Dezbatere privind alegerile prezidenţiale din Iran

Fundaţia Europeană Titulescu a organizat, la 3 iulie a.c., dezbaterea cu titlul Petarda persană, privind alegerile prezidenţiale din Iran. În cadrul acesteia, au prezentat expuneri introductive dl. Mihail Dobre, Secretar de Stat pentru probleme globale (MAE), dl. Liviu Mureşan, preşedintele executiv al Fundaţiei Eurisc, dl. Vasile Simileanu, directorul revistei Geopolitica, dl. Corneliu Vlad, publicist, şi d-ra Carmen Gavrilă, jurnalist Radio România Actualităţi. La eveniment a participat şi E.S. dl. Bahador AMINIAN JAZI, ambasadorul Republicii Islamice Iran, la Bucureşti.

Petarda persana

Petarda persana (6)

Petarda persana (5)

Petarda persana (2)

Material de suport al CSS:

Contextul electoral

După îndepărtarea  de la putere a şahului, în 1979, lucrurile s-au aşezat mai greu pentru noul regim. Primul preşedinte ales a fost demis (urmare conflictului cu Partidul Republican Islamist – PRI), cel de-al doilea a murit asasinat la numai o lună de la preluarea funcţiei. În  1981, fondatorul PRI, Ayatolahul Ali Khamenei, devine primul preşedinte cleric al Iranului, ulterior fiind ales Lider Suprem, în 1989, după moartea lui Khomeini. În 1989, odată cu alegerile prezidenţiale, s-a desfăşurat şi un referendum de modificare a Constituţiei, în urma căruia a fost desfiinţată funcţia de prim ministru. Hashemi Rafsanjani a câştigat preşedinţia, cu un program în favoarea reformării economiei (după războiul cu Irakul) şi a unei politici externe mai conciliante şi pragmatice. În ciuda popularităţii sale, situaţia economică dificilă şi luptele dintre diferitele facţiuni au afectat multe dintre iniţiativele sale. În 1997, relativ necunoscutul Mohammad Khatami a câştigat alegerile prezidenţiale promovând o platformă reformistă care milita pentru creşterea drepturilor femeilor şi ale minorităţilor, şi pentru o politică externă bazată pe dialog şi înţelegere reciprocă. Majoritatea analiştilor sunt de părere că, în alegerile din 1997, favoritul establishment-ului a fost înfrânt. În 2005, tot un candidat surpriză, Mahmoud Ahmadinejad, primarul Teheranului, câştiga alegerile însă, în 2009, după confruntarea electorală pentru un al doilea mandat, a fost declarat câştigător cu 63% din voturi, ceea ce i-a făcut pe oponenţii săi să acuze guvernul de fraudarea alegerilor. Au urmat proteste masive şi critici fără precedent exprimate de figuri publice proeminente ale societăţii iraniene.

Constituţia prevede că preşedintele este ales direct, cu majoritatea voturilor, pentru un mandat de patru ani, putând fi reales o singură dată. Consiliul Gardienilor Revoluţiei este responsabil cu selecţia candidaţilor care, pe lângă originea şi naţionalitatea iraniană, trebuie să dovedească aptitudini administrative, un trecut onorabil, crez în principiile islamice şi pietate. Instituirea, printr-un amendament recent adus Constituţiei, a unui nou organism (Central Executive Election Board), a vizat scoaterea procesului electoral de sub controlul preşedintelui şi al guvernului, această măsură fiind criticată dur de Ahmadinejad.

Încă din luna martie 2013, tensiunile şi nesiguranţa au crescut în rândul facţiunilor iraniene, în absenţa unui candidat unic, puternic şi popular. La 16 martie, un număr de reformişti (printre care un fost membru al Parlamentului) au fost arestaţi în timp ce mergeau la o întâlnire cu fostul preşedinte Kathami. În aceeaşi perioadă, a fost arestat la Teheran un diplomat la Misiunea iraniană la ONU. Nu a existat o motivaţie a acestei arestări, însă au existat speculaţii legate de un articol pe care acesta l-ar fi scris în 2004, în care îşi exprima susţinerea pentru Kathami. Mass-media internaţională a considerat că autorităţile i-au hărţuit pe activiştii încarceraţi în urma protestelor din 2009, revocându-le eliberarea condiţionată sau drepturile de vizitare. Se spunea că procurorul şef al republicii ar fi motivat că toate aceste decizii au fost luate „din cauza alegerilor”. Ministrul de interne ar fi comunicat mass-mediei că va lua toate măsurile necesare pentru a „preveni apariţia oricărei forme de răzvrătire înainte de alegeri”, iar oficialii de la Teheran i-au convocat, în mod repetat, pe redactorii şefi ai celor mai importante publicaţii la Ministerul Informaţiilor şi i-au avertizat să nu critice guvernul, ameninţându-i cu închiderea ziarelor şi întemniţarea jurnaliştilor. Trei trusturi media reformiste au fost închise în luna martie. Cu câteva zile înainte de publicarea listei candidaţilor selecţionaţi, accesul la Internet a fost aproape paralizat pe tot teritoriul Iranului.

La 21 mai, Ministerul de Interne a prezentat lista celor opt candidaţi care obţinuseră aprobarea Consiliului Gardienilor Revoluţiei, după descalificarea a 678 de persoane.

„Surpriza” Hassan Rouhani

Rouhani a fost singurul cleric care a candidat. El a deţinut funcţia de secretar al Consiliului Suprem al Securităţii Naţionale între 1989 – 2005, timp în care a condus negocierile privind programul nuclear. Critic acerb al preşedintelui Ahmadinejad, a fost frecvent ţinta răzbunărilor adepţilor acestuia. Rouhani a colaborat cu lideri reformişti apropiaţi fostului preşedinte Rafsanjani, iar Asociaţia Luptătorilor Religioşi (extrem de influentă în Iran) şi Partidul Kargozaran au susţinut candidatura sa.

Victoria sa chiar din primul tur i-a surprins pe observatori. Însă, o analiză restrospectivă a parcursului său electoral poate furniza unele explicaţii. Rouhani a trecut dincolo de „linia roşie” a regimului, promiţând eliberarea prizonierilor politici şi a celor arestaţi la domiciliu. Clipurile electorale care evidenţiau experienţa sa în timpul războiului cu Irak (a fost, printre altele, comandant şef al forţelor aeriene) sau cea de negociator în chestiunea nucleară au ocolit mass-media de stat. Rouhani a beneficiat atât de susţinerea unei alianţe istorice dintre mişcarea reformistă din Iran şi facţiunea de centru-dreapta din care se revendică atât el, cât şi Rafsanjani, precum şi de retragerea din cursă a unicului candidat reformist selecţionat, Mohammad Reza Aref. În contrast cu această mişcare de coagulare, tabăra conservatoare a rămas divizată, incapabilă să susţină un candidat unic, ceea ce ar fi condus la organizarea unui al doilea tur de scrutin. Cel mai puternic avantaj al lui Rouhani a fost insatisfacţia cetăţenilor în faţa unei monede din ce în ce mai slabe, a unor măsuri de austeritate pe care nu le mai cunoscuseră din timpul războiului cu Irak-ul, precum şi în faţa a ceea ce unii au considerat deteriorarea accentuată a drepturilor şi libertăţilor lor fundamentale în ultimii opt ani. Campania agresivă a lui Rouhani a atras atenţia unei populaţii nemulţumite. Aceasta dovedeşte că era dornică de o schimbare paşnică şi de instituţii democratice.

Toate aceste lucruri pot explica triumful lui Rouhani, însă nu explică de ce, totuşi, Ayatolahul Khamenei a evitat scenariul de la precedentele alegeri prezidenţiale şi a menţinut rezultatul votului. Discuţiile din campania electorală arătaseră că recurgerea la arsenalul nuclear sau la naţionalismul religios nu mai poate fi o soluţie pentru rezolvarea dificultăţilor economice ale populaţiei.

În acest context, este posibil ca decizia lui Khamenei, inclusiv îndemnul de ultim moment pentru ca fiecare iranian – chiar şi cei care nu susţin Republica Islamică – să voteze, să fi fost ceva planificat. În acest scenariu, Rouhani poate fi o opţiune pragmatică într-o situaţie extrem de dificilă atât în plan intern, cât şi internaţional, o tentativă de a reface legăturile deteriorate cu partenerii externi şi de a găsi o soluţie la disputa nucleară care ar putea permite Iranului creşterea exporturilor sale de petrol şi reluarea schimburilor comerciale.

            Posibile implicaţii ale alegerii lui Rouhani asupra politicii interne

Victoria lui Rouhani a fost interpretată, în mod simplist, ca o înfrângere a lui Khamenei. Analiştii consideră că nu este deloc aşa, în acest moment, cele mai puternice instituţii din Iran – Garda Revoluţionară (pasdaranii), Consiliul Gardienilor Revoluţiei, parlamentul, sistemul judiciar, structurile de informaţii, fundaţiile religioase (pentru a nu menţiona decât câteva) – fiind conduse de persoane care fie au fost alese de Khamenei, fie arată susţinere publică faţă de acesta. Vor rămâne aceste forţe supuse ayatolahului sau vor simţi că puterea sa şi-a atins limitele? Adepţii foştilor preşedinţi Rafsanjani şi Khatami (amândoi de părere că autoritatea constituţională a Liderului Suprem ar trebui redusă) se vor simţi încurajaţi de victoria lui Rouhani? Rouhani însuşi, în timp, va contesta autoritatea lui Khamenei?

În ultimii ani, a existat o percepţie destul de persistentă că Gărzile Revoluţionare au eclipsat instituţia clerului în ceea ce priveşte influenţa politică şi economică internă, gestionarea programului nuclear şi dosare sensibile ale politicii externe, precum conflictul din Siria. Însă este interesant de notat că Rouhani a învins doi dintre foştii comandanţi ai acestei structuri, Mohammed Bagher Ghalibaf şi Mohsen Rezai. Fără îndoială, acest lucru reflectă preocuparea, atât a societăţii iraniene, cât şi a lui Khamenei (sau poate a ambelor părţi) faţă de rolul tot mai important al structurilor militare în viaţa politică şi economică.

Aşteptările populaţiei faţă de Rouhani sunt foarte mari. „Liberalii” l-au votat în speranţa că va încerca modificarea constituţiei şi că va milita agresiv pentru drepturile omului. Deşi a declarat că doreşte reconcilierea naţională, rămâne de văzut dacă eliberarea prizonierilor politici va fi o prioritate pentru Rouhani.

Victoria sa vine într-un moment în care Iranul traversează o situaţie economică extrem de dificilă. Anul trecut, preţurile la bunurile de consum au crescut cu 31%. Rata şomajului este de 13% (deşi cei care lucrează doar două ore pe săptămână nu sunt consideraţi şomeri). Sancţiunile internaţionale impuse acestei ţări au făcut ca 100 de miliarde de dolari să fie îngheţate în bănci străine.

Se aşteaptă ca Rouhani să ia măsuri de stabilizare şi de liberalizare a economiei, să reducă inflaţia şi şomajul şi să stimuleze IMM-urile. În tot acest context, el nu-şi poate permite să reducă cheltuielile sociale căci s-ar crea tensiuni sociale care ar putea culmina cu proteste publice.

Posibile consecinţe ale alegerii lui Rouhani asupra politicii externe

Dat fiind faptul că Liderul Suprem îşi menţine dreptul de veto, nu este de aşteptat ca Rouhani să modifice semnificativ principiile strategice înrădăcinate ale politicii externe iraniene – opoziţia la hegemonia SUA, negarea existenţei statului Israel, susţinerea „rezistenţei” (Hezbollah, Jihad-ul Islamic Palestinian sau regimul Assad din Siria).

În prima sa conferinţă de presă ca preşedinte ales, Rouhani a reiterat declaraţia insistentă a lui Khamenei care solicita Washingtonului un angajament de a se abţine să se amestece în treburile interne ale Iranului, ca o condiţie prealabilă pentru îmbunătăţirea relaţiilor bilaterale. Însă, dat fiind faptul că Ayatolahul percepe activitatea trusturilor de media de limbă farsi şi a ONG-urilor internaţionale de drepturile omului, chiar şi Hollywood-ul ca fiind pârghii culturale americane subversive, asigurările date lui Khamenei în sensul că politica SUA vizează o schimbare de atitudine şi nu una de regim – aşa cum apreciază presa internaţională – nu au prea mare importanţă. Opoziţia lui Khamenei faţă de Statele Unite nu este doar ambalată în ideologie, ea este motivată şi de auto-conservare. Khamenei a ajuns la conducere şi şi-a păstrat puterea într-un mediu închis. O deschidere faţă de Statele Unite poate antrena schimbări imprevizibile care pot dilua, mai degrabă decât întări, autoritatea sa. Cum ar spune Machievelli, „nu e nimic mai greu de asumat, mai periculos de condus sau mai nesigur în privinţa şanselor de reuşită decât să fii primul în impunerea unei noi ordini a lucrurilor.”

Se presupune că prioritatea lui Rouhani ar trebui să fie dosarul nuclear, care îi este familiar. Spre deosebire de succesorul său (Saeed Jalili), echipa lui Rouhani era formată din persoane cu studii în Statele Unite, cu background de negociatori şi favorabile îmbunătăţirii relaţiilor cu Washingtonul. Rouhani este considerat ca aparţinând unei tabere „pragmatice” care, deşi devotată Republicii Islamice, pun avantajele economice în faţa ideologiei revoluţionare. În chestiunea nucleară, el are, acum, şansa de a relua lucrurile de unde le-a lăsat. Statele Unite au anunţat deja că doresc să negocieze direct cu Iranul. Problema este cât de departe este dispus Rouhani să meargă în acest dialog şi ce concesii poate face. Spaţiul său de manevră ar putea fi limitat de convingerile ferme ale lui Khamenei conform cărora orice compromis făcut sub presiune vulnerabilizează şi antrenează şi mai multă presiune. De aceea, analiştii nu se aşteaptă să vadă o perestroikă iraniană şi nici ca Rouhani să devină un Gorbaciov local.

Pe lângă dosarul nuclear, are de gestionat şi poziţia ţării sale în conflictul din Siria, unde se aşteaptă ca Iranul să facă un compromis (cel mai probabil nu în mod public, ci în culise, la urma urmei fiind de înţeles că nu se poate întoarce împotriva principalului său aliat în Orientul Mijlociu, mai ales că solidaritatea sa cu Bashar al-Assad sau Hesbollah are o componentă religioasă, legată de apartenenţa la şiism). Limitarea ajutorului militar acordat Siriei şi aliaţilor ei ar putea fi considerat un pas important.

Iranul şi geopolitica Orientului Mijlociu

Iranul are mărimea, poziţia centrală, populaţia, tradiţiile istorice şi resursele de petrol ce ar putea să-i confere un caracter pivotal pentru întregul ansamblu musulman. Dar Iranul este şiit, în vreme ce 90% dintre musulmani sunt suniţi, iar relaţiile dintre persani şi arabi au fost antagoniste de-a lungul istoriei.

Constantă în doctrina strategică iraniană este preocuparea pentru creşterea influenţei sale în regiunea Golfului, în pofida opoziţiei Statelor Unite, care continuă să considere regimul de la Teheran drept unul terorist, fapt confirmat şi prin includerea sa în celebra „axă a răului”. După distrugerea armatei irakiene de către coaliţia internaţională condusă de SUA, în 1991, Iranul a devenit cea mai importantă putere militară a Golfului şi a continuat să se înarmeze cu armament provenind din fostul spaţiu sovietic. Redeschiderea capacităţilor nucleare de la Esfahan a avut loc la doar 5 zile după învestirea lui Ahmadinejad în funcţia de preşedinte, acesta numind ca responsabil al programului nuclear un ultraconservator, fapt care a sporit şi mai mult îngrijorările Washingtonului. Reacţia americană nu s-a lăsat aşteptată, Statele Unite calificând decizia Teheranului de a-şi relua activităţile de îmbogăţire a uraniului drept una „nefericită” şi cerând Consiliului de Securitate al ONU să se sesizeze în legătură cu această problemă.

Abordarea militară iraniană nu este, însă, de dată recentă. Ea îşi are rădăcinile în însăşi strategia de securitate a Teheranului, care consideră Iranul o „ţară încercuită”, ameninţată atât de wahhabismul saudit, cât şi de Turcia laică şi panturcismul din Turkestanul ex-sovietic, dar mai ales de recentele prezenţe militare americane din Afganistan, Irak şi Pakistan, motivate de acţiunile antiteroriste. Iranul, putere regională dispunând de importante resurse de petrol, consideră că forţa nucleară (civilă şi militară) este singura susceptibilă să-i asigure o echilibrare a presiunilor venite dinspre vecini. În plus, în această regiune, caracterizată printr-un mare grad de instabilitate, au apărut trei noi puteri nucleare: India, Pakistan şi Israel, ţări cu care Teheranul are relaţii mai mult decât încordate. De cealaltă parte, reluarea activităţilor nucleare ultrasensibile, de către Iran, sunt văzute la Washington şi Bruxelles ca precursoare ale fabricării unor arme nucleare. În acest sens, deşi o intervenţie militară împotriva puterii de la Teheran este puţin probabilă, se pare că au existat scenarii pentru eventualitatea unui asemenea atac, mai precis pentru desfăşurarea de acţiuni preliminarii în vederea reconfigurării unui nou câmp de forţe împrejurul Iranului.

Factori geostrategici în relaţia cu Federaţia Rusă. Evoluţia relaţiilor ruso-iraniene, deşi fluctuantă, nu este complet imprevizibilă, ci urmează anumite reguli. Deşi pare că nu are un plan concret de acţiune în privinţa Iranului, Rusia are, în schimb, interese clare, legate de prioritatea relaţiei cu Statele Unite, de raţiunile de securitate naţională, de poziţia Iranului într-o zonă tradiţional considerată în sfera ei de influenţă (care include Asia centrală, Caucazul şi regiunea Mării Caspice) şi de dosarul nuclear.

Este aproape evident că relaţia Moscovei cu Teheranul este dictată de dinamica celei cu Washingtonul, existând percepţia, în rândul analiştilor, că Iranul este folosit pe post de pârghie. Mai precis, când există tensiuni în dialogul ruso-american, se produce o apropiere vizibilă a Rusiei de Iran şi invers (unul din exemplele recente îl constituie decizia Statelor Unite de a instala sistemul anti-rachetă în Europa de Est, fapt care a obligat Rusia să găsească soluţii, printre care şi revigorarea relaţiei cu Teheranul, prin furnizarea de echipamente militare şi electronice). La rândul său, (conform aceloraşi opinii) şi Iranul ar manipula relaţia cu Rusia după acelaşi mecanism, oficialii şi analiştii ruşi considerând că o apropiere dintre Teheran şi Washington poate ameninţa interesele Rusiei.

Poziţiile celor două ţări se întâlnesc şi în alt punct. Atât Moscova, cât şi Teheranul văd în Statele Unite şi NATO o potenţială ameninţare la adresa securităţii lor naţionale. Ambele acuză Washingtonul că încearcă să creeze un sistem unipolar de relaţii internaţionale bazat pe principiul dominaţiei americane. Neputând să contrabalanseze militar şi politic forţa alianţei nord-atlantice, Moscova încearcă să utilizeze măsuri asimetrice, prin intensificarea temporară a dialogului cu oponenţii SUA şi ai Europei (pragmatismul politicii externe a Rusiei o împiedică să încheie alianţe de lungă durată cu state problematice).

Poziţia geostrategică a Iranului îi permite acestuia să influenţeze dezvoltările din regiunea Mării Caspice, a Caucazului, a Asiei Centrale, a Orientului Mijlociu şi a regiunii Golfului Persic, ceea ce face ca Moscova să nu poată ocoli Teheranul când deciziile sale de politică externă au legătură cu aceste zone. Mai mult, ruşii nu pot ignora faptul că, după dezmembrarea Uniunii Sovieticii, Iranul, spre deosebire de Turcia, nu a folosit acel context pentru a-şi extinde influenţa în Caucazul de Sud şi în Asia Centrală, nici nu a încercat să propage ideile revoluţionare islamice sau să finanţeze mişcări naţionaliste sau religioase în aceste regiuni. De aceea, în zona caspică, Rusia sprijină eforturile Iranului de a extinde cooperarea regională, într-un număr de programe economice (unificarea sistemelor de energie ale statelor din zonă, crearea unei organizaţii regionale de cooperare economică, construcţia reţelei comune de cale ferată azero-ruso-iraniene şi a unui coridor de conducte trans-caspian care să transporte petrol şi gaze) şi politice (crearea CASFOR, care reuneşte forţele navale ale statelor riverane).

Chestiunea programului nuclear al Iranului a afectat drastic relaţiile dintre cele două ţări. Moscova consideră că un Iran dotat cu arma nucleară ar putea să promoveze mult mai agresiv politici independente în Caucaz şi Asia Centrală şi să servească drept exemplu pentru ţările din Orientul Mijlociu cu regimuri mai puţin stabile, care ar putea dori să dezvolte propriile lor capabilităţi. Tensiunile din ce în ce mai serioase dintre Iran şi Occident au limitat şi spaţiul de manevră al Rusiei între Teheran, Washington şi Bruxelles. În acelaşi timp, sancţiunile economice au afectat cooperarea bilaterală în multe domenii (militar, energetic, tehnologic, educaţional). Nu de puţin ori, guvernul rus s-a văzut obligat să se situeze într-o anumită tabără. Însă aceste schimbări de poziţie sunt un lux pe care Rusia nu şi-l poate permite, atâta timp cât interesul ei este să păstreze relaţii cel puţin neutre atât cu Teheranul, cât şi cu Occidentul.

Relaţia cu Turcia. Dacă, pentru Turcia, Iranul reprezintă o piaţă de desfacere şi un furnizor de energie pentru economia sa în plină expansiune, pentru Iran, Turcia este o cale de a-şi reduce izolarea în plan internaţional. Relaţiile bune dintre cele două ţări le-au ajutat să coopereze în combaterea PKK şi să consolideze securitatea la frontiera comună (inclusiv prin coordonarea acţiunilor la nivel militar şi în ceea ce priveşte schimbul de informaţii). Însă, odată cu izbucnirea conflictului în Siria, au apărut tensiuni în relaţia bilaterală. Se consideră că războiul civil din această ţară a obligat Turcia să „privească mai realist” situaţia din regiune şi să o considere nu doar o chestiune de relaţii internaţionale, dar şi o problemă de securitate internă. Absenţa controlului efectiv al guvernului sirian asupra unor zone poate să furnizeze PKK o platformă de unde ar putea lansa atacuri asupra unor obiective din Turcia şi unde ar putea dobândi o oarecare autonomie regională. Perspectiva dezintegrării complete a statului sirian şi/sau prelungirea confruntărilor de-a lungul frontierei comune au balansat poziţia Ankarei în favoarea susţinerii opoziţiei siriene, însă aceste acţiuni au intrat în conflict cu interesele Iranului. Pentru Iran, Siria este poarta de acces către spaţiul Levantului şi singurul aliat constant de la revoluţia din 1979. Teheranul consideră poziţia Ankarei drept o trădare, de vreme ce s-a aliat cu Occidentul care, timp îndelungat, a fost ostil regimului de la Damasc.

