Valentin Lipatti, „Strada Povernei 23”

FullSizeRender 3.jpg

FullSizeRender 4.jpg

De-a lungul timpului, am scris si am vorbit despre diplomati români de mare anvergură – Nicolae Titulescu sau Grigore Gafencu. Nu as vrea să-i uit insă pe diplomatii de mai aproape de noi, cei care au asigurat apărarea intereselor românesti intr-o perioadă complicată. Valentin Lipatti face parte din această galerie de mari personalităti diplomatice ale lumii post-belice. L-am cunoscut si am avut mai multe conversatii in perioada in care conduceam ministerul de externe. Deja, fizic, se misca foarte greu. De altfel, a murit in 1999, când  nu mai putea iesi din casă. L-am asemănat, ca statură si ca idei, pentru pasiunea pentru vin si pentru femei, cu Philippe Seguin.

Născut in 1923, fiu de mosier, cu o parte din copilărie petrecută la Paris, Valentin Lipatti era  cunoscut de unii mai curând doar ca frate al genialului pianist Dinu Lipatti. Cu o viată plină de evenimente, in domeniul academic si in cel diplomatic, exeget al literaturii franceze, autor al unor lucrări remarcabile, Valentin Lipatti a avut contributii importante in calitate de ambasador la Unesco sau in calitate de coordonator al echipei române de negocieri la Conferinta pentru Securitate si Cooperare in Europa, in perioada 1972-1977.

Pacepa lansase ideea că el ar fi fost si ofiter al Securitătii, conducând serviciul său de dezinformare. In cartea lui de memorii, „Strada Povernei 23”, publicată in 1993, scrie cu tristete Lipatti:  „Unii amatori de senzational – suflete otărâte sau gugustiuci gata să ponegrească pe oricine si orice preiau cu nesat si neghiobie calomniile lui Pacepa si incearcă să le prezinte drept adevăruri. Este probabil greu de iertat unui fiu de mosier de a fi rămas fidel ideilor de stănga, intr-o vreme in care oportunismul a devenit parcă legea tutelară a multora dintre noi. In tot cazul, lumea pestrită si labilă in care sunt obligat să-mi trăiesc ultimii ani imi provoacă amărăciune si dezgust”.

Initial, am vrut să creionez eu un profil al acestui personaj extraordinar. La finalul cărtii sale de memorii, pe care am mentionat-o (poate că ar fi corect ca placa de amintire din Povernei 23 să-i mentioneze pe ambii frati Lipatti), am găsit insă un profil, prezentat la persoana a treia, pe care Valentin Lipatti si l-a făcut sie insusi. Impletind imaginea sa cu imaginea epocilor in care a trăit. Cu pasiunile si exagerările sale, incercând să se integreze – venind dintr-o lume care murea – intr-o lume nouă care, de fapt, nu voia si nu dorea să-l primească.

Sunt multe pagini, scrise, cu tristete sau cu umor, cu durere sau cu sperantă. Pagini despre o viata in care multe dintre seminte nu au rodit. Vă rog să faceti un efort si să cititi până la capăt acest autoportret:

 

„După ce am vorbit, pe larg sau în grabă, despre alţi oameni, nu ar fi de prisos să mă refer şi la mine în mod mai sistematic. Voi face deci un ultim portret, al meu, dar la persoana a treia, ceea ce-mi va permite poate să spun mai uşor unele lucruri.

Ca toţi cei născuţi în zodia Berbecului, Valentin Lipatti este un extravertit, adică este îndreptat cu precădere spre lumea exterioară. Energia lui îşi găseşte împlinirea în acţiune. Marte, zeul războiului, care-i tutelează pe astfel de nativi, le-a hărăzit gustul şi plăcerea de a avea funcţii de comandă, civile sau militare. Elanul „berbecilor’’ – care seamănă adesea cu încăpăţînarea lor – se frînge foarte greu. Existenţa unor asemenea oameni este de cele mai multe ori făcută dintr-o alternanţă evidentă de prăbuşiri şi de succese, care lasă intact resortul ce-i împinge înainte, căci ei sînt îndeobşte oameni de acţiune care reuşesc. Cîştigă bătălii grele şi, printr-un efort de voinţă susţinut, fac ca imposibilul să devină posibil. O asemenea vitalitate este însă compensată de o înclinaţie spre comoditate şi lene. Pînă la urmă dorinţa de a se afirma prin acţiune învinge această stare de inactivitate, dar nu fără un sentiment de regret: „berbecii” sînt oameni de acţiune care jinduiesc după o viaţă contemplativă. Lor nu le reuşeşte însă pe deplin decît acţiunea. Amestecul acesta de activism şi de trîndăvie mereu negată dă temperamentului lor un caracter contradictoriu. Ei pot trece astfel cu uşurinţă de la perioade de muncă frenetică la altele de delicioasă lîncezeală, care sînt deopotrivă de caracteristice pentru natura lor profundă. Pînă la urmă, ei consideră că acest „dolce farniente” trebuie cît mai curînd jugulat, dar nu sînt deloc nefericiţi dacă el reapare periodic, asemenea unei pete pe care nici o soluţie nu o poate scoate din ţesutul în care a pătruns.

Pe de altă parte, asemenea firi sînt îndeobşte comunicative şi vesele. Buna dispoziţie a omului de care mă ocup atingea, mai ales în tinereţe, momente de paroxism, ori de cîte ori se ştia înconjurat şi ascultat. Verva lui meridională genera un comic de bună calitate, prin ineditul situaţiilor imaginate şi efectele de vocabular. Îi plăcea de altfel foarte mult să-şi imite cunoştinţele, iar imitaţiile lui erau perfecte. Mai important decît asemănarea fizică sau potrivirea glasului cu persoana imitată era redarea modului de gîndire al acesteia şi, mai cu seamă, o anumită simpatie faţă de ea. Nu putea imita pe cei pentru care nu avea sentimente de prietenie. Cu timpul, pe măsură ce îndeletnicirile sale i-au interzis un asemenea exerciţiu, arta lui de imitator s-a pierdut.

Veselia se conjugă la el, ca şi la Dinu Lipatti, cu un gust pronunţat pentru farsă. De unde, fără îndoială, dragostea lui de clovni şi delectaţia mereu proaspătă pe care o resimte, de exemplu, în faţa artei unui Raymond Devos, cu care se simte profund înrudit. Adesea îi cheamă la telefon pe intimi cu alte voci decît a sa; personajele lui preferate sînt fie boierul snob şi uşor ramolit, vorbind graseiat, fie portarul de instituţie, „nea Truţă”, care strigă în receptor de-ţi ia urechile. O astfel de înclinaţie are cîteodată şi urmări dezagreabile pentru cei care-i suportă poznele. Mi-a povestit că într-o seară de vară, aflîndu-se într-un cerc restrîns, a imaginat o farsă pe care a realizat-o imediat: un francez sosit cu treburi la Bucureşti, domnul Robert Langlois, telefonează mai multor prieteni ai farsorului, vreo 5-6 persoane, bărbaţi şi femei, înştiințîndu-i că le-a adus fiecăruia un pachet din partea unui bătrîn român rezident la Paris, bine cunoscut de aceste persoane; în acest scop, le dă întîlnire a doua zi, la orele 11, în holul Hotelului Dorobanţi, unde locuieşte la camera 413. Imitînd la perfecţie elocuţia unui om de afaceri francez puţin cam aferat, el şi-a convins fără nici o greutate victimele. Farsa, condusă fără greşeală, a dat rezultatele scontate: a doua zi, persoanele cu pricina s-au prezentat la hotel aşteptîndu-l în zadar pe Robert Langlois, pînă cînd au aflat la recepţie că nu există nici un călător cu acest nume… Le-a trebuit destul de multă vreme unora dintre cei înşelaţi să priceapă de unde venea păcăleala. Încîntat de năzbîtia pe care o făcuse, omul nostru regreta doar că nu a scris o mică schiţă pe acest subiect, care s-ar fi putut termina însă mai puţin banal, şi anume că, intrînd în camera 413, femeia de serviciu ar fi descoperit cadavrul lui Robert Langlois, ceea ce în mod evident ar fi pus punct existenţei sale fictive.

