Fictiune si realitate in relatiile internationale

Reuniunea de la Bruxelles, din 1 si 2 martie, dar si preliminariile sale mi-au lasat un gust amar. Stiu de multi ani diferenta dintre fictiunea pe care se bazeaza dreptul international –  aceea decurgand din principiul egalitatii suverane si care presupune ca, in principiu,  fiecare stat are un singur vot atunci cand se iau deciziile – si realitatea dura a vietii internationale in care puterea militara sau economica determina modele uni-, bi-, sau multipolare.

Recitind pagini din politica europeana a anului 1992, din „Romania dupa Malta”, mi-am reamintit felul in care fictiunile juridice pot fi „cucerite” de realitatile politice. Spre exemplu, in momentul in care, la CSCE, s-a pus problema sanctionarii Iugoslaviei, pentru ca votul iugoslav sa nu blocheze consensul, s-a „inventat” o procedura ad-hoc: „consens minus unu”. Ca ministru de externe, m-am opus atunci acelei inovatii, dar nu am putut decat sa adaug o declaratie de interpretare la votul Romaniei.

Au fost ani in care parea ca Romania este singura tara care apara unitatea Iugoslaviei, atacata din toate partile pentru interese diverse. Nu voi relua aici toate acele eforturi, intr-o perioada in care Iugoslavia devenise un poligon de incercare pentru redesenarea zonelor de influenta din Europa. Incetul cu incetul, Iugoslavia s-a dezmembrat  (prin 1990, dorea o alianta cu Italia, Bulgaria si Grecia dar fara Romania!), noi fiind in permanenta acuzati ca aparam interesele Serbiei. Intre timp, de la Iugoslavia Mare s-a ajuns la Iugoslavia Mica, apoi la Republica Serbia si Muntenegru, apoi la Serbia fara teritoriul din Bosnia si fara Kosovo. In pericol de a pierde, la un moment dat,  si Voievodina. Toate atacurile porneau de la nerespectarea drepturilor pentru minoritati. Am fost in permanenta alaturi de poporul sarb si de liderii sai. Nu am inteles insa niciodata de ce – probabil pentru ca noi le luam de fiecare data apararea – singura minoritate care nu a putut sa-si imbunatateasca statutul a fost minoritatea romaneasca. Nu am inteles diversiunea romani/vlahi – care imi aduce aminte de diversiunea lui Voronin privitroare la limba moldoveneasca. Nu inteleg nici acum de ce sprijinul nostru trebuie privit, de fiecare data, „for granted”. Nu vreau sa merg inapoi in istorie si sa reamintesc relatiile noastre cu Miscarea de nealiniere, condusa de Iugoslavia. Am fost intre putinii care au sustinut, continuu si neconditionat, aderarea Serbiei la UE. Fara legatura cu acest sprijin, am solicitat ca si romanii din Serbia sa se bucure de drepturile firesti ce tin de identitatea lor etnica si culturala. Subiectul acesta a fost timp de 20 de ani amanat, scos de pe agenda, pentru ca erau alte subiecte mai importante: secesiunea Sloveniei, a Croatiei, razboiul din Bosnia, acordurile de pace, bombardarea Belgradului, predarea lui Milosevici si a generalilor sai pentru Tribunalul de la Haga, drepturile minoritatii maghiare, drepturile minoritatii albaneze, statutul Kosovo. Intre timp, tinerii romani din Serbia au ajuns maturi si, in continuare, cer – fara sa obtina – dreptul de a-si pastra identitatea, dreptul de-si trimite copiii la o scoala in care sa invete si limba natala. Nu pot din cauza ca nationalismul sarb – pe care il inteleg prin prisma incercarilor prin care a trecut poporul sarb – in loc sa-si gaseasca, eventual, alte tinte, considera ca pericolul ar putea veni, in viitor, de la drepturile acordate romanilor?! Altfel, este de neinteles.

Sa fie clar – nu apar lipsa de diplomatie si gafele lui Traian Basescu de la Bruxelles. Intr-un moment important nu faci „giumbuslucuri”, adaugand data la o semnatura, pe un document care are la finalul textului, in mod obligatoriu, data semnarii. Poti, in felul asta, cel mult, sa dovedesti ca nu ai citit textul… In plus, dupa ce vezi felul in care au semnat vecinii tai, sa persisti in intentie si, in plus, sa pui si data gresit, mi se pare de un penibil pe care nu vreau sa-l mai comentez.

Pe de alta parte, acest episod arata cat de izolata este Romania in acest moment in plan european. Ar fi fost important sa obtinem, in timp,  o masa critica de sustinere din partea aliatilor pentru un interes al nostru, care este si un interes european – asigurarea standardelor generale europene SI pentru minoritatea romaneasca din Serbia. Nu trebuia sa se ajunga la momentul Conferintei si sa para ca Romania impune o formula de tipul „do ut des”. Genul asta de abordare pe care Basescu il foloseste in tara, genereaza in exterior tensiuni diplomatice si, in final, izolare. Sugestiva mi s-a parut imaginea lui Basescu, dupa semnarea Tratatului, mergand singur, pe langa perete…

Un ultim comentariu, pe care il voi dezvolta in zilele urmatoare: ministrul de externe suedez, Carl Bildt, acuza, indirect, Romania de „lipsa spiritului european”, pentru ca a vorbit si de interesele sale la un moment cand  „Europa” avea alte prioritati legate de Serbia . Vreau doar sa va aduc aminte ca atunci cand era prim ministru, prin 1993-1994, Carl Bildt a cerut introducerea in Memorandumul de imprumut cu FMI a conditiei ca, mai inainte de a primi banii, Romania sa plateasca „datoria suedeza”. Asta e „realitatea” in politica internationala. Pentru ca am inteles lucrurile astea, in perioada 2001-2004, am reusit sa intram in NATO, sa finalizam negocierile cu UE, sa eliminam vizele pentru circulatia persoanelor in Europa, sa finalizam Acordul cu FMI, sa platim „datoria suedeza” la nivelul de 120 milioane dolari, nu de 4 miliarde de dolari, cat cerusera unii intermediari… Si multe altele. Pentru asta, trebuie sa stii ca exista o diferenta intre fictiune si realitate in viata internationala. Si ca lectura „Fermei animalelor” trebuie inclusa si in in bibliografia celor care se ocupa de politica externa.

Si pentru ca aceste lucruri nu au fost intelese de Traian Basescu si de echipa lui, nu am reusit sa intram in Spatiul Schengen si ne mana, de la spate, cu nuielusa MCV, Comisia europeana. E clar, nu intram in in Spatiul Schengen pentru ca nu avem basca. Dar, oricum, in  diplomatia europeana,  nu poti sa-i spui Olandei „tiganca imputita”!