„Revoluțiile Valahiei”

Un prieten, de la Mănăstirea Radu Vodă, mi-a trimis o carte minunată – „Revoluțiile Valahiei”, scrisă, în urmă cu 300 de ani, de italianul Anton Maria Del Chiaro, secretar al cancelariei domnești la Constantin Brâncoveanu, Ștefan Cantacuzino și Nicolae Mavrocordat.

Monografia sa, „Istoria Delle Moderne Rivoluzioni Della Valacchia”, a fost publicată în 1718, la Veneția și a fost tradusă, prima dată, în română, în 1929, cu o introducere de Nicolae Iorga.

Ediția din 2012, publicată sub auspiciile Patriarhiei Române, beneficiază de un studiu introductiv semnat de Arhimandritul Mihail Stanciu și de academicianul Gabriel Ștrempel.

Lucrarea lui Del Chiaro prezintă, cu multă simpatie și inteligență, geografia și administrația Valahiei, mediul citadin (prea puțin dezvoltat), limba vorbită („o directă și curată derivație din idiomul latin”), sistemul de educație, credința ortodoxă, tiparul religios și contribuția lui Antim Ivireanul, viața economică și politică, viața cotidiană, obiceiurile culinare și de îmbrăcăminte, muzica, albinăritul, ritualurile de nuntă sau de înmormântare, jocul de table.

Așa cum scria Iorga, în introducerea de la 1929, cartea este, în realitate, „o istorie a țării”, asemănătoare lucrării lui Cantemir, „Descrierea Moldovei”.

După cum arată Del Chiaro, în acea vreme, pentru delicte garve, Principele îi trimitea pe condamnați la saline, unde unii, mureau fără a se mai cerceta cauza. Era, dacă înțeleg bine, un fel de arest preventiv. Exista și un fel de grațiere individuală, atunci când printr-un act de clemență, Domnitorul schimba această pedeapsă cu ocna, dar, mai întăi, tăia urechile condamnatului(p.54). Cărturarul italian observa, cu surprindere, că „în popor, părinții înșiși deprind copiii cu înjurături și se delectează când aceștia descurcă primele silabe din expresii triviale, măgulindu-se chiar când combină noi înjurături”(p.59). Dacă Del Chiaro ar fi trăit în zilele noastre și ar fi trecut pe la penitenciarul Jilava, ar fi fost uimit de felul în care a evoluat acest obicei.

Mi s-a părut corectă și o altă observație a lui Del Chiaro. El arata că o istorie a domnitorilor valahi era greu de realizat, deoarece „fiecare Boier posedă câte o cronică făcută după placul său, în care laudă sau ponegrește voievozii trecutului”(p.69).

Concluziile sale referitoare la valahi sunt, în opinia mea, valabile și astăzi: „Nestatornicia și discordiile lor interne au fost cauza nenorocirilor și au ațâțat pofta vecinilor de a-i stăpâni”(p.99). Del Chiaro citează și din scrisoarea lui Michel Bocignoli din Ragusi către Gerardo Planio (secretarul Împăratului), de la 1524 (deci cu 200 de ani înainte), care spunea despre valahi: „națiune primitivă și incultă…, necunoscând arta militară, nici afacerile publice, iubitori de gâlceavă și de discordie, nu șovăiesc de a-și asasina domnitorii, iar urmarea acestor apucături este căderea lor sub jugul otoman din simpli tributari ai ungurilor”. El dă exemplul lui Vlad Țepeș (Dracul), „măcelărit”, în final de boierii complotiști.

Del Chiaro povestește, pe larg, despre uneltirile boierilor în Valahia și la Constantinopol, terminate cu decapitări sau spânzurarea unor domnitori și supralicitarea în mărirea tributului către Poartă.

Martor al acelor vremuri, el descrie chemarea lui Brâncoveanu la Constantinopol, pe baza celor nouă capete de acuzare trimise Porții de către boierii valahi și decapitarea sa și a fiilor săi, în 1714, anul în care Brâncoveanu împlinea 60 de ani și 26 de ani de domnie.

Finalul rămăne deschis: „Iar eu, la sfârșitul anului 1717 – scria Del Chiaro – termin „Istoria nesfârșitelor revoluții ale Valahiei”, căci această nefericită țară nu știe încă pe cine să-l dorească de stăpân, pe turcul sau pe Augustul Împărat”.