Spiritul lui imaginativ şi poznaş îşi găseşte adesea satisfacţii în jocurile de cuvinte, în rimele rare şi în general în gustul pentru insolit pe care i l-a inculcat şi frecventarea dadaiştilor şi a suprarealiştilor francezi. Se amuză uneori să fabrice versuri pocite, fără nici un pic de pricepere („Copilul ungur Barnabé / Habar n’avé; „Primarul arab din Bethleem / Hem, hem !”; „Cu cine stai în casă; Cu o incasă; „Sînt cam insomniacă / Şi chiar maniacă / Iacă!) şi insistă asupra calităţii lor, prefăcîndu-se chiar că se supără în faţa lipsei de entuziasm a interlocutorului. Alteori, devosian prin excelenţă, proclamă cu toată seriozitatea: „Je veux finir mes jours dans un bar de nuit” sau „Ma vue faiblit á vue d’oeil”. De copil şi poate şi din munca lui de actor-ucenic, are gustul cuvîntului rostit şi para-rostit ca o incantaţie. Se trezeşte dimineaţa cu un cuvînt, alteori cu o frîntură de frază sau de vers, pe care le repetă obsesiv de zeci şi zeci de ori. Un asemenea exerciţiu acţionează, pare-se, asupra spiritului său ca un balsam şi-i permite să-şi organizeze ziua de lucru. Ba i se întîmplă chiar ca şi în timpul zilei să audă un cuvînt cu o sonoritate ciudată sau comică, pe care-l reia şi-l pronunţă pe toate tonurile posibile. Mania lui îmi aminteşte de o întîmplare pe care o povestea Victor Eftimiu: un tînăr actor cu numele de Aquistapace voia să-l cunoască pe Mounet-Sully. După multe străduinţe, reuşise în sfîrşit să-i fie prezentat marelui tragedian înainte de spectacol în loja lui de la Comedia Franceză. Mounet nu-l prea luase în seamă şi tînărul nostru se retrăsese descumpănit cînd, deodată, se auzi strigat: „Aquistapace! Aquistapace! Aquistapace!…”. Reveni în goană, intră în lojă şi întrebă, fericit: „- M-aţi chemat, maestre? – Nu, domnul meu, îmi lucrez vocea: Aquistapace! Aquistapace!…

Multă vreme le-a împuiat capul prietenilor că scrie o carte cum nu s-a mai scris vreodată, o carte care avea să facă senzaţie şi care, ca majoritatea cărţilor, era inspirată de un fapt real. „Care anume?” îl întrebau amicii. „- Ei bine, cartea mea este un roman care începe aşa: Plecînd din Viena, uitase un buchet de violete în camera de la hotel. – Ei, şi pe urmă? – Pe urmă? Nimic. Urmează patru sute de pagini albe, care constituie fără îndoială partea cea mai interesantă a romanului. Daţi-vă seama ce construcţie romanescă am găsit! O frază care declanşează totul: după bunul plac al cititorului, cartea poate să fie o frescă de moravuri, o poveste de dragoste, un roman poliţist, o confesiune, un eseu politic ş.a.m.d. Cititorul inventează materia, dar asta cere bineînţeles un mare efort din partea lui, aşa cum se petreceau lucrurile şi cu cinematograful mut. Apoi un astfel de roman este o soluţie ideală: îl poţi scrie foarte repede, ba chiar poţi într-un an să compui mai multe cărţi de acest fel, n-ai probleme cu cenzura, nici cu corectura tipografică, poate să fie adaptat cu uşurinţă la radio şi la televiziune, nu-i irită pe critici, se citeşte uşor şi se traduce uşor etc.etc”. Explicîndu-şi proiectul se mai şi mira că editorii nu-l îmbrăţişează cu entuziasm. Peste cîţiva ani, a aflat că o asemenea „experienţă” fusese practicată de un umorist american, şi nu fără succes.

Mai tot timpul se amuză împreună cu nevastă-sa să stabilească asemănări fizice între persoane foarte diferite: o cîntăreaţă româncă de muzică uşoară are exact expresia unui celebru societar al Comediei Franceze, un chelner seamănă cu un ambasador străin, un academician cu o babă malefică din romanele lui Eugene Suè transpuse pe ecran. Intuiţia lui este rapidă şi sigură, asemănarea de necontestat. La bătrîneţe, suspină el uneori, voi deschide poate pentru a-mi distra amicii un „birou de imitaţii şi de asemănări”, aşa cum unii au un birou de dactilografiat şi copiat acte.

Pentru a ieşi din monotonia propriei identităţi, ar vrea adesea să-şi schimbe fizicul şi profesiunea. Este un alt aspect al imaginaţiei sale. Rîvneşte bunăoară să aibă chipul unui lup de mare olandez, cu pipă şi coleretă grizonantă, sau mutra respectabilă a unui maior britanic ieşit la pensie, cu mustaţă â la Alec Guinness. Ar fi dorit să fie saxofonist într-o mare formaţie de jazz care să cutreiere lumea; alteori s-ar bucura cel puţin să fie violonist în orchestra Operei din Viena şi să poată duce o existenţă tihnită de mic-burghez pe care nimeni şi nimic să nu-l poată lipsi de plăcerea de a citi ziarele pe un Zeitungshalter de lemn într-o cafenea de pe Kärtnerstrasse; cîteodată i-ar plăcea să fie librar, dar nu un librar inundat de cărţi, ci unul copleşit de tot felul de rechizite, colorate, felurite, bine mirositoare: dosare cu arc şi fără arc, bloc-notesuri, plicuri albe, galbene şi de pînză cerată, bibliorafturi şi clasoare, cămăşi de hîrtie şi translucide, stilouri, creioane, penteluri, bicuri, trasoare, hîrtii groase de ambalat sau fine pentru cadouri, agrafe, perforatoare şi capsatoare, mape de birou, calendare şi agende de toate mărimile şi pentru toate gusturile, ștanţatoare, ştampile şi tuburi cu lipici, litere adezive şi panglici de maşină de scris, cofrete de hîrtie şi plicuri de corespondență şi cîte şi mai cîte alte minunăţii. În sfîrşit, cînd îl năpădesc ambiţiile
sociale şi politice, se închipuie cardinal la Roma, trăgînd sfori subtile în conclav. Nu demult s-a identificat cu un personaj fictiv de pensionar de vreo şaptezeci şi cinci de ani, generalul de Trebizondè, care ar fi servit, chipurile, sub Weygand în armata Levantului şi ar fi îndeplinit şi misiuni diplomatice: un bătrînel ramolit şi veşnic furios, un moş Teacă cu vocea lui Gabin din ultimele filme, căruia, interpretîndu-l, îi împrumută ticurile şi maniile sale. Imaginaţia lui este vie şi se manifestă mai ales oral, căci în scris reflexele lui de funcţionar, obişnuit cu un anumit vocabular şi parametri exacţi de gîndire, o înlătură fără cruţare. Lipatti este un povestitor oral foarte amuzant, observa Tudor Vianu, în măsura în care fantezia şi darurile sale de imitator dau viaţă şi contur unei relatări. Inventivitatea lui, care se manifestă sub ipostaze diferite, de la imitaţie la farsă, vădeşte un fond psihic adesea copilăros, care şi-a păstrat intacte prospeţimea şi forţa. Şi dincolo de aceasta, o personalitate de actor de commedia dell’arte, care nu s-a putut împlini.

