A venit momentul să luăm în propriile mâini soarta petrolului românesc!

Am descoperit, de mult, că cel mai periculos lucru în viaţă este să iei decizii. Dacă nu faci nimic, nu rişti nimic. Petrom este o lecţie dură în sensul ăsta.

Sunt conştient că mulţi şi-ar fi dorit ca Petromul să rămână, în continuare, ca Oltchimul, o „vacă de muls” pentru cei care, cu o generaţie înaintea lui Cristian Boureanu făceau bani din cumpărarea ieftină şi vânzarea scumpă către Petrom a staţiilor de benzină sau din contrabanda cu petrol, inclusiv prin vânzări dintre vecinii noştri.

Aşa se face că, la momentul privatizării, Petrom – companie de stat – avea datorii către stat de peste 10.000 de miliarde de lui. Este adevărat, obligaţia de privatizare a Petrom a fost asumată de Traian Băsescu, prin celebrul Memorandum cu Banca Mondială din anul 2000. Nu vreau să-mi asum acest merit.

Condiţiile de privatizare, procedurile, evaluarea internaţională – prin mai multe modalităţi – etc, stabilite în perioada în care am condus guvernul, au fost examinate însă de o comisie senatorială, în 2008 (textul îl găsiţi la mine pe blog). Concluziile au fost foarte clare – condiţiile legale au fost respectate, evaluarea companiei pentru privatizare a fost corectă. În plus, contractul a fost aprobat printr-o lege în Parlament.

De ce OMV?

Petrolul, în România, este exploatat de peste 100 de ani. Americanii, la început, nemţii – în perioada războiului, sovieticii – după război, au exploatat rezervele cele mai accesibile. După destrămarea Uniunii Sovietice, marile companii transnaţionale s-au orientat spre noile rezerve din Rusia, Karakstan, Turkmenistan etc., unde petrolul era uşor de exploatat, terenurile fiind „virgine”. În perioada privatizării Petrom, tocmai se încheiaseră operaţiunile militare în Irak iar companiile petroliere americane – în special cele apropiate de republicani – se „conectau” la marile „puţuri” petroliere de acolo.

Eram conştient de importanţa privatizării Petrom şi a stabilirii viitorului partener al acestuia. Spuneam, la momentul acela, „cine controlează Petrom, controlează economia; cine controlează economia, controlează politica din România”. În acea perioadă, Lukoil preluase, deja, una sau două rafinării. Îmi era clar că nu este bine ca tot sectorul de rafinare să fie preluat de firme dintr-o singură ţară. La fel, am gândit şi pentru sectorul siderurgic. Şi, se pare, am avut dreptate. De aceea, am mers în Marea Britanie şi am discutat cu Tony Blair o eventuală privatizare cu British Petroleum. Dan Ioan Popescu a făcut o călătorie în SUA pentru a investiga, împreună cu oficialii americani, companii posibil interesate. Pentru raţiunile prezentate mai sus, companiile respective nu au fost interesate decât în cumpărarea staţiilor de distribuţie, cu alte cuvinte în piaţa de desfacere pentru benzina şi motorina pe care aduceau ei.

Aşa s-a ajuns la OMV, pe ideea unei companii integrate regional în Europa Centrală (România – Austria – Ungaria) care să poată să reziste concurenţei marilor firme transnaţionale din Occident şi din fosta URSS.

Parţial, acest obietiv a fost atins. Sigur, însă, nu aveam cum să ştiu că, în perioada regimului Băsescu:

1) Cele 49% din acţiunile statului român vor fi împărţite la diferite Fonduri (spre exemplu, Fondul Proprietatea – administrat de o firmă străină), ajungând, în final. La 18% !;

2) Că nu a existat o coordonare a reprezentanţilor statului român în Consiliul de administraţie (de ce nu s-a cerut ca aceşti reprezentanţi ai statului să explice, public, cum au reprezentat interesele statului, după 2004, în companie?);

3) Că nu a fost folosită niciodată „acţiunea de aur” (dreptul de veto) al statului în primii 5 ani de funcţionare a noii societăţi;

4) Că nu au fost urmărite, cu atenţie, clauzele post-privatizare.

Cu toate acestea, Petrom a realizat, din câte ştiu, investiţii de peste 1 miliard de euro şi a plătit, în aceşti ani, 45 miliarde lei la buget, fiind cel mai mare contribuabil.

Să ne luăm înapoi petrolul şi gazele…

Timp de 8 ani, tot felul de idioţi au afirmat că „am vândut” petrolul românesc. Mai nou, şi gazele româneşti. S-au creat şi tot felul de legende. Pe una dintre ele, am auzit-o zilele trecute la televizor, la emisiunea simpaticului Florian Bichir. Se făcea că Michael Guest venise la guvern să aucă un investitor pentru Petrom. Speriat, tot guvernul s-a ascuns prin birouri, iar eu, de teamă, aş fi plecat la Râmnicu Vâlcea. În timpul ăsta, Guest – în calitatea pe care i-o arată şi numele – se plimba pe culoare (aşa era, pe atunci, transparenţa – ambasadorii se plimbau pe unde vroiau în clădirea guvernului) şi s-a întâlnit cu un consilier, ascuns, dar care nu mai rezistase – ieşise să facă pipi.

În realitate, prin contractul de privatizare, s-a concesionat exploatarea unor perimetre, nu s-a „vândut” petrolul. Concesionarea a fost acordată pentru o perioadă de 10 ani (FMI ceruse, iniţial, ca durata să fie de 30 de ani dar noi nu am fost de acord). Această perioadă se încheie la sfârşitul anului 2013. Asta înseamnă că putem să „ne luăm înapoi” petrolul şi gazele şi, poate, să reînfintăm o companie naţională – care ar putea să fie eventual condusă de Ilie Şerbănescu – cel care comentează frecvent aceste aspecte, având şi experienţa de fost ministru al Reformei într-un guvern al CDR.

Sper că Traian Băsescu va susţine acest proiect şi sper că, poate, l-a discutat zilele trecute, cu ocazia primirii la Cotroceni, cu directorul general executiv al OMV, Gerhard Roiss. Cu atât mai mult cu cât, pe baza procesului intentat la Haga, la iniţiativa mea, pentru delimitarea faţă de Ucraina a zonelor maritime din Marea Neagră, avem posibilitatea să investim sume importante pentru a exploata zăcămintele de petrol şi gaze de acolo.

Tot Traian Băsescu, la aceeaşi întâlnire, se felicita că „România nu a vândut, anul trecut, 10% din Petrom” fără să explice de ce, în mandatele sale, România nu mai are 49% acţiuni la Petrom ci doar 18%.

Concluzie:

Ca să fie clar, concesionarea (nu vânzarea) de petrol şi gaze către OMV s-a făcut pe o perioadă de 10 ani. Această perioadă se încheie la sfârşitul anului 2013.

Există două variante de soluţie:

a) fie, pur şi simplu, statul român nu mai concesionează petrolul şi gazele către OMV;

b) fie redevenţa, pe care ar putea să o stabilească Ilie Şerbănescu, ar fi fixată la un nivel foarte înalt, astfel încât să descurajeze orice companie eventual interesată.

A venit, deci, timpul să luăm în propriile mâini soarta petrolului românesc! Anul 2013 va fi, sub acest aspect, un test pentru Traian Băsescu. Să nu facem de două ori aceeaşi greşeală! Să dovedim că ceea ce spunem la televizor, putem să punem în practică.