Naţionalism sau Patriotism?

În ultima vreme, am tot mai puternic sentimentul că societatea românească are momente în care îşi retrăieşte trecutul fiindcă nu reuşeşte să scape din capcana istoriei. Senzaţia îmi este provocată de discuţiile supra-ideologizate despre naţionalism şi patriotism, ce par a ne întoarce în urmă cu două decenii. Ca atare, cred că ar trebui să clarificăm confuziile întreţinute adesea intenţionat:

1. Sentimentele patriotice şi naţionale au început să fie considerate „ruşinoase” prin repudierea naţionalismului de tip ceauşist. După 1989, a vorbi despre „naţiune”, „popor”, „interes naţional” aproape devenise o culpă, deoarece erai stigmatizat drept „naţionalist”, nostalgic, „cripto-” ori „neo-comunist”. Repudierea patriotismului, prin confuzia cu naţionalismul (adică  extremismul), s-a făcut în contextul dominaţiei neo-liberalismului şi neo-conservatorismului în plan economic. Dorinţa de a proteja naţiunea şi interesele acesteia în faţa globalizării a fost adesea taxată drept naţionalism. Menţinerea statului ca actor important în economie, cu deosebire în domeniile strategice a fost catalogată ca „naţionalism economic”. La noi trebuia privatizat totul cât mai repede, în timp ce la alţii statul era tot mai puternic implicat în economie! În acest fel, mecanismele naturale de apărare şi conservare a intereselor proprii au fost dezactivate, prin teama de a nu fi asociate cu naţionalismul. Iar pentru România, în geopolitica regională, naţionalismul aducea aminte de criza sângeroasă a Iugoslaviei.
2. După aderarea la NATO şi la Uniunea Europeană, orice discuţie despre „pro” şi „anti” europeni sau occidentali a devenit superfluă. A pretinde că partidul ce a încheiat, cu multe sacrificii, negocierile de aderare la Uniunea Europeană este anti-occidental este o mare bazaconie. După 1 ianuarie 2007, reperele noastre identitare s-au schimbat, însă acest lucru nu este nici acum pe deplin înţeles. A te bate pentru interesele cetăţenilor tăi în cadrul Uniunii Europene nu este naţionalism, ci patriotism. România a acceptat privatizări în zone strategice nu din naivitate ori prostie, ci pentru că avea nevoie să scape de teama izolării de Occident şi, de ce nu, pentru că speram că ne putem moderniza cu cele peste 30 de miliarde de euro din fonduri europene. Privatizările le-am făcut – unele sunt un succes – dar din fondurile europene mai mult am dat decât am luat. Iar responsabilitatea pentru eşecul accesării fondurilor europene nu este doar a noastră, ci şi a cumplitei eurobirocraţii. Critica acesteia şi lupta cu ea nu este naţionalism, ci patriotism.
3. Recent, în  mod cu totul fraudulos, critica întemeiată a politicilor şi acţiunilor întreprinse de dreapta europeană este denumită „naţionalism”, încercându-se stigmatizarea liderilor de opinie români ce nu se conformează intereselor PPE. Pentru ideologii băsişti „Europa” nu mai este comunitatea cetăţenilor din cele 27 de State Membre (teoretic egale între ele), ci reprezintă un număr de lideri ai PPE susţinători ai lui „Zeus”. Am văzut, în ultimele luni, că a-i critica pe Barroso, Merkel sau pe Viviane Reding înseamnă a fi „anti-european” şi naţionalist. Pe aceeaşi linie de bătălie ideologică susţinută de ideologii oranj, cei 7,4 milioane de cetăţeni ce i-au spus lui Traian Băsescu „să ne lase” nu sunt importanţi, tot ceea ce contează fiind „Europa”, adică politicienii PPE. Pentru băsescieni – din ACD, o parte din jurnaliști şi ONG-uri -, apărarea opţiunii milioanelor de români ce îşi doresc încheierea cât mai rapidă  a epocii Băsescu este naţionalism, fiindcă în acest fel se intră în conflict cu interesele unor politicieni din PPE, ce iși doresc ca, de la Bucureşti, să aibă, ca interlocutor, un căţel docil. Acesta nu trebuie să pună prea multe întrebări nici despre bugetul european, nici despre guvernanţa economică. El trebuie să accepte MCV-ul ca instrument de marginalizare a României, iar problemele în accesarea fondurilor europene trebuie să fie amplificate de Comisia Europeană, pentru a putea bloca banii necesari în finalizarea unor proiecte în perioada de campanie electorală.
4. Spuneam la Congresul PSD din aprilie a.c.: „Acum, România nu mai este un stat care aşteaptă la porţile Uniunii Europene. S-au aşa ar trebui să fie. Avem un alt statut, care ne permite afirmarea şi apărarea patriotismului economic. Resursele subsolului României trebuie exploatate în interesul cetăţenilor români. Nu pot fi date resursele vitale ale României doar pentru a cumpăra voturi cu mâna de arginţi primită în schimbul acestora.” Sper ca guvernul USL de după alegeri să îşi asume mai viguros planurile pentru apărarea şi promovarea intereselor României atât în Uniunea Europeană cât şi în afara acesteia. Afirmarea patriotismului ca sinteză a apărării interesului naţional nu este naţionalism găunos ci o datorie a tuturor celor care merg acum în campanie electorală cerând compatrioţilor să le acorde încrederea. USL se poate angaja într-o nouă bătălie pentru România, având datoria de a prezenta cetăţenilor atât eşecurile regimului Băsescu cât şi soluţiile sale la problemele, tot mai grele, ale oamenilor.