Dar o astfel de tonicitate este temperată de un substrat de melancolie, care cu vîrsta a devenit cvasi-permanent şi ale cărui motive sînt lesne de identificat: paradisul pierdut al copilăriei, sentimentul foarte acut al scurgerii timpului, amintirea femeilor iubite, a fiinţelor dragi care au murit, teama de suferinţa   fizică. O melancolie care, departe de a constitui un obstacol în viaţa lui activă, îi dă gravitatea necesară. De cînd a îmbătrînit, se duce uneori pe strada Povernei. Casa de la numărul 23 a rămas neschimbată, dar este acoperită cu o iederă de un verde lucios, iar florile şi stratul de merişor din faţa grilajului au dispărut. Pe poartă, o inscripţie „Nu intraţi, cîine rău” contrastează cu liniştea absolută din curte. Nu ştie cine locuieşte acum acolo. În fond nici nu are prea mare importanţă. Priveşte un trecut care este numai al lui. Iar trecătorii grăbiţi nu se uită la domnul acesta înalt şi adus de spate, cu privirea încă vie şi frumoasă, cu o mutră de boxer şi mersul domol, care a venit parcă în strada Povernei să-şi regăsească propria identitate. Lucrurile nu se opresc însă aici, de vreme ce acestei stări de tristeţe difuză şi mai curînd firească i se adaugă o anxietate generată în principal de incertitudinile pe care le-a trăit şi de greutăţile pe care a trebuit să le învingă. Optimismul lui se clădeşte astfel pe un fundal de angoasă, stăpînit şi controlat de raţiune, şi potenţat de stresul inerent ultimei sale profesiuni. Toate aceste componente corijează exuberanţa lui fundamentală, pe care mulţi au socotit-o adesea drept superficialitate.

Omul este înzestrat cu o inteligenţă remarcabilă care, structurată cartezian de şcoala franceză, a constituit principala sa unealtă în viaţă. Spiritul lui este sistematic şi clar, gîndirea sa ordonată, puterea de disociere evidentă, imaginaţia de idei fecundă, ceea ce i-a permis mai întîi să se afirme, mai tîrziu să se impună şi uneori să indispună. Este inteligent, dar nu totdeauna deştept, căci în viaţa de toate zilele poate să dea dovadă de multă candoare şi chiar de nepricepere. Ceea ce, în mod paradoxal, nu micşorează cu nimic spiritul lui de bun organizator. Cultura lui are limite. Multă vreme s-a redus la lecturi de strictă specialitate (filologie, estetică literară, filozofie, istorie) şi nu s-a lărgit prea mult cu trecerea timpului. Oamenii din generaţia lui sînt adesea mult mai instruiţi decît el. Nu este un spirit enciclopedic. Cu excepţia literaturilor franceză şi română, are cunoştinţe generale despre celelalte mari literaturi ale lumii. Nu l-a devorat pe Jules Verne la paisprezece ani, romanele poliţiste pe care le-a parcurs se pot număra pe degete, iar farfuriile zburătoare, filmele de „science-fiction” şi futurologia îl lasă rece. Nu-i place să cutreiere muzeele şi nici să facă turism cultural. Este nul în matematici, fizică, chimie, biologie, geologie și alte discipline exacte importante. Nu se pricepe să facă nici o reparaţie tehnică, oricît de mică, şi aparatele complicate îl cam sperie. A studiat cu plăcere greaca şi latina pe care le-a uitat, dar care i-au dat, cel puţin cînd scrie în franceză, musculatura necesară unui stil onorabil. Vorbeşte franţuzeşte ca un francez cult. Nu a învăţat însă engleza şi rusa, ceea ce a constituit un handicap în meseria de diplomat. Este așadar o minte plină de goluri, pe care cred că nici nu prea vrea să le completeze. Are o comoditate intelectuală care este la antipodul setei de cunoaştere şi care l-a împiedicat să devină un om de ştiinţă. Gîndirea lui, totodată abstractă şi intuitivă, îi permite în bună măsură să suplinească aceste grave lacune. Înzestrat cu o memorie excelentă, cîntă adesea după ureche, dar cîntă impecabil, ca un muzician şcolit.

Fiind inteligent, este şi ironic. În tinereţe era adesea violent. Cu vîrsta, a preferat ironia pentru a-şi domina interlocutorii. Ironia lui nu are niciodată un substrat de răutate sau de grosolănie. Ea îmbracă diferite modalităţi de expresie, printre care cu precădere o falsă naivitate, făcută din puţină maliţie şi multă distanţare. Dacă nu-i cunoşti bine felul de a fi, rişti să nu o sesizezi din primul moment şi să pici în plasă. Ironia lui a hrănit adesea mari momente ale negocierilor internaţionale şi, în general, partenerii ridiculizaţi nu i-au purtat pică, pentru că ironia ca şi inteligenţa lui nu au nimic vulgar sau perfid.

Este totodată un om bun, lipsit de invidie, care nu pregetă să facă bine în jurul lui. Prietenii şi colaboratorii, uneori oameni aproape necunoscuţi, găsesc la el un sfat sau un sprijin. Generozitatea, combinată cu deprinderea de a cheltui fără socoteală, îl transformă într-un om candid, bun de jumulit şi expus ca atare celor care vor să profite de el. Dacă există un dram de adevăr în teoria metempsihozei, apoi într-o viaţă anterioară el a fost cu certitudine elefant, un elefant mare şi lesne de păcălit din savana africană.

Fratele său avea accese nejustificate de zgîrcenie; în schimb el este exagerat de grijuliu cu obiectele care-i aparţin. Îşi păstrează, de pildă, îmbrăcămintea nouă o lungă perioadă de timp neatinsă şi se decide cu greu s-o folosească. Apoi, cînd un costum îi place şi se obişnuieşte cu el, îl uzează fără cruţare pînă la scoaterea lui din folosinţă. Tot aşa, faţă de lucrurile din casă are purtări contradictorii, neglijenţa sau atenţia faţă de ele alternînd după cum i se năzare.

În muncă, dar şi în viaţă, îi place ordinea. Nu poate trăi fără să aibă un program, să ştie ce are de făcut azi, mîine, peste o săptămînă, peste o lună, peste un an. Imprevizibilul şi improvizaţia îl neliniştesc, îl indispun, îi reduc capacitatea de acţiune. Trăieşte în permanenţă cu o agendă la îndemînă, pe care o consultă cu rost şi fără rost, notîndu-şi în ea activităţi reale sau posibile. Îi place să considere viitorul ca pe un spaţiu cunoscut şi organizat cu mult timp înainte. Nu poate trăi fără să ştie ora exactă sau temperatura exterioară a aerului şi are în acest scop termometre şi multe ceasornice care trebuie să meargă exact.

Pe de altă parte are gustul perfecţiunii. Proiectele pe care le iniţiază, textele pe care le redactează, corespondenţa pe care o face, chiar şi un obiect neînsemnat pe care-l ambalează – totul trebuie făcut cu grijă, precis, frumos, fără greşeli. Meticulozitatea lui frizează uneori mania. De aici desigur şi gustul constant pentru rechizitele de calitate, care-i dau o stare de bună dispoziţie şi-i ordonează, pare-se, felul de a munci. Pe un plan mai elevat, este exigent în tot ceea ce face şi se cheltuieşte adesea mai mult decît este necesar.

Este totodată un om excesiv. Îi place să spună – şi poate că lucrul e adevărat pentru el – că nu există plăcere decît în exces. În tot cazul, excesul îl defineşte pe deplin. În activitatea lui profesională, ca şi în viaţa particulară, este căşunat şi pasionat, adică la antipodul rutinei şi al blazării. Dacă un asemenea comportament este justificat şi chiar recomandabil pentru marile aventuri ale spiritului sau pentru acţiuni de o însemnătate reală, el este poate mai puţin potrivit în viaţa de toate zilele. Dar cum să-i ceri cuiva să se înflăcăreze pentru treburile importante şi să fie nepăsător faţă de cele mărunte? Cînd îi place o mîncare, omul nostru mănîncă pînă ce cade bolnav; o colonie preferată se împuţinează la repezeală, ca şi lamele de ras; săpunurile şi spuma de bărbierit se topesc văzînd cu ochii; totul trebuie să fie în jurul lui din abundenţă şi din abundenţă cheltuit. Elefantul african trăieşte pe picior mare.

Egoismul lui, care în general se menţine în limite normale, îmbracă uneori forme care contrastează flagrant cu generozitatea de care dă dovadă. Nu este mişcat decît de ceea ce-l atinge pe el şi pe ai săi, şi în primul rînd pe el. Suportă cu greu să fie bolnav şi pentru a ieşi cît mai repede dintr-o asemenea stare apelează la doctori şi mai ales la o farmacoterapie energică. Este adesea un bolnav ipohondru. Nenorocirile din jur îl lasă mai curînd indiferent. Un taifun în Pacific, o catastrofă aeriană, o epidemie care seceră multe vieţi omeneşti sau chiar moartea unui cunoscut sînt percepute gnoseologic şi nu emotiv. Distanţarea lui faţă de asemenea evenimente te face să crezi că parcă e făcut din stofa „străinului” lui Camus. În schimb, o pagină dintr-un mare autor sau un spectacol de calitate îi smulg cu uşurinţă lacrimi. Este în mod evident mult mai sensibil la frumos decît la bine şi rău, purtarea lui ilustrînd parcă formula nietzscheeană potrivit căreia universul nu se justifică decît ca fenomen estetic.

Are oroare de tot ce este artificial şi sofisticat. Nu s-a putut apropia niciodată de oamenii care se dau în vînt după ultima teorie la modă sau se exprimă alambicat şi pretenţios pentru a-şi acoperi lipsa de idei. Snobismul intelectual îi este străin. Îi face chiar plăcere să dezumfle, cînd poate, discursul unui interlocutor pedant. Îl încîntă în schimb oamenii simpli, fie că sînt sau nu produsul unei culturi desăvîrşite, căci dialogul cu ei este totdeauna firesc şi reconfortant, ca o întîlnire cu natura.

Îi place viaţa luxoasă. Vanitatea sa specific grecească postulează o astfel de existenţă: restaurante cu un personal care să-l recunoască, să-l servească cum se cuvine şi căruia să-i dea bacşişuri mari, hoteluri de lux, cu apartamente şi nu cu camere meschine, automobile confortabile. Poate trăi şi modest, aşa cum i s-a întîmplat adesea, dar nu e cu adevărat mulţumit decît dacă persoana sa iese din anonimat şi se bucură de consideraţia publică. De aceea, ca şi francezii, are cultul distincţiilor şi este tare amărît cînd, cu un prilej sau altul, autorităţile uită să-l decoreze. Pe de altă parte, e suficient ca cineva, bărbat sau femeie, să-l laude, să-i evidenţieze personalitatea şi însuşirile, ca încîntarea lui să atingă cote înalte. Slăbiciunea lui este în fond comună majorităţii oamenilor, de vreme ce linguşirea este viciul cel mai răspîndit şi mai uşor acceptat.

Gusturile lui culinare cuprind preferinţe disparate. Iubeşte bucătăria franceză de la Paris la Lyon, ca şi mîncărurile simple, ţărăneşti, pe care le-a îndrăgit în copilărie. După o viaţă diplomatică în care a fost nevoit să suporte tot felul de experienţe gastronomice, o fasole bătută sau o mămăligă cu iaurt şi cu ceapă îi provoacă satisfacţiile cele mai sigure. Are însă oroare de usturoi, care i se pare că miroase a gaz metan, ca şi de miere, a cărei fluiditate lipicioasă îl enervează la culme. În schimb dulciurile de tot soiul sînt pentru el o ispită permanentă. Îi plac unele alcooluri tari, aperitive sau digestive – ţuica, vodca, linţura, palinca, framboise sau williamine. Vreme de aproape patruzeci de ani, a gustat toate felurile de tutun – englezesc, franţuzesc, grecesc, american -, a fumat pipă, ţigarete şi ţigări de foi, mari, mici şi mijlocii, şi nu s-a lăsat de această patimă ticăloasă decît din necesitate. Eleganța sa vestimentară nu e bătătoare la ochi. Preferă cravatele simple şi cosmetica franţuzească şi englezească „for men”. Nu ştie să conducă automobilul şi nici n-a mers vreodată bine pe bicicletă. Nu e vînător, nici pescar, nu face schi, nu joacă tenis, nici şah, nu dansează. Cînd era licean a făcut echitație, scrimă şi a jucat ping-pong, discipline pe care le-a abandonat devreme. Merge pe jos mai mult din necesitate medicală. Nu-i place frigul, nici ploaia, iar vîntul îi sporeşte anxietatea şi proasta dispoziţie. Iubeşte vara cu zilele şi nopţile ei calde.

Gusturile sale literare şi artistice nu au variat foarte mult cu timpul. Îi place să-şi regăsească periodic scriitorii, compozitorii, pictorii, interpreţii preferaţi, nedorind să exploreze alte teritorii. Fiecare receptare este o redescoperire şi operele dragi călătoresc în el altfel de fiecare dată. Obligaţiile sale profesionale de universitar l-au apropiat de timpuriu de veacul al XVIII-lea francez, pe care-l cunoaşte în detaliu. Dintre filozofii Luminilor, a rămas legat de Diderot, de insesizabilul şi fascinantul Diderot.   I-a studitat materialismul şi ateismul, ideile politice, morale şi estetice, a scris adesea despre el şi l-a prezentat cu pasiune tineretului în anii în care preda la Universitate. O pagină din Nepotul lui Rameau sau din Jacques Fatalistul îi provoacă de fiecare dată aceeaşi emoţie intelectuală. A doua mare pasiune este Stendhal. Este veşnic sedus de tumultul şi gentileţea vieţii lui Henry Beyle, de jocul pasiunilor şi al raţiunii, de modernitatea spiritului său, de uriaşa lui artă de romancier. Reciteşte Mînăstirea din Parma sau Viaţa lui Henry Brulard cu o delectare care sporeşte pe măsură ce stările sale sufleteşti se apropie de ale consulului de la Civitta-Vecchia. Dintre români, Caragiale i-a rămas la suflet. Îi plac îndeosebi Schiţele şi Momentele, La Hanul lui Mînjoală şi Kir Ianulea. Le-a tradus, le-a cercetat toate articulaţiile, s-a străduit să le găsească echivalenţele cele mai potrivite în franceză, le-a iubit şi a rămas subjugat pe vecie de forţa şi simplitatea lui Nenea Iancu, acest autor sentimental care-şi ascundea bunătatea sub carapacea rîsului. Recent, l-a descoperit pe Gabriel Garcia Marquez şi crede, pe bună dreptate, că Un veac de singurătate este unul dintre marile romane ale lumii. Vede în Marguerite Yourcenar, cea din Memoriile lui Hadrian, un remarcabil moralist clasic. De la o vreme, lecturile sale curente se îndreaptă spre analizele şi memoriile politice contemporane, cînd nu se opresc la amintirile vreunui actor sau cineast. Astfel, consideraţiile lui Kissinger şi Willy Brandt, Nixon sau Pompidou stau în biblioteca sa alături de confesiunile lui Bunuel sau ale Marlenei Dietrich.

Pasiunea lui pentru cinema – maladie contractată în timpul copilăriei – nu s-a atenuat cîtuşi de puţin cu vîrsta. Este un consumator nesătul de filme româneşti şi străine, bune şi rele, vechi şi noi. Vede, ca şi Aragon, în iubirea pentru cinematograf o speranţă de a putea, cu fiecare film, reîncepe viaţa. A fost uneori ispitit să facă cronică de film, dar în fața stilului gogorițos al criticii de azi s-a lăsat păgubaş. În muzeul lui secret stau, fără riscul de a fi detronaţi, trei creatori cu care are afinităţi temperamentale şi estetice: Bunuel, Orson Welles şi Fellini. A păstrat pentru cinematograful mut o admiraţie care nu face decît să crească cu timpul. Nu se pricepe prea bine la pictură, dar este subjugat de impresioniştii francezi. La Orangerie există un portret al lui Wagner pictat de Renoir, pentru care s-ar compromite furîndu-l. În muzică, a rămas din copilărie cu o veneraţie pentru Bach, Beethoven, Brahms şi Wagner. Dar preferatul său rămîne Mozart, Mozart oricît şi oricînd. Opera, pe care a frecventat-o de copil, îi provoacă un sentiment de plăcere şi de ridicol pe   măsura   discordanţei   frecvente   dintre absurditatea libretto-ului şi frumuseţea partiturii muzicale. În stilul „bel canto” îi iubește pe Verdi și pe Rossini și ascultă adesea corul din Nabucco sau aria lui Don Basilio despre calomnie. Jazz-ul vechi american, de la Dixieland la Duke Ellington, Sidney Bechet, Count Basie, Benny Goodman şi Armstrong, l-a cucerit de multă vreme, coexistînd paşnic la el acasă cu Brassens, Montand, Trenet şi Edith Piaf.

Părerile lui despre interpretarea clasicilor contravin tendinţelor actuale exprimate de o generaţie care vrea să inoveze cu orice preţ. Marile creaţii clasice – crede el – trebuie servite cu umilinţă şi cu rigoare. Nu ne este permis să facem ce vrem cu ele, de dragul aşa-zisei actualizări. A scoate praful de pe o operă dramatică din veacul al XVII-lea, de pildă, nu înseamnă s-o joci pe patine şi s-o „modernizezi” prin tot soiul de scălîmbăieli; înseamnă a extrage pur şi simplu toate implicaţiile pe care le oferă textul, în contextul lui natural, adică cel istoric. Rigoletto transpus în lumea racket-ului din Chicago poate amuza, dar nu convinge. De asemenea, a o obliga pe Mița Baston, caracterizată de Caragiale drept „curăţică”, să-şi spele jegul de pe picioare într-un lighean dubios este un gest naturalist cras care nu aduce nimic nou şi pe care Nenea Iancu săracu’ l-ar fi taxat de moftologie. Actualitatea clasicilor este posibilă şi necesară, în măsura în care regizorii şi interpreţii reuşesc să redea din creaţiile trecutului semnificaţiile pe care ele le conţin şi nu altele care le sînt străine. Actorii contemporani joacă modern, iar însuşi jocul lor este o garanţie că piesa nu va avea un aer de vetustate. Hamlet interpretat odinioară de Nottara şi cel jucat azi de Ştefan Iordache nu mai sînt, în mod obiectiv, acelaşi lucru. Regia şi interpretarea pot moderniza spectacolul, fără să fie nevoie de tot felul de soluţii exhibiţioniste şi de căutări forţate, printre care, bunăoară, transplantarea operei în epoca noastră. Oamenii secolului XX pot înţelege foarte bine tragedia lui Othello în contextul ei istoric, aşa cum a conceput-o Shakespeare, adică cu costume de epocă, cu decor de epocă şi cu respectarea deplină a textului. Nu e nevoie să facem din Othello un magnat din Wall Street, din Iago un mic bancher invidios, iar din Desdemona moştenitoarea ingenuă şi blondă a unui mare fermier texan… La noi, ca şi peste hotare, regizorii sînt, din păcate, deseori orbiţi de un teribilism dăunător interpretării corecte a clasicilor. Sub pretextul că vor să treacă cu aspiratorul peste paginile textului, ei îşi permit tot soiul de licenţe şi de inovaţii de prost-gust, adesea scatologice, fac psihanaliză şi expresionism unde nu este cazul şi merg chiar pînă la amputarea masivă a textului. Karajan sau Celibidache ar putea oare să interpreteze simfonia a IlI-a de Brahms fără andantele din partea a doua? „Trebuie să slujim muzica, nu să ne slujim de ea”, obişnuia să spună Dinu Lipatti. Principiul este valabil pentru toate artele, în măsura în care, iubind opera pe care vrem s-o interpretăm, tălmăcim cu fidelitate intenţiile autorului şi nu i le împrumutăm, vrînd-nevrînd, pe ale noastre. Dar la urma urmei trebuie să ştim ce urmărim: dacă vrem să realizăm un spectacol a cărui frumuseţe modernă să rezulte din unitatea şi autenticitatea stilului sau dacă vrem doar să se vorbească cu orice chip de originalitatea şi îndrăzneala soluţiilor noastre de regie. În sfîrşit, prezenţa clasicilor în cultura contemporană nu trebuie să se reducă la pretexte de regie. Shakespeare sau Moliere nu pot deveni cobai. E nevoie de prezenţa lor în repertoriul permanent al marilor teatre, după cum concertele nu se pot lipsi de Bach, de Mozart, de Beethoven, de Brahms sau de Wagner. Sînt valori perene care permit o largă şi permanentă educaţie estetică a publicului şi fără de care nu poţi trăi decît greu şi urît.

Cu toată firea sa de om curios şi extravertit, ştie să păstreze un secret şi să acţioneze cu discreţie într-o problemă sau alta, însuşiri de altfel indispensabile pentru un diplomat.

Este sensibil la soarta tainică a lucrurilor, care se supun orbeşte voinţei oamenilor şi, mai presus de aceasta, hazardului. Ele circulă dintr-o ţară în alta, cutreieră uneori continente, trăiesc în casele unor oameni necunoscuţi a căror existenţă nici măcar nu o puteau bănui cînd s-au născut, de multe ori le supravieţuiesc, alteori mor repede în indiferenţa generală. Oamenii pot fi conştienţi de viaţa care le-a fost hărăzită, o pot accepta sau încerca s-o schimbe. Obiectele nu o pot face, ele îşi suportă cu stoicism destinul, deşi poartă în ele priceperea şi pasiunea oamenilor care le-au zămislit. Se nasc, trăiesc şi mor pe tăcute. Obiectele sînt partea nefericită şi resemnată din noi.

Este fidel în mai toate manifestările vieţii. Statornicia se împleteşte de altfel foarte bine la el cu comoditatea şi tabieturile. Are un număr mic de prieteni pe care nu ar vrea pentru nimic în lume să-i schimbe, să-i piardă sau să-i înmulţească. Este fericit cînd îi întîlneşte, dar poate trăi fară să-i vadă lungi perioade de timp, iar sentimentele lui faţă de ei nu se alterează. „Ochii care nu se văd se uită” este o zicală care nu i se potriveşte. Îi regăseşte totdeauna cu aceeaşi bucurie şi reia dialogul de unde l-a întrerupt. Îşi iubeşte prietenii în chip dezinteresat, făcîndu-le, cînd poate, servicii şi neaşteptînd din partea lor un tratament similar. Le scuză defectele şi le motivează greşelile, chiar cînd este conştient că ei nu o merită. Îi place să se amuze şi să bîrfească împreună. Doreşte să-i regăsească mereu aceiaşi şi să discute cam despre aceleaşi lucruri. Repetiţiile nu-l supără, dimpotrivă îi sporesc buna dispoziţie. Îi imită adesea, în prezenţa sau în lipsa lor, ceea ce constituie forma cea mai amicală de a-i vorbi de rău. Îi vede totdeauna în acelaşi fel, chiar cînd îl dezamăgesc. Trebuie ca motivul supărării să fie prelungit şi puternic pentru ca prietenia pe care o purta cuiva să se irosească şi să fie înlocuită de o afabilitate ironică. Astfel de cazuri sînt cu totul excepţionale. Elefantul african nu este rancunier şi e gata să ierte sau să treacă cu vederea o nemulţumire pentru a se putea juca din nou cu amicii săi. Nu face teorii despre prietenie, dar este prieten, în sensul în care acest sentiment înseamnă o afecţiune permanentă, naivitate, dăruire şi distanţare.

Adeziunea lui politică vădeşte aceeaşi fidelitate. A intrat, după 23 august în Partidul Comunist Român cu entuziasm şi sinceritate, fiind hotărît să părăsească centru totdeauna lumea în care se născuse. Unii au văzut pe-atunci în acea adeziune un act de oportunism, luîndu-i vanitatea drept nesinceritate. A fost pedepsit pe nedrept şi a suferit foarte tare să constate că oamenii către care se îndreptase cu mîinile curate îl respingeau şi-i născoceau tot soiul de culpe. Era vremea în care etichetele infamante se fabricau la repezeală. Timp de treisprezece ani cît a stat în afara partidului, s-a considerat tot membru de partid. A avut tăria să meargă mai departe şi să dovedească, prin fapte, onestitatea sa politică şi sinceritatea opţiunii sale, care nu putea varia după cum bătea vîntul. A fost ani de zile plecat peste graniţă în ţări ispititoare pentru foarte mulţi. Băiatul de bani gata de dinainte de război era imunizat la asemenea tentaţii şi Ie-a rezistat fără nici un efort sau merit. Cu timpul, pe măsură ce se acumulau greşelile ireversibile săvîrşite de Partidul Comunist Român şi de conducătorii săi, a căpătat distanţarea care i-a permis să distingă între filozofia marxistă şi „socialismul real”, condamnat la eşec. Continuă să creadă însă că, cel puţin pînă acum, materialismul dialectic oferă cea mai logică şi mai coerentă explicaţie despre natură și societate.

Mai crede că iubirea de ţară nu poate fi apanajul unui anumit grup social, ci este mai curînd o chestiune de fibră morală şi intelectuală. Pentru el, ţara este o stare cenestezică permanentă: este aerul dulce şi mirosind a praf, ca nicăieri în lume, din nopţile verii bucureştene, este natura românească şi felul de a vorbi al oamenilor, este oraşul în care s-a născut sau, bunăoară, plînsul care-I podideşte cînd vede tricolorul ţării înălţîndu-se la o competiţie sportivă internaţională, sînt tabieturile sale şi multe alte lucruri mici şi mărunte de neînlocuit. Iubirea lui de ţară este în fond fidelitatea faţă de el însuşi. Cînd eşti înzestrat cu o asemenea statornicie, suporţi infinit mai bine prostia unora şi răutatea altora, ştii mai bine ce eşti şi încotro te îndrepţi. Munca, patriotismul şi adeziunea la ideile de stînga i-au modelat personalitatea şi au dat un sens existenţei sale. Politica a devenit astfel modalitatea cea mai gravă a fidelităţii sale.

Femeile nu au încetat să joace în viaţa lui un rol important şi i-au dat prilejul să fie fidel faţă de diversitatea lor, adică inconstant. De copil a fost obsedat de frumuseţea trupului feminin. A rămas un adolescent care a păstrat de-a lungul vieţii o curiozitate intactă. S-a îndrăgostit la repezeală, cu înflăcărare şi fără discernămînt, de femeile frumoase pe care le-a întîlnit şi chiar de unele mai puţin frumoase, care aveau, în închipuirea sa, un anumit farmec. Blonde, brune şi roşcovane, naturale sau vopsite, femei înalte sau   mai scunde, femei gracile sau puternice i-au plăcut deopotrivă, indiferent de statutul social, de meseria sau de nivelul lor intelectual. A evitat, ce e drept, să se îndrăgostească de nevestele prietenilor, chiar dacă era tentat s-o facă. Este şi-acum invidios pe orice bărbat care este însoţit de o femeie frumoasă şi pe care el nu o poate cuceri. A confundat toată viaţa iubirea-pasiune cu iubirea-fizică şi nu i-a plăcut să se îmbarce în aventuri sentimentale din care farmecele fizice ale partenerei să lipsească. Iubirile sublimate îi sînt străine şi crede, în mod greşit, că ele nu sînt bune decît în literatură pentru a hrăni povestea Eloizei şi a lui Abelard sau scrisorile Călugăriţei portugheze. Cu unele excepţii, temperamentul său de o deplorabilă facilitate meridională reduce, din păcate, iubirea la contactul, mereu nou, dintre două epiderme. O asemenea concepţie vulgar epicureană despre dragoste a constituit călcîiul lui Ahile al elefantului nostru, care a avut de suferit toată viaţa de pe urma vagabondajului său erotic. În funcţie de interesele şi mai ales de calitatea partenerelor, legăturile lui s-au soldat cu eşecuri multiple, care s-au datorat în principal lipsei lui de selecţie. S-a însurat de patru ori, nefiind fericit decît a patra oară. Cu vremea, pare să fi dobîndit mai multă înţelepciune, deşi nu se poate în nici un chip abţine să se uite după femei, pe care nu încetează să le găsească sau frumoase sau atrăgătoare sau cel puţin interesante şi avînd „un nu ştiu ce”… Cînd o asemenea purtare îi sare prea mult în ochi soţiei sale, el se justifică cu candoare: „Ştii, are ceva din tine!” A evitat pînă acum să devină un bătrîn libidinos în toată puterea cuvîntului, dar nici mult nu mai are, dacă inteligenţa şi distanţarea cu care l-a înzestrat natura nu-l vor feri de o asemenea degradare. Jocul imaginaţiei sale, care este încă viu, îl va salva poate din această ananghie, de vreme ce, asemenea lui Archibald de la Cruz, eroul lui Bunuel, va fi mult mai comod pentru el şi mai bine pentru respectabilitatea sa socială să-şi închipuie noi aventuri sentimentale decît să le aibă cu adevărat.