Interesele Iranului în Afganistanul post-tranziţie. A spune că interesul Iranului în Afganistan este legat numai de alungarea Statelor Unite din regiune (într-o manieră care să le afecteze puterea şi prestigiul) ar fi prea simplist. Iranul este legat de Afganistan prin legături culturale şi politice îndelungate, iar preocupările sale au cauze mult mai profunde, implicând costuri economice şi sociale semnificative. Astfel, în Iran trăiesc câteva milioane de refugiaţi afgani (sosiţi în urma diferitelor cicluri de instabilitate din Afganistan), traficul cu opiu afectează atât populaţia, cât şi securitatea la frontieră (Afganistanul realizează aproape 90% din producţia mondială de opiu; jumătate din aceasta intră sau tranzitează Iranul către Europa şi Orientul Mijlociu), sectele şi tensiunile inter-etnice au reverberaţii în rândul iranienilor şiiţi iar o eventuală revenire a talibanilor la putere ar destabiliza întreaga regiune.

Este greu de imaginat un scenariu post-tranziţie în Afganistan (după plecarea forţelor NATO) fără implicarea Iranului. Principala îngrijorare a Teheranului este legată de intenţiile pe termen lung ale Statelor Unite şi de forma pe care o va lua relaţia de securitate dintre SUA şi Afganistan, după 2014. Prezenţa forţelor militare americane la Baza aeriană Shindad, în apropierea frontierei iraniene, şi perspectiva desfăşurării de baze şi de trupe după 2014 este preocupantă pentru liderii de la Teheran. Politica Iranului în Afganistan va depinde de modul în care va evolua situaţia de securitate după retragerea forţelor NATO. Dacă guvernul afgan va reuşi să păstreze un tip de control funcţional asupra ţării, Iranul va continua să susţină Kabulul. În caz contrar, este posibil să decidă să sprijine deschis facţiuni anti-guvernamentale sau alţi power brokers.

Perspective privind rolul Iranului în lumea arabă. După Primăvara arabă, s-a discutat mult care va fi rolul Iranului în noul context politic regional. Perspectivele nu sunt foarte clare. Pe de o parte, au dispărut unii oponenţi ai Teheranului (cum ar fi fostul preşedinte egiptean, Hosni Mubarak) iar comunităţile şiite din state vecine au câştigat în influenţă. Pe de altă parte, conflictul din Siria şi presiunile asupra Hezbollah-ului reprezintă o lovitură serioasă. Se estimează că, în urma acestor convulsii, Iranul a avut, mai degrabă, de pierdut decât de câştigat.

Preocuparea ţărilor arabe din regiune este legată de influenţa iraniană asupra comunităţilor şiite, însă nu numai. Emiratele Arabe Unite pretind trei insule pe care Iranul le controlează în Golful Persic, Arabia Saudită susţine puternic opozanţii Hezbollah în Liban, toate statele arabe din regiune sunt aliaţi ai Statelor Unite, având pe teritoriul lor o prezenţă militară substanţială (lucru pe care Iranul nu ezită să îl folosească în retorica împotriva lor).

Au existat numeroase referiri la declaraţii private ale unor oficiali saudiţi sau din EAU care susţin o campanie militară americană împotriva Iranului. Însă trebuie menţionat faptul că, în rândul statelor membre ale Consiliului de Cooperare în Golf (GCC), există o anumită îngrijorare privind acest scenariu (în special în Kuweit şi Qatar). Acelaşi lucru este valabil şi în cazul unor ţări precum Iordania, care consideră Iranul o ameninţare şi doreşte rezolvarea conflictului israelo-palestinian într-un mod care să limiteze influenţa guvernului de la Teheran. Însă cea mai semnificativă schimbare s-a petrecut în Egipt. Dacă pentru fostul preşedinte Mubarak nu doar Iranul era o ameninţare, ci şi Hezbollah şi Hamas, actualul preşedinte, Muhammad Morsi, simpatizează cu cauza celor două grupări. Potenţialul nuclear al Iranului este văzut ca o necesitate pentru a limita puterea Israelului, iar Egiptul vede o oarecare utilitate în cooperarea cu Iranul, deşi Morsi este de partea islamiştilor suniţi şi este atent la angajamentul egiptean faţă de ţările arabe din Golf, de a căror susţinere financiară depinde.

Preocuparea statelor arabe în chestiunea programului nuclear iranian nu este legată atât de ameninţarea militară în sine, cât de abilitatea Iranului de a influenţa opinia publică prin proiecţia puterii pe care se presupune că ar dobândi-o, ceea ce ar putea genera mişcări de protest împotriva leadership-ului din statele din regiune. Susţinătorii unei potenţiale intervenţii americane sunt de părere că Iranul este, din punct de vedere militar, mult mai slab decât pare şi că incapacitatea de a face faţă unui atac major va sublinia şi mai mult solicitările sale exagerate şi, pe cale de consecinţă, îi va reduce influenţa, în special în ceea ce priveşte rolul de opozant al Israelului în chestiunea palestiniană. Însă această poziţie nu este susţinută de guvernele arabe, care se tem că un astfel de război ar putea răscoli rezervorul de antipatie al arabilor faţă de Israel şi Statelor Unite. Presupunând că Iranul ar accepta limitarea strictă a activităţilor de îmbogăţire a uraniului pe teritoriul său şi inspecţii amănunţite ale facilităţilor sale în schimbul ridicării totale a sancţiunilor şi al conferirii unui rol în regiune, reacţia saudiţilor şi cea a israelienilor ar fi diferită. Israelul ar putea agrea un astfel de aranjament, deşi ar cere limitarea susţinerii pentru Hezbollah şi Hamas. În schimb, el nu ar avea susţinerea Arabiei Saudite, care se teme de extinderea influenţei Teheranului. De aceea, statele arabe preferă strategia izolării.

Prin urmare…

Drumul care îl aşteaptă pe preşedintele Rouhani nu este uşor. El trebuie să îşi apropie tabăra hard-liner-ilor şi să se asigure de susţinerea clară şi necondiţionată a Ayatolahului Khamenei. În calitate de negociator privind programul nuclear, el a fost singurul care a oferit o concesie serioasă – suspendarea activităţilor de îmbogăţire a uraniului pe mai mulţi ani, perioadă care a expirat chiar înainte de preluarea mandatului de preşedinte de către Ahmadinejad. Alegerea lui Rouhani poate fi un semn de schimbare de poziţie istorică a Iranului şi de înlăturare a blocajelor. Calea către ieşirea din criza economică şi izolare este complicată, însă noul preşedinte al Iranului, considerat un „şeic al diplomaţiei”, poate chiar să fie omul potrivit în acest moment să o parcurgă.

Surse:

Jon B. Alterman – Paradigm Shift: http://csis.org/files/publication/0213_MENC.pdf

Robert E. Ebel – Geopolitics of the Iranian Nuclear Energy Program. But Oil and Gas Still Matter: http://csis.org/files/publication/100312_Ebel_IranNuclear_web.pdf

Aram Nerguizian – US-Iranian competition in the Levant – part I and II: http://csis.org/publication/us-iranian-competition-levant-parts-i-ii

The Turkey, Russia, Iran Nexus driving forces and strategies – a CSIS report: http://csis.org/publication/turkey-russia-iran-nexus-abbreviated-edition

Alireza Nader – Rouhani’s Election. Regime Retrenchment in the Face of Pressure: http://www.rand.org/content/dam/rand/pubs/testimonies/CT300/CT394/RAND_CT394.pdf

Daniel Tavana – A Guide to Iran’s Presidential Election: http://pomed.org/wordpress/wp-content/uploads/POMED-Iran-Election-Guide.pdf

Peter Seeberg – The Iranian presidential election, EU sanctions and the regional perspectives: http://static.sdu.dk/mediafiles/F/2/D/%7BF2DFC580-B268-4190-89C9-D59F9842D545%7D0213PS.pdf

Anthony H. Cordesman, Bryan Gold, Robert Shelala, Michael Gibbs – U.S. and Iranian Strategic Competition. Turkey and the South Caucasus: http://csis.org/publication/us-and-iranian-strategic-competition-turkey-and-south-caucasus

Chatham House –  Iran’s Presidential Election: Looking Forward: http://www.chathamhouse.org/sites/default/files/public/Research/Middle%20East/300513Summary.pdf

Abdul Qader Fayez – The Iranian Presidential Elections: Internal Challenges, Critical Issues: http://studies.aljazeera.net/ResourceGallery/media/Documents/2013/3/24/2013324103038205734Iranian%20Presidential%20Elections.pdf

Alexandru Grumaz – Anul Iranului: http://www.cass-ro.org/anul-iranului/

Shibley Telhami –  Arab Perspectives on Iran’s Role in a Changing Middle East: http://www.wilsoncenter.org/sites/default/files/arab_perspectives_irans_role_changing_middle_east.pdf

Ellen Laipson – Engaging Iran on Afghanistan: http://www.stimson.org/images/uploads/research-pdfs/Engaging_Iran_on_Afghanistan.pdf

Alireza Nader – Rouhani’s Election: Regime Retrenchment in the Face of Pressure, Testimony Before the Committee on Foreign Affairs, Subcommittee on the Middle East and North Africa, House of Representatives: http://www.rand.org/content/dam/rand/pubs/testimonies/CT300/CT394/RAND_CT394.pdf

Alexey Malashenko – Iran’s New President: Hassan Rowhani, the Conservative Liberal: http://carnegieendowment.org/2013/06/17/iran-s-new-president-hassan-rowhani-conservative-liberal/gazq

Marcela Săgeată – Lumea Islamică: o reţea dinamică de sisteme: http://www.geopolitic.ro/Lumea%20islamica%20-%20o%20retea%20dinamica%20de%20sisteme.pdf

Gareth Chappell Turkey, Russia and Iran: Common Interests, Common Positions?: http://csm.org.pl/fileadmin/files/Biblioteka_CSM/Raporty_i_analizy/2010/Reports%20and%20Analyses_Turkey_Russia_Iran.pdf

George Friedman – The Geopolitics of Iran: Holding the Center of a Mountain Fortress: http://www.investorsinsight.com/blogs/john_mauldins_outside_the_box/archive/2008/07/24/the-geopolitics-of-iran.aspx

Kamran Bokhari, Michael Nayebi-Oskoui – The Impact Of The Iranian Presidential Election: http://www.forbes.com/sites/stratfor/2013/06/18/the-impact-of-the-iranian-presidential-election/

38 Responses to “Dezbatere privind alegerile prezidenţiale din Iran”


  1. 1 Adrian B. iulie 8, 2013 la 9:02 pm

    Adevarata fata a Iranului , surprinsa de un fotograf american ! Fara manipulari , fara dezinformari … O tara frumoasa , cu oameni ospitalieri si calzi , foarte bucurosi cand intalnesc AMERICANI !

    http://www.humansofnewyork.com/tagged/iran

    http://www.antena3.ro/externe/un-fotograf-american-a-reusit-sa-surprinda-adevarata-fata-a-iranului-200353.html

    Toate aceste relatari despre Iran , mi-au adus aminte de un interviu cu un pasionat de calatorii ( d-ul Mihai Barbu ) care a facut o expeditie pe motocicleta in Mongolia , traversand fostele tari sovietice .

    Acesta a spus ca a fost socat de DIFERENTA dintre informatiile pe care le avea despre statele respective si REALITATEA pe care a intalnit-o acolo ! In sensul ca , realitatea era mult mai buna !

    Adica , informatiile pe care le-a cules de pe internet , etc. erau in mare parte FALSE !

  2. 3 dorian65 iulie 8, 2013 la 11:32 pm

    Iranul probabil vrea sa limiteze pierderile cauzate de exportul de titei spre Rusia .
    Exporturile directe de titei iranian vor aduce mai mult profit tari si in acelasi timp va diminua controlul Rusiei asupra pretului titeiului pe plan international si Rusia va pierde foarte multi bani daca nu mai este intermediarul titeiului iranian.
    In concluzie nu prea cred ca se va schima ceva ca SUA nu o sa agreeze o diminuare a influentei Rusiei asupra pretului pe barilul de titei.

  3. 4 Vasile, iulie 9, 2013 la 6:58 am

    Dl. Theodorescu , cu studii in Iran si cu mai multe mandate pe aceiasi funcţie , un pars/farsi mai persan decit locuitorii islamisti de azi , ce parere are?

  4. 5 Marian Nicolae iulie 9, 2013 la 7:49 am

    Din calatoriile mele personale, multumita prietenilor pe care mi i-am facut in Iran, va pot spune ca iranienii, sau persanii, sunt un popor foarte deschis si primitor.

    Tie, ca oaspete, iti ofera totul inainte de a te cunoaste….mai cunosc eu un popor tot la fel de bun la inima……si care a fost inselat de catre diavolul mare in cardasie cu diavolul mic… nu dam nume, e jenant…..

    Revenind la persani, daca se intampla ca tu oaspete fiind sa-i fi ajutat pe persani intr-o problema cat de mica, le devii frate de-a dreptul.

    Aici va povestesc numai din trairile mele.

    Totul este sa nu-i inseli cu ceva ca nu mai ai trecere pe nicaieri, aici vorbesc din auzite………

    Inca si azi am prieteni in Iran.

  5. 6 dlnimeni iulie 9, 2013 la 9:00 am

    Un articol superb! Felicitari!
    Complexitatea situatiei ne este aratata in toata deplinatatea ei. Si nu remarcam pozitia UE, care ar trebui, cred eu, sa fie mai bine conturata. Intr-un foarte scurt comentariu la un articol trecut, scriam ca miscarea iranienilor mi se pare stralucita. De ce? Fiindca intr-o perioada in care parea ca un razboi contra Iranului parea doar o chestiune de timp, iranienii scot in fata acest presedinte recunoscut pentru faptul ca se poate discuta cu el, un negociator. Si scos in fata prin vot, adica printr-un mecanism electoral, tinind de democratie, in general respectat in lume. Americanii, in principal, dar si alte tari, nu isi vor putea, deci, permite sa nu discute cu Teheranul. Teheranul ofera, cred eu, odata cu noul presedinte, flexibilitate ceea ce ar permite diplomatiei europene sa joace un rol mai important. Cit de mare va fi aceasta flexibilitate, care vor fi limitele noului joc? Vom vedea. Cred ca presedintele iranian isi va realiza promisiunile electorale, cel putin in parte. Mi se pare ca aceste promisiuni, pe care le-am vazut in articol, au si fost facute in intimpinarea unor discutii cu americanii. Iranienii mi se par a-si fi pregatiti pentru discutii, ceea ce nu pot zice despre americani care mi se par a fi impotmoliti in miscarile pe care le-au declansat in lumea araba inconjuratoare. Afacerea libiana a transparut, pina la urma, ca o golaneala si o mizerie a occidentalilor, aparind informatii cum ca, de exemplu, italienii au facut sa dispara fonduri de investitii ale statului libian, in Italia, de zeci de miliarde de dolari, iar fostul lider Gaddafi ar fi fost chinuit si sodomizat inainte de a fi omorit. Dinspre Libia nu se mai aude nimic, ceea ce pentru mine inseamna ca reconstructia democratica inseamna ca aceia care au cistigat ii termina pe aceia care au pierdut. Siria a demonstrat, cred eu, ca majoritatea populatiei sprijina actualul regim, altfel acesta nu ar fi putut rezista atita timp rebeliunii, iar zvonurile ca rebelii au fost antrenati si inspirati in afara Siriei sunt din ce in ce mai credibile. In Egipt, dupa ce socotala electorala de acasa nu s-a potrivit cu cea din tirg, anul trecut, Fratii Musulmani sunt inlaturati acum de la putere, fiindca timpul nu mai are rabdare, fara nici o jena ca bastinatii ar putea afla ca democratia, la fel ca si egalitatea, nu este pentru catei, lucru pe care, cu nitel ajutor american, incepem sa il aflam si la noi. Mi se pare, deci, ca americanii nu sunt inca pregatiti pentru discutii cu iranienii.

  6. 7 Cris iulie 9, 2013 la 1:02 pm

    Mă bucur că faceți ceea ce vă place cel mai mult.
    E mare lucru să poți să faci ce-ți place.

  7. 8 Vasile, iulie 9, 2013 la 1:25 pm

    Cris,

    Sa nu crezi nici daca vezi!

  8. 9 Adrian B. iulie 9, 2013 la 1:28 pm

    The gap between USA and Europe by Alexander Solent .

    Poze cu locul de intalnire al faliilor tectonice americana si europeana ( Oceanul Atlantic , Iceland , 25 m. adancime ).

    http://solent.photoshelter.com/gallery-slideshow/G0000jdct6.MW130/

  9. 11 Adrian B. iulie 9, 2013 la 3:54 pm

    The Show must go ON !!!

    http://www.copos.ro/succes_919.html

    Cu noua conducere :)) ( ” masonul ” acela cu parul vopsit , cu costum de supraelastic si cravata aceea cu Mickey Mouse !!! ) , Rapidul se anunta un concurent serios al emisiunii lui Capatos si al emisiunii ” Cascadorii rasului ” ! Omul ala chiar arata si se comporta ca un zidar roman care lucreaza ” la negru ” prin Franta …

    Sunt intrunite toate conditiile ( cum ar spune militienii ! ) ca sa fie CIRC MAXIM la Rapid !

    Cred ca , in maxim 2 saptamani , rapidistii adevarati vor plange dupa Copos ! Asa SINISTRU cum era el …

  10. 12 Radu Humor iulie 9, 2013 la 4:17 pm

    Mi se pare tot mai nebunesc planul iudeo-american de amestec în treburile acestui adevărat viespar planetar care este în această zonă !
    Până la urmă, te întrebi cu ce drept,, mai ales când ştii că pe nimeni nu interesează bunăstarea respectivelor popoare, ci bogăţiile lor naturale.:roll:
    Cineva zicea că se cheltuie miliarde de dolari pentru a afla ceva din tainele Universului, în timp ce probleme stringente ale omenirii sunt mereu amânate sau trecute cu vederea !
    Atât de uşor şi condamnabil.
    Mă întreb însă câte miliarde se cheltuie şi pentru controlul acestor zone ca să nu mai vorbim de câte milioane de vieţi distruse sau pierdute intră în ecuaţie , ca să ce.. ?!
    Pretextul că Iranul vrea să-şi construiască o bombă nucleară, atâta timp cât alte state au de ordinul sutelor, sau chiar al miilor, chiar în imediata lor vecinătate ( israelul în primul rând) mi se pare ridicol şi insultător pentru orice inteligenţă.
    Dar, vorba aia, ce pot să mai zică şi ei, doar n-or fi proşti s-o spună pe-a dreaptă 😉

  11. 13 Theodora iulie 9, 2013 la 4:31 pm

    Basescu cel Bun, cel Mare, cel Viteaz si cel Frumos
    Basescu Traian ne iubeste si nu vrea sa ne paraseasca.
    Ce popor nerecunoscator suntem. Cat s-a sacrificat el pentru binele poporului, al tarii, pentru interesul national !!!
    Dar uite ca avem noroc si mult iubitul si stimatul nostru conducator nu este suparacios. Ce daca noi nu il mai vrem? El ne vrea. Da, ne vrea cu forta. Nu se lasa pana nu termina ce si-a propus. Nu se lasa pana nu ne termina.
    http://theodora0303.wordpress.com/2013/07/09/basescu-cel-bun-cel-mare-cel-viteaz-si-cel-frumos/

  12. 14 serbanfl iulie 9, 2013 la 5:10 pm

    Prin anii ’80, se discuta că TOATĂ LUMEA caută să implice USA în tot felul de conflicte, în scopul amânării momentului „coborârii” pe pământ a tehnologiilor NASA – adică temerea lansată de francezi în ani ’60 („Sfidarea Americii„ și „Sfidarea mondială„).
    Încep să cred că, după Irak 2, s-a ajuns la situația din povața populară, a ciobanului care tot alerta sătenii c-au venit lupii la stână, până când n-a mai primit ajutor!
    În Libia s-au băgat la înaintare francezii, dar, mai apoi, ceilalți, au fost lăsați de capul lor! Împotmolirea din Siria a readus Iranul în prim plan, dar Iranul era, de multă vreme, ridicat la nivel de țintă și … nimic!
    Ne implicarea serioasă în Egipt a condus la actuala „refacere„ a filmului.
    Nici semnalele din Tunisia nu-s liniștitoare.
    La nivelul meu, de economist cu atestat de cercetător, dar azi pensionar, percep că USA este preocupată de China! Adică a venit momentul în care este necesar să se producă acel salt în tehnologie care să facă de ne luat în seamă indicatorul productivității muncii!
    Sigur, Iranul sau Coreea de N sau Siria sau…. nu trebuie să-și permită să isce un război distrugător pentru omenire, dar să mai facă și alții poliție!

  13. 15 Cris iulie 9, 2013 la 5:30 pm

    Acest istoric îmi întărește ideea pe care oricum mi-o făcusem: popoarele islamice (și unul neislamic, nu spui care…) nu sunt pregătite pentru democrație. Se simt bine cu un ayatolah atotputernic.
    Din când în când, mimează dorința de democrație, îl pun pe fugă, dar se instaurează haosul și recurg iar la un tătuc.
    Cei cu „primăvara arabă”, cred că-și dau palme singuri…

  14. 16 blogideologic iulie 9, 2013 la 5:41 pm

    Oliver Sacks, neurologul American care a scris în stil literar cărţi celebre despre întâmplări clinice neobişnuite (şi nu a fost dat în judecată de foşti pacienţi), se apropie de 80 de ani şi mărturiseşte că aşteaptă bucuros precum Simeon din Ierusalim verdictul “Nunc dimittis!” (vezi Evanghelia lui Luca 2:29–32) http://www.nytimes.com/2013/07/07/opinion/sunday/the-joy-of-old-age-no-kidding.html?src=me&ref=general

  15. 21 Motanul Incaltat iulie 9, 2013 la 6:15 pm

    80% din problemele Iranului provin din faptul ca e perceput ca fiind un pericol pentru statul Israel.

  16. 22 blogideologic iulie 9, 2013 la 6:28 pm

    Dat fiind naturalismul metodologic, un fenomen mental precum limbajul trebuie să fie studiat la fel ca şi celelalte fenomene din lumea naturală. Întreprinderea intelectuală generativă (the Generative Enterprise) a lui Noam Chomsky reprezintă un efort intelectual colectiv de a explora, în maniera exersată de către ştiinţa modernă, natura facultăţii umane de a folosi un limbaj. Dacă într-adevăr se întâmplă ca acesta să fie cazul real în ordinea lucrurilor, atunci gramatica generativă trebuie să fie privită ca o ramură a ştiinţelor naturii.

  17. 24 Centru iulie 9, 2013 la 10:28 pm

    Alta perla sovista – contractul cu Alpine , constructorul celor 16 km de autostrada Arad Pecica , 80 % gata , cu termen aprilie 2013 , e reziliat ! Cata iresponsabilitate ! Le va trebui un an pentru noi evaluari , oferte , licitatii , contestatii , clar zero activitate . Domnule Adrian Nastase , nu e nevoie de un atasat de legatie in Nepal ? Eu il trimit fugind acolo pe Sova !

  18. 25 Cârcotaşu iulie 9, 2013 la 10:33 pm

    Da, un efort mare pentru un articol documentar.
    Citez un comentariu:

    O tara frumoasa , cu oameni ospitalieri si calzi , foarte bucurosi cand intalnesc AMERICANI !

    Desigur sunt foarte ospitalieri, dar prefer să n-o constat personal. Sigur că sunt foarte bucuroşi când întâlnesc americani, mai ales că-i iubesc atât de mult încât nici nu le mai dau voie să plece, de regulă oferindu-le câte-un loc… de veci.
    De altfel recunosc în articol îndemnul la turism în Iranul care nu este cunoscut cum ar trebui. Mie mi-a povestit o amică, trecătoare prin Iran cu soţul său, în interes de serviciu, că pe stradă, în modernul Teheran, femeile nu pot apărea decât îmbrăcate-n gălăbia aia specifică, cu ciador, sau cum îi mai zice (voal), indiferent de naţie sau religie, că altfel e săltată şi arestată imediat, aşa că nevastă-mea mi-a zis clar că dac-o fi vorba să merg acolo să fac bine să mă duc singur, pe ea să nu contez! 😆 În rest sigur, e foarte frumos!

  19. 26 Vasile, iulie 10, 2013 la 6:47 am

    Motane,

    Pai nu-i asa?

  20. 27 ZeV iulie 10, 2013 la 6:55 am

    serbanfl
    Care tehnologii ale NASA ?
    Agentia a anuntat in anii 80, cu surle si trambite, programul Space Shuttle. Toata lumea visa o era a zborurilor cosmice ieftine, cu navete spatiale sigure si reutilizabile. Ce s-a ales din acest program ? Praful de pe toba, dupa doua explozii care au ucis vreo 14 oameni. S-a dovedit ca navetele, construite din aluminiu (sic!) si sumar protejate cu niste amarate de placute ceramic, nu sunt altceva decat sicrie zburatoare extreme de costisitoare .
    Pana la urma, tot tehnologia lui Werner von Braun se dovedeste viabila in actualul stadiu de evolutie a tehnologiei si fizicii, iar bilele si conurile spatiale reintra mai sigur in atmosfera protejand astfel viata cosmonautilor.
    Dupa succesul Apollo, toata lumea vedea ca pe o bagatela debarcarea pe Marte. Vax albino, iar pe Luna, unii spun ca am simulat. 😉
    Sau: NASA a investit multe milioane in tot felul de programe, inclusive SETI. Si ? Ne-a contactat cineva ? Bani risipiti aiurea.
    Ce avem, stimate domn, ca progres in tehnologie ?
    Avem roboti industriali ? Da, dar stim
    Avem energii neconventionale ? Da, dar stim ca sunt ineficiente si nu produc o cantitate suficient de mare de energie raportata la investitie si hectarele acoperite cu panouri si/sau eoliene.
    Avem fisiune controlata ? Da, dar avem deseuri radioactive si..fisiune necontrolata . 😉
    Avem acceleratoare de particule ? Da, dar o batem cap in cap cu particule de energii inalte, urmarind traiectoriile necontrolate ale unor cioburi care supravietuiesc timpuri imposibil de sesizat cu simturile, irosind miliarde de dolari/euro in timp ce altii mor pe capete de foame.
    Avem genom cunoscut 100% ? Da, dar nu vindecam bolile extreme si..batranetea, desi, aceasta este privita ca boala. 😉
    Avem plante modificate genetic ? Da, dar tind sa fie interzise. 😉
    Domnule, omenirea este , in realitate, in pre-zorii civilizatiei, iar oamenii, in majoritate, nici n-au apucat sa deschida macar ochii. 😉
    Avem energie din fuziune controlata ? Nici poveste
    Avem materiale care devine mai dure si mai reci pe masura ce temperatura ambianta creste ? Da de unde.
    Avem nave cu compensatori inertiali ? Ei , as.
    Putem genera campuri energetice care sa protejeze la modul absolut cosmonautul de radiatia solara si cosmica ? Vise.
    Am descoperit gaura de vierme ? Mai stam pe tusa.
    Am…CREAT viata DOAR din elementele tabelului lui Mendeleev si energie, generand, totodata, un soft artificial de tip ADN cu memorie si capacitate de adaptare ? Pe naiba…nu suntem Dumnezeu. 😉
    In incheiere : Poate dupa cateva milioane de ani, vom face si saltul de care vorbiti. Deocamdata, omenirea, atent ghidonata de multinationale, produce..JUCARII tot mai sofisticate. Bleah. Atat si nimic mai mult.
    😉 😉

  21. 28 serbanfl iulie 10, 2013 la 8:50 am

    @ZeV iulie 10, 2013 la 6:55 am
    Nu doresc polemici, mai ales în „casa„ altuia și mai ales acolo unde amfitrionul este sigur monitorizat!
    Prezinți o situație, despre a cărei corectitudine și, mai ales, completitudine am mari rezerve.
    Am să punctez eu vis-a- vis – ul.
    În 1949 s-a terminat războiul și în China.
    În 1969, după ce s-a reușit asigurarea a minimum un bol de orez pe zi pentru aproape un miliard de oameni, China a trecut la ”experimentul de la Trencin„ – pe o idee preluată de la comuniștii lui Tito, chinezii au proclamat că cine muncește cinstit se poate îmbogăți! (Inițial a vrut și Ceaușescu să procedeze similar – mandatarii – , dar a fost „ajutat„ să se sperie)
    Pentru cine n-a respectat partea cu munca cinstită au existat (inclusiv în sec.XXI) execuții publice, dar China a ajuns membru permanent în Consiliul e Securitate al ONU și are performanțe în spațiul cosmic nu foarte departe de cei ce au inițiat cercetările spațiale din anii ’50!
    Presupunând că ai perfectă dreptate în legătură cu fiasco-ul tehnologic american, în condițiile în care China a ajuns a doua putere economică mondială, FĂRĂ A-ȘI UTILIZA ÎNCĂ, LA CAPACITATE INTEGRALĂ, PIAȚA INTERNĂ, ce crezi c-ar trebui să facă leaderii istorici ai lumii și în primul rând USA?!
    Oare cum va arăta lumea în 2049 !?!

    P.S.
    Prin anii ’60 circula o butadă – La întrebarea: Cum va arăta lumea în anul 2000? Se răspundea: Va fi un singur stat – Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice, capitala va fi la Washinghton, Președinte va fi un chinez, pe numele lui Ițzick Ștrul!

  22. 29 ZeV iulie 10, 2013 la 9:05 am

    Centru
    Cum naiba se face ca, intotdeauna, toti cei ce ne guverneaza sunt prosti ca noaptea, iar pe bloguri, s-au concentrat toate geniile Pamantului care le stiu pe toate si mai mult decat atat ?
    Nu era normal sa fie ..viceversa ?
    😉

  23. 30 Cris iulie 10, 2013 la 10:06 am

    SUA au declarat că ele nu consideră acțiunea din Egipt lovitură de stat.
    Au dreptate. Ele au totdeauna dreptate.
    Lovitură de stat înseamnă suspendarea președintelui de către Parlament prin vot și organizarea unui referendum popular pentru demiterea acestuia.
    Ați învățat despre lovitura de stat? Uitați tot!
    Guru SUA a glăsuit. Te poți îndoi de veridicitatea spuselor lor?

  24. 31 centru iulie 10, 2013 la 12:39 pm

    @Zev – e vorba de continuarea spre Vest a autostrazii Timisoara Arad , un tronson de 16 km aproape gata – inceput in 2011 de altcineva , nu de Sova , nici Pop , nici Fenechiu ( care nu au inceput nimic in 14 luni si sunt sigur nu vor incepe nimic concret 4 ani ) .
    Alpine , constructorul austriac , si-a declarat insolventa . Banii primiti de la statul roman au fost trimisi companiei mame austriece , nu sub-contractorilor romani , neplatiti .
    Solutia rezilierii contractului , stiind deja experienta rezilierii Romstrade ( de 9 luni zero inmultit cu zero lucrari ) este catastrofala . Nu se putea continua , pe cei 20 % ramasi , cu firmele deja prezente , sa se termine lucrarea in august ?
    Pentru Romania este importanta aceasta portiune ( Daimler vine la Cugir pentru autostrada inca virtuala ) nu pentru mine , nici Sova , nici Ponta …

  25. 32 ZeV iulie 10, 2013 la 1:00 pm

    serbanfl
    China urmeaza cu strictete modelul economic si tehnologic american, japonez si european. Nimic nou sub soare, nimeni nu a generat o bresa masiva in cunoastere. eu despre asta vorbesc.
    Daca America, cu pleiada sa de premianti Nobel se invarte in jurul cozii, credeti ca, virgula, China, fara premianti Nobel, doar prin copiere si furt de tehnologie, va ajunge mult mai departe ? Poate…insa, doar cantitativ, datorita excedentului de populatie, dupa care, se va plafona intocmai ca Japonia si America atunci cand piata interna va fi saturata.
    Legitati ale capitalismului.
    😉

  26. 33 ZeV iulie 10, 2013 la 1:12 pm

    ps-serbanfl
    Lumea in 2049 va arata aproape exact ca acum, daca nu mai rau.
    Va mai amintesc de proiectul SST al americanilor, sau, de Concorde. S-a ales praful de ele, iar omenirea, va mai utiliza avioane turboreactoare inca vreo suta de ani de acum incolo. De asemeni, omenirea nu se va lasa pana nu va epuiza toate resursele de energie neregenerabile si va chimiza si geneticiza intreaga productie agricola…altfel , vom muri, oricum, de foame.
    Saltul se va produce mult mai tarziu, odata cu avansarea in plan teoretic si experimental in fizica, tehnologia materialelor, energie, biologie, MORALA, etc.
    Daca nu cumva, intre timp, ne vom fi anihilat total.

  27. 34 Maximmouse iulie 10, 2013 la 1:29 pm

    Stimata Gazda,

    Va Multumesc.

    Da….in afara faptului ca m-am lamurit in privinta situatiei din Iran, si acelei foarte complicate din zona, ma-m mai lamurit, pe deplin , si de ce ati fost vanat si condamnat.Este evident,pentru cine citeste acest studiu, ca o asemenea „minte”, nu trebuia lasata …de capul ei, mai ales in situatia in care loviturile cele mai crude si mai eficiente la temelia statului Romania, s-au dat in ultimii 8 ani….

    Nu stiu daca sunt in asentimentul colegilor, dar, in ceea ce ma priveste, sunt foarte interesat de aceste studii care se fac si se discuta la Fundatie. In masura in care timpul va permite, va rog sa ma faceti martor ori de cate ori puteti, a l ideilor interesante care se dezbat acolo.

    Cu stima.

  28. 35 Maximmouse iulie 10, 2013 la 2:04 pm

    @Carcotasu,

    bine, daca vrei sa revenim la…oile noastre, adica la elevii adulti spagari de la liceul Bolintineanu, iti spun ca nu am citit, dupa introducerea facuta de luju, nici un rand in plus.Simplu, vineri nu a fost nimeni controlat la lenjerie, ci numai luni s-a intamplat, atunci cand s-au gasit , de altfel, si fituici ….

    Parca spuneai sa nu mai discutam despre problema asta?!

    Nici eu nu reusesc sa-ti schimb ideile, nici tu pe ale mele.

    Uite inca un exemplu : postarea ta despre Iran. Ce spui, mergi mai intai si vezi, si apoi plange-te cum au obligat-o iranienii pe sotia dumitale sa poarte val pe fata daca vroia sa iasa in oras.Ce zici, nu ti se pare mai normal?! Ai dreptate, insa, intr-un lucru : nici eu nu cred ca iranienii sunt iubitori de americani, dar de aici si pana sa-i tina acolo, pe veci…e cale lunga! daca ar fi retinut fie si un american, asa dupa cum zici, pai stimate coleg….ar fi fost mare bucurie la WDC, nu crezi?! 🙂 🙂 🙂 Pentru dumneata acest tip de ospitalitate , este deja …”de regula”…

    Pe curand, banuiesc ca vom vedea piramide si alte monumente istorice , numai daca facem turism la…Las Vegas…:) 🙂 :).

    Persia…..China….mda…cand ai sa ma convingi tu ca sunt niste barbari , s-ar putea sa fiu mort…pana atunci, oricine a trait pe lumea asta si si-a luat bacul la istorie pe bune…..nu cred ca-ti da dreptate.

  29. 36 serbanfl iulie 10, 2013 la 10:18 pm

    @ZeV
    Cândva (1967 „Le Defi Americain„) Jean Jacques Servan-Schreiber le spunea americanilor să-și oprească ritmul schimbărilor tehnologice, că se va ajunge ca diferența de dezvoltare existentă, atunci, între Europa Occidentală și Papua-Noua Guinee, să se creeze și între USA și Europa Occidentală!
    Eu cred că, azi, USA este conștientă că nu mai are mult timp la dispoziție pentru a-și reorganiza și reorienta eforturile – așa că, repet, după Irak 2, a adoptat o altă strategie de răspuns la apelurile aliaților tradiționali care cer „potolirea„ Iranului și Coreei de Nord.


  1. 1 Dezbatere privind alegerile prezidenţiale din Iran | Stiri Bloggeri Din Romania Trackback pe iulie 8, 2013 la 9:31 pm
  2. 2 Gramatica generativă | Blog ideologic Titus Filipas Trackback pe iulie 10, 2013 la 6:26 am

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s






Arhiva

Comentarii Recente

diasporean la Anunt!
fostă basarabeancă la Anunt!
Ce scriam acum exact… la Anunt!
De ce n-am criticat… la Anunt!
Cum e posibil asa ce… la Anunt!

%d blogeri au apreciat: