„Invingatorii nu erau pregatiti sa castige!”

Guest Post: articol publicat de GEORGE APOSTOIU, la 19 iulie 2012, in revista CULTURA.

Adrian Nastase – „Romania dupa Malta“

Au aparut, nu cu mult timp în urma, ultimele trei volume (8, 9 si 10) din „România dupa Malta“, o culegere de documente de politica externa din perioada în care Adrian Nastase a fost ministru de externe: 28 iunie 1990 – 19 noiembrie 1992. Momentul fixat în rama timpului, de maxima importanta pentru istoria României, ar putea fi definit ca unul al refacerii credibilitatii României deteriorata de esecuri lamentabile, voluntare si involuntare, ale conducerii instalate la Bucuresti dupa împuscarea lui Ceausescu. Episodul stupid al mineriadei este cel mai elocvent. Nastase nu este legat de evenimentele din decembrie 1989. Acesta este marele lui avantaj. Nu are nici reputatia de disident. Are, în schimb, o mentalitate moderna despre politica, detasata de partituri expirate sau false, însusite din oportunism sau din calcul. „România dupa Malta“ este un fel de arhiva (peste 8 000 de pagini) de note si corespondenta diplomatica, acte si tratate, declaratii si conferinte cu valoare istorica. Când a fost numit ministru de Externe, autorul nu era înca un om politic dar, stapân pe principii, s-a dovedit corect orientat în istorie. Aceasta maturitate venea din rigoarea exemplara cu care considera ca era bine sa consulte specialistii înainte de a decide: istorici si oameni de cultura, experti în diverse probleme care antrenau pe plan extern statul, diplomati experimentati. Instituise un laborator de politica externa. Opiniile se impuneau daca rezistau experientelor si se verificau într-o prima încercare. Acest fel de a fi l-a scutit de aproximatii si de ezitari. As mai adauga ceva: consistenta culturii lui juridice l-a ajutat sa aiba reactii sau sa adopte pozitii independente, adesea divergente, în raport cu cele ale centrului de putere instalat la Bucuresti. Nu rezulta ca respecta sensibilitatile oficiale. Putem admite ca faptul ar fi putut fi un refuz de a se identifica – probabil – cu comandamentele conducerii de moment, el nefiind un om de partid în acel moment. Cum sa întelegem, altfel, discutiile pe care le-a avut în Statele Unite, în care a oferit oficialilor americani explicatii bine nuantate fata de cele de la Bucuresti: „În România am avut un program ambitios de reforma economica si politica. S-au realizat multe lucruri. Trecerea la economia de piata necesita bani. Din cauza unei anumite neîncrederi în echipa de conducere, acesti bani nu au venit. A fost un decalaj între reforma si resurse. Aceasta a dus la multe frustrari în populatie si la miscari sociale. Pentru ca înca nu avem un stat de drept consolidat, (starea) s-a transformat în criza politica. Problemele au fost generate de aceasta situatie obiectiva, dar au fost manipulate de forte conservatoare, cu mesajul ca era mai bine înainte“. Se referea la mineriada. Lee Hamilton, presedintele Subcomitetului pentru Europa al Comitetului pentru relatii externe al Camerei Deputatilor din Congresul SUA îl întreaba „din ce parte veneau“ minerii?  Raspunsul: Minerii  sunt „de orientare de stânga mai radicala“. Ce poate sa faca „SUA pentru a ajuta si ce am facut si nu trebuia?“. Nastase: „Este foarte important pentru noi sa avem sprijinul economic necesar. Daca legaturile cu Occidentul se taie, vom avea o societate izolata, care va duce la o revigorare nationalista – ceea ce ar fi contraproductiv. Politica Occidentului – întâi democratie, apoi ajutoare, este contraproductiva. Daca doriti consolidarea democratiei, este nevoie de sprijin economic acum. Daca asteptam pâna la alegerile viitoare, fortele conservatoare pot sa câstige alegerile – în mod democratic. Cele doua procese – democratia si reforma economica – merg mâna în mâna“. Suntem departe de explicatiile oficiale ale Bucurestiului. Curiozitatea americanilor a mers mai departe: „daca Administratia SUA v-a raspuns ca nu are multi bani si va da doar sfaturi, ce faceti, apelati la Japonia sau CEE? Si, în plus, nu deschideti tara investitiilor private?“. Nastase: „Problema nu este numai economica, ci si politica. Atitudinea SUA poate oferi un semnal pentru investitiile private; ajuta guvernul nou sa continue procesul de reforma“. Si, în alta parte: „Problema noastra este lipsa de sprijin din afara. Atitudinea Occidentului fata de Polonia, Cehoslovacia si Ungaria în raport cu România si Bulgaria – este o discriminare. Este greu de explicat românilor de ce nu merita Clauza natiunii cele mai favorizate în raporturile cu SUA“. (vol.7, p.15-16).
În notele mele anterioare pe marginea cartii „România dupa Malta“ m-am despartit de Nastase atunci când acesta a asezat, în punctul de început al convingerilor lui, premisa ca soarta României nu ar fi fost decisa în  conclavul Bush-Gorbaciov din Malta. „Amatorii de teorii ale conspiratiei vor fi dezamagiti, scrie Nastase. Nu le voi confirma parerile potrivit carora Summit-ul americano-sovietic din (2-3) decembrie 1989, de la Malta, a fost, prin întelegerile convenite, o alta Ialta pentru România… Efectele ei asupra Europei si României au fost însa de aceeasi amploare, chiar daca nu de acelasi sens, cu cele ale întâlnirii din iarna anului 1945“.
Lectura celor 10 volume m-a dus la constatarea ca demersurile diplomatice ale tânarul ministru de externe trebuiau sa faca fata unor tulburari complicate. „Lupta pentru redefinirea sferelor de influenta în Est a provocat destule pagube României, vazuta de multi, dintr-un soi de inertie a gândirii  «realismului politic», ca fiind un mod natural în sfera  de influenta a Uniunii Sovietice. Am fost tratati cu o anumita ostilitate pentru faptul ca unii dintre principalii «sponsori» ai schimbarilor din Est credeau ca este firesc ca România sa ramâna în zona de influenta sovietica, pentru a nu-i crea frustrari si pentru a nu-i slabi pozitia lui Gorbaciov, aflat în conflict deschis cu conservatorii din partid si din armata. România, alaturi de Bulgaria, ar fi fost un soi de premiu de consolare – de care cred ca rusii nu aveau nevoie! – pentru pierderea flancului vestic al Tratatului de la Varsovia“ (vol. 1, p. 25). Precizarea poate confirma asertiunea (eu am certitudini) ca la Bucuresti ceea ce s-a numit revolutie ar fi trebuit sa fie de factura gorbaciovista. La Ministerul de Externe, de exemplu“, în ultimele zile ale lui decembrie 1989, Silviu Brucan instalase o conducere formata preponderent din diplomati cu studii la Moscova sau cel putin cunoscatori de limba rusa. Perioada a durat cam sase luni, pâna la venirea lui Nastase, când situatia s-a schimbat brusc. Între timp se produsese mineriada. Nastase: „…am avut de luptat împotriva consecintelor nedumiririlor occidentalilor în privinta dorintei României de a promova reforme democratice. De altfel, la 18 iunie 1990, dupa mineriada din 13-15 iunie, ministrii de Externe ai CEE luasera decizia de a «îngheta» relatiile CEE-România. Europa Occidentala, ca si SUA – de altfel –, era interesata în 1990 în principal de evolutiile din URSS si de soarta lui Gorbaciov – pe de alta parte. «Digerarea» unificarii Germaniei era o alta tema“. Vedem ca „România dupa Malta“ ne pune în fata unor teme politice radical diferite de cele ale primelor sase luni de dupa împuscarea lui Ceausescu. România era izolata si fara busola. Nastase simte pericolul si lupta pentru iesirea României din  zona gri cât mai rapid posibil. Asa trebuie întelese demersurile lui pentru intrarea tarii noastre în Consiliul Europei, pregatirea aderarii la Uniunea Europeana si a integrarii în NATO. Era perioada în care Occidentul s-a lasat greu convins ca drumul României spre Europa este unul firesc si necesar. Dificultatea venea nu numai de la gafele cu mineriada ci si de la procesul de clarificare a intereselor occidentalilor în România. Traditia care fixase România în sfera de interese a Frantei nu mai functiona. Mitterrand facuse eroarea impardonabila de a fi pus pe tapet, cu putin timp înainte de decembrie 1989, la Budapesta, problema Transilvaniei probabil ca strategie pentru grabirea caderii regimului lui Ceausescu. Eroare pe care a încercat apoi sa o repare facând o vizita oficiala în tara noastra la invitatia presedintelui Iliescu atât de contestat în Occident, în acel moment. Singura mare satisfactie  – si aceea platonica – pe care o va mai avea Parisul este cea de a aduce România în Francofonie si de a deschide astfel portile unei largiri spre Europa de Est a acestei structuri culturalo-politice, devenita ulterior organizatie. Batalia pentru România se declanseaza cu întârziere si, chiar si asa, era una confuza. Nastase vorbeste despre absenta unei strategii a Europei occidentale în ce ne priveste: „…finalul Razboiului Rece nu a coincis cu un moment în care pacea sa poata fi gestionata coerent. Învingatorii nu erau pregatiti sa câstige. Principiile în numele carora Vestul a înfruntat cinci decenii totalitarismul începeau sa fie asumate în Est, dar nu existau înca nici doctrine, nici politici si nici institutii suficient de adecvate acestei noi realitati“. Linistea pentru români întârzia inexplicabil, generozitatea Occidentului se revarsa peste Polonia, Ungaria si  Cehoslovacia în timp ce România devenea un fel de paria; nu mult a lipsit sa nu fie dezmembrata ca Iugoslavia. Efectul a fost tensionarea climatului pe plan national. Manevrele din martie 1990, de la Tg. Mures, au fost cu greu dejucate. La întâlnirea evocata mai sus cu delegatia condusa de Lee Hamilton a fost prezent si Tom Lantos care a cerut ultimativ redeschiderea consulatului Ungariei si a universitatii maghiare de la Cluj. Nastase: „nu stiu daca maghiarii obtin sau nu universitatea; problema este sa aiba educatie în limba materna; universitatea este un element de prestigiu, educatia în limba materna exista“. Tom Lantos insista: „2,25 de milioane nu au dreptul la o universitate a lor?“ Replica: „Sa avem înainte de toate un tratat; nu intra toti maghiarii într-o universitate; si oricum sunt 1,7 milioane!“ (vol. 7, p 12). Discutia este astfel retezata de tânarul ministru de externe.
În toate împrejurarile care privesc drepturile noastre istorice, atât de greu de aparat în acele conditii politice externe, Adrian Nastase dovedeste o intuitie impecabila a nevoii de a prezerva cu tact viitorul. Pentru ca se împlinesc 200 de ani de la vânzarea Basarabiei Rusiei de catre Turcia – cu complicitatea Frantei – dupa razboiul balcanic din 1806-1812, ma opresc la problema unificarii. Ne aducem aminte ca podurile de flori, unionistii de opereta, declaratiile fara acoperire au invadat spatiul public românesc în 1991-1992. Erau gesturi care nu serveau cu nimic realizarea unirii si ma întreb daca nu cumva au fost gândite chiar în acest sens. Unii sustineau ca Bucurestiul a ratat imperativul unirii. Citind notele si declaratiile lui Adrian Nastase lucrurile se înfatiseaza altfel. „Ni se spune ca am fi pierdut momentul prielnic de a forta unirea Republicii Moldova cu România. Ca Occidentul era în întregime de acord cu aceasta, dar ca  guvernantii de la Bucuresti ar fi ratat o situatie unica. Unde si când a existat o asemenea situatie? Guvernul român a primit semnale clare ca dorinta noastra, de altfel legitima, de a se ajunge la eliminarea totala a consecintelor Pactului Molotov-Ribbentrop, a fost perceputa ca o serie de pretentii teritoriale. Statele semnatare ale Tratatului de pace de la Paris cu România din 1947, care stabileste, de altfel, frontierele României în ansamblul lor, ne-au întrebat si s-au întrebat deschis daca tara noastra si-a modificat pozitia fata de Tratatul de la Paris. De ce credeti ca a fost imaginata teza existentei a doua state independente românesti? Tocmai pentru a depasi aceste obstacole, tocmai pentru a da procesului reîntregirii neamului, pe care îl dorim cel putin în egala masura ca si opozitia, sa poata capata un contur european, sa se poata înscrie în standardele europene, sa poata aparea ca o repetitie a unui alt proces asemanator, deja realizat, unificarea Germaniei. Cei care vorbesc despre unirea prin referendum nu au fost niciodata în Basarabia, nu au discutat cu oamenii de acolo, nu au prins pulsul evenimentelor“. Câta dreptate avea! Urmariti cu atentie vocabularul oamenilor politici de la Chisinau: toti evita cuvintele „unire“, „limba româna“; nici unul nu este clar când se refera la dreptul istoric al românilor de a avea un stat unitar. Urmariti comentariile consilierilor nostri în problemele Basarabiei si veti descoperi ca nici macar ei nu le pronunta. O galimatie caraghioasa învaluie problema românitatii Basarabiei. Nimeni, nici în Occident, nu a facut gesturi care sa ostilizeze Moscova, mai ales  în momentul dezmembrarii URSS. Cine sa potoleasca înfierbântarea nationalismului ucrainean care restabilise, dupa secole, în conditii complicate, independenta Ucrainei? O Ucraina care s-a trezit cu avantajul de a mosteni baze militare cu arsenal atomic. Nastase: „Ni s-a reprosat ca nu am putut obliga Ucraina sa ne dea înapoi teritoriile ocupate în 1940. Nu as dori celor care ne-au adus astfel de acuzatii decât sa negocieze ei cu reprezentantii Ucrainei de astazi astfel de probleme… Se uita usor ca, potrivit normelor CSCE incluse în Actul final de la Helsinki, modificarea frontierelor este admisa numai pe cale politica, prin negocieri, acestea reprezentând acordul de vointa al ambelor parti. Or, Ucraina nu accepta nici o negociere, nu se considera responsabila de încorporarea teritoriilor românesti si respinge orice modificare teritoriala, din partea oricui ar veni o asemenea cerere. Este un progres faptul ca am deblocat relatiile cu Ucraina – un important vecin al României –, mentinând deschisa, suspendata, problema în cauza“.
Sa completam acest tablou cu interpretarea data situatiei din Transnistria: pornind de la componenta etnica a populatiei din teritoriile de peste Nistru (40% români, 29% ucraineni, 23% rusi), ajungem la concluzia ca aceasta nu formeaza un popor distinct. Este greu sa formezi un stat cu 600 000 de oameni. „Alternativa (adversarilor, n.n.) la situatia în interiorul Moldovei sau  –  asa cum se tem ei – al României întregite, ar fi apartenenta la Ucraina, ceea ce separatistii nu-si doresc, fiindu-le frica de ceea ce unii considera a fi «nationalismul ucrainean», mult mai agresiv decât ceea ce în clipa de fata exista în relatiile lor cu guvernul de la Chisinau…  Pentru specialisti, lucrurile s-au complicat. Rusia si Republica Moldova au stabilit relatii diplomatice. Aceasta înseamna o recunoastere a Moldovei ca stat unitar, în formula constitutionala actuala“. Aceasta este portita prin care „formula constitutionala actuala“ poate fi folosita pentru tratarea Transnistriei în frontierele R. Moldova. Chiar daca nu convine asteptarilor unora, trebuie apreciata intuitia corecta a evolutiilor din spatiul românesc de la Est de Prut.
Nu pot sa închei înainte de a-mi spune o parere. Anume, ca este surprinzator cum adversarii lui Nastase nu au realizat raul pe care l-au facut înlaturând de la treburile statului omul care ar fi contribuit cu autoritate la refacerea puterii si demnitatii României postdecembriste. Întâmplarile nu sunt noi. Iata ce scria în 1937 Nichifor Crainic: „Ca noi, cei de acasa, continuam sa atacam pe Nicolae Titulescu e un lucru inerent imbecilitatii noastre morale.  E de ajuns sa se ridice cineva cu un stat de palma peste nivelul mediocritatii ca sa-l izbim cu salbaticie. Putin ne pasa de foloasele pe care el le-a adus sau le poate aduce înca acestei tari“.
Pentru multi dintre români, ramâne de deslusit un adevar pe care multi dintre ei îl intuiesc: cineva a vrut înlaturarea celui mai puternic om politic din România. Iar eu ma întreb ce va fi vrut sa spuna Nastase cu acea misterioasa afirmatie: învingatorii nu erau pregatiti sa câstige!

Publicitate