Natura îi este aproape mai ales prin animale. Iubeşte în special cîinii, pisicile, caii şi, deşi ştie că nu e cu putinţă, îşi doreşte să aibă numai pentru el un pui de felină, indiferent de specie – leu, tigru, jaguar, leopard sau panteră. În general, găseşte în frecventarea puilor de animale o încîntare copilăroasă pe care nimic nu o poate egala. Cîinii şi pisicile îi sînt companioni de o fidelitate absolută, superioară celei umane. Îl emoţionează suferinţa animalelor pe care sofia sa caută totdeauna s-o aline. Nu a priceput multă vreme de ce mila sa mergea doar către acele specii care puteau emite, într-un fel sau altul, un strigăt de durere. Roger Caillois i-a explicat odată că nu sîntem sensibili la durerea animalelor sau a insectelor care nu-şi pot manifesta sonor suferinţa. Cine se Înduioşează într-adevăr de durerea unui gîndac strivit de o talpă indiferentă sau de zvîrcoleala unui peşte în undiţa călăului său? E suficient însă ca un viţel sau un cîine, de exemplu, să geamă de durere ca să ne simţim implicaţi. Recunoaştem în acest semnal semnalul pe care noi înşine îl emitem în împrejurări similare şi ne emoţionăm; simpatia noastră faţă de fiinţa care suferă ia naştere imediat. Iubeşte toate animalele, frumoase sau urîte. Preferă adesea cîinii corciţi celor cu pedigree, spre deosebire de parveniţii care nu acceptă să aibă decît animale de rasă şi nu încetează să huiduie şi să azvîrle cu pietre în javrele vagabonde. Nu poate suferi, pe de altă parte, concepţia utilitară pe care unii, şi în special ţăranii, o au despre animale, care merită să fie iubite doar atîta timp cît dau produse folositoare omului sau îl servesc într-un fel oarecare. Se înfurie de asemenea cînd aude în jurul lui că o casă cu copii nu trebuie să aibă animale, din motive, pare-se, de igienă. Crede că a fi cu adevărat civilizat şi uman înseamnă a iubi şi animalele. Copiii trebuie educaţi de mici în dragostea de natură şi de vietăţi, altfel ei vor rămîne nişte animale de-naturate, adică scoase din natură. Îi sînt dragi toate peisajele naturale – marea şi muntele -dar preferă parcă dealurile şi pădurile copilăriei, mai blînde şi mai liniştitoare. Cu toate că a trăit multă vreme la ţară, a rămas un citadin şi resimte o mare delectare să-şi petreacă timpul la o cafenea sau la o grădină de vară. Este de preferinţă sedentar, deşi îi place vacanţa ca mijloc de refacere a forţelor.

Ideile sale religioase sunt inexistente. Chiar şi în adolescenţă era indiferent în materie de credință. Aparține acelei categorii de români care văd în practicile bisericeşti un ansamblu de cutume tradiţionale din care nu emană nici o emoţie. Pentru el preotul ortodox din mediul rural este un ţăran învăţat, cu nevastă, copii şi acareturi; bisericile, mirosind plăcut a ceară şi tămîie, un loc în care oamenii se adună pentru a practica obiceiuri înrudite cu folclorul. Crede de altfel că, spre deosebire de sufletul slav, acest neam mai realist şi mai pragmatic nu a extras din ortodoxie o mistică şi o metafizică. Cu câteva admirabile excepţii care confirmă regula (Blaga, Voiculescu, Eliade), literatura noastră se axează pe două mari dominante: istoria şi natura. Ceea ce face – între paranteze fie spus – atît de anevoioasă transplantarea ei în alte limbi. Într-o astfel de operaţiune se iroseşte mai totdeauna specificul ei legat mai mult de expresie decât de idei. Materialismul mecanicist al secolului al XVIII-lea francez şi materialismul dialectic şi istoric l-au condus repede de la scepticism la ateism. Nu crede bineînţeles în nemurirea sufletului, raliindu-se agumentării dragului său Diderot, care spulbera iluziile mareşalei de Broglie asupra vieţii viitoare: „Dacă credeţi că vom vedea, cînd nu vom mai avea ochi; că vom auzi, cînd nu vom mai avea urechi; că vom gîndi, cînd nu vom mai avea cap; că vom iubi, cînd nu vom mai avea inimă; că vom simţi, cînd nu vom mai avea simţuri; că vom exista, cînd nu vom mai fi niciunde; că vom fi ceva, fără întindere și fără loc, atunci sînt de acord cu viaţa viitoare.”

Moartea nu-l preocupă în mod deosebit şi nu-l mspăimîntă decît în măsura în care ea riscă să fie precedată de suferinţa fizică şi de degradarea trupului. Speră totuşi că lucrurile se vor petrece relativ ușor şi că trecerea de la existenţă la nefiinţă va fi un moment lesne de depăşit. Îi place în această privinţă să-l citeze adesea pe Stendhal: „Moartea pentru majoritatea oamenilor este un cuvînt aproape lipsit de sens. Suferi, eşti uimit de senzaţiile stranii care survin, şi deodată nu mai suferi, a trecut totul, ai murit. Aţi trecut vreodată cu vaporul pe sub podul Saint-Esprit, pe Ron, lîngă Avignon? Toată lumea vorbeşte de el din vreme şi cu multă spaimă; în sfirşit îl ai în faţă la o anumită distanţă, dar deodată vaporul e luat de curentul apei şi într-o clipă vezi podul în urma ta…”. Sentimentul morţii nu-i prilejuieşte prin urmare mari stări de anxietate. Ceea ce-l chinuie cu adevărat este faptul că nu va lăsa după el nici o urmă puternică, nici o faptă, şi nici măcar o progenitură care să-i perpetueze, o vreme, amintirea. Uitarea care se va aşterne peste numele lui este o sursă de amărăciune, generată în fond de conştiinţa că, în tot ceea ce a înfăptuit, nu a putut atinge culmile desăvîrşirii”.

 

 

 

 

„Democratia originală” interbelică

FullSizeRender.jpg

Termenul de „democratie originală” pentru România nu a fost inventat după Revolutie. L-am regasit, spre exemplu, in volumul publicat de Matei (Mattei) Dogan, in 1946, la Bucuresti, volum intitulat „Analiza statistică a ‘democratiei parlamentare’ dinRomânia”.

M-a intrigat, mai intâi, anul aparitiei – 1946, anul alegerilor trucate de după Razboi. Am crezut ca este o carte scrisă de un propagandist al regimului comunist sau de un reprezentant al partidelor istorice. Mi-am adus aminte apoi că intâlnisem numele lui Dogan in referirile la elitele politice, la „mandarinii Europei occidentale”, in lucrări de sociolologie politică franceză. Am aflat apoi că Mattei Dogan, decedat in 2010, sociolog francez de origine română fusese ales, in 1992, si membru de onoare al Academiei Române.

Cartea pe care vi-o prezint a fost scrisă de el la vârsta de 26 de ani. Probabil o teză de doctorat? Ea are si un amplu rezumat in franceză. Este cea mai documentată analiza a sistemului electoral interbelic pe care am citit-o. O analiză foarte critică. Insotită de zeci de tabele si grafice.

După expunerea sistemelor elctorale arhaice si discriminatorii de până la primul război mondial, Dogan examinează noile scheme electorale precum si rezultatele voturilor din cele 11 operatiuni electorale inter-belice. Asa cum arată el, pentru acea perioadă, „mecanismul democratiei românesti este redat lapidar de cuvintele lui Petre Carp: ‘Dati-mi puterea si vă dau parlamentul. După ce factorul constitutional (Regele, n.n.) insărcina un partid politic sau o grupare politică cu formarea guvernului, acesta ‘facea’, după câteva săptămâni, alegeri parlamentare si intotdeauna obtinea, in aceste alegeri, majorităti covârsitoare, astfel incât partidul de la guvernare reusea intotdeauna sa-si formeze in parlament o majoritate a sa, guvernamentală. Regulile clasice ale parlamentarismului după care guvernul trebuie să fie o emanatie a parlamentului au fost inversate in aplicarea principiilor democratice in România, unde parlamentul este expresia guvernului. In practica electorală românească nu s-a intâmplat niciodată ca guvernul sa fie pus, in alegeri, in minoritate”.

„Rotativa guvernamentală”, pentru acea perioadă, arată minunat. Spre exemplu, PNL, fiind in opozitie, a obtinut la alegerile din 1920 6,8% din voturi; in 1922, fiind la guvern, obtine 60,3%. In 1926, in opozitie, obtine 7,3% dar in 1927, fiind la guvernare, obtine 61,7%. In 1928, in opozitie, obtine 6,5%, in 1931, la guvern, obtine 47,5%. In 1932, in opozitie, obtine 13,6% iar in 1933 obtine, la guvern fiind, 51% (pag. 28). Nu e minunat cum functiona democratia românească inter-belică?

Dogan prezintă si sistemul zestrei guvernamentale, functionarea primei majoritare, evolutia voturilor pe judete si pe regiuni istorice. Sunt analizate prezenta la vot, initiativele legislative vs proiecte de legi venite de la guvern, situatia intrebarilor, interpelărilor parlamentare, participarea la dezbateri (inclusiv falsificarea listelor de prezentă!), cvorumuri, lipsa dialogului politic intre majoritate si opozitie, votul de partid, activitatea de control a parlamentului (foarte firavă).

Concluzia autorului este aceea că pentru perioada inter-belică, se  poate vorbi de „originalitatea democratiei aplicate românesti” (p.108), caracterizată printr-o „rotativă guvernamentală in formă parlamentară”.

De aceea, afirmă Dogan, la finalul analizei sale, bazată pe cifre amănuntite, „nu se poate sustine ca in România in perioada dintre cele două războaie mondiale a existat un autentic regim democratic” (p.110).

Atrag incă o dată atentia criticilor mei de pe forumuri că nu eu am afirmat aceste lucruri. Eu doar le-am readus in atentie, stiind că această carte nu va fi republicată.

 

 

 

Se apropie alegerile; sa invatam din experienta inaintasilor liberali

 

FullSizeRender copy 4.jpg

Mitul democratiei si modelului absolut al capitalismului interbelic s-a dezvoltat, dupa Revolutie, prin raportare la perioada comunista dar si ca urmare a unor frustrari legate de perioada de tranzitie ce a urmat. Cred insa ca nu trebuie vazute lucrurile din trecut doar in culori roz. Iata un exemplu: alegerile din 1922 in judetul Arges. Documentul pe care il prezint a fost redactat, in urma alegerilor, de catre Organizatia Partidului Taranesc din judetul Arges.

Contextul era specific perioadei interbelice. Guvernul Take Ionescu fusese indepartat prin vot de cenzura, iar Regele l-a insarcinat pe seful Partidului Liberal, Ionel Bratianu, cu formarea noului guvern. Deoarece liberalii nu aveau decat vreo 7-8 membri in Parlament (la alegerile din 1920, liberalii obtinusera doar 10% din voturile pentru Camera), era nevoie sa se creeze noua majoritate pentru noul „guvern al meu”. Asa incat s-a purces la „organizarea” noilor alegeri , intr-un interval de doua luni (ianuarie-martie 1922). Cred ca nici macar dl Blaga nu putea sa faca o organizare atat de rapida. Sigur, documentul se refera doar la situatia din judetul Arges dar ea poate da sugestii pentru o organizare, la nivel national, de catre liberali, in acest an. Oricum exista traditii minunate. Cel putin asa rezulta din declaratiile publicate in acest volum. E adevarat, e nostim faptul ca taranistii candidau sub semnul electoral Secera. In ceea ce-i priveste pe liberali, sunt consemnate interventiile noilor autoritati („din primele zile, prefectul a afisat o ordonanta prin care interzice orice atacuri impotriva guvernului…”p.47), teroarea din campania electorala, bataile cu parul („..ii facea semnul secera pe spatele hainei cu creta si cand iesea afara din local il luau in primire batausii care se plimbau cu batele la spate pe ulitele subsectiei…”, p.75), sute de arestari pentru intimidare, concentrari in armata pentru simpatizantii taranisti, impiedicarea delegatilor taranisti de a participa in birourile de vot, implicarea pentru prima data a armatei si a magistraturii in „stabilirea” rezultatului alegerilor, dezinformari („Fata de infrangerea suferita la Senat in toata tara, taranistii si-au retras candidaturile de la Camera si nu mai candideaza nicaieri” – anunt fals atribuit taranistilor, p.107).

Remarcabila mi s-a parut insa pozitia unui judecator, presedinte al unui birou electoral, care, vizitand un deputat taranist in celula in care fusese arestat, ii spune ca el nu poate concepe ca „o turma de inconstienti sa decida soarta tarii” (p 123), adaugand un panseu memorabil despre batausi – „daca ei nu sunt prevazuti in lege, sunt in schimb in obiceiul pamantului”.

In perioada aceea inca nu exista Curtea Constitutionala care sa schimbe, sub presiunea liberalilor, sistemul alegerilor conform noilor interese ale acestora.

Un nou membru al familiei

20160502-110729.jpg

Se numește Alfi. Are trei luni si este un nou membru al familiei noastre. . Nu are pedigree dar e foarte inteligent. Este pentru prima data la Cornu si ia contact cu o lume care il sperie. Diverse animale mai mari decât el, iarba înalta, sunetele păsărilor, mierle si vrabii care trec in zbor razant. Se agata de noi dar încet, încet, începe sa exploreze singur. O lume pe care trebuie sa o cucerească dar mai întâi trebuie sa o cunoască. Deocamdată insa s-a întins sub scaunul meu, pe terasa, doarme si ofteaza in somn.

Sărbători pascale fericite!

440x330_018219-paste1.jpg

Dragi prieteni, vă doresc sărbători pascale fericite, cu lumină, cu har, cu bucurii, alături de cei ce vă sunt aproape!

 

 

 

„Confirmare”

20160429-094652.jpg

In 1991, Clarence Thomas, candidat la postul de judecător la Curtea Suprema din SUA, a fost acuzat de Anita Hill, o fosta subordonata, de hartuire sexuală. Filmul recent, „Confirmation”, cu Kerry Washington in rolul Anitei Hill, spune povestea de atunci, a audierilor din Congres. Poate ca ar trebui organizata o vizionare colectivă a acestui film in Parlamentul nostru. Pentru a se înțelege rolul parlamentarilor in organizarea unor astfel de audieri, cu investigatii proprii, cu audieri de martori, etc. E adevărat ca in final Clarence Thomas a fost validat cu 52 la 48 de voturi. Interesant este insa faptul ca in Congresul american astfel de proceduri preiau elemente din zona justitiei, fara ca vreun MCV sau vreo ambasada straina sa se scandalizeze.
De văzut…

Bucureșteni, semnați pentru M9

20160427-075133.jpg

Unul din cei zece negri mititei a plecat la ei, adică la PNL. Așa ca au rămas doar noua. Ciprian Ciucu a părăsit Gașca Macovei si si-a găsit un alt drum in viața. Totuși, Monica Macovei are un motiv de mândrie – Cristian Ghinea, cel care a pupat-o ca sa-l vadă mama lui, va deveni ministru tehnocrat pe fonduri europene. Trista tara…




Arhiva


Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 1,105 alți urmăritori