Cum ar fi fost dacă…?

Este titlul editorialului publicat astazi in Jurnalul National. Editorialul poate fi citit aici.

 

Au trecut 50 de zile. Pline cu semne de întrebare. Pline de tristeţe şi de revoltă. Am acceptat însă, în final, că există o altă voinţă – cea a destinului – mai puternică decât voinţa mea. Şi merg mai departe… Cu recunoştinţă pentru familie, pentru prietenii mei de la Jurnalul Naţional, pentru cei de la Antena 3, şi pentru mulţi alţii – cei care nu s-au întrebat nici o clipă cât de „superficială” poate fi o rană la distanţă de 1mm de carotidă şi nici ce urme lasă în suflet un glonţ cu calibrul 38 special.

Acum, instalat în spaţiul de 4 m² „rezervat” mie, fără ostilitate, la celebrul penitenciar Jilava, prin respectarea tuturor regulilor, vreau să-mi demonstrez, în primul rând mie, că obiectivul celor care şi-au dorit „eliminarea mea din societate”, nu poate fi atins, libertatea însemnând şi (sau, poate, în primul rând) o chestiune interioară bazată pe gânduri şi pe sentimente.

Ştiu, istoria contra-factuală inseamnă să proiectezi nostalgie peste sentimentele de frustrare din prezent. „Cum ar fi fost dacă…?”

*

*  *

Am recitit „Decalogul Preşedintelui”, angajamentul meu, din 2004, din campania la prezidenţiale, „pentru un mandat al dezvoltării şi modernizării României”, construit pe 10 piloni importanţi.

Aş vrea să vi-i reamintesc:

1)      Continuarea proiectului politic al reconcilierii naţionale. Spuneam atunci „… ar fi de-a dreptul dramatic să reintroducem – la scara întregii ţări – stilul conflictual, adversitatea inutilă şi voluntarismul capriciilor iresponsabile.” Avertizam asupra acestui pericol. Am avut, oare, dreptate? Puteţi judeca singuri, privind la ceea ce se întâmplă, în aceste zile, în ţară.

2)      Instituţionalizarea dialogului democratic cu toţi vectorii importanţi ai societăţii româneşti, evitând „retorica ieftină, stilul atoateştiutor, pornirea spre comanda unică.” Gândiţi-vă la ce s-a întâmplat în România în ultimii 8 ani…Şi, din păcate…

3)      Definirea agendei politice reale a cetăţenilor, propunându-mi să veghez – dacă eram ales – ca actul de guvernare să nu se bazeze pe „capriciile manageriale ale şefilor de instituţii”, sau pe „un exerciţiu de orgolii desfăşurate în algoritm”. Din păcate, am intuit corect şi aceste riscuri.

4)      Imi propuneam, în 2004, consolidarea dimensiunii strategice a unor proiecte sociale şi politice „prin eliberarea acţiunii politice de sub apăsarea termenului scurt, a constrângerilor zilei de azi”…

Gândeam atunci (şi gândesc şi astăzi!): „Conduita şi răspunderea unui şef de stat incumbă abordării de fond, de largă perspectivă şi nu substituirea anticonstituţională a atribuţiilor curente pe care le are Guvernul şi administraţiile executive din teritoriu.”

Nu aveam dreptate? Am fost, din păcate, o Casandră pe care puţini au ascultat-o…

5)      România curată era un alt obiectiv. De ce oare  notam atunci: „în politică se intră şi se iese democratic, prin vot”? Să fi avut în vedere situaţia creată de referendumul de acum?

6)      Strângerea legăturilor dintre decizia politică şi expertiza profesională a specialiştilor. Afirmam în urmă cu 8 ani: „un preşedinte nu poate da exemplul unor decizii arbitrare, ticluite peste noapte şi ambalate în glazura priceperii la toate şi la tot. Conduita Preşedintelui nu poate încuraja atomizarea deciziilor şi voluntarismul în adoptarea lor – invocând auctorial autoritatea care i-a fost încredinţată”. Nu am avut dreptate să avertizez asupra acestor pericole?

7)      Etica responsabilităţii faţă de cetăţeni, într-o formulă de nou contract social, era un alt obiectiv.

8)      Încurajarea valorilor, „conservând potenţialul de încredere, de autoritate, de receptivitate şi de speranţă” era considerată, de asemenea, importantă.

9)      Propuneam o preşedinţie „pentru o Românie profundă, pentru România înţelepciunii românilor, o preşedinţie a echilibrului judecătilor, prin descurajarea oricăror poziţii extreme sau radicale – pornind de la adevărul că libertatea fiecăruia încetează în momentul în care prejudiciază libertatea celorlalţi”.

10)  În fine, subliniam atunci nevoia şi disponibilitatea spre dialog şi deliberare – o veritabilă probă „pentru a traversa împreună complicatul univers al confruntărilor politice”[1]

Chiar dacă ştiu că este inutil, nu pot să nu mă întreb: „Cum ar fi fost dacă…?”

---

[1] Pentru detalii vezi Adrian Năstase, Victoria normalităţii, Construirea României europene, Bucureşti, Editura Mondomedia, 2004, pag. 297-300.