Muzeul National de Arta Contemporana

Astazi, se implinesc noua ani de la inaugurarea   Muzeului Naţional de Artă Contemporană [29.10.2004]. M-am gandit ca ati fi interesati sa cititi discursul pe care l-am rostit cu acel prilej, cu cateva saptamani inainte de incheierea mandatului meu de premier si cu putin timp inaintea alegerilor prezidentiale din 2004:

 Dragi prieteni, doamnelor şi domnilor, sunt deosebit de emoţionat pentru că acum, după mai mulţi ani de eforturi, de dispute, de încercări, reuşim să inaugurăm Muzeul Naţional de Artă Contemporană.

 

Aş spune că astăzi se întâmplă două lucruri importante care marchează legătura României cu lumea valorilor europene: pe de o parte, la Roma, delegaţia română condusă de preşedintele Iliescu participă la semnarea Tratatului Constituţional al Adunării Europei, iar pe de altă parte, aici, la Bucureşti, noi deschidem această fereastră spre lumea artei europene, prin Muzeul de Artă Contemporană.

 

Îmi imaginez foarte greu ca un astfel de eveniment să se fi putut desfăşura înainte de 1989 în România. Probabil că ar fi fost considerată o formă decadentă şi în orice caz, ar fi fost blocată de cei care aveau responsabilităţile pentru cultură.

 

Ce este până la urmă acest muzeu? De ce aici, în primul rând? În acest spaţiu de 16.000 de metri pătraţi, timp de ani de zile a fost numai molozul depozitat din toate celelalte spaţii ale Palatului Parlamentului. Aici s-au făcut două activităţi principale: prima, o igienizare care a însemnat un efort aproape la fel de complex ca şi cel de construcţie şi apoi lucrările în sine care trebuiau să transforme acest spaţiu din clădire care era rezervat unor apartamente, unor spaţii de protocol, într-un muzeu modern care să adăpostească zonele în care să se decanteze arta modernă, arta contemporană românească.

 

Desigur, au fost unii care de la început au dorit ca această clădire să fie finalizată pe baza moştenirii lui Nicolae Ceauşescu. Unii dintre arhitecţi nu au vrut să schimbe balustrade, să schimbe scări de marmură care fuseseră într-un fel planificate înainte…

 

Această clădire, în 1989, era realizată într-un procent de 60%. Vă aduceţi aminte disputele enorme dacă să fie dărâmată, să fie transformată într-un bordel pentru toată Europa sau într-un cazino, sau să fie acoperită cu pământ. Sigur, însă, că până la urmă această casă nu a fost casa sau palatul lui Nicolae Ceauşescu ci o expresie, de fapt, un rezultat al unei munci de foarte multă vreme, cu eforturi financiare extraordinare ale românilor.

 

Evident că nimeni nu ar mai construi o astfel de clădire astăzi, dar ea exista şi trebuia să-i găsim un sens şi de aceea, iată, încetul cu încetul – şi trebuie să-mi asumă o parte din această „vină”, în această clădire au venit Camera Deputaţilor, mai târziu Senatul, Consiliul Legislativ, Curtea Constituţională, Monitorul Oficial pentru o vreme, Centrul de Conferinţe Internaţionale, o sală de expoziţie cu totul remarcabilă la un alt nivel al acestei clădiri iar acum, iată, Muzeul de Artă Contemporană.

 

Este un proiect în domino, un proiect care s-a realizat în funcţie de resursele pe care le-am avut, dar valorizând ceea ce exista şi utilizând aceste spaţii pentru ceea ce era nevoie în noua configuraţie a statului de după 1990.

 

În acelaşi timp, acest spaţiu părea un fel de cetate interzisă, pe modelul vechi chinezesc, şi probabil că nu întâmplător, dacă ar trebui să-l citez pe domnul academician Theodorescu, aş spune că această clădire, construită pe un model greco-corean, îşi realizează în definitiv o funcţiune modernă într-un spaţiu care ne aduce mai curând aminte de istorie. Şi atunci, probabil că ideea de bază este de a pune împreună, pe de o parte, funcţiile clasice ale statului şi activitatea unor instituţii ale statului, cu o deschidere către oraş, o deschidere către viaţa cetăţii, iar acest muzeu va avea între altele şi această funcţie socială.

 

În acelaşi timp vreau să spun că în opinia mea nu avem dreptul şi nici nu trebuie să trăim la infinit din avangarda secolului XX, care a fost absolut remarcabilă, care a impresionat lumea occidentală. De curând aflam că Tristan Tzara a ajuns în Brazilia a fi modelatorul unei noi culturi, unei revitalizări care a însemnat în Brazilia, la începutul secolului XX, în anii 1920, de fapt, 1930 o dinamică absolut remarcabilă.

 

Dar putem să vorbim toată vremea despre Brâncuşi – şi în curând la Târgu Jiu va avea loc un eveniment important legat de lucrările lui Brâncuşi, dar suntem după o sută de ani aproape şi trebuie să pregătim şi să verificăm, să dăm un spaţiu de expresie, un loc pentru exprimare şi avangardei secolului XXI.

 

Unde să se întâlnească tinerii artişti români, unde să-i putem admira sau eventual să-i criticăm, unde putem să gustăm gustul epocii şi să ne jucăm cu ceea ce poate să fie acţiunea, să spunem „necomercială”, dusă într-un spaţiu care poate se va valida sau nu? Acest loc deschis, acest loc geometric pentru arta contemporană românească reprezintă probabil contribuţia noastră la ceea ce poate să fie valoarea românească în secolul XXI.

 

Acesta este sensul principal al acestui muzeu. Până la urmă nu contează felul în care se configurează muzeul astăzi, expoziţiile care vor fi astăzi admirate sau nu aici, în acest muzeu. Încetul cu încetul însă vom decanta lucrările cu adevărat importante, artiştii se vor măsura unii cu alţii, vor avea un punct de referinţă în spaţiul cultural românesc şi acesta este un lucru formidabil. De aceea eu îmi asum cel puţin o parte din „vina” de a fi iniţiat şi realizat acest muzeu.

 

Sigur că vor fi multe critici, dar în artă toată lumea are dreptul, în primul rând, să aibă opinie şi în al doilea rând, nu avem un judecător imparţial care să spună în definitiv cine are dreptate. De aceea acest spaţiu trebuie să fie un spaţiu deschis.

 

Mi-a plăcut formula de muzeu „in progress”. Totdeauna când se încarcă calculatoarele, apare o formulă de dinamică şi lucruri care încă nu sunt pe deplin realizate iar server-ele nu lucrează în timp real. Nici arta nu lucrează în timp real, nici artiştii nu lucrează în timp real. Unii depind încă de şcoala de la Fontainbleau, iar alţii gândesc în termenii unei avangarde pe care doar ei şi prietenii lor, eventual, doar o admiră. Dar lucrurile acestea aşa trebuie să se întâmple. Acesta este, de fapt, sensul şi rostul acestui muzeu. Nu mai putem să trăim în trecut. Trebuie să începem să trăim orientaţi spre viitor.

 

Acesta este un alt mesaj pe care eu am dorit să-l aduc astăzi şi într-un fel – vor spune unii – prezenţa domnului preşedinte Iliescu la Roma, la un eveniment important pentru România şi pentru Europa şi deschiderea acestui muzeu, care în plan intern arată capacitatea noastră de modernitate, de modernizare, deschiderea noastră, reprezintă până la urmă expresii ale aceleiaşi abordări, un proces care ne duce foarte aproape de normalitate; iar aici aş vrea să spun din nou, cu admiraţie, că am avut complici extraordinari: domnul academician Răzvan Theodorescu are un entuziasm extraordinar pentru orice proiect cultural. Am realizat împreună …12 muzee?

 

Dl. Răzvan Theodorescu

 

12, în patru ani. Nu a făcut România în 50 de ani aşa ceva.

 

Dl. Adrian Năstase

 

Am realizat o mulţime de acţiuni care în definitiv ne arată că, după ce am terminat reforme, restructurări, acţiuni economice, putem să ne ocupăm şi de cultură, putem să ne ocupăm şi de muzee şi sunt o mulţime de alte muzee pe care le pregătim. Sunt convins că după alegeri vom putea să le realizăm.

 

Este important ca ceea ce facem împreună în acest timp al unor schimbări fantastice peste tot în lume, să ne aducă mai aproape de valorile europene, nu doar în plan politic, dar şi în plan cultural.

 

Europa reunificată va permite o participare puternică a identităţii noastre culturale la cea ce va însemna diversitatea şi armonia europeană.

 

Să-mi daţi voie să mai spun un cuvânt despre cel care astăzi nu este aici, cu care am vorbit la telefon înainte să vin aici, care se simte bine şi vă transmite salutări – cum probabil veţi afla şi din mesajul său – dar care a fost sufletul acestui proiect, pentru că în el s-a lovit cel mai tare.

 

Sigur, era într-un fel firesc, pentru că, întotdeauna zona artistică de avangardă în România a fost considerată, după 1989, ca o zonă a dreptei şi atunci, într-un fel, Mihai Oroveanu a fost considerat de către o anumită zonă a intelectualităţii româneşti artistice ca un trădător, un om care s-a aliat cu puterea… Exagerez dând cu brutalitate această formulă, pentru a arăta de ce în anumite situaţii el a fost atacat foarte tare. El părea că a trecut de partea duşmanului de clasă şi s-a implicat într-un proiect, care, după părerea mea, nu poate să aibă valoare ideologică, ci are doar o valoare culturală deosebită, iar acest lucru se va vedea în timp.

 

Alegerile vor stabili în continuare de-a lungul anilor alternanţe. Să nu începem neapărat cu 2004, dar mă gândesc mai departe. Toate aceste lucruri sunt fireşti, sunt inevitabile. Acest muzeu va dura. El va fi locul unde se vor întâlni artiştii români şi îşi vor aduce aminte că şi noi, la timpul nostru ne-am gândit nu doar la tunelul tranziţiei, care să ne aducă în prezent ci şi la ceea ce înseamnă nu doar arta virtuală, dar mai ales arta de avangardă autentică.

 

Mihai Oroveanu a fost un partener şi am o mare admiraţie pentru ceea ce a făcut şi i-am acordat, împreună cu domnul ministru, întreaga noastră încredere pentru acest proiect, pe care Guvernul l-a finanţat de la un capăt la altul şi pe care ni-l asumăm cu bucurie. Să nu uit să spun un cuvânt despre constructor, care ne-a mâncat sufletul şi căruia i-am mâncat sufletul şi care întotdeauna era disperat că nu primeşte banii la timp – domnul Petre Badea pe care îl văd stând cu modestie undeva în sală, în ultimele rânduri dar în mijloc, aşa cum i se cuvine şi vreau să-i mulţumesc pentru sprijin, pentru că a realizat nu doar restaurarea Atheneului român, nu doar Muzeul Colecţiilor de Artă, aripa refăcută. Probabil că are o disponibilitate mai mare pentru artă şi acest lucru este remarcabil.

 

Mă critică unii dintre cei care nu vor să mă voteze pentru faptul că-mi plac tablourile sau îmi place arta. Recunosc, nimeni nu este perfect, dar vreau să spun că, dincolo de faptul că îmi voi dori întotdeauna un apartament remarcabil, pe care să-l decorez aşa cum îmi place mie, restul lucrurilor pe care le am le voi dona statului şi de fiecare dată voi gândi colecţii succesive care să îmbogăţească statul, cum am început, de fapt – şi Muzeul Hărţilor Vechi este un astfel de exemplu. Vor urma şi altele.

 

Doresc să spun că, pornind de la o foarte neimportantă gravură de Iser am început să iubesc arta şi indiferent de criticile care mi se vor aduce, voi continua să fac acest lucru, dar voi încerca totodată să aduc în spaţiul public şi în spaţiul politic această pasiune pentru artă, care înseamnă de fapt nevoia de cultură, care ne fereşte de acea epuizare determinată uneori de luptele de coridă care se dau în spaţiul politic.

 

Fiecare are zona lui în care se refugiază atunci când politica reprezintă poate un spaţiu mai puţin generos şi sper că mulţi dintre cei care vor veni după noi, mulţi dintre cei care vor încerca împreună cu noi să caute în artă o formă de raportare la ceilalţi, bazată pe frumos vor înţelege ceea ce am încercat să facem în aceşti ani.

 

Vreau să-i felicit pe toţi cei care au participat la realizarea acestui proiect, să le mulţumesc membrilor board-ului care au acceptat să fie împreună cu noi în această întreprindere şi vă mulţumesc dumneavoastră tuturor pentru participare.

 

Încă o dată, multe mulţumiri.

Voi adauga si scurta conversatie pe care am avut-o, atunci, cu presa:

Întrebare: – Domnule prim – ministru Adrian Năstase, este pentru prima dată în istorie când statul român înfiinţează un muzeu de artă contemporană, până acum neexistând decât iniţiative private. De ce trebuie statul să se implice într-un asemenea proiect?

Dl. Adrian Năstase: – Pentru că nu s-a implicat altcineva şi pentru că arta fiecărui secol, a fiecărui deceniu nu aşteaptă. Nu putem să trăim la infinit din avangarda secolului XX. În secolul XXI sunt alte mişcări artistice. România nu poate să rămână izolată, cu vize pentru circulaţia operelor sale de cultură.

Aşa cum am eliminat vizele pentru ca românii să călătorească în spaţiul Schengen, tot aşa, şi lucrările de artă ale tinerilor artişti români trebuie să înceapă să circule în Europa. Fără un loc geometric unde să se strângă aceste lucrări, să se decanteze, să se măsoare artiştii români cu alţi artişti, să înveţe să compare, să depăşească, nu vom avea o contribuţie la arta europeană a acestui început de secol.

Astfel, am realizat aici un dublu obiectiv: pe de o parte, am sanitarizat, cumva, un spaţiu unde se afla doar molozul de la lucrările de până acum ale „Casei Poporului” şi am creat un spaţiu modern, extraordinar, dând mai multă funcţionalitate Palatului Parlamentului. Pe de altă parte, am creat primul muzeu de artă contemporană, unde nu privim, ca de obicei, spre cei consacraţi, spre ceea ce este deja validat, ci încercăm să le oferim un spaţiu tinerilor artişti români, să le dăm o şansă să expună nu numai în străinătate, fiind invitaţi de unii sau de alţii, ci organizând expoziţii aici, în România.

Este şi o formă de participare a noastră la o mişcare culturală, pentru că arta acestui secol este o artă cu expresii multiple. Uneori, poate nu vom fi de acord cu anumite lucruri pe care le vedem în aceste expoziţii, dar acestea nu sunt lucrări validate, ci sunt, mai curând, mişcări de idei, de valori, de expresii. Unele dintre ele vor fi depăşite de cei care vin din urmă, de lucrări, de forme de expresie care vor apărea, dar, fără această succesiune de experiment artistic, fără o încurajare pentru tinerii artişti, noi vom dispărea de pe harta culturii europene, vom deveni doar importatori de artă, în sens de creaţie artistică, vom consuma arta pe care o vor produce alţii.

Or, eu cred că România are, în primul rând, această vocaţie a creaţiei artistice, care, întotdeauna s-a validat în confruntările sau în parteneriatele cu alte culturi.

Întrebare: – Despre informaţia apărută astăzi în presă conform căreia Domnul Ion Iliescu ar urma să fie nominalizat pentru funcţia de premier în locul domnului Mircea Geoană, ne puteţi spune ceva?

Dl. Adrian Năstase: – În perioada aceasta de campanie electorală, vor fi foarte multe glume politice. Acestea sunt tot felul de istorii lansate pe piaţă. Nu le luaţi în seamă. Vă mulţumesc că m-aţi întrebat.

Întrebare: – (Canalul TV Cultural al Televiziunii Române): – Vom realiza un documentar. Este evidentă preocuparea Guvernului României, în ultima vreme, pentru domeniul cultural. Este o strategie pe termen lung. În cadrul acestei strategii ce rol important are înfiinţarea Muzeului de Artă Contemporană?

Dl. Adrian Năstase: – În termeni de calculatoare, aş spune că acest muzeu este un hub, un centru unde se adună informaţia şi se distribuie. Este locul unde, practic, eforturile din judeţe se vor însuma, se vor valida, se vor decanta. De aceea acest muzeu este atât de important.

În ultima vreme, am realizat foarte multe muzee regionale, foarte multe muzee tematice. Ideea mea a fost ca fiecare judeţ să aibă cel puţin un nou muzeu, să-şi împlinească, cumva, o specificitate prin aceste muzee şi, la un moment dat, când au apărut nişte spaţii libere, atunci când Banca Naţională a renunţat la unele dintre spaţiile sale, cele mai multe dintre ele au mers la consiliile locale sau judeţene, tocmai pentru a oferi acest loc de identificare culturală prin muzee care să ţină de un anumit specific, aşa cum, spre exemplu am încurajat realizarea Muzeului Irimescu sau Vasile Grigore la Bucureşti şi, de asemenea, în curând vom deschide un nou muzeu la Bârlad.

Toate aceste eforturi presupun, însă, nu doar recunoaşterea valorilor, nu doar un omagiu pentru valorile consacrate, ci şi curajul de a aduce în public provocările artei în expresii neconvenţionale.

Întrebare: – Am ajuns la această întrebare specifică pe care vroiam să v-o pun: care credeţi că sunt obiectivele acestui muzeu?

Dl. Adrian Năstase: – Acest muzeu reprezintă un fel de hotel în cadrul căruia vin o mulţime de creatori culturali, cu operele lor, unii le mai uită aici, alţii le vor lua înapoi, unii vor veni pur şi simplu pentru a se întâlni. Este vorba de un spaţiu în care vor veni foarte mulţi artişti străini. Ei vor face injecţie cu tot felul de idei ciudate, de expresii ciudate, unele dintre ele specifice artelor vizuale, creaţii diferite, de la fotografie la computer ş.a.m.d., încercări, formule care, adeseori, au un copy right destul de puţin atrăgător pentru cei care sunt obişnuiţi cu pictura anilor 1930 din România.

Întrebare: – Consideraţi că este nevoie de un nou tip de management în domeniul cultural?

Dl. Adrian Năstase: – În domeniul cultural este nevoie mai mult decât în alte zone de oameni cu mare deschidere la nou. Sunt mulţi cei care au trecut doar prin perioadele lor de pregătire în facultăţi în tovărăşia unora dintre colegi, reuşind a recunoaşte care dintre lucrările lui Grigorescu este adevărată, care este falsă, care dintre lucrările lui Luchian este adevărată sau falsă. Sunt foarte mulţi experţi care sunt buni la aşa ceva.

Care, însă, dintre criticii noştri de artă este pregătit să spună, referitor lucrurile noi care apar în artă, care dintre ele trebuie încurajate sau nu, dacă tehnica colajului sau bronzul, sau lemnul, care dintre artele focului, spre exemplu, sau pur şi simplu dacă pictura în sensul clasic mai reprezintă, în definitiv, o formă de expresie artistică. Dacă o să vedeţi toate expoziţiile care sunt în momentul de faţă aici, în acest spaţiu, veţi remarca că pictura aproape că nu-şi mai are locul în spaţiul artelor noi.

Eu nu m-am amestecat deloc, nu am amestecat opţiunile personale sau gustul meu în acest exerciţiu. Eu m-am implicat să creez acest spaţiu. Am fost înjurat de foarte mulţi care nu au fost de acord, unii nu voiau lifturi pe dinafară, unii nu voiau să se atingă de casa lui Ceauşescu, aşa cum fusese ea desenată şi considerau că ea trebuie dusă până la capăt pe modelul greco-corean care fusese, la un moment dat, fundamentul artistic al acestei arhitecturi.

