De unde au apărut complicatiile?

Ca de obicei, eu sunt de vină. Era vara lui 2008. Presedintele de atunci a cerut Parlamentului să se intrunească in sesiune extraordinară pentru a decide inceperea urmăririi penale in cazul meu. Ceea ce parlamentul a făcut. Adică s-a intrunit. Dar nu a fost obtinută majoritatea cerută. Atunci, reprezentantii grupului PD au făcut o sesizare la Curtea Constitutională pentru a schimba regulile, astfel incât decizia să poată fi luată mai usor. Ceea ce Curtea a făcut. Ca urmare, a fost modificat articolul 155 din Regulamentul Camerei. Pe această bază, s-a mai votat incă o dată dar, din nou, cererea in privinta mea a fost respinsă. E adevărat, deputatii au uitat să modifice si textul corespunzător din Legea statutului parlamentarilor (de altfel acest lucru nu se putea face decât in sedintă comună). Iată insă că, după 7 ani, o solutie concepută pentru mine are efecte si in alte cazuri.

Oricum, cred că este util să adaug un capitol despre Răspunderea ministerială”, dintr-un studiu mai amplu, pe care l-am publicat anul trecut:

 

” Răspunderea ministerială

În ceea ce privește răspunderea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor, textul Constituției prevede că în afara răspunderii politice în fața Parlamentului, „Numai Camera Deputaților, Senatul și Președintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor. Dacă s-a cerut urmărirea penală, Președintele României poate dispune suspendarea acestora din funcție. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din funcție. Competența de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție” (art.109 alin.2).

Aceleași prevederi există și în Legea nr.115/1999 privind răspunderea ministerială. Astfel, potrivit art.11 din această lege, „membrii Guvernului răspund penal pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor de la data depunerii jurământului și până la încetarea funcției, în condițiile prevăzute de Constituție”. Iar, potrivit art.12 din aceeași lege, „Numai Camera Deputaților, Senatul și Președintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor”.

În ceea ce privește cazurile de răspundere și pedepsele aplicabile membrilor Guvernului „pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor”, acestea sunt reglementate în art.8 din Legea nr.115/1999.68

Procedura privind punerea sub urmărire penală a membrilor Guvernului este reglementată în regulamentele celor două Camere.

Astfel, în Regulamentul Camerei, se preciza: „Art. 139. – Dezbaterea cererii se efectuează pe baza raportului întocmit fie de o comisie permanentă ca urmare a unei anchete desfăşurate în condiţiile art. 68 din prezentul regulament, fie de o comisie specială de anchetă constituită în acest scop. Dacă ministrul are şi calitatea de deputat, cererea se trimite spre examinare Comisiei juridice, de disciplină si imunităţi, care va elabora un raport pe care îl înaintează Camerei. Rapoartele prevăzute la alin. 1 se înscriu cu prioritate în proiectul ordinii de zi. Cererea se adoptă cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputatilor.

Art. 140. – În cazul în care Camera Deputaţilor decide să ceară urmărirea penală, preşedintele Camerei va adresa ministrului justiţiei o cerere pentru începerea urmăririi penale, potrivit legii. De asemenea, el va înştiinţa pe Preşedintele României pentru eventuala suspendare din funcţie a membrului Guvernului a cărui urmărire penală a fost cerută.”

În 7 iulie 2008 (deci în vacanța parlamentară) un grup de 52 de deputați PD au atacat la Curtea Constituțională textul art.155, alin. (3) din Regulamentul Camerei Deputaților. Obiectul sesizării îl constituiau dispozițiile art.155 alin. (3) din Regulamentul Camerei Deputaților, aprobat prin Hotărârea Camerei Deputaților nr.8 din 24 februarie 1994, republicată în 2006, care avea – reamintesc – următorul cuprins: „(3) Cererea se adoptă cu votul a cel puțin două treimi din numărul deputaților”.

În motivarea sesizării se arăta că art. 155 alin. (3) din regulament, care prevedea că cererea privind punerea sub urmărire penală a membrilor Guvernului se adoptă cu votul a cel puțin două treimi din numărul deputaților, contravine dispozițiilor constituționale ale art. 76 alin. (2), potrivit cărora „(2) Legile ordinare și hotărârile se adoptă cu votul majorității membrilor prezenţi din fiecare Cameră”, şi ale art. 16 alin. (1) care stabilesc că „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”.

În opinia președintelui Camerei Deputaților, transmisă Curții, se arăta însă că solicitarea urmăririi penale a unui membru al Guvernului de către o Cameră legislativă reprezintă o acțiune politică de o foarte mare importanță și care presupune o motivare bine întemeiată. Or, „Camera Deputaților nu este o autoritate judiciară care să administreze și să interpreteze probe de natură diversă, se impune de la sine alegerea unei proceduri care să prevină arbitrariul și să suplinească lipsa unei specializări judiciare a membrilor acesteia”, și, „de aceea, decizia Camerei Deputaților de a solicita o asemenea procedură impune întrunirea acordului majorității calificate a membrilor săi, care să împiedice subiectivismul şi interesul partizan ale unui număr mic de parlamentari, inerent şi explicabil pe scena oricărei confruntări politice”. Aşa fiind, „cererea de urmărire formulată de Camera Deputaţilor poate fi socotită, pe bună dreptate, un act politic mai degrabă decât unul juridic”. Era invocată și Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.133 din 27 noiembrie 2007 prin care s-a statuat „că cele două Camere ale Parlamentului, cât și Preşedintele României au libertatea de a stabili modul de exercitare „a dreptului de a cere urmărirea penală a membrilor Guvernului, fără o altă reglementare exterioară şi aplicând direct Legea fundamentală”.

În urma dezbaterilor, Curtea a decis însă, cu majoritate, că sesizarea era întemeiată și, ca atare, textul respectiv era neconstituțional. În argumentația agreată de majoritatea CCR, se invocă o decizie din Regulamentul Camerei care preciza la art.129, alin.3 „Legile ordinare și hotărârile luate în procesul legiferării se adoptă cu votul majorității deputaților prezenți, în condițiile existenței cvorumului legal”. Nu vreau să cred că judecătorii respectivi nu au putut să facă diferența între „hotărârile luate în procesul legiferării” și hotărârile referitoare la persoane (imunitate parlamentară, răspundere ministerială).

Este interesant și faptul că prin OUG nr.3 din 27 ianuarie 2005, fostul ministru al justiției în guvernul Tăriceanu, a modificat Legea 115/1999 privind responsabilitatea ministerială. Scopul esențial era acela ca „foștilor miniștri” (deci miniștrilor din guvernul PSD) să nu li se mai aplice Legea 115/1999 și astfel să fie evitată aprobarea Parlamentului pentru începerea urmăririi penale în cazul lor.

Iată deci că, în prima lună de guvernare, guvernul Tăriceanu avea „obiectivele de reformă” clar stabilite iar a treia OUG a noului guvern îi viza pe membrii fostului guvern.

Această Ordonanță contravenea Deciziei anterioare a Curții Constituționale, nr.93 din 16 iunie 1999, referitoare la responsabilitatea ministerială. CCR fusese sesizată de un grup de 83 de senatori care, între altele considerau că dispozițiile art.20 alin. (2) ale Legii 115/1999 („Punerea sub urmărire penală a foștilor membri ai Guvernului pentru infracțiunile săvârșite în exercițiul funcției lor, se face potrivit normelor de procedură din prezenta lege”) contraveneau prevederilor art.16 alin. (1) din Constituție, care consacră egalitatea cetățenilor în fața legii, fără privilegii.

Astfel, „imunitatea guvernamentală reglementată prin această dispoziție este mai extinsă decât imunitatea parlamentară, întrucât aceasta din urmă se aplică numai în timpul exercițiului mandatului parlamentar, pe când imunitatea guvernamentală, potrivit textului menționat, se aplică și foștilor membri ai Guvernului. În acest mod s-a instituit un privilegiu interzis de dispozițiile art.16 alin. (1) din Constituție”.

Cu alte cuvinte, legea era discriminatorie, sub acest aspect, nu față de cetățeni, ci față de foștii senatori!!! Atacarea Legii, sub aspectul aplicării ei și „foștilor miniștri” a fost făcută de un grup de 62 de deputați ai PDSR!

Curtea a precizat însă, în mod corect, că „imunitatea este o instituție constituțională de protecție a mandatului de senator sau de deputat, pe când, în privința mandatului de membru al Guvernului, Constituția nu a instituit imunitatea, ci o altă măsură de protecție, și anume condiționarea dreptului de a cere urmărirea lui penală pentru fapte săvârșite în exercițiul funcției”.

În aceste condiții, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea privind responsabilitatea ministerială instituie o măsură de protecție a mandatului exercitat de membrii Guvernului, având deci caracterul obiectiv al unei garanții constituționale de ordin procedural, menite să ocrotească interesul public, și anume realizarea actului de guvernare prin exercițiul mandatului. Această măsură de ocrotire a interesului public subzistă și după încetarea mandatului membrilor Guvernului, așa încât este evident că, în privința infracțiunilor comise în exercițiul funcției, punerea sub urmărire penală a membrilor Guvernului trebuie să se realizeze cu respectarea acelorași norme procedurale.

Această reglementare nu încalcă prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări. Textul constituțional se referă la un drept fundamental cetățenesc, în timp ce procedura legală examinată reglementează punerea în mișcare a acțiunii penale, în vederea cercetării unei infracțiuni săvârșite de un fost membru al Guvernului în timpul exercițiului mandatului.

Deci, „acțiunea penală se pune în mișcare împotriva sa pentru faptele comise în calitate de înalt funcționar public, iar nu în calitatea sa de simplu cetățean. De aceea. Curtea constată că principiul egalității în drepturi a cetățenilor, prevăzut la art. 16 din Constituție, nu este aplicabil tezei cuprinse în norma juridică a cărei neconstituționalitate se susține”.

Mai concret, în Decizia sa nr.665 din 5 iulie 2007, Curtea Constituțională a avut pe rol „soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 23 alin. (2) și (3) din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, republicată, excepție ridicată de Adrian Năstase în Dosarul nr. 1583/1/2006 al Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală”.77

În urma dezbaterilor, CCR a decis, cu majoritate, că modificările din 2005, la legea responsabilității ministeriale, sunt neconstituționale. Unul dintre argumente a fost legat de necesitatea aplicării dreptului la un proces echitabil, drept prevăzut în Constituție, la art. 21, alin. 3.

Foarte interesantă a fost și Decizia Curții Constituționale nr. 270 din 10 martie 2008 referitoare la conflictul de natură constituțională între autoritățile publice (Președintele României, Ministerul Justiției, Înalta Curte de Casație și Justiție, Parlamentul României, Ministerul Public, Consiliul Superior al Magistraturii) referitoare la suprapunerea parțială între responsabilitatea ministerială și imunitatea parlamentară.

În esență, după decizia CCR care stabilea că și foștilor miniștri li se aplică Legea responsabilității ministeriale, s-a pus problema cine să dea aprobarea necesară (dacă este cazul) pentru începerea urmăririi penale.

Președintele României s-a oferit, cu generozitate, să dea aceste aprobări, în toate cazurile. De fapt, le-a și dat pentru patru foști miniștri și un fost prim-ministru. Le-a dat însă greșit, deoarece unii dintre ei erau parlamentari.

După dezbateri ample, Curtea Constituțională a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte și Parlament – Camera Deputaților și Senat -, pe de altă parte, în legătură cu procedura de urmat în cazul cererilor referitoare la urmărirea penală a membrilor și foștilor membri ai Guvernului pentru fapte săvârșite în exercițiul funcției lor și care, la data sesizării, au și calitatea de deputat sau senator.

Conform deciziei Curții, în aplicarea dispozițiilor art. 109 alin. (2) teza întâi din Constituție, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție va trebui să sesizeze Camera Deputaților sau Senatul, după caz, pentru a cere urmărirea penală a membrilor și a foștilor membri ai Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor și care, la data sesizării, au și calitatea de deputat sau de senator și va sesiza Președintele României pentru a cere urmărirea penală a membrilor Guvernului și a foștilor membri ai Guvernului, care, la data sesizării, nu au și calitatea de deputat sau de senator.

Curtea a reluat argumentația din Decizia sa, nr. 93 din 16 iunie 1999, și a reținut că, în privința mandatului de membru al Guvernului, Constituția nu a instituit imunitatea guvernamentală, ci o altă măsură de protecție, și anume condiționarea dreptului de a cere urmărirea lui penală pentru fapte săvârșite în exercițiul funcției. Dispozițiile art. 109 alin. (2) din Legea fundamentală instituie o măsură de protecție a mandatului exercitat de membrii Guvernului, având deci caracterul obiectiv al unei garanții constituționale de ordin procedural, menită să ocrotească interesul public, și anume realizarea actului de guvernare prin exercițiul mandatului. Această măsură de ocrotire a interesului public subzistă și după încetarea mandatului membrilor Guvernului, așa încât este evident că, în privința infracțiunilor comise în exercițiul funcției, punerea sub urmărire penală a membrilor Guvernului trebuie să se realizeze cu respectarea acelorași norme procedurale.

În ceea ce privește imunitatea parlamentară – ca „imunitate de procedură” aceasta reprezintă, în opinia CCR, „un mijloc de protecție împotriva unor măsuri abuzive, determinate uneori de motive politice”. Curtea a constatat că, în urma revizuirii Constituției, imunitatea parlamentară are un conținut mai restrâns, așa cum se deduce din art.72 alin. (2) din Constituție. Astfel, deputații și senatorii pot fi urmăriți și trimiși în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziționați, reținuți sau arestați decât cu încuviințarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor.

Chestiunea aceasta ramâne destul de delicată. Unii oameni politici, în continuare, nu fac diferența între instituția imunității parlamentare și cea a responsabilității ministeriale. Spre exemplu, în cazul fostului ministru Vosganian, care era, în același timp, și senator, când au comentat decizia Senatului în termenii art.72 și nu în termenii art.109, alin.2 și 3 (răspunderea membrilor guvernului). La fel s-a întâmplat în cazul ministrului Chițoiu. În cazul lor, aprobarea Camerei era necesară – ținând seama că erau miniștri (foști miniștri) – pentru începerea urmăririi penale.

În cazul parlamentarilor, până în 2003, aprobarea era necesară pentru trimiterea în judecată (urmărirea penală putea să înceapă și să se desfășoare) iar, din 2003, și urmărirea penală și trimiterea în judecată se pot desfășura fără restricții, în schimb parlamentarii nu pot fi reținuți sau arestați înainte de condamnarea lor, fără aprobarea Camerei din care fac parte.

Aș vrea să mai fac o observație. Ridicarea imunității parlamentare reprezintă precondiția pentru punerea în aplicare a solicitării parchetului (reținere, arestare, percheziție sau, așa cum era mai înainte, trimiterea în judecată). De aceea, în regulamentele Camerelor se solicita ca cererea trimisă pentru ridicarea imunității să precizeze care dintre aceste măsuri este solicitată… (n.b. pentru o lectură mai rapidă, am eliminat notele de subsol)”