O floare și doi grădinari

Plecarea liberalilor din USL a generat atât nedumerire cât și dezamăgire. Ea a părut un fel de dezertare de pe câmpul de luptă. Adversarul declarat, în bătăliile electorale din acest an, era regimul Băsescu. De aceea, era importantă, între altele, revizuirea Constituției. Pentru reintrarea în normalitate. Au fost mai importante – se pare – orgoliile personale, micile răzbunări și agendele proprii. Motivele invocate de Crin Antonescu au părut, mai curând, pretexte.

Este interesant faptul că toți foștii președinți ai PNL, din ultimii 10 ani, au plecat din partid: Theodor Stolojan, Valeriu Stoica și, recent, Călin Popescu Tăriceanu. După părerea mea, este un semnal rău. Un semnal despre incapacitatea coabitării în interiorul propriului partid.

De aceea, probabil, nu funcționează prea bine nici „coabitarea” PNL cu alte partide în cadrul unor alianțe. La fel ca și în cazul Alianței DA, și participarea liberalilor la guvernare în cadrul USL nu a durat decât o jumătate de mandat. Probabil, din același motiv, a fost respinsă vehement și ideea pactului de coabitare. Această abordare individualistă se lovește însă de realitatea sprijinului electoral – sub 10% în perioada 2001 – 2004 și în jur de 20% după 2004. De aici imposibilitatea pentru PNL de a forma singur guvernul și nevoia rațională de a negocia coaliții.

În perioada 2007 – 2008, PNL a rămas la guvernare într-o formulă minoritară, cu sprijinul parlamentar al PSD. După alegerile parlamentare din 2008, în negocierile cu PSD – deși PSD avea de două ori mai mulți parlamentari – PNL a dorit să continue să desemneze premierul. Acesta a fost motivul pentru care decizia a fost întârziată mai mult de o săptămână, ceea ce i-a oferit posibilitatea lui Băsescu să se înțeleagă cu Geoană și astfel s-a născut guvernul Boc (X), format de PDL și PSD!

Prima „întâlnire” în guvern între reprezentanții PSD (FSN/FDSN) a avut loc însă în 1991 – 1992, în cadrul „guvernului de serviciu”, condus de Theodor Stolojan, din care am făcut parte, și în care au fost cooptați distinșii reprezentanți ai liberalilor – Mircea Ionescu Quintus (la justiție) și I.V.Săndulescu (ministru secretar de stat la Externe). Reproșul, în partid, a fost acela că, din acest motiv, PNL nu a intrat în parlamentul din 1992.

După alegerile din 2000, când PRM ajunsese (în urma „rezultatelor” deosebite la guvernare ale CDR) la aproximativ 25% în parlament, PNL – condus de Valeriu Stoica – a acceptat să sprijine, în parlament, guvernul minoritar PSD, pentru a evita eventuale derapaje. Am semnat atunci un protocol cu președintele PNL, dar după un timp, acesta, într-un gest simbolic, a rupt, în public, textul înțelegerii. Explicația a venit mai târziu – partidul rămăsese, în sondaje, blocat sub pragul de 10%.

PNL are o anumită tradiție de a se împărți în aripi sau chiar în partide separate și de a se recompune precum un caleidoscop – PNL-AT, PNL-CD, PLD, noul Partid reformist liberal sunt doar câteva exemple.

Mi s-a părut excesiv accentul pus de Crin Antonescu pe necesitatea unui vot negativ asupra legii grațierii și amnistiei, prin scoaterea imediată a legii de la congelator. Era acest vot o miză atât de importantă pentru destinul USL? Nu am o explicație. Trebuia să fie o declarație de poziționare a lui Crin Antonescu de partea baricadei în care se aflau Băsescu și partidele sale? Era o formă de răzbunare personală împotriva lui Dan Voiculescu, a PC și a Antenei 3? Nu pun în discuție, pe fond, această lege, utilitatea sau oportunitatea ei dar a o pune pe același plan cu reorganizarea guvernului, mi s-a părut exagerat.

Spre deosebire de negocierile dintre PNL și PD pentru crearea Alianței DA, care au durat aproape un an și jumătate, implicând echipe numeroase, negocierile pentru formarea USL au durat foarte puțin, purtând amprenta unei înțelegeri personale între Ponta și Antonescu. De aceea, pierderea încrederii între cei doi lideri a afectat construcția Uniunii.

Aș vrea să mai adaug un aspect pe care îl cunosc foarte bine. Cel puțin la momentul inițial, Acordul dintre PSD și PNL referitor la formarea guvernului prevedea existența unui singur vicepremier – și care să fie de la PSD. Propunerea mi-a aparținut. Ea încerca să compenseze decizia de numire paritară a miniștrilor, în condițiile unei diferențe semnificative la nivelul mandatelor din Parlament. De aceea, postul de vicepremier – gândit pentru Liviu Dragnea – trebuia să estompeze acest decalaj. Nu a fost vorba atunci de acordarea unui post de vicepremier nici pentru PNL, nici pentru PC. Nu știu însă ce s-a întâmplat mai târziu.

Cred că, în acest divorț politic, ceea ce a deranjat în mod special, alături de o decizie, a lui Crin Antonescu, greu de explicat, și care a dat naștere la multe speculații, a fost tonul bășcălios cu care președintele PNL a comentat public decizia conducerii partidului de ieșire din USL.

Nu știu dacă președintele Antonescu este conștient că decizia pe care a luat-o presupune multe imponderabile. Eu cred – este un punct de vedere subiectiv – că ea a reprezentat cea mai proastă variantă dintre toate variantele alternative.

Publicitate