Eu cred, însă, că este extrem de important faptul că noi am redat acest spaţiu secolului XXI, oamenilor care trăiesc acum, ieşind dintr-o zonă a frustrărilor noastre şi deschidem într-un mod firesc, natural, această casă pentru bucureşteni, pentru români şi, în definitiv, de ce nu, cum am văzut şi astăzi pentru europeni.

Întrebare: – Românii sunt recunoscuţi fiind tradiţionalişti, cel puţin în domeniul opţiunilor lor plastice, culturale. În domeniul artelor vizuale, credeţi că muzeul acesta, prin tot ce şi-a propus el să facă, ca program în viitor, va însemna un plus în educaţie?

Dl. Adrian Năstase: – El înseamnă, în primul rând, o contribuţie la informarea cetăţenilor, a populaţiei. Orice muzeu are şi această funcţie şi aici, probabil, vor veni foarte mulţi tineri care se vor obişnui şi cu altceva decât pictura academistă sau impresionismul românesc sau francez, toate aceste lucruri pe care le-am dobândit le ştim din şcoală, recunoaştem tipurile de pictură.

Toate aceste lucruri sunt normale, sunt fireşti, dar cum mai facem diferenţa sau până unde merge gustul nostru? Mi-am adus aminte cu câteva minute înainte de o lucrare extraordinară a lui Balzac care se numeşte ,,Capodoperă necunoscută”. Unul dintre pictori, probabil mai puţin cunoscut, moare în apartamentul lui şi, în momentul în care prietenii lui vin şi intră în apartament, descoperă o singură lucrare care li se pare absolut îngrozitoare. Rămâne, însă, un colţ din lucrare pe care artistul nu reuşise să-l acopere şi care reprezenta, de fapt, o capodoperă, din punctul de vedere al timpului respectiv. Artistul depăşise gustul epocii şi intrase într-o zonă în care publicul nu-l mai putea urmări.

Era un strat anterior care era o etapă de lucru şi care corespundea perfect gustului epocii. De aceea, la noi Artachino, de exemplu, sau Kimon Loghi, care erau consideraţii genii ale picturii în perioada interbelică şi aveau cote la fel ca şi Grigorescu, au dispărut. Cine mai ştie despre ei? Sunt pictori care au dispărut pentru că gustul epocii reprezintă altceva decât valoare. Valoarea, pe de altă parte, înseamnă relaţie socială. Dacă noi nu considerăm împreună că ceva este valoros atunci lucrul respectiv nu există.

Deci, până la urmă, şi arta reprezintă un contract dintr-un anumit punct de vedere, dincolo de satisfacţia personală a celui care este creator.

Întrebare: – Sunt foarte mulţi care spun că arta este un accesoriu şi un lux. Este arta un accesoriu şi un lux în acest moment?

Dl. Adrian Năstase: – Depinde de fiecare dintre noi. Fiecare se mobilează într-un fel sau altul. Există formule extrem de diverse de mobilare şi fiecare, până la urmă, este responsabil de felul cum arată după o anumită vârstă şi, în acelaşi timp, de felul în care gândeşte.

Fiecare se refugiază într-un spaţiu al său care poate să fie un spaţiu al culturii sau poate să fie, în definitiv, un spaţiu al acţiunii, un spaţiu al reflecţiei. Pictura este, la fel ca şi cartea, o lume care-ţi permite imaginaţia, spre deosebire de fotografie. În definitiv, probabil că unul dintre lucrurile cele mai importante care au permis, în mod paradoxal, dezvoltarea picturii europene a fost lipsa aparatului de fotografiat înainte de secolul XX. Probabil că dacă am fi avut aparat de fotografiat din secolul XIV încoace, nu am fi avut cele mai multe dintre capodoperele picturii italiene, spaniole, franceze. Aici este, probabil, diferenţa dintre fotografie, ceea ce este neechivoc şi pictură, care este multiplă ca sens.

Întrebare: – Spuneţi-mi, aş vrea să vă întreb, care credeţi dumneavoastră că este rolul muzeului acesta în viaţa comunităţii? Este evident că el este scos din axa culturală a capitalei, recunoscuta culturală a capitalei denumită ca şi centru. El este uşor excentric. Care credeţi că va fi impactul său? Vorbeam cu domnul Oroveanu despre acest subiect şi mi se pare foarte interesantă abordarea. 

Dl. Adrian Năstase: – Este o întrebare foarte bună. Eu cred că Bucureştiul, într-un fel, a adormit din punct de vedere cultural pentru o vreme. În ultimul timp, am reuşit puţin să trezim interesul pentru muzee şi pentru artă. După 1990, privatizări, economie de piaţă socialistă, capitalistă, toate lucrurile acestea ne-au luat minţile şi priorităţile au fost mai curând pentru fabrici, şi mai puţin pentru muzee.

Lucrurile au început să se schimbe în ultima vreme şi aici s-au întâmplat câteva lucruri deosebite. S-a reluat, în definitiv, proiectul de modernizare chiar a Muzeului Naţional de Artă, a Muzeului Colecţiilor de Artă, pe care l-am inaugurat de curând în haine noi, după un efort extraordinar, am inaugurat alte muzee punctuale, Muzeul Hărţilor Vechi, Muzeul Vasile Grigore, pe care l-am inaugurat de curând.

Partea proastă este că unele dintre muzee cum ar fi Muzeul Aman nu s-a revitalizat şi arată, încă, foarte rău iar Pinacoteca Bucureşti-ului este într-o stare îngrozitoare.

Întrebare: – Ce credeţi că se poate face?

Dl. Adrian Năstase: – Eu am soluţie, evident că am o soluţie şi soluţia mea este deja realizabilă foarte rapid: sunt două etaje pe care le putem lua, vreo 6000 de metri pătraţi, la fosta Casă a Ştiinţei, Academia Română a fost de acord să le dea pentru un astfel de muzeu care se poate realiza în următorii doi ani şi unde Bucureştiul poate să-şi organizeze, după părerea mea, o pinacotecă, să nu-şi mai ţină lucrările în condiţii insalubre.

La fel, tot în acest spaţiu, aş vrea să mai organizăm un muzeu al portului popular, al costumului popular. Avem, deocamdată, prin mai multe donaţii, aproape 1000 de costume absolut senzaţionale şi într-un spaţiu care este undeva, aici, într-un alt corp al acestei clădiri, avem deja 4000 de metri pătraţi, unde a fost Monitorul Oficial. Spaţiul respectiv l-am trecut deja la Ministerul Culturii şi vom organiza, în curând, un nou muzeu.

Deci, viaţa culturală, într-un fel, urmează, firesc, evoluţiile economice. Lucrurile merg mai bine şi sunt convins că vom avea multe alte ocazii de a ne bucura de această evoluţie culturală.

Reporter: – Vă mulţumesc foarte mult.

Dl. Adrian Năstase: – Vă mulţumesc şi eu.

 

18 Răspunsuri to “Muzeul National de Arta Contemporana”


  1. 1 George Hălărescu octombrie 29, 2013 la 10:00 am

    D-le A. Năstase, ceea ce nu ați putut dvs. să înțelegeți a fost că v-ați opus unei tendințe sociale și unor interese care urmăreau să se demonstreze că nu se poate face nimic în România. Stau și mă gândesc câte lucruri, și mici și mari, s-au făcut în perioada guvernări 2000-2004 și cât circ a urmat după aceea. Am o explicație: în lumea asta sunt mulți interesați ca țara să fie condusă de mediocri, ușor de dus cu preșu, iar poporul alimentat cu circ și cu un pic de pâine (nu prea multă că îi cresc nevoile) așa încât … Se pare că ați ridicat prea mult capul pe plan internațional, iar România începea să devină o forță, așa că a trebuit să fiți pus la punct. Nu am crezut niciodată în capacitatea individuală a președintelui Băsescu de a vă influența destinul așa cum îl știm că sa consumat după 2004. Ar fi bine de știu cine a vrut asta mai mult decât el. Nu atât pentru soarta dvs., cât pentru soarta României.

  2. 2 George Hălărescu octombrie 29, 2013 la 10:12 am

    Vreau să vă rog un lucru. Situl FET nu are newsletter (poate are dar eu nu l-am găsit), dacă nu are poate găsiți o soluție. Chiar dacă nu pot veni la dezbateri din cauza orei la care au loc întâlnirile sunt foarte interesat de ce se întâmplă.

  3. 3 analist octombrie 29, 2013 la 11:18 am

    @doru coarna
    Am intalnit zilele trecute un om uluit. Uluit de Romania. Omul s-a saturat de stat pe afara, vrea sa stea in tara. Are oferte de salariu gigantice in tarile arabe sau in zone si mai exotice. Dar omul, vrea acasa. S-a dus pe la firmele de profil si a ramas socat, fara pile nici vorba de sanse. Stiu ca e ceva normal, dar pana cand ????

  4. 4 Stoica Mihaela octombrie 29, 2013 la 12:15 pm

    Mă doare. La scara istoriei universale, răsucirea în gol a spiritului acestui popor pe axa în care era înscris în 2004, probabil, nu va valora mai mult decât oricare dintre celelalte momente de acelaşi fel. La scara istoriei noastre, însă, conştiinţa faptului că sutele de copiii la a căror educaţie am slujit şi eu, nu au avut şansa de a se oglindi în timpul care începuse a se construi, este chinuitor de neiertătoare. Încerc să înţeleg adevărul care nu lasă istoria să se scrie înainte de timpul roadelor, dar mă zumzăie trist etimologia unui cuvânt: compromis.

    Mă sprijin doar pe credinţa că o izbugnire vie, puternică, răsădită din pasul acesta în gol, va arde timpul irosit şi le va reda, atât lor, cât şi nouă, şansa unei patrii de suflet, cuget şi trup.

    Nu? Vulcanii, doar, par mai tot timpul nişte găuri negre.

    Dacă noi am meritat o răzgândire de drum în jocul strâmb al gândirii unor farisei, de ce nu s-ar găsi astăzi curajul de a ne răsplăti cu demnitatea riscului de a pune capăt şaradei în care ne complăcem doar pentru că s-a întâmplat să fie? Doar cele mai frumoase momente ale istoriei românilor încep cu: ” Pe aici nu se trece”, sau cu ” Treceţi batalioane române…”

    Exerciţiul meu preferat de limpezire a luminii se întâmplă de ceva timp aşa:

    Mă privesc în oglindă analizându-mi chipul schimonosit de mulţimea răspunsurilor ” nu se poate” pe care le primesc de la semenii mei în timp ce încerc să le explic, punându-mi sufletul şi cugetul la picioarele lor, că românii şi, mai ales, copiii lor merită o şcoală în care să înveţe să devină oamenii capabil să trăiască în echilibru cu ei înşişi şi cu lumea, ŞI STRIG LA MINE : ” Ba se poate” plângând în hohote în timp ce strig din dinţi, respir furios şi o iau de la capăt până când îmi zâmbesc şi ies senină să le-o spun şi lor. Încă o dată şi de atâtea ori până când uitându-se la mine, vor spune, fără să ştie cum: ” Românii şi, mai ales, copiii lor merită o şcoală în care să înveţe să devină oamenii capabil să trăiască în echilibru cu ei înşişi şi cu lumea.” Şi nu renunţ, chiar dacă pe scena istoriei noastre se joacă acum, din nou, alt film. Şi nu voi MAI avea niciodată decenţa de a admite că eu trebuie să tac pentru a se auzi clar vocea unor oameni care nu au nimic de spus.

    Gutta cavat lapidem non vi, sed saepe cadendo.

    Pe de altă parte, nu mi-au plăcut niciodată romanţele. Eu cred că lumina trecutului are doar rolul de a trece în sepia culorile viitorului pentru a le da credibilitatea de cuviinţă.

  5. 5 vsile octombrie 29, 2013 la 12:17 pm

    Mda!

    Observ un transer al interesului dl. Nastase mai mult inspre arta decit ce ne doare!

  6. 6 grigore octombrie 29, 2013 la 12:20 pm

    si ce daca ati facut lucruri bune pentru Romania,asta nu se pune, conteaza ce a facut si face domn’ presedinte. in rest numai de bine

  7. 7 Doru Coarna octombrie 29, 2013 la 4:08 pm

    Oare premierul roman nu stie ca numesti Turcia [Turkey], si nu [Turshia], atunci cand tii un discurs in lb engleza? Ma indoiesc…

    Daca mai participa la inaugurarile altora, ca despre ale sale… cine stie ce mai auzim…

    @ Analist,

    aici ori esti seco, ori evreu, ori macar ungur, altminteri acel om nu are nicio sansa… am mai spus-o… Poate insa sa se lipeasca de un astfel de om de succes insa ca om de sacrificiu, desigur… Si nu trebuie sa se (mai) mire, asta deja il descalifica total…

  8. 8 Doru Coarna octombrie 29, 2013 la 4:21 pm

    @ Domnule Nastase,

    mie imi place cu cultura asta: neavand legatura cu laimotivul zilei din Romania, putem si noi posta off topic…

    Cultura nu mai este azi un refugiu pt politicieni in lipsa altor rezultate, cultura a fost si este gustata de un public restrans si dedicat, mereu in afara concretului, din pacate…

    De ce nu numiti pe altcineva sa semneze gandurile dumneavoastra, aici pe blog? Ar fi secretul aluia, Polcinelle, ar fi si o gluma buna, inatacabila, ar arata si imbecilitatea situatiei in care sunteti fortat sa vietuiti, fara voie de a emite rationamente politice supercalificate, in timp ce nulitati absolute zburda in zona publica manand inconstient tara si turma spre prapastie?

  9. 9 blogideologic octombrie 29, 2013 la 7:47 pm

    Am găsit un text extraordinar de frumos despre arhitectura Bucureştiului, scris de doamna Carmen Popescu. Este capitolul 9 din cartea Rural and Urban: Architecture Between Two Cultures, edited by Andrew Ballantyne
    http://books.google.ro/books?id=4boKzptI6rYC&pg=PA159&lpg=PA159&dq=kibbutz+dimitrie+gusti&source=bl&ots=afuE7DAnxT&sig=fA30N-Q1x5gKRLyf0RVNZnGzYaQ&hl=en&sa=X&ei=29ZvUsTFIKj_4QTa0oGwDA&redir_esc=y#v=onepage&q=kibbutz%20dimitrie%20gusti&f=false

  10. 10 blogideologic octombrie 30, 2013 la 5:33 am

    Turnurile de pe Aleea Miliardarilor, unele cât Empire State Building, vor umbri Parcul Central din New York http://www.nytimes.com/2013/10/29/opinion/shadows-over-central-park.html?hp&rref=opinion&_r=0

  11. 11 blogideologic octombrie 30, 2013 la 6:43 am

    O remarcabilă acţiune voluntară, cu buget public zero, pentru salvarea apeductelor antice din Roma http://www.nytimes.com/2013/10/29/world/europe/volunteer-defenders-try-to-fill-breach-in-upkeep-of-aqueducts.html

  12. 12 Marian Nicolae octombrie 30, 2013 la 8:01 am

    Exemplul dumneavoastra, domnule profesor, ar trebui urmat si de premierul „nostru” mic titulescu aspirant la intrarea in cartile de istorie a Romaniei…….

    Macar de s-ar fi ridicat pana la glezna adevaratului Titulescu………

  13. 13 dlnimeni octombrie 30, 2013 la 8:20 am

    Foarte interesant site-ul muzeului, desi abundenta de cenusiu nu e prea vesela nici la virste inaintate. Este o ctitorie culturala, daca imi este permisa exprimarea. Si, in adevar, un lucru de mindrie si de lauda. Sigur ca putem zice in aceste zile de discutii bugetare si ca este un asezamint care creste deficitul bugetului executivului: mai putine muzee, deficit bugetar mai mic. Daca acestea nu se autogospodaresc (hopa, unde am mai intilnit termenul?) si nu se autointretin.

  14. 14 Cris octombrie 30, 2013 la 10:17 am

    Felicitări, domnule Năstase, pentru Muzeul de Artă Contemporană, pentru celelalte muzee înființate și pentru donațiile făcute statului.
    Într-adevăr, puțină lume știe că în clădirea Parlamentului (al cărui aspect exterior nu-mi place deloc) funcționează mai multe instituții și lucrează mii de oameni.
    De curând, mergând acolo la o conferință a partidului meu, am aflat că există și Muzeul Costumului Popular Românesc.
    Când e vorba să se deschidă în acea clădire o farmacie, un restaurant, un centru spa ș.a., lumea (proastă) consideră că acestea sunt „privilegii” pentru parlamentari.
    De fapt, acestea sunt sedii ale unor firme private care își oferă serviciile tuturor lucrătorilor din clădire, cu bani.
    Întreținerea construcției înghite foarte mulți bani, iar, dacă măcar o mică parte pot fi recuperați din chirii ș.a., nu e rău.
    Am observat că și în Italia electoratul înapoiat sare de câte ori parlamentarii sunt dotați cu utilități absolut necesare. Acum câteva luni, unor parlamentari li s-au înnoit automobilele antice, iar unii alegători erau indignați.
    Cum se poate ca parlamentarii să aibă mașină de serviciu? Ei trebuie să meargă prin Roma și prin țară cu mașinile personale…
    Dacă urmărești doar media românească, zici că doar aici există „oameni simpli” (cum se zice acum la posturile TV). Ei există însă peste tot, mai puțin în țările nordice ale Europei (ACOLO aș fi vrut să mă nasc…).

  15. 15 Cris octombrie 30, 2013 la 10:28 am

    Din câte îmi aduc aminte, dl. NĂSTASE e cel care a atras atenția, în anii 2002-2003, că Ponta semăna FIZIC cu Titulescu.
    Știam cum arăta Titulescu, dar am vizionat din nou fotografii de-ale lui: înalt, subțirel, cu capul oval, pomeții proeminenți, ochii oblici, pielea ușor smeadă (așa îl portretizează și Argetoianu). În acei ani, Ponta aducea fizic cu el, de aceea i s-a zis micul Titulescu.
    Nicidecum n-a fost vorba despre calitățile de politician și cu atât mai puțin despre cele de diplomat (deși aș zice că Ponta nu e lipsit de diplomație).
    Dar „oamenii simpli” (vorba redactorilor TV care sunt și ei simpli) au luat comparația în sens moral, astfel că aproape toată lumea „simplă” i-a dat înainte cu afirmația „nu e adevărat, domne, nu poate fi comparat”.
    S-a pierdut deci sensul zicerii d-lui Năstase și e păcat fiindcă domnia sa avea dreptate.

  16. 16 blogideologic octombrie 30, 2013 la 6:29 pm

    +FOTO: Cum arăta un sat din Rusia Imperială. Cât de mult semăna cu satele româneşti+ http://www.romanialibera.ro/cultura/aldine/foto-cum-arata-un-sat-din-rusia-imperiala-cat-de-mult-semana-cu-satele-romanesti-316561-main_pic25.html Nu semăna deloc. Orice asemănare s-ar putea crea doar printr-o falsificare intenţionată, de pildă includerea unor fotografii din Basarabia şi Transnistria.


  1. 1 Muzeul National de Arta Contemporana | Stiri Bloggeri Din Romania Trackback pe octombrie 29, 2013 la 8:48 am
  2. 2 Și toamna oamenii mănâncă prăjituri | Trackback pe octombrie 29, 2013 la 7:21 pm

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s






Arhiva

Comentarii Recente

diasporean la Anunt!
fostă basarabeancă la Anunt!
Ce scriam acum exact… la Anunt!
De ce n-am criticat… la Anunt!
Cum e posibil asa ce… la Anunt!

%d blogeri au apreciat: