Archive for the 'Editorial' Category



„Europa de Est merge către Sud”

Acesta este titlul editorialului meu de astazi din Jurnalul National. Editorialul poate fi citit aici.

Acesta este titlul unui articol interesant, apărut în numărul din martie/aprilie, în revista „Foreign Affairs”. Articolul este semnat de Jan-Werner Mueller, profesor la Universitatea Princeton și are ca subtitlu „Democrația care dispare în noii membri ai UE”.

Profesorul Mueller remarcă faptul că europenilor le place să sărbătorească evenimente ce marchează sfârșitul unor perioade grele ale trecutului. Astfel, în 2014, sunt sărbătoriți 100 de ani de la începerea Primului război mondial, 75 de ani de la începutul celui de-al Doilea război mondial dar și 25 de ani de la căderea Zidului Berlinului. Se împlinesc însă și 10 ani de la cea mai amplă lărgire a UE. Urmată de aderarea României, Bulgariei și Croației.

 S-a încheiat astfel Războiul Rece în Europa, prin punerea împreună a Vestului și a Estului. Erau ele, însă, compatibile? Mueller obeservă că, în prezent, aproape toate aceste țări se confruntă cu crize politice, crize ce afectează sistemul lor democratic. Are loc, în majoritatea lor nu doar o întoarcere la autoritarism ci și o  construcție de „democrație” supraliberală, în care partidele politice încearcă să acapareze statul fie pentru scopuri ideologice sau, mai prozaic, pentru câștiguri economice. Relația cu UE devine mai complicată. Este dat exemplul lui Viktor Orban care, în 2012, compara UE cu o putere colonială și declara „războiul de independență” împotriva Bruxelles-ului. Iar Mueller nu avea încă rezultatul votului recent de la Budapesta – care a confirmat sprijinul pentru acest tip de politică. Analiza sa continua și cu Cehia. Sunt comentarii și despre România.

Cred însă că examinarea a ceea ce Rumsfeld a numit „Noua Europă” ar trebui să fie lărgită. În opinia mea, criza economică din Europa (pornită în SUA) a generat o revenire la politici naționaliste, individuale, afectând politica „valorilor europene fundamentale” și solidaritatea membrilor.

 Țărilor din Europa de Est li se spunea că trebuie să respecte aceste „valori europene”, în timp ce Marea Britanie stabilea restricții pentru libertatea de deplasare, iar pentru Franța se accepta depășirea pragului de deficit bugetar. Țările din „Noua Europă” trebuiau să fie exclusiv „west-oriented”, în timp ce statele occidentale desfășurau relații tot mai intense cu China sau Rusia.

 În aceste condiții, în noile state, membre ale UE, apar tot mai multe întrebări. Ele sunt, mai frecvent, legate de bunăstare și mai puțin de democrație.

Cred că profesorul Mueller nu a înțeles pericolul adevărat – acela ca Europa de Est să meargă nu spre Sud, ci spre Est.

 

 

 

 

Cronicarul de la Jilava

Acesta este titlul editorialului meu din Jurnalul National. Editorialul poate fi citi aici.

În ultima vreme, am citit, cu interes, discursurile de rămas bun, rostite de Băsescu la instituțiile „statului de drept” (justiție + instituții de forță).

 

  •          Din discursul lui Băsescu la „dezbaterea” Fundației Mișcarea Populară, am aflat, de exemplu, că el „a găsit SRI în condițiile în care Vântu îi spunea directorului SRI ce are de făcut și primea informații cum primește președintele României”. Ulterior, la bilanțul SRI, Băsescu a depănat amintiri în același sens: „Când am preluat funcția de președinte al României, SRI avea un director care umbla cu sau folosea mașină de la Sorin Ovidiu Vântu…” Pot fi puse mai multe întrebări naive: Dacă așa l-a „găsit” pe Radu Timofte în decembrie 2004, de ce l-a mai ținut în funcție până la jumătatea anului 2006? Cam un an și jumătate. Doar ca să facă economie la benzină, la mașina de serviciu? Sau a primit sugestii, din afară, să-i mențină pe Timofte și pe Fulga? Sau poate că asta a discutat cu Vântu în benzinăria de pe DN1, unde s-au întâlnit între cele două tururi de scrutin, la prezidențialele din 2004? În definitiv, când l-a „găsit” pe Timofte – prietentul lui Vântu – la SRI, în 2004, nu trecuseră decât câteva zile de la întâlnirea „sub acoperire” cu Vântu, de la benzinărie.

 

  •          Și la SRI și la „Mișcarea populară”, una dintre teme a fost „depolitizarea” instituțiilor. În fapt, este vorba de îngrijorarea că cei impuși în diferite posturi ale administrației centrale sau locale (de interes pentru Băsescu) ar putea fi schimbați din funcție, sub acest pretext. E adevărat că unii dintre ei nu fuseseră numiți pe criterii politice, ci pentru că făceau parte dintr-o gașcă, nu dintr-un partid anume. Sunt nenumărate exemple de acest gen.

 

Am înțeles că nu mai trebuie procedat, ca pe vremuri, când „se stabilea la PSD pe cine pune procuror șef”. De aceea, așa cum știți, procedura s-a schimbat, numirea procurorilor șefi nu s-a mai făcut la partid, ci direct la vârf – cazul Daniel Morar – de către Băsescu sau de către Monica Macovei (nu este foarte clar) sau împreună. Eventual prin înțelegeri între președinte și premier (evident că nu între Iliescu și Năstase).

Am admirat, la Congresul Avocaților, discursul despre cultură al lui Băsescu. Despre „cultura justiției” și despre deontologie. Am aflat că orice stat poate avea legi foarte moderne dar că „toți trebuie să aplice legea sau să aplice hotărârile judecătorești, dând dovadă de bună credință și cu deontologie profesională nealterată…” Sper ca și judecătorul Ionuț Matei, vicepreședintele ICCJ – cel care a condus completul de 5 care a judecat recursul în „Dosarul Zambaccian – să citească acest discurs, în condițiile în care Noul Cod de Procedură Penală stabilește, în art.406, că „Hotărârea se redactează în cel mult 30 de zile de la pronunțare”, iar din 6 ianuarie și până în 31 martie (cel de-al treilea termen pentru contopirea pedepselor) au trecut 84 de zile fără ca motivarea să fi fost redactată. Nu este foarte clar pentru mine dacă toți judecătorii trebuie să aplice prevederile noului cod de procedură penală. Probabil că dna Reding va considera că este vorba de un exemplu de bune practici.

Mi s-a părut fascinantă partea din discursul de la avocați în care Băsescu explică problema fundamentală a apărătorului: „Avocatul este într-un dualism”. Este vorba de loialitatea față de client, pe de o parte, și respectul față de lege pe de altă parte.  Discursul, inspirat din vizionarea unor filme americane, este fascinant. Nu aflăm, din păcate, dacă și anumiți procurori au dileme de acest gen (sau au avut)…

 

 

„Modernizarea” pe datorie

Acesta este titlul editorialului meu de azi din Jurnalul National. Editorialul poate fi citit aici.

 S-ar putea să faceți parte dintre cei care cred că modernizarea unei țări presupune anumite sume de bani disponibile pentru acest scop. Nu ați greși foarte mult. În acest caz, știți că „modernizarea” României a fost scopul principal al celor două mandate ale lui Băsescu. Scopul acesta nu a fost însă abandonat. De aceea, Traian Băsescu a creat Partidul Mișcarea Populară – „ca să continue procesul de modernizare”.

 Din păcate, bilanțul net al sumelor primite de România de la UE pentru perioada 2007-2013 arată – conform consilierului Adrian Vasilescu, de la BNR – că România, plătindu-și cotizațiile, a rămas cu aproximativ 10 miliarde de euro (21,3 miliarde – 10 miliarde euro). Sper că nu au fost avute în vedere și fondurile de pre-aderare! Cam puțin…

Mai ales că într-un singur moment, Traian Băsescu a luat de la FMI și de la Uniunea Europeană 20 de miliarde de euro, bani pe care România trebuie să îi plătească înapoi! Sper că vă reamintiți. În total, datoria externă a țării a ajuns la peste 100 de miliarde de euro!

 Și atunci, din ce bani să faci „modernizarea” țării dacă și investițiile străine au scăzut? Las la o parte banii duși de clientela înfloritoare a regimului Băsescu în diferite zone de sectanți din America și din Orient.

 Dormiți însă liniștiți, „procesul de modernizare” continuă prin Partidul Mișcarea Populară. Votați mărul! Deși s-ar putea să fie otrăvit.

Partidul de fițe

Acesta este titlul editorialului meu din Jurnalul National. Editorialul poate fi citit aici.

În urmă cu mulți ani, președintele Constantinescu și consilierii săi construiau fundația „Acțiunea Populară”. Mai târziu, fundația s-a transformat în Partidul Acțiunea Populară. N-a fost un mare succes.

După vreo zece ani, Traian Băsescu, prin interpuși, creează Fundația Mișcarea Populară, după ce înregistrase, prin fiica sa, „marca” respectivă. Ulterior, transformă fundația în partid – Partidul Mișcarea Populară. Diferența față de Emil Constantinescu – inițiativele fostului președinte s-au derulat când acesta era în opoziție, nu când era în funție, la Cotroceni.

Ce ideologie are noul partid? N-are importanță. Este partidul giruetă, partidul care se orientează după ideile lui Băsescu. Este „partidul în blugi”. Faptul că blugii sunt rupți arată că membrii săi fac parte dintre românii săraci – cei care au mai puțin de 300 de hectare de teren agricol. Ei nu au nici cravată, pentru că, din cauza guvernului Ponta, nu au bani să-și cumpere aceste detalii de îmbrăcăminte.

Semnul partidului este mărul, ceea ce te duce cu gândul la celebrul partid din Rusia, „Iabloko” (mărul). Pare puțin ciudat că această formațiune de dreapta care, firesc, merge spre Vest, să-și ia drept semn electoral nu frunza mărului, ci chiar mărul – simbol al reformei din anii ’90, în Rusia. 

Ce-i unește pe membrii noului partid? Dragostea de țară, preocuparea pentru economie, grija pentru săraci, interesul pentru cultură? Nu, ei construiesc partidul-acciză. Din grija pentru conducătorii auto (exista, parcă, un partid al automobiliștilor). Par mai curând un clan, format din resturile „regimului ticăloșit”, construit, timp de zece ani, de Băsescu. Strânși într-o formulă de supraviețuire. Unii dintre ei preocupați de prelungirea sinecurilor la Bruxelles și în zonele administrației locale. Haideți la cort! Ne pregătim să dăm alegeri europarlamentare la tot poporul!

Apariția conștiinței la Băsescu

Acesta este titlul editorialului meu de astazi din Jurnalul National.

 

  • În ultimile săptămâni, s-a petrecut un fenomen care va fi menționat în istoria umanității – apariția conștiinței la Băsescu. Probabil că Darwin, dacă ar fi trăit, ar fi subliniat și el acest salt spectaculos în evoluția de la maimuță la om.

 Într-adevăr, într-o emisiune TV, foarte dură, cu Sorina Matei, cel care nu a acceptat „compromisuri de la Constituție”, a subliniat cu eleganța ce-l caracterizează și în ideea de a întări stabilitatea în Țară și credibilitatea României în exterior: „Mai am câteva luni până îmi termin mandatul, nu vreau să am pe conștiință că, după ce este cel mai corupt guvern pe care l-a avut România din ’90 încoace, îl mai și mențin, („îl duc în spate”, n.b.) împotriva Constituției, în actul de guvernare”.

 Sau, mai sintetic: „în nici un caz, eu nu voi da drumul împotriva conștiinței mele și cu dubii de constituționalitate, la un guvern”. Nu mi-e clar dacă, conform Constituției, Băsescu este cel care trebuie „să dea drumul” (eventual, prin curte) la guverne…

 

  • Mi s-a părut remarcabilă și afirmația de deontologie prezidențială: „domnul Ianukovici nu mai este un președinte legitim …”. Dacă Ianukovici s-ar fi uitat la B1 Tv, probabil că i-ar fi răspuns că și el consideră că cineva demis cu 7,4 milioane de voturi, nu mai este un președinte legitim.

 

  • A apărut o nouă triadă prezidențială: conștiință – legitimitate – moralitate. În aceeași emisiune, referitor la „soluția imorală„, Băsescu a precizat: „nu la el mă refeream, ci la mine, care adoptasem soluția…„. În interviul său din Adevărul, la câteva zile după formarea guvernului, în 6 ianuarie 2005, Băsescu spunea însă „sunt un adept al unor anticipate imediate pentru a scăpa de soluția imorală care se numește PUR”. Probleme de memorie?

 

  • În zona prezidențială, constituția fizică reprezintă un corolar al unei conștiințe liniștite și al aplicării consecvente a Constituției, – cărticica pe care a jurat Băsescu (deși era făcută pentru mine!). Acesta este motivul pentru care fostul primar general consideră, în spiritul art. 84 din Cinstituție, că actualul primar al Clujului ar fi un bun candidat al dreptei, deoarece, „în timp de criză a avut curajul să-și asume, să ia țara în spate și s-o treacă prin criză…”

 

Spuneți-mi, nu vi se pare inspirată această imagine? Nu-l vedeți pe Boc cu un sac mare în spate (în care este înghesuită, cu greu, țara), mergând prin furtună, cu un toiag în mână? Preferați imaginea pelerinajului evreilor prin deșert? Cum credeți…

 Boc însă, trebuie să știți, nu e singur, pentru că și PPE – așa le-a spus Băsescu la Dublin – „a trecut Europa pe malul celălalt al crizei”. Aici sunt însă două neclarități. Prima – dacă PPE a luat Europa „în spate” pentru a o trece pe celălalt mal. Și, al doilea, dacă „malul celălalt” era malul celălalt al Atlanticului. Asta ar putea crea mari probleme nu doar geostrategice dar și geologice!

Cele două Ucraine

Acesta este titlul editorialului meu de azi din Jurnalul National. Editorialul poate fi citit aici.

 Cum se numește ceea ce s-a întâmplat, în ultimele săptămâni, în Ucraina? Revoluţie, lovitură de stat? Dacă este revoluţie, ea este tot portocalie sau face parte dintr-o nouă generaţie de mișcări „revoluţionare”, de după Primăvara arabă?

În 2004, după primul tur de scrutin (echilibrat) – 41,96% din voturi pentru Iuscenko și 41,37% procente pentru Ianukovici (care era și premier) –  în al doilea tur raportul a devenit 51,49 pentru Ianukovici (premierul în funcţie!) faţă de 48,51% pentru Iuscenko.

 Nota bene. La alegerile prezidenţiale din România, din 2004, în primul tur, eu am obţinut 41% din voturi iar Băsescu 33%. Actualul președinte, pe modelul de la Kiev, a invocat fraudarea alegerilor – ceea ce s-a dovedit o minciună – și, în circumstanţe complexe, în turul al doilea, raportul de voturi s-a schimbat (?) 51% pentru Băsescu și 49% pentru mine. Dacă aș fi cerut renumărarea voturilor, probabil că am fi avut în București un „euromaidan”!

 Să revenim… În 2004, în Ucraina, sub presiunea străzii, Curtea Supremă a decis un al treilea tur de scrutin ( de fapt, repetarea celui de-al doilea), în care Iuscenko a obţinut 54,05% din voturi. S-au făcut multe analize în legătură cu pregătirea minuţioasă a „revoluţiei” din Ucraina (culoarea portocalie, finanţarea, rolul ONG-urilor „neutre” – gen Freedom House, Open Society Institute – rolul serviciilor de informaţii, logistică – lasere, echipamente de sunet). De asemenea, au fost analizate, pe larg, mișcări de același tip în Georgia (în 2003) sau, anterior, cu ocazia alegerilor din Serbia (mișcarea anti-Miloșevici) sau în România (de ce oare s-o fi îmbrăcat, pentru prima dată, Traian Băsescu în portocaliu, la campania pentru alegerile locale din București, în vara lui 2004?) Este evident, oricum, că aceste mișcări – construite în jurul alegerilor parlamentare sau prezidenţiale – pentru a le orienta într-o anumită direcţie – reprezintă confruntări geo-strategice în spaţiul fostei Uniuni Sovietice sau în zona fostului spaţiu de influenţă al Uniunii Sovietice.

Așa cum scriam și cu alt prilej, iniţiativele din cadrul Parteneriatului estic al UE (susţinut de SUA) reprezintă, pentru Rusia, în esenţă, extinderea doctrinei Truman (de „îndiguire”) de la periferia sistemului comunist de după război (Germania de est, Cehoslovacia, Polonia) la zone interioare ale fostei URSS, ceea ce s-a întâmplat recent la Kiev și în Crimea.

În condiţiile actuale, unitatea Ucrainei este atacată din interior (de diferitele grupuri etnice), dar și din afară (să nu uităm că în Crimea se găsește o mare bază navală a Rusiei).

Evenimentele din ultimul timp au evidenţiat existenţa a două Ucraine, separate în opţiunile lor de istorie, etnie, rude, educaţie. Pentru a-și păstra unitatea și a ieși din jocul marilor puteri, ucrainenii ar trebui, în primul rând, să depășească, ei înșiși, acest clivaj. Înţelepciunea și diplomaţia ar fi principalele arme.

Cele două Elveții

Acesta este titlul editorialului meu din Jurnalul National. Editorialul il puteti citi aici.

La 9 februarie, 50,34% din electoratul elvețian a votat împotriva „statului de drept” european, pronunțându-se pentru o reglementare dură a imigrației. De fapt, în favoarea reintroducerii cotelor pentru cetățenii Uniunii Europene. În acest fel, este, practic, denunțat Acordul din 1999 (intrat în vigoare în 2002), asupra liberei circulații a persoanelor între UE și Elveția. În esență, este afectat principiul liberei circulații a persoanelor în spațiul juridic european.

În aceste condiții, va putea rămâne Elveția în Spațiul Schengen – în care intrase în 2005? Va putea menține Elveția acordurile bilaterale cu UE în domenii importante – comerț, transport, agricultură, cercetare?

Inițiativa partidului „Uniunea Democratică de Centru” a obținut câștig de cauză în fața tuturor celorlalte partide și a mediului economic. Ea a reprezentat o a treia victorie prin referendum a UDC, după voturile referitoare la interzicerea minaretelor și trimiterea în țările lor a persoanelor condamnate.

Este evidentă o reacție crescândă împotriva imigrației și în alte state europene – Marea Britanie, Franța, Germania, partidele anti-europene și anti-imigrație câștigând tot mai mult teren. Vom vedea efectele la alegerile pan-europene din luna mai.

Ceea ce este interesant este felul în care s-a structurat votul din 9 februarie. Practic, electoratul elvețian urban (Zürich, Lausanne, Fribourg, Valais – unde se află, de altfel, cei mai mulți imigranți) a votat împotriva inițiativei UDC, în timp ce electoratul rural a votat masiv în favoarea inițiativei.

S-au conturat astfel două Elveții, cu poziții radical diferite în această chestiune.

Din păcate pentru Elveția, consecințele economice pot fi destul de serioase iar pentru UE acest vot poate fi începutul repunerii în discuție a unor valori ce fundamentează statul de drept.

 

 

O lege împotriva amneziei?

Acesta este titlul editorialului meu din Jurnalul National. Editorialul poate fi citit aici.

Atenție, am scris amnezie, nu amnistie!

Sâmbătă, PDL a organizat un miting împotiva guvernării și pentru apărarea (în stradă) a statului de drept. Iată câteva observații:

 

  • În cei zece ani ai regimului  Băsescu, PDL a fost la guvernare cea mai mare parte din timp. Am uitat oare de ce marea majoritate a populației i-au dat jos de la putere în 2012? Contează ei cumva, pe amnezia alegătorilor? Iată de ce cred, în continuare, că era și este necesară o carte neagră a guvernării PDL.”O piedică în calea uitării”.

 

  • I-am văzut în piață, sub același steag pe miniștrii „independenți” ai justiției – Monica Macovei și Cătălin Predoiu. Amândoi au confirmat ulterior că erau, de fapt, „independenți” sub acoperire (de partid).

 

  • L-am văzut și l-am ascultat și pe „Dragă Stolo”. După 10 ani de când „deplângeam”, împreună cu Băsescu, starea lui precară de sănătate, iată că  s-a întremat la băi, la Bruxelles și a venit din nou, la București să ne spună că va protesta și pe viitor împotriva statului de drept, în stradă, la Bruxelles – ca europarlamentar, acolo unde își consumă liniștit „tainul” plătit pentru rușinoasa lui dezertare. Oare el nu realizează că românii au suportat zece ani de haos, ură și dezbinare din cauza faptului că el a aruncat, în mod rușinos, prosopul în bătălia prezidențială, din 2004? Acum, el acceptă să fie scos, din când în când, la fereastră, de către PDL pentru a-și păstra sinecura. Trist…

 

  • Mai interesant însă este scenariul. Păpușarii PDL, vor să folosească evenimentele de la Kiev și, după exact 10 ani, vor să reâncălzească supa revoluției portocalii și la București. Printr-un efort mimetic, PDL – reîmbrăcat în oranj – dar fără frunză, ar vrea să se „lege”, de ceea ce se întâmplă în Ucraina, și, în prima zi a Olimpiadei (adevărat fair-play olimpic) dar dând sentimentul că ascultă ceea ce a spus Mircea Marian că ar fi spus Victoria Nuland la București („De ce nu apărați statul de drept în stradă”), s-au strâns în Piața Revoluției.

 

  • Mă întreb dacă liderii PDL înțeleg că micul lor scenariu ar putea face parte dintr-un scenariu mai larg și care nu este al lor și nici”al nostru”?

 

Partide care „se zic” și partide care „se de-zic”

Acesta este titlul editorialului meu de azi din Jurnalul National.

După Revoluție, au apărut în România vreo 200 de partide. Cele mai multe dintre ele, în jurul unor lideri – Iliescu, Coposu, Câmpeanu, Vadim și mulți alții. Fără mari preocupări pentru ideologie. Unele dintre ele au adăugat pe „port-altoiul” original, componente politice mai noi, spre exemplu, PNȚ a adăugat particula CD (deplasându-se spre dreapta), altele s-au „splitat” în „aripi”, în funcție de neînțelegerile dintre lideri (PNL în PNL-AT, PNL-CD).

Și FSN-ul s-a despărțit în două formațiuni – în mare măsură pornind de la opțiuni personale divergente. Dar, încetul cu încetul, prin transformarea FDSN în PDSR și apoi în PSD, (prin fuziunea cu PSDR dar și prin unirea cu PS și PSM și a unei aripi din PD), s-a creat o formațiune politică solidă, pe zona de stânga, cu o ideologie apropiată altor formațiuni politice din Internaționala Socialistă sau din Partidul Socialiștilor Europeni.

Pe zona de dreapta, în afara PNL (membru al Internaționalei Liberale), PNȚ-CD și-a pierdut rolul inițial (după eșecul guvernării CDR), PD-ul „uzurpând”, în fapt, și locul acestuia în PPE.

De-a lungul celor două decenii care au urmat, sistemul de partide s-a simplificat (și prin introducerea unui prag electoral de 3 și apoi de 5% din voturi, la parlamentare) și s-a adaptat „ideologic” la situația din Uniunea Europeană. Lucrurile s-au modificat în ultimii ani. Cazul PD-ului este elocvent. Pornit ca o formațiune ad-hoc (FSN), din punct de vedere ideologic, PD-ul s-a manifestat, până în 2004, ca un partid de stânga, mândru să fie membru al Internaționalei Socialiste. Într-o noapte, în 2005, PD-ul a trecut (în totalitate), la ordinul lui Traian Băsescu, de la ideologia socialistă la ideologia dreptei creștin-democrate. După o „altoire” sumară cu grupul liberal al lui Stolojan, noua formațiune (PDL) suferă acum o nouă „năpârlire politică”, prin crearea Mișcării Populare, tot la comanda lui Băsescu.

Rațiunea plecării unui grup de lideri de la PDL la MPR a fost explicată prin aceea că PDL „s-a de-zis” de Traian Băsescu. Nu ar fi vorba deci de diferențe ideologice sau de abordări politice diferite.

Din păcate, riscăm, în felul acesta, să ne întoarcem la anii ’90, când partidele erau asociații create în jurul unor persoane pentru participarea la putere și nu structuri politice bazate pe valori, pe ideologii. Se vor împărți, oare, în viitor, partidele în partide care „se zic” de lideri și partide care „se de-zic” de liderii lor? Ar însemna să navigăm înapoi, spre portul de plecare.

Ucraina. A doua revoluție portocalie?

Acesta este titlul editorialului meu din astazi din Jurnalul National. Editorialul poate fi citit aici.

Situația internă din Ucraina devine tot mai complicată. Evoluția sa viitoare depinde de raportul de forțe din interior, populația rusă depășind 20%, iar numărul căsătoriilor mixte  – în condițiile în care Ucraina a fost alipită Rusiei încă din secolul 17 – fiind extrem de important.

Opțiunile pentru viitor, după destrămarea Uniunii Sovietice, dincolo de ideea reafirmării identității naționale – sunt împărțite și din punct de vedere geografic: în Est – apropiere de Rusia; în Vest – apropiere de Uniunea Europenă. Decizia președintelui Ianukovici de a nu semna înțelegerile de asociere cu UE precum și acordul semnat la Moscova, pentru un ajutor financiar semnificativ și o reducere a prețului la gaze naturale, au generat o reacție populară masivă.

În mod evident, atât Rusia, cât și Uniunea Europenă sau SUA au propriile interese în ceea ce privește deznodământul acestei crize. Și pentru România, pentru motivele cunoscute, este important felul în care evoluează lucrurile.

Unii vorbesc despre o nouă revoluție portocalie. Alții reamintesc felul în care s-a încheiat primăvara arabă și consecințele preocupante din Egipt, Libia sau Siria.

Din păcate, în apropierea țării noastre se dezvoltă un focar de instabilitate iar Rusia – frustrată de destrămarea fostului imperiu – a arătat deja opoziția sa la proiectul Parteneriatului estic, lansat de Uniunea Europeană, (care, în mare măsură, a eșuat la Vilnius), așa cum a reacționat, în 2008, când a declanșat operațiunile militare din Georgia, atunci când s-a pus problema aderării Georgiei la NATO.

 În condițiile agravării situației interne din Ucraina,  poate că ar trebui găsite rapid unele soluții. În opinia mea, pentru început, ar putea fi avute în vedere:

  1. organizarea cât mai rapidă a alegerilor prezidențiale – un test pentru a evidenția o majoritate (altfel, situația poate degenera) și;
  2. acceptarea Rusiei, de către SUA și UE în dialogul regional (Ucraina este și la periferia estică a UE și a NATO dar și la periferia vestică a Rusiei)

Patrick Besson se întreba recent în „Le Point”, „de ce purtăm întotdeauna doi pantofi de aceeași culoare?” Iată că Ucraina, în Est și în Vest, poartă pantofi de culori diferite.




Arhiva

Comentarii Recente

diasporean la Anunt!
fostă basarabeancă la Anunt!
Ce scriam acum exact… la Anunt!
De ce n-am criticat… la Anunt!
Cum e posibil asa ce… la Anunt!