unei suite de negocieri si succese strategice pentru Romania, dar care a avut si de suferit de pe urma unor actiuni inamicale ale ambasadorului-jucator Gitenstein si a sentintei politice privative de libertate, instrumentate de presedintele-jucator Basescu, mi-am amintit de rolul exceptional al lui Kevin Kostner din „Dansand cu lupii”, de scena in care danseaza in jurul focului, in timp ce lupii il privesc din noapte: adevarata putere este de a-i face pe lupi sa danseze o data cu tine!

  21. 22 Marian Nicolae noiembrie 7, 2012 la 12:51 pm

    Mi-a atras atentia un lucru destul de important cred aici:

    http://www.hotnews.ro/stiri-alegeri_sua_2012-13563013-live-text-ambasadorul-sua-mark-gitenstein-vorbeste-despre-alegerile-prezidentiale-22-30.htm

    „Ambasadorul SUA, Mark Gitenstein: Alegerile vor avea un impact major asupra lumii, la fel ca si votul din 1960, cind a fost ales presedinte JF Kennedy”

    Sa fie oare o amenintare voalata la adresa opozitiei, cu legatura directa in uciderea lui J.F. Kennedy de catre evrei?

  22. 23 Bibliotecaru noiembrie 7, 2012 la 4:32 pm

    @ Radu Humor

    Dacă observaţi, prezervativul este deja folosit…


  1. 1 Dansand cu lupii « Fragmentarium Politic Trackback pe noiembrie 7, 2012 la 1:17 am

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s






Arhiva

Comentarii Recente

diasporean la Anunt!
fostă basarabeancă la Anunt!
Ce scriam acum exact… la Anunt!
De ce n-am criticat… la Anunt!
Cum e posibil asa ce… la Anunt!

%d blogeri au apreciat: