Adrian Păunescu. Doi ani după plecarea lui…

Vor fi trecut, pe 5 noiembrie, 2 ani de când a plecat Adrian Păunescu. Pun alături, în perioada asta, durerea lui cu durerea mea. Mi-l aduc aminte, adeseori, ca pe un sihastru rătăcit în peisajul citadin. Un înțelept venit de departe și care, neînțelegând vacarmul politicii, a plecat înapoi, în Olimp.

Am luat cu mine, în penitenciar – alegând între cărțile mele dragi – Biblia poeziilor lui.

Unul dintre „colegii” mei de aici, fără prea multe clase de școală, m-a rugat să-i împrumut cartea lui Adrian. În fiecare zi copiază, cu religiozitate, într-un caiet, liniat cu grijă, câte o poezie. Mi se pare că, în felul acesta, se creează legendele. Și este adus, în același timp, un omagiu, simplu și profund, pentru geniul lui Adrian Păunescu.

Adrian Năstase

30.10.2012

17 Responses to “Adrian Păunescu. Doi ani după plecarea lui…”


  1. 2 Cornelia M. Balas noiembrie 4, 2012 la 8:47 pm

    Dumezeu sa-l odihneasca pe omul Adrian Paunescu si sa-l ierte!
    Noi, n-avem dreptul sa-l judecam ca om, dar avem datoria sa-l omagiem ca poet roman. Si daca poezia lui impresioneaza, face sa planga si un om fara prea multe clase, si un om cu multe studii, putem spune: Adrian Paunesc = „misiune indeplinita”.

  2. 3 NELU FIERARU noiembrie 4, 2012 la 8:57 pm

    DUMNEZEU SA IL ODIHNEASCA SI SA INTALNEASCA PRETUIREA REALA!

  3. 4 NICOLETTE ORGHIDAN noiembrie 4, 2012 la 9:00 pm

    Se-mpuținează poporul român, se răresc valorile, cele reale, unele se retrag în sine, altele de-atâta răutate , persiflare, umiliță primită din parte cărora odată îi ajutase, le dăduse-o pâine în mână, ori bunăvoință, preferă să plece-n altă lume. Poate mai bună, mai sinceră, mai corectă-n gând și faptă. E pustiu fără voce sa recitându-și versurile, e-ntuneric fără Lumina Cenaclului pe care l-a înfinnțat de două ori. ,,Flacăra” și ,,Totuși iubirea” adevărate scene unde și-au dat mâna istoria, muzica, limba română, unde CULTURA a fost cu adevărat trăită de români. Un gând pios pentru omul care a ținut strâns aproape românul, România, istoria și descoperirea de sine!

  4. 5 zamoreanul noiembrie 4, 2012 la 9:58 pm

    Din păcate ne „părăsesc” cei ce nu trebuie, în timp ce impostorii îngroașă rândurile celor bogați de s-a ajuns în situația ca pătura mijlocie să fie pe cale de dispariție.
    Au rămas doar cei foarte bogați și cei foarte săraci și mă întreb ce se va întâmpla dacă vor fi mai mulți bogați decât săracii.., cine va sluji majoritatea?
    Domnule Năstase.., este firesc să aveți o compasiunea față cei captivi, dar luminați-mă și pe mine.., cum se face că dvs. să aveți acces la un PC conectat la internet? Văd adesea la diferite posturi TV că se fac percheziții în ce lulelele deținuților pentru telefoane celulare și alte obiecte interzise.
    Să înțeleg că internetul nu este interzis?… Că nici în acele condiții nu se poate vorbi de „egalitate” în drepturi, ci doar de cine ai fost și ce avere ai? Mulțumesc pentru răspuns.

  5. 6 Radu Humor noiembrie 4, 2012 la 11:56 pm

    Poetul, de o deosebită factură național-valorică va reuși să salveze pentru posteritate omul, acum , sau cât de curând oale și ulcele, cum zice-o vorbă românească.
    Faptul că-l amintiți, vă onorează !
    Așa cum opera lui ne-a onorat și ne va fii din ce în ce mai necesară, în lungul drum al recăpătării demnității naționale !
    Dumnezeu să-l ierte !

  6. 7 Iluminatu noiembrie 5, 2012 la 12:55 am

    REÂNCARNARE

    Cu ochii spre Zenit îl caut pe maestru,
    Cel ce tuna la strâmbi – un uriaş terestru.
    Discret, un zeu amabil îmi spune prin Zefir :
    Codificat în nume, poetul stă-n Nadir
    O vreme, până javra ce-a siluit poporul
    Va părăsi palatul, eliberând ogorul.
    Pe partea aialaltă, din insula Tereza
    Îl reperez pe boltă (ca să-mi verific teza).
    E sobru Păunescu, stă drept şi încruntat,
    Tot aşteptând ca obştea să afle un bărbat.
    Iar de nu s-o găsi în ţara noastră mare
    Va apela la Soare, pentru reâncarnare…

    Notă : Nadir se află în Adrian.

  7. 8 blogideologic noiembrie 5, 2012 la 7:58 am

    Scriitorul Russell Banks (http://en.wikipedia.org/wiki/Russell_Banks), autorul lui “American Darling”, affirmă pe un ton peremptoriu :”Dacă Romney câştigă, Statele Unite se vor transforma într-o plutocraţie. Societatea Romney Inc. a convins suficient de mulţi Albi din clasa mijlocie şi de muncitori să voteze împotriva intereselor proprii. Cu alte cuvinte, să aibă încredere în patroni. Muncitorii americani sunt în procesul de a-şi pierde munca, economiile, casele, iar ceea ce resimt nu este mânie, ci teamă profundă.”

  8. 9 Doru Coarna noiembrie 5, 2012 la 8:32 am

    Eu, sincer nu pot spune ca mi-a placut poezia maestrului Paunescu, mie el mi-a placut mai mult ca om, am fost vecini in Dionisie Lupu, poate daca poezia sa ar fi fost putin „apasata” si mai cu deschidere, cu generalizare, mai filosofica sa zicem, poate…chestie de gusturi, dar recunosc, o fi scris insa eu nu am citit poezia sa decat sporadic.

    Pt tara insa DA, a fost ULTIMUL POET ROMAN!
    Sa-i fie tarana usoara.

  9. 10 blogideologic noiembrie 5, 2012 la 9:00 am

    Theodor Dreiser / Gitenstein: „Sunt companii care nu au mai investit în România din cauza corupţiei” http://www.romanialibera.ro/actualitate/politica/gitenstein-sunt-companii-care-nu-au-mai-investit-in-romania-din-cauza-coruptiei-282966.html Ca şi cum noi nu am fi citit „Financiarul”. Acolo corupţie, în America ! Legea economiei de scală este valabilă şi pentru corupţie !

  10. 11 Marian Nicolae noiembrie 5, 2012 la 9:55 am

    Dumnezeu sa-l odihneasca pe inca un ROMAN plecat vremelnic dintre noi.

    Pacat, caci randurile ni se subtiaza, fara a intrezari un viitor luminos pentru noi, romanii acestia ce ramanem inca in tara noastra Romania.

  11. 12 Marcus noiembrie 5, 2012 la 10:39 am

    De Ziua Ta, Traiane!

    Mare magar Basescu asta! Dupa ca a aruncat cu noroiul ignorantei si a impotentei sale intelectuale in imaginea Majestatii Sale, Regele Mihai,de ziua sa de nastere are tupeul si nesimtirea, ca in vazul natiunii, sa-si invite familionul si cativa cioradci mai apropiati lui (pe unele le stie de cand se jucau in nisip, imbracate doar in chilotei) in proprietate regala, confiscata de comunisti si transformata in casa de protocol.
    Ceausescu, taran la origine, in ciuda relelor comise ca dictator, nu prea dadea betii in astfel de locatii, ele fiind destinate primirii unor delegatii straine mai simandicoase care ne vizitau tara.
    Derbedeul asta de Basescu nu numai ca nu da doi bani pe faptul ca practic el acum nu mai valoreaza nici cat o ceapa degerata in functia de presedinte al Romaniei, dupa ce a fost demis de votul a milioane de romani, dar isi permite sa transforme mosteniri regale in bodegi personale in care sa-si faca de cap impreuna cu membri clanului mafiot pe care-l pastoreste.
    Dom’ maior politruc Basescu i-a lasat cu limba de moarte Pelisorul si i-a zis: “Traiane, ori de cate ori gandurile negre te apasa, cum ca astia te vor baga la puscarie imediat ce vor scapa de tine de la Presedenitie, du-te tata si fa-ti ziua de nastere la Pelisor, ca acolo este locul nostru al Basestilor, in veci de veci, amin!”
    Si Traian se executa. Marlanu’ dracului numai in Pelisor poate sa manance caviarul cu polonicul si sa bea Chivasul direct din butoi.
    Iar noi induram toate aceste sfidari fara sa cracnim si privim impasibili cum acest nenorocit de uzurpator isi face mendrele in lenjerie si decor regal.
    Stiu ca nu-i frumos, ca de ziua lui un om trebuie felicitat si tinut in urari de bine si de viata lunga, insa javra asta ordinara dupa toate relele facute romanilor, cel putin din partea mea, merita urmatoarele urari:

    Multi ani iti doresc, Traiane, cu bratari la-ncheieturi
    Pan-o rugini inox-ul si-ti va face bataturi.
    Sa privesti printre zabrele, jinduind dupa pachet,
    Sa-ti pui fundul la bataie, concurent “Mister Borfet”.

    Sa ai parte de plimbare doar o ora, insotit,
    De zdrahonii cu pulane, iute pusi pe otanjit.
    Sa ai pat legat cu lanturi de perete peste zi
    Doar cu vorbitor la luna, sa ai parte de copii.

    Chiftelute, din elastic, sa-ti parvina peste zid
    Zeama lunga si-arpacasu’, aliment sa ai in blid.
    Iar de vrei corespondenta, sa astepti din Targusor,
    Ravasel semnat Lenuta, sa-ti aline al tau dor.

    Si iti mai doresc, Traiane, nopti cu tine ca saltea
    Tabacindu-te gealatii, incantati de muhaia.
    Mă mai rog de sanatate, far-alcool, in abstinenta
    Zile-n ger sau in dogoare, pe platou sa faci prezenta.

    Caci la raul ce facut-ai cat o tar-ai birjarit
    Loc mai bun pentru odihna, altul nu-i mai nimerit.
    Asta de n-o vrea frac-tu’ Mircea, ofertant de loc de veci,
    Sa te gazduiasca-n tihna, intre patru dale reci.

    Sa ma ierti de-ntarziere, pentru dar in rime scris
    As fi vrut versuri alese la asa distins proscris.
    Mi-a iesit, precum vezi bine, o naiva poezea,
    In care-ti aduc omagiu, pentru-asa o viata grea.

  12. 13 Marcus noiembrie 5, 2012 la 10:42 am

    Ne Mor Titanii

    Ne mor Titanii tarii, se duc neconsolati,
    Ca lasa-n urma haos, adus de scelerati.
    Si c-ale lor povete si sfaturi de bun simt
    Au fost batjocorite si sfaramate-n dinti.

    Ne mor Titanii tarii, ne moare si cultura
    Inlocuita-n kistch, tratata doar cu ura.
    De clauni fara minte, a lor e-acuma tara,
    Traiesc prin osanale si-n suflete ca fiara.

    Ramaneti, nu va duceti, lasand doar ticalosi,
    Pastise de taraba vandute-unor leprosi.
    Ramaneti, nu e graba, locul in Rai asteapta
    Nu ne lasati in neguri supusi la o otreapă.

    De ni s-a luat si pita, al vost’ cuvant e hrana
    Ce ne mentine-n viata ca o cereasca mana.
    Datori va suntem foarte, voi daruiti cultura
    Mai stati cu noi si nu plecati, suntem satui de ura!

    Impotentilor Si Detractorilor Maestrului

    Rar sunt daruite neamuri, cam o data la un secol,
    Cu prunc haruit cu geniu printr-o nastere miracol.
    Ingeri canta in biserici la cristelnita sfintita’
    Cand e crestinat odorul ‘nobilat cu-asa ursita.

    Anii trec, copilul creste si prin faptele-i marete
    El natiunea o trezeste si da neamului noblete.
    Cand cuvantul il atinge si in stih il foloseste
    Chiar si piatra fara suflet prinde aripi si traieste.

    Alchimist apus in veacuri, azi vazut ca desuet,
    Realizeaza din mormantu-i a sa munca in desert.
    Cand vede cum vorba simpla in aur e transformata
    De o minte minunata de la Dumnezeu lasata.

    Tot ce-atinge cu penita marele poet ales
    Se transforma in comoara dupa ce versu-i cules.
    Miliarde de carate, diamante si rubine
    Lasa-n urma mostenire vrajitor lucrand cu rime.

    Mai exista insa-n lume si jigodii de doi bani
    Ce-n invidie si ura isi duc traiul de golani.
    Impotenti, cu mintea seaca, dar in grai veleitari
    Ei veninul si-l descarca, mai ales ca-s demnitari.

    Scarna au in loc de inimi si mocirla drept constiinta
    Pentru ei genialitatea nu merita recunostinta.
    Respirand doar rautatea ce-i arde la lingurica
    Terfelesc ce-are valoare, ca de viitor li-e frică.

    Si la ura ce-i hraneste cand vad Zeu pe catafalc
    Vin pentru-a se convinge sa-l intepe cu un ac.
    Pedeapsa pentru-asa o fapta nu exista in penal
    Vor fi pedepsiti in moarte la eternul infernal.

    Iar Eroul de poveste, Nascatorul de Minune
    Cu-a lui lirica va umple gol himeric din genune.
    Generatii viitoare din nectar sfintit vor bea
    Citind opera-i maiastra orizont nou vor avea.

    Odihneste-te In Pace, Nemuritorule!

  13. 14 Bibliotecaru noiembrie 5, 2012 la 12:31 pm

    Trecu un an după un an
    Îndestulând cerescu’,
    Un rob în Domnu’, Adrian
    Din tată Păunescu.
    („Catren cu poet”, Gheorghe Bibliotecaru Florescu)

  14. 15 dtucra noiembrie 5, 2012 la 3:38 pm

    Ma doare durerea dumneavoastra. Sper sa gasiti puterea sa rezistati.

  15. 16 blogideologic noiembrie 5, 2012 la 4:23 pm

    Isabela Vasiliu-Scraba: “Despre Faustul lui Nae Ionescu” (conferinţă de la Salonul cărţii, Hotel Decebal, Bacău, 28 sept.2012) / Motto: “Goethe înţelegea perfect logica şi simbolul omului modern”, M.Eliade, Teama de necunoscut, în vol. Fragmentarium, 1939, ed.II-a, 1994, p.49/ “Aici pe masă se găsesc două cărţi ale mele: una este Mistica Platonicã (Ed. Star Tipp, Slobozia, 1999, ISBN 973-9923925) – m-am ocupat mult de Platon -, a doua este despre Metafizica lui Nae Ionescu (Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000, ISBN 973-8134064), iniţiatorul primei şcoli filozofice de la noi, cuprinzându-i ca discipoli pe Noica, Cioran, Eliade [Mircea Vulcănescu, Vasile Băncilă, Dan Botta, G. Racoveanu, Petre Ţuţea, Horia Stamatu, Ernest Bernea, Paul Sterian, D.C.Amzăr, etc]*. Mircea Eliade i-a fost chiar asistent lui Nae Ionescu. Mai precis, suplinitor, cum a spus el însuşi la un moment dat în conversaţia cu Rocquet, pentru că profesorul i-a cedat “cursul de istoria metafizicii şi un seminar de istoria logicii” (v. M. Eliade, Încercarea labirintului, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1990, p.68). Având o minte strălucită şi o personalitate cu totul ieşită din comun, profesorul Nae Ionescu şi-a pus amprenta asupra unei întregi epoci. Noi ne bucurăm astăzi de mintea lui nemaipomenită datorită primei cărţi pe care i-a scos-o Mircea Eliade în 1937, cu o selectie din publicistica sa. Ea s-a adăugat în interbelic volumelor litografiate cu prelegeri de metafizică, logică, teoria cunoştinţei, istoria metafizicii şi istora logicii [din care patru volume au fost tipărite între 1941 şi 1944 de Noica şi Mircea Vulcănescu]. Pe undeva Eliade notase că a fost cea mai mare bucurie a tinereţii sale să alcătuiască în 1937 volumul Roza vânturilor (republicat în 1990). Luasem la mine şi mă uitam prin cartea alcătuită de Eliade. Intr-adevăr, articolele lui Nae Ionescu sînt extraordinar de interesante. Grupate tematic, prima parte este axată pe teme religioase. În jurnalul său, Eliade spune cum l-a cunoscut pe Nae Ionescu şi cum l-a audiat la primul curs al acestuia despre Faust, despre Problema salvãrii în Faustul lui Goethe (nov.1925-febr.1926). Intr-un an, când trebuia să predea un curs de teoria cunoştinţei, Nae Ionescu a ales să trateze subiectul cunoaşterii omeneşti, într-o lume mai mult sau mai puţin desacralizată, pornind de la o interpretare a lui Faust./ Emil Cioran observase într-un articol din 1937 că la prelegerile de logică ţinute de Nae Ionescu, “parcă s-a rătăcit un plâns de clopote într-un tratat de logică” (v. Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul rãsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii sãi:P.Ţuţea, Cioran, Noica, Eliade, M. Vulcãnescu, Vasile Bãncilã, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000, ISBN 973-81340506, p.46). Pentru că indiferent de cursul pe care îl preda, fie de logică, de metafizică sau de teoria cunoştinţei, profesorul ştia foarte bine să deschidă un orizont religios, un orizont metafizic. Asta l-a impresionat desigur şi pe Mircea Eliade. Ceea ce Eliade a strâns în volumul Roza vânturilor (1937), toate acele articole pe teme religioase sînt extraordinar de interesante. În prelegerile despre Problema salvãrii la Faust, Nae Ionescu luase drept repere de interpretare unele dintre ideile cursurilor predate în anii anteriori. M. Eliade scrisese în postfaţa volumului din 1937 că Nae Ionescu a “adus un suflu nou în universitate”. Universităţile noastre erau cumva pe calapod francez. Ele târau după ele toată atmosfera aceea îngustă spiritual a scientismului din secolul XIX. Nae Ionescu a adus în Universitatea bucureşteană o deschidere spre religie. Era un lucru de care tocmai se simţea nevoie. Secolul dinainte fusese raţionalist şi apoi a venit spontan interesul acesta pentru religie. Nu numai la noi, ci în toată Europa [atât la protestanţi cât şi la catolici]. Nae Ionescu pornise cursul său despre Faust de la un anumit articol pe care l-a citit într-o revistă franceză. Acolo un francez “se lăuda că deţine cheia” înţelegerii capodoperei goetheene. Şi o arată aşa, “cam de departe”, spunea el la cursul din 1925-1926. “Dar eu i-am ghicit gândul”, adăuga Nae Ionescu. Profesorul de metafizică îi ghicise gândul. De ce? Fiindcă vorbise anii anteriori studenţilor despre felul religiozităţii protestante şi felul religiozităţii catolice comparativ cu religiozitatea ortodoxă. Si atunci tot orizontul spiritual al lui Goethe, care era un orizont foarte modern la vremea lui, îi fusese cumva dezvăluit. Caracteristicile lumii moderne de după Descartes [forma noii mentalităţi ştiinţifice care trecuse de la medievala trăire a realităţii la reprezentarea acesteia, la “prinderea realităţii în concept” (Nae Ionescu, 11 aprilie 1925, Curs de filozofia religiei)], fuseseră sesizate de Goethe şi redate în mod poetic, descriind, prin Faust, desacralizarea lumii în epoca modernă [caracterizată în esenţa ei de efortul de a conceptualiza realitatea înconjurătoare]. Fiindcă poeţii au intuiţia vremilor în care trăiesc. Deşi nu a ţinut decât şase cursuri, noi azi putem reconstitui ideea lui Nae Ionescu avută atunci când vorbea de unitatea imaginii de ansamblu a viziunii lui Goethe asupra realităţii. Direcţia pe care mergea gândul lui Nae Ionescu este sugerată de scenele pe care le discută si de scenele pe care doar promite că le va discuta. E foarte interesant de văzut cum gândul lui Nae Ionescu îl preia după aceea Noica [într-un manuscris confiscat de Securitate în 1958 si înapoiat filozofului în anii şaptezeci sub formă incompletă]. Ştiţi că Noica a fost arestat în decembrie1958 şi că el atunci, [printre alte manuscrise pe care de paisprezece ani nu le putuse publica] avea scrisă o carte, Anti-Goethe, în 10 capitole formând două volume groase, [carte care nici până azi nu i s-a publicat integral, deşi după 1990 s-au mai găsit unele capitole din ea în Arhiva Securităţii]. În perioda respectivă Noica (1909-1987) avea domiciliul obligatoriu la Câmpulung Muscel. Se întâmplase în anii aceea de ocupaţie sovietică să se împlinească în 1949 bicentenarul naşterii lui Goethe. [Până să fie şi ea arestată după ce fusese dată afara din învăţământul superior de către Marcel Breslaşu (v. Alice Voinescu, Jurnal, Ed. Albatros, Bucureşti, 1997) Alice Voinescu (1885-1961), faimoasa conferenţiară** care vorbise cândva la Radio (oct. 1942) despre Faust (v. A. Voinescu, Întâlnire cu eroi din literaturã şi teatru, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1983, p.751), ţinea în acei ani de teroare conferinţe despre Goethe în cercuri foarte restrînse. Noica scria în domiciliu obligatoriu Anti-Goethe, iar la Cluj, Lucian Blaga traducea Faust [plătit cam jumătate din cât primea în calitate de traducător Tudor Vianu, cel care avea îngăduinţa să scrie prefaţa (şi ea o bună sursă de câştig). Fiindcă marelui filozof Lucian Blaga (1895-1961) oficialităţile nu i-au permis a scrie studiul despre Faust care să însoţească propria-i traducere, publicată într-un tiraj mult inferior faţă de o altă traducere din aceaşi perioadă, realizată de un poet aparţinând minorităţii evreieşti]. Si am avut aşa o perioadă de intensă preocupare cu opera lui Goethe. Din păcate însă cartea despre Faust a Alicei Voinescu nici până azi n-a fost publicată. De existenţa manuscrisului Alicei Voinescu ştim dintr-o notă privitoare la Noica scrisă către Securitate de către Pavel Apostol pe 5 oct.1967, turnător implicat şi în arestarea lui Noica din 1958, după ce filozoful dăduse unei edituri manuscrisul despre Hegel spre publicare. La Noica e foarte interesantă continuarea ideii maestrului său, Nae Ionescu. În interpretarea propusă, C. Noica spune că noi trăim într-un timp al “devenirii întru devenire”, adică într-un timp acultural, în nişte vremuri secetoase din punct de vedere religios şi spiritual. Prin anii cincizeci el îşi construia viziunea proprie în marginea Faustului goethean, hermeneutizat în acest sens. Nae Ionescu, atunci când spunea studenţilor săi că deţine cheia interpretării lui Faust el preciza că numai pentru trei sferturi a sesizat intenţia autorului. O parte o lasă aşa, în mister. Indirect, recunoaste că nu poate interpreta cu cheia sa o operă de o viaţă întreagă, cum ştim că a fost Faust pentru Goethe. Dar, pe de-o parte, Nae Ionescu sesizase că la Goethe religiozitatea este o religiozitate decăzută în panteism [despre metafizica imanentistă a lui Goethe în această “tragedie care luminează cu osebire omul modern”, v. M. Eliade, Vocaþia lui Mefistofeles, în “Univ. lit”, 1939]. Pe de altă parte, la cursurile lui, Nae Ionescu a vorbit foatre mult despre păcatul originar ca să ajungă la problema mântuirii, tratată diferit de catolici, de protestanţi si de ortodocşi. Protestanţii, observa Nae Ionescu, tratează foarte superficial problema mântuirii. Ei au cam dat de-o parte această tragică problemă a mântuirii. Or, Goethe era protestant. Cât priveşte mântuirea doctorului Faust, Nae Ionescu subliniază un aspect extrem de interesant. El spune că de la început, din Prologul în cer se ştia sfârşitul. Aşadar înainte să fie acel pact, acea ispitire, înainte să se desfăşoare viaţa doctorului Faust în tovărăşia lui Mefistofel, se ştia că el va fi salvat. Ştiti cum începe Prologul din cer. Lumea si pe vremea lui Goethe era văzută – ca în antichitate – formată din trei nivele. Jos era lumea simţurilor, lumea sublunară, cum îi spunea Platon. Apoi era lumea astrelor (desemnată a “zeilor astrali” într-un dialog platonic de sorginte pitagoreică), cosmosul cum am zice noi azi. Şi mai era o lume deasupra acestor două lumi: era lumea lui Dumnezeu. Trei este număr magic, asa că împărţirea aceasta nu s-a schimbat prea mult; putem zice că s-a păstrat până azi în aceeaşi formă ca în antichitate. În Prologul din cer Goethe descrie cele trei lumi. Incepe cu nivelul cel mai de sus, apoi ajunge la muzica astrelor care se rotesc de când lumea: De când Dumnezeu a făcut cea mai perfectă dintre lumile posibile, cum credea Leibniz, pe urmele lui Pitagora care vorbise de “armonia sferelor”. Apoi Goethe ajunge la lumea sublunară. Despre ea Mefistofel spune că aici oamenii se chinuie atât de mult încât el nici nu mai trebuie să-i canonească în plus. Au ei, oamenii, observă împieliţatul, o scânteie, “inteligenţa” pe care o folosesc să devină mai animale decât animalele. Într-un cuvânt, e o lume în care el cu răutăţile sale nici nu mai trebuie să intervină. Şi atunci Dumezeu precizează: bine, dar aceştia de care vorbeşti sînt oamenii obişnuiţi. Pe lângă ei mai există însă oameni care ies din rând, cum este Faust. “Pe Faust îl ştii?” Mefistofel răspunde: “Da, îl ştiu pe Faust care te slujeşte cam amestecat”. Ştiţi că personajul Faust era bine cunoscut din Evul mediu. Era prezentat în teatrul de păpuşi pe la bâlciuri, cum şi-a vândut el sufletul diavolului ca să redevină tânăr. Aşa că mitul lui Faust era de mult cunoscut, ştiindu-se că fusese un faimos alchimist în căutarea tinereţii veşnice. Episodul Margaretei era bine mediatizat prin teatrul de marionete [Însuşi Goethe simulează –prin Prologul în teatru, cu care începe propriu-zis Faust pregătirea unui spectacol teatral]. În Prologul din cer [care urmează imediat după Prologul în teatru], Dumnezeu spune că, într-adevăr, doctorul Faust îl slujeşte cam amestecat, dar el îl va conduce spre lumină, în sferele de sus. Si aici se vede noua interpretare adusă mitului de Goethe. În timp ce personajul teatrului de bâlci era în final damnat, Faustul lui Goethe este mântuit, fiindu-i preţuit elanul de a zmulge lumii prin cunoaştere cât mai multe secrete. Chiar dacă îl slujeşte pe Dumnezeu “cam amestecat” (năzuinţele sale purtându-l pe Faust când în lumină, când în întuneric), el are, ca să spunem aşa, mântuirea asigurată. Fiindcă înainte să aflăm toată povestea lui Faust, cu viaţa pe care o duce în tovărăşia lui Mefistofel, ni se spune de la bun început că el va fi salvat. Cine îşi mai aduce aminte de sfârşitul poemului ştie că salvarea lui Faust s-a petrecut printr-o şmecherie, printr-o înşelăciune, un şiretlic. Faust era bătrân şi în clipa morţii ar fi vrut să mai trăiască, spunând timpului să stea în loc, clipei celei din urmă a vieţii să nu treacă. Atunci, în loc să-i ajungă sufletul în iad, printr-un şiretlic, îngerii îi păcălesc pe draci şi le iau sufletul lui Faust ca să-l poarte spre lumină. Aşa este Faust în final salvat, prin înşelarea Înşelătorului, dintr-o consecvenţă ideatică: înşelătorilor le vorbeşti pe limba lor, nu eşti cinstit cu necinstiţii. [La această soluţie cumva ieşită din planul raţiunii, replica lui Constantin Oprişan (1921-1958) – acel strălucit student al lui Heidegger şi al lui Lucian Blaga asasinat în puşcăria politică de mercenarii ocupantului sovietic -, a fost categorică: “Ţi-arăt filozofia în bâlciul vanităţii,/ Protagoras şi Tales în scrânciobul sofist./ Modernii cum înalţă cântări sterilităţii,/ Şi-un veac întreg cum doarme în somnul realist.// Sau poate-l vrei pe Goethe, ţi-l dau să-i pipăi ţeasta,/ Să vezi că tot Mefisto pe Faust l-a luat,/ Căci, află de la mine, de când e lumea asta,/ Pe dracu niciodată un neamţ n-a înşelat” (Costache Oprişan, Psihaion. Poem Ontologic, Bucureşti, 1995, p.27 şi p.33, ediţia II, Ed. Cristiana, 2009 cu modificări catastrofale ale editorului care fac textul poemului de neurmărit în plan ideatic)]. Nae Ionescu n-a putut să-şi ducă interpretarea până la sfârşit. Pentru că nu avea contemporani care să fie la fel de deschişi la minte ca şi el. Şi atunci era puţin invidiat, mai ales că la cursurile lui veneau grămadă de studenţi, de la Teologie, de la Politehnică, de la Drept, de la Litere. Şi la cursurile lui Mircea Eliade [din 1932 suplinitorul său la catedra de metafizică] se înghesuiau studenţii. Dar Eliade sesizase diferenţa. El spune: Da, la mine vin pentru că sînt impresionaţi de erudiţie, de informaţie, de date. Dar Nae Ionescu avea un mod special de a aduna ideile la sfârşit, ca într-o simfonie. El vorbeşte şi nu uită de la ce a pornit, construindu-şi gândul într-un mod extraordinar [de organizat]. Aceste caracteristici distinctive ale prelegerilor profesorului Nae Ionescu se văd din volumele sale de cursuri pe care eu le-am putut citi înainte de 1990. E drept că ele se puteau citi doar în sala Fondului secret (“special”) al Bibliotecii Academiei şi că acolo nu mi s-a dat voie să citesc vreo patru ani la rând (v.In loc de prefaþã, în vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, Filozofia lui Noica. Între fantasmã şi luciditate, Ed.Ecodava, Slobozia, 1992, p.11-18). Dar, cum am fost perseverentă, si cum tartorul de la permise s-a pensionat în 1985, într-un târziu mi s-a aprobat şi mie să citesc la “Fondul special” unele cărţi. Nu toate. Nu cele aparţinând “Fondului directorial”. Tot în comunism, puţin înainte de schimbările din decembrie 1989, am ajuns pentru prima dată după Cortina de fier. Era în 1988 şi am vrut să văd într-o bibliotecă din Occident ce români se găsesc acolo. Aşa am dat peste un volum de versuri intitulat Kairos, de Horia Stamatu, un autor despre care nu ştiam nimic. Şi m-a impresionat foarte tare. Nu mai citisem niciodată o poezie atât de minunată. Era o poezie religioasă. [Într-o scrisoare către Paul Miron, Horia Stamatu semnalează o întâmplare similară din 1985, când, după citirea volumului Kairos, un profesor de literatură comparată îi scrisese de la Paris cât de mult a fost de impresionat de versurile sale, cum citirea lor a devenit pentru el “un adevărat eveniment” şi că “de foarte mulţi ani” nu i s-a întâmplat să găsească “o poezie atât de puternică şi atât de nouă”, v. Corespondenţã, Ed. Jurnalul literar, Bucureşti, 2007, p.103]. În România, volumul Kairos s-a publicat abia după trecerea a cinci ani de la căderea comunismului (v. Isabela Vasiliu-Scraba. La centenarul naşterii poetului Horia Stamatu. Ciudãţenii post-comuniste, în rev. Acolada, anul VI, nr.9 (60), sept.2012, p.19). Ca să nu vorbesc prea mult, o să închei cu un fragment dintr-o poezie pe care Horia Stamatu a publicat-o în Revista Scriitorilor Români. În exil poetul a trăit jumătate în Spania, până prin 1963 şi jumătate în Germania, la Freiburg. Era şi un eseist sclipitor. În textele sale el descrie a-culturalizarea societăţii moderne, aşa cu o constatase în Germania. În acel lung poem din 1978 el spune aşa: “Ploile de cuvinte/ inundă lumea/ unde e seceta mai mare/ dar pe cât cad/ pe atât usucă mai mult” (Horia Stamatu, Jurnalul ploilor, în Revista Scriitorilor Români, Muenchen, 1978). Note: *Completările din parantezele drepte sînt ale autoarei, I.V.-S. **Turnătorul Pavel Apostol mai transmitea pe 5 oct. 1967 într-o notă Securităţii informaţia că Noica îi consideră “maeştrii” ai şcolii trăiriste de filozofie pe N. Iorga, V. Pârvan, Alice Voinescu şi Nae Ionescu (v. vol. Noica şi Securitatea, Ed. MNLR, Bucureşti, 2009, p.28). Autor: Isabela Vasiliu-Scraba / Sursa http://asymetria-anticariat.blogspot.ro/2012/11/isabela-vasiliu-scraba-despre-faustul.html

  16. 17 Maximmouse noiembrie 5, 2012 la 9:37 pm

    Au trecut 2 ani? Timpul zboara nemilos….Dumnezeu sa-l odihneasca!


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s






Arhiva

Comentarii Recente

diasporean la Anunt!
fostă basarabeancă la Anunt!
Ce scriam acum exact… la Anunt!
De ce n-am criticat… la Anunt!
Cum e posibil asa ce… la Anunt!

%d blogeri au apreciat: