Politici de guvernare şi strategii de comunicare

In cadrul seminarului de ieri, la care au participat si Bogdan Chireac si Marius Pieleanu, precum si Marian Vanghelie, am prezentat  tema „Politici de guvernare şi strategii de comunicare”. Au urmat multe intrebari si o discutie foarte interesanta cu cateva sute de tineri din TSD :

( Punctaj pentru Şcoala de vară a TSD, 4 septembrie 2010, Neptun)

„Tema propusă spre dezbatere este una deopotrivă provocatoare şi importantă. Ea se referă, în esenţă, la modul în care este condusă o societate. Acţiunea de guvernare cuprinde, într-un sens mai larg, nu doar ceea ce fac guvernele sau partidele aflate la putere, ci şi ceea ce face opoziţia, ceea ce facem noi, măsura în care reuşim să impunem adoptarea unor decizii.

În discuţia de astăzi doresc să mă opresc asupra a trei aspecte:

1)      o succintă tipologie a modului de comunicare al guvernelor;

2)      prezentarea modului de comunicare al actualei puteri

3)     cum îşi propune PSD să comunice în viitor.

1. Guvernare şi comunicare

Dacă analizăm relaţia dintre acţiunea politică guvernamentală şi comunicare cred că putem găsi patru mari tipuri:

• „Modeştii” sau „Nepăsătorii” – adică guvernele care fie nu sunt interesate de modul în care sunt cunoscute acţiunile lor, considerând că simpla acţiune este suficientă („modeştii”), fie guvernele care sunt pur şi simplu dezinteresate de imaginea lor, pentru că au alte instrumente de influenţă sau control a societăţilor. „Modeştii” pot fi întâlniţi înainte de apariţia mass-media, în special a televiziunilor, iar „Nepăsătorii” sunt, de exemplu, guvernele din perioada comunistă, care nu erau interesate să intre în dialog cu societatea;
• „Lăudăroşii” – sunt guvernele sau partidele care „transmit mai multă energie la claxon decât la motor”, adică sunt acele organizaţii care sunt preocupate în mod prioritar de imaginea publică, nu de transformarea realităţii, de îmbunătăţirea vieţii oamenilor. Exemplele sunt numeroase, astfel încât nu are rost să nedreptăţim pe cineva prin nominalizare!
• „Incompetenţii” – sunt guvernele care nu ştiu nici să guverneze, nici să comunice. Exemplul care o să intre în manualele de ştiinţe politice este cel al Guvernului Boc. Cu greu se poate găsi un alt studiu de caz care să fie atât de uşor de analizat. Guvernarea actuală face toate greşelile pe care le indică până şi manualele pentru începători.
• „Workoholicii” – sunt guvernele care ştiu să guverneze, sunt preocupate de comunicare, dar uneori păcătuiesc printr-un exces de comunicare. În această categorie s-ar putea înscrie şi guvernarea PSD din perioada 2001-2004, în care s-a muncit pe brânci, pentru a putea adera la NATO şi a închide negocierile cu Uniunea Europeană, dar am avut şi tendinţa de a comunica în exces.

Din analiza celor patru categorii se poate vedea faptul că niciuna nu este lipsită de puncte slabe, fie că este vorba de un deficit de acţiune guvernamentală sau de comunicare, fie că este vorba de un exces de comunicare. Este nevoie, deci, de un echilibru atât în acţiunea guvernamentală, cât şi în comunicarea onestă atât a realizărilor cât şi a insucceselor.

2. Comunicarea în regimul Băsescu

• Guvernarea de dreapta a divizat politic şi psihologic România. Reţeta principală o strategiilor de comunicare ale regimului Băsescu se bazează pe învrăjbire: tinerii împotriva seniorilor; angajaţii din sectorul privat împotriva bugetarilor (vă aduceţi aminte metafora „slabului şi grasului”?); profesorii contra medicilor, şi invers; salariaţii împotriva patronilor ş.a. Regimul Băsescu şi-a propus să supravieţuiască politic incitând la un război al tuturor împotriva tuturor. Rezultatul unei asemenea politici este acela că România a devenit o ţară măcinată de neîncredere în propriile sale forţe. Doctorii emigrează, tinerii pleacă şi mulţi români îşi dispreţuiesc ţara pentru că nu mai au speranţă.

• Celebrarea cu fast a unor pseudo-realizări. Imaginea-simbol pentru ineficienţa acestei guvernări, aflate însă într-o căutare disperată de realizări este lansarea centurii ocolitoare a oraşului Lugoj. Pentru un drum de sub 10 km au fost prezenţi şi primul-ministru, şi ministrul Transporturilor, iar acest lucru a fost prezentat de parcă ar fi trimis o navetă spre Lună!

• Presa este considerată un duşman, practicându-se secretomania şi manipularea. Includerea presei în categoria vulnerabilităţilor în cadrul Strategiei de Apărare Naţionale este expresia ostilităţii lui Traian Băsescu faţă de mass-media şi ideea pluralităţii de opinii. Mass-media pro-prezidenţială practică adesea linşajul mediatic şi manipularea. Jurnaliştii critici faţă de Traian Băsescu şi camarila sa sunt jigniţi prin apelative precum „tonomate în euro”, instrumente ale mogulilor ş.a.

• Comunicarea standardizată (în clişee) şi susţinerea îndârjită a unor opinii aberante. Disciplina comunicaţională este o condiţie a eficienţei unui partid politic, însă la PDL s-a ajuns la forme aberante, în care numeroşi oameni inteligenţi dar docili merg în emisiunile de televiziune şi recită (la propriu) textele scrise de consultanţii politici ai PDL, fără a avea curajul opiniilor. În tactica de diversiune a PDL se foloseşte şi tehnica întreruperii interlocutorilor şi atacurilor la persoană, pentru a crea scandal (Boureanu e un exemplu). Marcel Hoară este exemplul clasic al „comunicatorului teleghidat” al PDL. De ce s-a ajuns aici în comunicarea PDL? Simplu: pentru că nimenea nu poate ieşi din metodele specifice cultului personalităţii. Comunicarea transformată în propagandă arată însă slăbiciunea şi nesiguranţa unei puteri incompetente şi corupte. Un partid care se simte sigur pe sine, un guvern care are legitimitatea sprijinului popular nu are nevoie să apeleze la instrumentele propagandei politice, ale limbii de lemn şi clişeelor, ci comunică deschis cu societatea.

• Evitarea expunerii mediatice de către miniştrii cu greutate, sau apariţia doar în contexte favorabile. După cum se poate observa, atât Traian Băsescu dar şi Emil Boc şi principalii miniştri evită să apară în conferinţe de presă sau în dezbateri cu moderatori ostili. Le place doar să stea la taifas cu jurnalişti comozi.

Desigur, pot fi adăugate şi trăsături ale modului în care actuala putere înţelege să comunice, însă concluzia nu poate fi evitată: România este condusă de o putere cu ambiţii autoritare, dar care se simte slabă, de un preşedinte care-şi dispreţuieşte concetăţenii, iar comunicarea transparentă şi onestă a fost înlocuită de propagandă şi minciuni sistematice.

3. Privind spre viitor

Preocuparea noastră principală nu trebuie să fie doar criticarea puterii, ci avem nevoie să ne gândim la soluţii pentru viitor. Zilele actualei puteri sunt numărate, astfel încât avem nevoie de o abordare nouă, pentru a evita repetarea greşelilor, atât ale noastre, cât şi ale guvernărilor de dreapta.

Avem nevoie de o schimbare de perspectivă, de o înnoire a modului de înţelegere a relaţiei dintre acţiunea politică şi comunicare. După cum se poate vedea din cele patru categorii indicate anterior, acţiunea guvernamentală şi comunicarea au fost gândite separat, ca acţiuni distincte şi oarecum separate. Schimbarea pe care o propun  eu, şi cred că viitoarea guvernare a PSD va fi ocazia pentru aplicarea acestei idei, este de a concepe acţiunea politică/guvernamentală şi comunicarea drept un singur proces. Aceasta este „politica orientată spre rezultate”.

Prin ce se caracterizează aceasta?

• Politica trebuie gândită permanent ca un instrument pentru îmbunătăţirea vieţii oamenilor.  Adeseori se întâmpla ca un partid aflat la guvernare să uite expresia lui Albert Einstein „Statul (se poate înţelege politica) este pentru cetăţeni, nu cetăţenii pentru stat”. Ca atare, sfatul meu pentru toţi tinerii oamenii politici aflaţi în funcţii administrative este să nu se lase dominaţi de logica birocratică – „nu se poate face acest pentru că regulamentul „X” nu ne permite”, este răspunsul clasic al birocraţiei. Omul politic trebuie să spună: „cetăţeanul (contributorul) are nevoie de acest lucru, ca atare schimbăm regulile”. Un exemplu sugestiv pentru dominarea logicii birocratice asupra celei a interesului cetăţeanului este reglementarea colectării impozitelor pentru drepturile de autor. Dacă Ordonanţa 58 ar fi fost gândită pentru cetăţeni, nu pentru a uşura munca birocraţiei, nu ar mai fi existat cozile interminabile.

• Comunicarea este o datorie a omului politic, nu un privilegiu pe care îl oferă cetăţenilor. Omul politic este dator să comunice pentru că în acest fel el se supune controlului cetăţenilor, oferindu-le informaţii despre proiectele şi realizările sale.

• Comunicarea nu trebuie să fie un instrument manipulator, ci o metodă pentru îmbunătăţirea rezultatelor. Deciziile politice eficiente sunt cele care sunt luate, într-un grad cât mai mare, după un dialog cu societatea. Niciodată nu trebuie uitat faptul că acţiunea de comunicare presupune atât un emiţător, cât şi un receptor, iar între aceştia trebuie să existe permanent reacţii. Pentru a înţelege acest lucru să luăm drept exemplu situaţia Guvernului Boc. Acesta s-a prăbuşit în încrederea publică nu doar din cauza deciziilor de austeritate, cât a modului în care acestea au fost luate. Dacă ar fi existat un autentic dialog social, cetăţenii ar fi putut înţelege situaţia dificilă, nu şi-ar fi pierdut încrederea. Însă, una din cauzele crizei economice din România este chiar comunicarea defectuoasă, adesea aberantă a Guvernului Boc şi a PDL, care a adâncit criza, nu a diminuat-o (oamenii şi-au pierdut încrederea, speranţa, astfel încât apetitul pentru risc, pentru muncă şi consum au scăzut).

• Transparenţa este o garanţie a succesului în comunicare. Politicile de guvernare trebuie astfel gândite şi realizate încât să asigure transparenţa maximă a deciziilor. În programul de guvernare al PSD punem un accent deosebit pe introducerea şi întărirea unei culturi a transparenţei în toate instituţiile publice. Doar în acest fel se poate reface încrederea cetăţenilor în partide şi oamenii politici.

• Nu trebuie rupte legăturile între partid şi reprezentanţii săi în administraţie. Am constatat că partidele aflate la guvernare au tendinţa de a se concentra aproape exclusiv asupra chestiunilor administrative, iar legătura dintre cei care sunt în administraţie şi militanţi devine tot mai slabă. O asemenea eroare trebuie evitată, deoarece legătura strânsă între componenta executivă şi cea de la partid oferă trei avantaje importante: i) deciziile sunt mai bine explicate, iar militanţii pot la rândul lor să le susţină; ii) există un feed-back din partea militanţilor, care informează asupra reacţiei societăţii faţă de respectivele decizii; iii) pot fi colectate noi probleme ale societăţii, care poate altfel nu ar fi fost detectate. Noile probleme detectate sunt transformate ulterior în politici de guvernare, în vederea soluţionării lor;

• Utilizarea instrumentelor de comunicare moderne. Este nevoie de extinderea mijloacelor de comunicare oferite de platforma Web 2.0: blogurile, Facebook, Twitter. Eu cred că principalele instituţii publice ar trebui să comunice nu numai în formula clasică a comunicatelor de presă postate pe site, ci pot fi utilizate – de exemplu pentru contactul cu jurnaliştii – şi mesajele Twitter. Pentru campaniile electorale viitoare trebuie să gândim un mod foarte eficient şi inovativ pentru promovarea mesajelor noastre în spaţiul virtual, deoarece influenţa Internetului asupra alegătorilor este tot mai puternică.

La final, doresc să vă încurajez să vorbiţi deschis şi curajos atât în interiorul partidului, cât şi în dialog cu restul societăţii. Să aveţi curajul opiniilor, dar acestea să fie cât mai bine argumentate. Nu în ultimul rând, vreau să vă spun că vouă vă revine sarcina principala de a utiliza comunicarea pe Internet pentru a promova valorile social-democraţiei. Am încredere în competenţa şi creativitatea voastră. Ştiu că împreună putem reuşi.”