In ultimile zile, am incercat sa parcurg, sa citesc sau doar sa frunzaresc diverse carti despre ce s-a intamplat in decembrie 1989 si in lunile de dupa. Inainte sa plec din Bucuresti, am trecut prin mai multe librarii si m-am aprovizionat cu tot felul de carti aparute in ultimii ani.
Ma interesau comentariile dar, mai ales, documentele despre acea perioada. Am participat, la unele din acele evenimente. La altele am fost spectator. Despre unele nu am stiut pana de curand. Despre altele – mai ales in ceea ce priveste politica externa a Romaniei – din iunie 1990 pana la sfarsitul anului 1991 -, am scris in „Romania dupa Malta”, vol 1-7. Descopar insa tot felul de lucruri noi care imi intaresc concluzia ca titlul cartii mele – Romania dupa Malta – (evenimentele din decembrie ’89 din Romania au avut loc la doua saptamani dupa intalnirea celebra dintre Bush si Gorbaciov, in Malta) a fost foarte inspirat.
Ce am citit? In primul rand, cartile lui Alex Mihai Stoenescu :
– „Din culisele luptei pentru putere. Prima guvernare Petre Roman, 1989-1990”, publicata la RAO, in 2006;
– „Cronologia evenimentelor din Decembrie 1989”, publicata tot la RAO, in 2009;
– „Romania post comunista, 1989-1991”, publicata la RAO, in 2008. (n.b. aici sunt folosite si unele documente si informatii din cartile mele);
– „In sfarsit adevarul…Generalul Victor Atanasie Stanculescu in dialog cu Alex Mihai Stoenescu,” publicata, recent, la RAO.
Cu cat citesc mai mult despre acea perioada, ma conving si mai mult ca au fost diferite scenarii, dinauntru si din afara, care, insa, au fost date peste cap de mersul evenimentelor si de forta multimii, a celor care doreau altceva, fara sa stie , intotdeauna, ce anume. De aici, suprapunerea de proiecte si scenarii politice, neclaritatile determinate de definirea noilor sfere de interese in Europa sau greselile comise, sub presiune interna sau externa. De la distrugerea exploatatiilor mari agricole si a sistemelor de irigatii la solicitarea si restituirea partilor sociale – ceea ce a dus la decapitalizarea intreprinderilor -, la schema de privatizare in masa, MEBO, prin cupoane, de la jocuri piramidale la miliardarii de carton si de la privatizarea, aproape totala a sistemului bancar, la conditionalitatile „democratice”, bazate pe tot felul de programe cu Banca Mondiala sau FMI, si multe, multe altele. Adevarul este ca o vreme am reusit sa „navigam” printre ele. Am obtinut unele beneficii institutionale dar nu am stiut sa obtinem si beneficiile economice pentru care facusem mari sacrificii…
Ar fi multe de spus. Cartile lui Alex Mihai Stoenescu sunt insa interesante. Fixeaza anumite momente. Aduc unele documente. Dar ele prezinta doar o parte a unui adevar care, cred eu, va ramane, in continuare, ascuns, in legatura cu intentiile si „mecanismul” Revolutiei Romane, cu conducatorii ei, cu participantii ei. In plus, am rezerve in legatura cu unele dintre concluzii.
Cert este ca Revolutia din 1989 nu s-a desfasurat pe „tiparele” „revolutiilor” din celelalte tari din Estul sovietic si ca aspectele specifice societatii romanesti au avut un rol important.
Dincolo insa de toate aceste lucruri, controversate sau nu, legate de punctul initial al noii perioade, este pacat ca nu am folosit mai inteligent ocaziile pe care le-am avut. Vom sti oare de acum incolo?
ministru >> prim-ministru >> blogger 
Enigma nr. 1 a Revolutiei, daca ne luam dupa intrebarile care inca se pun si in prezent, este cea a teroristilor sau ” cine a tras in noi dupa 22?”
In clarificarea enigmei s-a facut un prim pas in emisiunea lui Gadea, la A3, pe 23 12 2009, cu participarea lui Ion Iliescu, Petre Roman, Dumitru Mazilu si Gelu Voican.
Pentru prima data s-a spus, ce-i drept doar aluziv, cine a avut interesul sa creeze psihoza teroristilor:
1-Dumitru Mazilu a povestit cum Armata a trimis un comando in noaptea de 23-24 decembrie pentru lichidarea revolutionarilor care erau in Sediul CC. Atacul a incetat doar dupa ce a fost alertat Victor Stanculescu aflat in Sediul M.Ap.N.
Mazilu lasa se se si inteleaga cine din conducerea Armatei a planuit lichidarea nucleului de revolutionari din CC. L-a nominalizat pe G-ral Stefan Gusa.
2-Gelu Voican a relatat ca, recent, pilotul elicopterului care a atacat etajul ultim al Televiziunii Romane in noaptea de 22-23 decembrie, vizandu-i pe Iliescu si pe alti importanti conducatori ai Frontului Salvarii Nationale , traieste si a recunoscut ca a fost trimis in misiune, in plina noapte, de Generalul Rusu, Sef al Fortelor Aeriene. I s-a spus ca la ultimul etaj al Televiziunii s-ar fi cuibarit niste teroristi.
Nu prea inteleg de ce aceea emisiune de pe A3 nu a suscitat interes in presa!
Cei vinovati sa aiba inca puterea de a stopa interersul real al ziaristilor sa continue investigatiile… de la punctele lasate in suspans de cei 4 politicieni?
Parchetul Militar nu putea sa clarifice problema teroristilor cat timp s-a aflat si in subordinea M.Ap. N.
Si totusi, Ion Iliescu sustine idea de „Revolutie” pura si neimplicarea sa in vreo lovitura de stat.
Uitati ce scrie:
Nu cred ca Gorbaciov avea habar de existenta mea.
Aparitia “mea” in Decembrie 1989 nu a avut nimic ocult si nu a fost programata de nimeni! Iar eu nu am venit cu niciun program pregatit anterior.
SURSA: http://ioniliescu.wordpress.com/2009/12/29/exclusiv-3
Domnule Nastase,
In 31 Decembrie ati spus ca ura in Romania devine tot mai compensata. Eu nu ma pot debarasa de acest sentiment desi am incercat. In conditiile in care firmele de televiziune au atins rating-uri f. ridicate in noaptea de revelion, difuzand emisiuni cu tigani, eforturile mele in aceasta directie s-au impotmolit total.
Ati spus in Decembrie ca este nevoie sa reeducati populatia. Ce sa mai reeducati domnule?? Daca asa se fac ratingurile in tara?? Pe astia ii mai educa moartea.
Avand in vedere ca nici firma de marketing din SUA nu a putut ajuta PSD-ul sa intre la guvernare, nu vad ce o sa va mai ajute. Sunt deosebit de constient ca americanii sunt si au fost tot timpul, in varf in domeniul marketing-ului.
V-am spus ca l-am votat pe Basescu. As fi preferat sa fii candidat dvs. din partea PSD. Uitandu-ma inapoi la ce a facut PD-L-ul in saptamanile dupa alegeri, v-as fi votat pe dvs. chiar si daca ati fi ramas in PSD cu tot cu Vanghelie. Numai sa fii candidat dvs. si sa-i fii alocat d-lui Diaconescu un portofoliu important. Mi se face rau cand vad ce s-a intamplat. GREATA!!!!!
Asa cum remarca si multi analisti straini, lucrurile sunt destul de greu de inteles in Romania. Chiar si acum, cu aceste alegeri, Romania ramine defazata de evolutiile din zona tarilor democratice. Afirmatia presedintelui ales ca in 2010 se va termina criza in Romania este ilustrativa pentru modul pueril in care sunt manipulati cetatenii. Eu m-as simti jignit sa fiu dus de nas, dar nu, lucrul asta place unei largi parti din populatie pentru ca nu mai este nevoie sa isi puna intrebari. Raspunsurile vin intotdeauna legitimate de la liderul suprem.
Faptul ca Romania a ales sa ramina cramponata intr-un univers nationalist-populist spune multe despre teama de democratie si de viitor. Priviti la guvernul “matrita” care reproduce identic pe cele anterioare, inclusiv la idei de a guverna tara, care ramin constant putine si obsesive. Substanta devine imagine. Da bine sa dam afara, ca la loterie, zeci de mii de oameni. FMI va fi incintat. Arata pozitiv sa marim bugetul presedintelui pentru deplasari externe. Tara nu mai pare atit de izolata. Iar vizitele la Chisinau ne vor incalzi inima. Desi nimic nu e ceea ce pare, ca si obiectele din oglinda retrovizoare.
Se spune că adevărata istorie poate fi scrisă abia după 50-100 de ani de la evenimente… noi nu cred că apucăm momentul…
La multi ani!!!!!!!}{ }{}{}{}{
Cred ca subiectul „revolutie” ar trebui sa fie primul discutat intr-un necesar proces de clarificare a lucrurilor in PSD. Fara patima sau vendete, clar, la obiect, si cu toate cartile pe masa. Numai DUPA ACEEA se poate trece la discutarea celorlalte probleme care au marcat, pozitiv sau negativ, acest partid. Sper ca este clar pentru toata lumea ca a sosit momentul ca PSD sa isi schimbe maniera de a se adresa oamenilor. Romanii au ajuns la un stadiu in care gunoiul de sub pres, sau, cum spun englezii, covorul rosu peste crapaturi, sunt chestii care nu mai merg. Pur si simplu nu mai merg, iar cine crede contrariul se inseala amarnic. Iata, Basescu si ai lui au invatat bine lectia furaciunii la vot. De la PSD au invatat-o daca e sa fim onesti. Au invatat-o atat de bine incat au ajuns sa dea lectii profesorilor la ultimele alegeri. Dupa parerea mea de simplu alegator, deci de receptor direct al mesajului electoral al candidatilor, o mare parte din relativul si temporarul succes al actualului presedinte se datoreaza manierei domniei-sale de a comunica cu masele. Las deoparte tampenia cu iz grigobivolarian a violetului din ziua de joi. Asta e explicatie pentru prostanaci. Poate ca, asa cum portocaliii au invatat sa fure voturi, nu spui de la cine ca sa nu ma repet, tot asa poate ca ar putea invata si pesedistii sa se adreseze multimilor de la stim noi cine. Ba, mai mult decat atat, cred ca prin natura doctrinei si prin calitatea oamenilor pe care ii are, PSD poate sa isi surclaseze adversarul…Cateva reguli trebuiesc insa stabilite pentru indeplinirea acestui obiectiv. Prima si cea mai importanta se refera la onestitatea reprezentantului si la sinceritatea mesajului transmis. Ati observat continutul mesajului prezidential? Daca da, nu se poate sa nu fi remarcat mixtura abila formata din lucruri partial adevarate, impanate (nu foarte subtil) cu elemente manipulatoare. Mesajul insa face apel in mod indiscutabil la lucruri adevarate spuse cu reala sinceritate de vorbitor. Daca ar fi sa stabilim procentual,eu cred ca este vorba despre 25% adevar si 75% manipulare in discursurile presedintelui. Trist este faptul ca,in discursul reprezentantului PSD, cantitatea de adevar este cu mult mai mica si oamenii simt asta. Oamenii simt cand le vorbeste un tip tare sau un papa-lapte. Ei percep imediat si se manifesta in consecinta. Vestea buna pentru politicienii de rasa este aceea ca romanii au iesit binisor din epoca de trista amintire a manipularii grobiene si au inceput sa vada. Iata de ce,vestea cu acelasi continut devine in mod automat una extrem de proasta pentru politicienii care inca mai cred ca alegerile in Romania se mai pot castiga DOAR prin cuvantari scrise de unii si recitate de altii in fata multimilor aduse cu autocarele…Unde vreau sa ajung ; PSD se afla in opozitie, poate deci opera modificarile necesare in structurile de conducere astfel incat,pe viitor, sa nu mai fie reprezentat de niste creaturi de genul acelora care tocmai au reusit sa duca de rapa munca zecilor de mii de membri onesti si harnici. PSD este in opozitie, oficial si neoficial, poate deci sa isi permita sa stea cu ochii „ca pe butelie” pe fondurile publice,si, mai ales, pe modul in care acestea sunt cheltuite. Mecanismele democratice permit ca opozitia sa spuna poporului cum si in ce fel vor incerca portocaliii sa isi recupereze investitiile din timpul alegerilor. Este dupa parerea mea timpul ca PSD sa spuna lucrurilor pe nume, sa devina un partid realmente de stanga, un partid aflat in slujba romanului prea mult mintit, prea saracit si mult prea necajit ca sa voteze niste discursuri concepute pe laptop de niste consilieri americani care nu au nimic de-a face cu mamaliga coapta pe plita si unsa cu usturoi mancata inca in Romania mileniului trei. Iesiti in fata si spuneti oamenilor adevarul. Nu 25 la suta ca Basescu, nu 10 la suta ca Geoana, mult mai mult, adevarul adevarat chiar daca asta doare. Iesiti in fata, asumati-va propriile greseli, cereti-va scuze pentru ele acolo unde este cazul, dar, pentru Dumnezeu, faceti ceva. Alegerile urmatoare vor fi ale celor care vor iubi adevarul si il vor trata pe romanul de rand ca partener REALMENTE egal. Si apoi, sunteti intr-un mare avantaj in fata portocaliilor ; puterii nu-i poate placea adevarul,puterii ii plac linguselile si furaciunea. Opozitiei insa ii convine transparenta, de e cu adevarat opozitie…
NU, nu cred ca vom sti!
http://www.youtube.com/watch?v=tfuqG_DQCaA Cu dedicatie!:)
Cum pot sa creada unii ca nu exista Dumnezeu? Culmea egocentrismului….e ca si cum ai spune ca tu esti Dumnezeu, altfel esti doar absurd.:P
Eu am reusit sa jignesc un pictor pe care il admir foarte tare, zilele astea. E un talent, what can I say, imi vine natural sa fiu nesimtita.:)) Oricum, cu ocazia asta am descoperit ca elitele au devenit elitiste. Si chiar risc o generalizare. E foarte dezamgitor. Stiti care e diferenta dintre elita si elitist? Ipocrizia…Si stiti ce au in comun? Niste litere.
În cartea „The Year That Changed The World – The Untold Story behind the Fall of the Berlin Wall”, ziaristul Michael Meyer de la „Newsweek” povesteşte despre o întrevedere cu ministrul maghiar al justiţiei de atunci, Kalman Kulcsar, în noiembrie 1988. +”Mr. Meyer, what do you think this is? A copy of the U.S. Constitution and the U.S. Bill Of Rights. Mark my words, this will be ours in nine months.” And that’s when I realized that these guys were serious. And that’s the moment that I realized that huge events were under way that would change our world.+ Nouă luni numărate începând de la sfârşitul lui noiembrie 1988 ce înseamnă? August 1989. Ce eveniment “cap de serie” aveam atunci în România ? Întâlnirea din 23 august 1989 dintre Andrei Pleşu, Virgil Măgureanu, şi Ion Iliescu, în casa de oaspeţi a PCR de la Tescani, unde era “exilat” Andrei Pleşu. Convorbirile au fost înregistrate. De ce “simplii cetăţeni” nu au voie să ştie nici măcar acum, după două decenii, ce s-a discutat atunci ?
Chiar daca in perioada ’89 nu am participat la revolutie deoarece eram doar un copil, sincer atat eu cat si toti romanii trebuie sa ne bucuram nu pentru faptul ca „marele conducator”a fost inlaturat de la putere si mai apoi executat (si cu acest lucru nu sunt de acord),ci trebuie sa ne bucuram ca ne-am dobandit dreptul la o libertate de exprimare dar si de gandire, iar acest lucru trebuie sa il apreciem cu atat mai mult cu cat pentru aceasta libertate s-a varsat sange.Cu aceasta ocazie le multumesc celoc care au luptat pentru libertate! Dumnezeu sa-i tina in pace!
Sub semnul „Proiectului Phoenix” / De ce a căzut Nicolae Ceauşescu ? Evident pentru că, în amintirea faptului că fusese acceptat o vreme în lumea înaltă a politicii internaţionale, pe timpurile când România era considerată a treia putere diplomatică a lumii, a vrut să fie până la capăt „politically correct”. În săptămâna aceea premergătoare lui 22 decembrie 1989, ascultasem un comentariu făcut de un invitat al postului de radio BBC World Service care declarase ceva de felul următor: „Dacă Nicolae Ceauşescu se va comporta ca un dictator ce nu respectă nici un fel de reguli ale lumii civilizate, regimul său nu va putea fi răsturnat de o revoltă populară”. Iată de exemplu cum un dictator mult mai crud, mă refer la Kim Jong Il din Coreea de Nord, începe să fie, treptat treptat, (ori gradual, cum se spune acum), acceptat de lumea bună a politicii internaţionale. Vaga şi timida insinuare din ultimele discursuri ale lui Nicolae Ceauşescu despre „agenturile străine” ar fi putut deveni, dacă ar fi adoptat stilul acela energic şi popular din august 1968, un apel la care mulţi români ar fi reacţionat probabil pozitiv. Însă el ştia prea bine că în nici un moment nu ar fi fost corect să numească ori să „nominalizeze” acele agenturi străine, despre care doar naivii mai cred acum că nu au avut rol în evenimentele din decembrie 1989 dintr-o Românie practic fără lideri alternativi care să înţeleagă temele explozive ale politicii din Europa de Est. Veţi încerca poate să-mi amintiţi despre „scrisoarea celor şase” şi despre Silviu Brucan. Cazul este interesant, într-adevăr, mai ales cel al lui Silviu Brucan, de altminteri singurul membru din „grupul celor şase” care a încercat să-şi articuleze, cât de cât, ideile. În marea de confuzie, intenţionată ori ba, a gândirii lui Brucan, să încercăm să facem ordine. Trebuie să recunosc că, deşi personalitatea intelectuală a lui Charles Peirce este fascinantă, niciodată nu am fost prea impresionat de logica relaţiilor. Motoarele de căutare de acum, –şi cu atât mai mult cele din viitor–, încearcă totuşi să-şi aproprie diverse zone din această logică a relaţiilor. Toate motoarele de căutare de până la Google erau capabile să folosească numai operatorul boolean „or”. Când a apărut prima oară pe piaţă, Google venea cu noutatea absolută că el putea în plus folosi şi operatorul „and”. Această extensie a logicii relaţiilor i-a asigurat imediat urcarea vertiginoasă în topul motoarelor de căutare. Chiar dacă nu este „politically”, sau poate mai degrabă „humanly”, „correct”, să aplic ideile de la computere la oameni, am să încerc şi eu să lucrez cu „and” atunci când examinez confuziile, deliberate sau nu, din propoziţiile celebrului Silviu Brucan. În fond, de ce să nu recunoaştem, el a venit iniţial cu două idei mari: aceea că în evenimentele din decembrie 1989, cum li se spune într-un limbaj frust, sau la „revoluţia română”, dacă vrem să ne exprimăm cu pioşenie, Ceauşescu, ori securitatea lui Ceauşescu, ar fi făcut „60 000 de victime” ; a doua se referă la dezvăluirea, pentru noi, românii naivi, că în gândirea internaţionalistă de taină care face legea pe planeta asta, poporul român este desemnat cu sintagma „stupid people”. Ghicitoarea din titlul comentariului este doar rezultatul aplicării operatorului boolean amintit între cele două idei. Ştiam că în tradiţia culturală întru care s-a născut Silviu Brucan se dă o mare importanţă semnificaţiei ascunse a numerelor. Pentru mine, crescut în spiritul gândirii ştiinţifice moderne, 50 000 mi s-ar fi părut complet natural, însă 60 000 nu se împacă deloc cu tradiţia de gândire la care am fost educat. Ştiam că 60 000 ar fi fost un număr perfect rotund pentru un caldeean. Da, însă domnul Silviu Brucan nu-i caldeean, aşa că tâlcul ghicitorii trebuie să fie altul. L-am aflat într-un serial prezentat, cred că prin 1990 ori 1991, de către TVR: „Istoria serviciilor secrete”. Acolo, unul dintre cei mai inteligenţi actori holiwoodieni, despre care se spune că într-adevăr pricepe integral conţinutul textelor pe care le prezintă, este vorba despre Omar Sharif, a amintit despre „Proiectul Phoenix” destinat să facă „60 000 de victime” ! Bine, dar Proiectul Phoenix nu aparţine securităţii române, ci foarte respectabilei democraţii americane, prin organizaţia ei cu atribuţii în afara teritoriului naţional, CIA ! O căutare a conjuncţiei respective ne conduce la nenumărate site-uri unde este prezentă respectiva asociere, uneori cu detalii înspăimântătoare. Scopul Proiectului Phoenix ? De pe toate siturile implicate răzbate aceeaşi idee: „to terrorize everyone”. Aceasta ne forţează să ne amintim despre „terorişti”, atât de mulţi în decembrie 1989, dintre care nu a mai fost identificabil apoi nici unul. La începutul lui august 2001, la Los Angeles şi New York, apoi în toate marile oraşe americane a fost lansată în cinematografe, după o aşteptare de 22 de ani, versiunea integrală a filmului Apocalypse Now. Eroul principal al filmului era un colonel american care omorâse sute de inocenţi în Vietnam. Aceasta a fost esenţa Proiectului Phoenix: uciderea inocenţilor, pentru a crea teroare. Noi sîntem obişnuiţi, din filmele Rambo, cu imaginea combatantului vietnamez crud şi a soldatului american bun. Istoria Proiectului Phoenix, dezvăluită doar parţial, ne arată că lucrurile nu au stat chiar aşa. Iniţiatorul Proiectului Phoenix a fost directorul CIA., William E. Colby. În filmul Apocalypse Now, un tînăr căpitan din armata americană primeşte ordinul să-l facă să dispară pe acel colonel care ştia prea multe despre Proiectul Phoenix. Întâmplător sau poate nu, William E. Colby a dispărut în acelaşi fel. În 23 aprilie 1996, când a dat ultimul său interviu, cu patru zile înainte de a dispărea, William Egan Colby arăta vibrant şi mult mai tînăr decât vîrsta lui biologică reală. Oliver Stone, celebrul regizor de filme după scenarii de o cruzime calculată, deliberată, extremă şi gratuită, bănuia că în general William Colby ştia de fapt mult mai multe decât spunea, însă, în ciuda insistenţelor acestuia, nu a vorbit niciodată mai mult decât trebuia. A fost el însă întotdeauna aşa ? Nu chiar. Astfel, în vremea administraţiei Ford (este vorba despre Gerald Ford, cel care a preluat atribuţiile de şef al statului de la un Richard Nixon care demisionase), Colby fusese destituit din funcţia pe care o ocupa atunci, deoarece în anturajul de la Casa Albă exista sentimentul că acesta ar fi fost pe punctul de a colabora mult prea liber cu investigatorii congresului american în problema Proiectului Phoenix. Astfel William Colby a admis că în cadrul proiectului ale cărui detalii secrete el le cunoştea cel mai bine, ar fi fost ucise cu sânge rece 20 de mii de persoane inocente. Pe data de 27 aprilie 1996, o canoe răsturnată a lui William E. Colby a fost găsită în rîul Wicomica din statul Maryland, lângă Rock Point, unde se afla casa lui de vacanţă. Venise singur. William Colby a fost căutat timp de opt zile, în primul rând în apropierea locului unde îi fusese descoperită barca, de echipe de scufundători specializaţi în operaţii de acest gen, dar corpul său nu a fost găsit în acest interval. Abia pe data de 11 mai 1996, corpul său este descoperit la 20 de metri de locul unde se răsturnase barca, deşi aria respectivă fusese până atunci foarte atent examinată de către scufundători. Primul raport al medicului legist pretindea că William Colby ar fi suferit un atac de apoplexie, după care ar fi căzut în apă şi s-ar fi înecat. La autopsiere nu s-au găsit totuşi cheaguri de sânge în creier. Colby avea o alcoolemie de 0,07 % pentru că băuse vin la ultima lui masă. Numai că aceasta fusese o masă întreruptă ! William Colby era extrem de meticulos şi ordonat, care curăţa resturile de mâncare de pe masă. Totul însă arăta ca şi cum atenţia lui fusese atrasă de ceva sau de cineva şi din cauza aceasta întrerupsese masa. Şi să ne împrospătăm memoria, teroarea de la sfârşitul lui decembrie 1989 a încetat abia după intervenţia, desigur într-o formă voalată, a Franţei. Fără acel veto spus in extremis de francezi, care fuseseră totuşi consultaţi anterior pe plan diplomatic pentru pregătirea răsturnării lui Nicolae Ceauşescu, cel puţin aşa putem să interpretăm una dintre declaraţiile lui François Mitterand, probabil că am fi putut vorbi acum despre cei „60 000 de eroi-martiri ai Revoluţiei Române”. De altfel CIA a încercat să-i loveasca ulterior şi pe francezi, prin proiectul Echelon. În cazul acela ar fi fost vorba într-adevăr despre un paricid, în vreme ce în cazul celor 60 000 de morţi proiectate în România, putem să vorbim doar despre un fratricid. Pentru că în fond, de ce să nu recunoaştem, atât SUA cât şi România modernă îşi datorează apariţia geniului Franţei, sunt nişte invenţii franceze ! O altă perdea de fum foarte abil orchestrată de către congregaţia internaţionalistă (episodul „demascării” lui Dan Amedeu Lăzărescu ne demonstrează că masonii nu au rol acolo, sau cel puţin că loja masonică de care ţinea D.A.L. nu are absolut nici o putere) a fost incriminarea lui Ion Iliescu într-un episod sinistru de preluare a puterii de la popor, de „confiscare a revoluţiei” cum s-a spus, prin apariţia şi apoi dispariţia teroriştilor. Ipoteza părea atrăgătoare şi plauzibilă, mai ales plecând de la premisa că S.U.A. au jucat corect şi pe faţă în evenimentele româneşti din decembrie 1989. Silviu Brucan a reuşit să ne reveleze că, într-adevar, sîntem „stupid people” dacă vom continua să credem aşa ceva, şi dacă nu vom face legătura „60 000 de victime” – CIA. De altminteri, la sfârşitul lui 1998, atenţia mai multor ziarişti români (în primul rând Horia Alexandrescu) a observat o asemănare tulburătoare între „evenimentele din Vietnam” şi „evenimentele din decembrie 1989” în România.
La 20 de ani după evenimentele din decembrie 1989, trebuie să înlocuim „blocuri de gânduri”, cu alte „blocuri de gânduri”. Cum am ajuns să mă ocup de economia politică ? Evident (pentru mine), plecând de la chestiuni de alocaţie din ecologia industrială. Încercam recent să expun pe româneşte modelul de creştere industrială Harrod–Domar. Atent la faptul că produsul industriilor noi cuprinde un 1/Concept, incorporează o 2/Metodă, mai mult, produsul incorporează 3/Informaţie, fiind chiar vector de informaţie precum Cuvântul, şi în mod necesar şi evident, produsul industrial are o 4/Utilitate şi are o 5/Calitate. Este vorba despre modelul de creştere a industriilor din aceeaşi generaţie din economia unei ţări. Unele dintre caracteristicile modelului de creştere industrială Harrod–Domar au fost folosite pentru creşterea economică a României în perioada 1971-1981. Modelul Harrod–Domar vizează în principiu să extindă pe o perioadă lungă modelul lui Keynes din Teoria Generală (“The General Theory of Employment, Interest and Money”, lucrare publicată prima oară în anul 1936). Acest model era considerat de Keynes numai pentru o perioadă scurtă (este cunoscută butada lui John Maynard Keynes : “Pe termen lung vom fi morţi cu toţii.”) Modelul de creştere industrială pe care îl discutăm aici a fost elaborat independent, dar în formulări apropiate, de către economiştii Roy Forbes Harrod (în anul 1939), şi Evsey Domar (în anul 1947). Studiul lui Roy Forbes Harrod a fost publicat iniţial sub forma unui articol (“An essay in dynamic theory”), dezvoltat apoi în lucrarea “Toward a dynamic economics”. Studiul lui Evsey Domar urmărea să atragă atenţia economiştilor keynesieni asupra efectelor folosirii pe termen lung a investiţiilor, efecte asupra folosirii forţei de muncă, şi el era intitulat “Expansion and Employment”. În modelul Harrod–Domar sursa investiţiilor o constituie economiile, de exemplu economii realizate prin reducerea consumului populaţiei. Din această cauză, modelul Harrod–Domar se mai numeşte model de creştere economică endogen. Modelul de creştere industrială Harrod–Domar nu este un regim de creştere echilibrată a unei economii. Abaterea de la creşterea echilibrată a economiei României în perioada 1971-1981 era oarecum normală pentru o economie de comandă, aşa cum era economia României în perioada respectivă. Dar modelul de creştere industrială Harrod–Domar depăşeşte acest exemplu, pentru că în cadrul lui se face asertarea că nu există în mod natural nici un motiv pentru ca o economie să crească în mod echilibrat! Practic, modelul Harrod–Domar se bazează pe o reducere şi o menţinere la minimum a consumului populaţiei. Tot capitalul economisit merge spre capitalul tehnic. Modelul de creştere industrială Harrod–Domar se bazează pe ipoteze de lucru considerate totodată şi ca “relaţii de cauzalitate” (“assumptions” în limba engleză) apriorice. Producţia industrială este o funcţie numai de capitalul tehnic investit pentru creşterea industriilor din aceeaşi generaţie dintr-o economie. Or, acest capital tehnic al industriilor noi era calificat pe data de 4 ianuarie 1990, într-un discurs rostit de primul ministru al primului guvern Petre Roman, drept un “morman de fiare vechi”.
@
Adrian Nastase
Alex Mihai Stoenescu scrie bine si credibil, ceea ce este o mare capcana.
Il cunosc chiar bine de tot pe autorul (si) acelor volume.
Data fiind structura in care a lucrat incepand cu 1991 (dupa o perioada de presa de circa un an, timp in care a si urmat niste cursuri, de comunicare, cred, in Olanda- e inginer de profesie, daca nu ma insel a absolvit Aerospatiale; in presa a fost secretar general de redactie) el va prezenta totdeauna lucrurile din perspectiva favorabila „acelora”. Nu este vorba despre subiectivism, dar pur si simplu, in ceea ce il priveste, „asa trebuie”.
Ca atare, ai dreptate sa fii FOARTE rezervat in privinta concluziilor sale (tot atat de rezervat trebuie sa fii si in privinta argumentatiei si, mai ales, a „selectiei” documentelor si a ponderii pe care o acorda unor amanunte in detrimentul altora- pe care, desi nu ar trebui, fie le exclude pur si simplu, fie le minimalizeaza voit).
Da, titlul „Romania dupa Malta” este foarte inspirat (ca si alte titluri pe care le-ai dat- dar acesta imi pare cel mai bine ales).
P.S.
Eu nu as fi mentionat in text „forta multimii” ca fiind determinanta in deturnarea unor scenarii- poate, „forta dirijata tintit a multimii”, ceea ce ese cu totul altceva si indica tot apartenenta la un scenariu.
Nu are sens sa ne ascundem in spatele unor justificari elegante.
Din pacate pentru noi toti, in 1989, in Romania a fost un macel (ma rog, putem spune, pentru economia discursului, ca a fost o revolutie sangeroasa) – formularea cea mai potrivita pentru ceea ce s-a petrecut atunci fiind „evenimentele din decembrie”. Au urmat alte siruri de evenimente, care mai de care mai complicate si mai complexe, scenarii in sir- dar nicicand „forta multimii”!
Mai putin au fost importante scenariile externe ca atare.
Mai importante au fost cele interne cu „model” din afara, construite de grupari consolidate pe temeliile vechilor structuri ale Serviciilor (mai putin SIE, care fusese penetrata, la varf, via Talpes, de catre serviciile Armatei). Cele mai urate si mai aspre scenarii au fost „croite” la rusi, de segmente KGB si GRU (care aveau extemsii in Romania- remarcabile, in acest sens, fiind personajele Magureanu si, respectiv, Talpes- dar mai sunt si altii).
Recunosc „amprenta KGB”- nu conteaza cum se numneste acum institutia (si a dezinformarii specifice- cei scoliti la Liubianka si urmasii lor, cei din serviciile rusesti, in general, sunt asi ai dezinformarii ) chiar in unele scenarii care se incearca a fi derulate si acum.
Cunoscand toate acestea, la pot identifica nu doar simptomele, dar si viza (ma refer la scenarii).
In aceasta idee reafirm: In Romania A FOST MIMATA criza (cu destul de mult talent dar fara mare imaginatie!) intentia fiind de a face ca Romania chair sa ajunga in criza (nu s-a reusit in 2009, cu adevarat).
Intentia corespundea unui scenariu extern de ruinare totala nu doar a economiei romanesti (si cumparare pe nimic) dar si a populatiei (mai exact, in Romania era- teoretic, este inca- programat sa se desfasoare, in 2009 si nu s-a reusit, amanandu-se pentru 2010, cel mai mare jaf imobiliar cu putinta, fiind vizate proprietatile personale individuale si instrainarea lor; exista date concrete care imi indica faptul ca scenariul nu va reusi; Romania este atipica).
@
ZI DE NASTERE
Astazi- 3 ianuarie- este ziua de nastere a lui Dani, colegul nostru de blog.
Ii urez multi ani fericiti, frumosi, bucurosi, prosperi, bogati in toate cele bune (inclusiv financiar), sanatosi, cu impliniri intelectuale.
Ii daruiesc ceva special- asa sunt atat melodia si minunatul interpret Jan Anderson, cat si concertul respectiv (for a connoisseur- cum spun rafinatii vorbitori de limba engleza):
Observ că citiţi doar cărţi editate de editura RAO. Editura RAO e vestită că publică doar cărţi de o anumită orientare referitoare la revoluţia română.
Cît despre valoarea cărţilor lui Alex Mihai Stoenescu (abonat al editurii RAO), eu am anumite îndoieli, pe care le-am exprimat în scris:
– “Prejudecăţile birocratice ale lui Alex Stoenescu” – comentariu la primul volum al acestuia despre revoluţie – “Istoria loviturilor de stat în România – vol. IV (I)”, Editura Rao Bucureşti, 2004.
– “Securitatea în revoluţia din 1989, după părerea lui Alex Stoenescu” – comentariu la capitolul “Departamentul Securităţii Statului la începutul revoluţiei” din “Istoria loviturilor de stat în România – vol. IV (II)”, Editura Rao Bucureşti, 2005.
– Greşita distincţie a lui Alex Stoenescu: “diversiune” şi “revoltă populară” (I) – prima parte a comentariului la capitolul „Lovitura principală – Bucureşti 21 decembrie 1989” şi la alte referiri despre începutul revoluţiei din „Istoria loviturilor de stat în România” vol. IV (II) de Alex Mihai Stoenescu (Editura Rao 2005).
– Greşita distincţie a lui Alex Stonenescu: “diversiune” şi “revoltă populară” (2) – a 2-a partea a comentariului la capitolul „Lovitura principală – Bucureşti 21 decembrie 1989” şi la alte referiri despre începutul revoluţiei din „Istoria loviturilor de stat în România” vol. IV (II) de Alex Mihai Stoenescu (Editura Rao 2005).
– Căderea lui Ceauşescu, văzută de Alex Stoenescu – Comentariu la partea legată de căderea lui Ceauşescu din „Istoria loviturilor de stat în România” vol. IV (II) de Alex Mihai Stoenescu (Editura Rao 2005).
– Eroul anticomunist Sorin Ovidiu Vîntu – comentariu la un capitol al cărţii „Interviuri despre revoluţie” (Editura Rao 2004).
@ Dl. Nastase:
Revolutia s-a desfasurat pe singurele tipare posibile la acel moment si in acele imprejurari accesibile si rezervate Romaniei. Ca si parcursul ulterior, evolutia pana in prezent.
Ramanem vasali daca n-am stiut niciodata sa fim putere!
Ori-ori: vorba lui Dinescu, nu poti ramane putin insarcinata…
Noi ne complacem in vasalitate si traim prost dar strapungem mileniile…
Asta e tactica noastra nationala.
Orice conducator roman a incercat sa forteze istoria a sfarsit rau.
Vorba unui amic avocat: unii au fata ‘de luat’ si altii ‘de dat’.
Cat de naivi sa fim in a crede ca vreo constructie europeana, nord-atlantica ori democratica, ne va aduce in vreo egalitate cu Franta, sa zicem?
Cred ca la asa un prezent si la un asa viitor, trecutul n-ar mai trebui sa preocupe pe nimeni, sper ca e un simplu ‘exercitiu de vacanta’.
Romania trebuie doar, din ceea ce mai ramane, sa fie bine gospodarita.
@
MITREA
Si a propos de om de stânga, “numai imbecilii nu schimba de idée” m-am referit la imbecilitatea politica.
OPREA a ramas om de stânga si a deveni independent, pe hrebenciuci si vanghelli & cie puteti sa-i regulati si de la distanta.
Unde este CALAUL iliescu nu se poate face nimic, el isi cauta pana la moarte salvare.
Acolo nu este loc pentru Mitrea sau alti ca el.
Nu vreau sa va enuiez, sunteti un tip simpa si la acestia tachinarea este patologica, face bine inaintea depresiei.
Va asteptam la RENASTERA ROMANIEI, REFORMA si MODERNIZAREA sistemului.
Unde v-a plecat seful, a dat – o cu fugitul, ce faceti cu lipovanul GUSA, celalant mititel si increzut, vopsit diplomat, à dIACONESCU cu nevasta la o banca a statului mai traieste sau a luat-o si el in pierzanie.
sper ca nul 2010 va fi mai cu minte si pentru nASTASE sa vina la conducerea unui adevarat partid si sa separe de iliescu, disconescu, nica & cie.
nASTASE spunea ca aveti probleme cu DNA, dar cine din ofcina psd ISTA nu are probleme.
Cred ca nu sunteti DVs autorul aeroportului din IASI, obaraca la un vânt mai mare sboara si avioanele nu pot ateriza pe timp de ceata.
Ma refeream la perioada cand ati fost si ministru de transporturi, acum am inteles, in ROMANIA nu exista competenta profesionala si mai mult cand o alintati la TV pe katy, katy de la invatamânt.
Oare nu va este rusine sa iesiti cu aceasta individa in fata.
Domnule MITREA,
Cred ca ati fost de mai multe ori in strainatate, ati avut un plan de vizita sau v-au interesat chiulhabanele si mai putin administratia si modul cum se lucreaza in afara.
Ati vazut aeropoarte, drumuri, sosele auto strazi, etc cu ce ati ramas ?
Ati fost pe bani publici, ce ati realizat Tovarase MITREA ?
ROMANIA a avut si are sansa cu Domnul Traian BASESCU, l-am ajutat si-l vom ajuta sa realizeze REFORMA si RENASTEREA ROMANIEI.
Daca puteti sa faceti un BINE NATIUNII dati “foc” la ofcina psd ISTA si soaricii de acolo sa se imprastie peste tot si nu mai auzim cât vom mai trai.
Cordialement
NB
Sper ca in 20 de ani e prostie porcina fsn, pdsr si psd ISTA ati invatat ceva, sa comunicati, sa aveti curajulunui om politic modern.
Altfel sunteti o cârpa sifonata, mai slab ca celalant de la Galati, nICA.
Cum ati ajuns sa aveti acest gropar al social democratiei in conducerea ofcineie ?
L-am cunoscut când era ministru la ministerul informational, o catastrofa si un igângfat de nedescris.
Fosta sefa a misiuni din GENEVA s-a scuzat de prostia lui.
S-a servit cina la misiune, vorbea si mânca, cu furculita in mâna dreapta de cutit nu se servea.
S-au servit sarmale, isi taia mamaliga cu furculita sa cu toate ca avea o paleta asi servi mamaliga.
Un taranoi necioplit, monopoliza comunicatia, el le stia pe toate, isi ascundea prostia cu subiecte banale.
Cred ca nu faceti parte din aceasta gloata.
Cordialement
Cred ca intr-un plan general de clarificare a ceea ce numim revolutie, cartile lui Alex Stoenescu incearca sa construiasca un sistem de explicatii logice a ceea ce s-a intimplat, bazandu-se pe informatii culese din toate partile. Dar insasi informatiile care il ajuta la construirea” raspunsului ” au o doza extrem de mare de ” viziuni personale” ale intrevievatilor. Si atunci ” raspunsul ” gasit sufera de lipsa de adevar, fiind mai mult o inlantuire a informatiilor, spre a converge la un gen de explicatie. Nu cred intr-un astfel de demers. Fie si pentru faptul, ca mi nu mi se potriveste ” raspunsul”, ca una care am participat la evenimete.
Am si eu un punct de vedere, dar prin prisma a ceea ce am spus mai sus, nu este relevant. Mi se pare insa relevant faptul, ca toate neputintele, toate refularile, toate esecurile noastre, le cautam in ceea ce am numit revolutie, dand vina pe ea pentru tot ce ni se intimpla. Si nu este corect. Revolutia a schimbat sistemul, revolutia ne-a dat libertatea de gandire, revolutia ne-a adus in UE. Dar de aici incolo ar trebui o analiza pentru ceea ce nu am facut: NU AM MUNCIT., In rest, toate explicatiile nu ajuta la nimic. Suntem doar CEEA CE FACEM.
Domnule Adrian Nastase,
Recent i-am dat dlui prof. Razvan Theodorescu o carte privitoare la evenimentele din Decembrie 1989. Daca o luati cu imprumut veti putea constata ca, incet-incet, vom afla ceea ce s-a intamplat atunci, in coordonatele fundamentale.
Titlul cartii: „Operatiuea =Ziua cea Mare=/Planul Departamentului Securitatii Statului de inlaturare a lui Nicolae Ceausescu 914-22 decembrie 1989 – retroscenariul-„.
Daca nu, urmariti, va rog, blogul dlui Marius Mioc, incepand cu martie-aprilie 2009.
Al dvs., Valeriu Mangu
Qu’est-ce qu’un « homme de gauche » ?
Avant Propos
Afin de saisir au mieux les caractéristiques de l’homme de gauche il nous est paru profitable de le situer.
En quoi l’Homme de Gauche se diffère-t-il de l’Homme de Droite ?
Mais aussi :
En quoi se diffère-t-il de l’Homme d’action révolutionnaire ?
L’action révolutionnaire étant notre principal souci, la thèse que nous tenterons de soutenir est que l’homme de gauche, s’il doit retenir notre attention par l’apport indéniable qu’il est susceptible de faire à la pensée révolutionnaire, doit nous intéresser aussi par ce fait qu’il en est à la fois la sauvegarde et le principe de renouvellement, mais aussi — en raison de la limite volontaire ou non de sa réflexion — parce qu’il exprime encore une surface variable d’adhésion à la droite. Cette dernière expression est la source de la grande équivoque de « La Gauche ».
En quoi diffère-t-il de l’Homme de droite ?
Et d’abord qu’est-ce que « La Droite » ? La droite est basée avant tout sur L’ACCEPTATION de ce qui est, la défense de ce qui est, CE QUI EST se définissant pour elle par tout ce qui peut constituer un privilège. CE QUI EST, toute la réalité, étant organisé par elle moralement, politiquement économiquement, en vue de ce seul privilège.
La droite finit donc par représenter la force d’inertie de l’état de choses.
Comme toutefois elle n’a pour but que le privilège, l’avidité qu’elle manifeste dans cette chasse éperdue, finit par « déclasser » ou fixer des classes d’individus à des hauteurs variables dans l’échelle de la possession des richesses.
Ce qui signifie qu’elle produit selon ce degré de possession, et inversement, des nuances diverses d’insatisfaits, qui, soit acceptent leur sort (généralement par idéologie ou confort), soit le refusent.
Ces derniers appartiennent à la « gauche ». On le voit, aussitôt, le REFUS est ce qui distingue l’Homme de Gauche de l’Homme de Droite.
Ce refus toutefois appelle une analyse à la fois quantitative et qualitative. Son origine, nous venons de le voir, le marquant d’une ambiguïté certaine. Soulignons pour l’instant, car nous y reviendrons, que cette ambiguïté provient de la plus ou moins grande part d’adhésion que l’Homme de gauche conserve avec CE QUI EST laissé à sa disposition par la « Droite ».
Par contre le REFUS, donc partiel, qu’exprime l’Homme de gauche le situe aussi par rapport à ce qui s’oppose le plus radicalement possible à la Droite et que nous appelons l’Homme d’Action révolutionnaire, puisqu’aussi bien il en revendique une partie de ses aspirations.
En quoi diffère-t-il de l’homme d’action révolutionnaire ?
Et d’abord qu’est-ce qu’un Homme d’Action Révolutionnaire ?
C’est un type d’homme en qui le penseur et l’homme d’action coïncident. C’est l’homme conséquent avec lui-même, l’homme cohérent, ennemi des contradictions et des fausses antinomies.
Par définition il se trouve donc plus étranger de l’Homme de Gauche que celui-ci par rapport à la Droite puisque rappelons-le, l’Homme de Gauche adhère encore à CE QUI EST. dans des proportions variables. En outre ces séquelles, comme nous le verrons, sont à la base de toutes les illusions fondées sur la Gauche. Il s’agira ici d’en déterminer les fondements.
Qu’est-ce donc qu’un homme de gauche ?
Plus proche de l’homme de droite que de l’homme d’action révolutionnaire, l’homme de gauche apparaît donc comme l’expression type de la Bourgeoisie, c’est-à-dire de l’homme capable de s’insurger contre une partie de CE QUI EST, cette réalité qui émet des prétentions telles qu’elle parvient à atteindre sa part de privilèges.
L’homme de gauche s’il est l’homme du refus est surtout l’homme du REFUS PARTIEL, du refus localisé.
Et ceci nous oblige à étudier de plus près ce que l’on peut entendre par ce mot de REFUS, nous comprendrons d’autant mieux la portée de l’équivoque des illusions et d’un certain mythe, fondés sur la Gauche.
Le refus
Abandonner une partie du patrimoine acquis par l’appartenance à une classe privilégiée dépend au moins de deux déterminations : du calcul ou de la saine réflexion. Du calcul, et cela devient de l’affectation, du snobisme, c’est le luxe supplémentaire, la concession faite aux « idées modernes », l’abandon grâce auquel il devient possible à la fois de jouir librement des richesses conservées et de se vanter d’être « à gauche », c’est-à-dire « d’être avec son temps ». De la saine réflexion, et cela peut aller loin en effet, mais pas plus loin tout compte fait d’une position un peu plus à gauche. Et c’est là que nous décelons les caractères quantitatifs et qualitatifs du refus dont nous avons déjà parlé.
Savoir que ce n’est pas la quantité de refus partiels successivement opposés « à ce qui est » qui fait passer d’un bond l’homme de gauche à l’homme d’action révolutionnaire, comme si la position de ce dernier était faite de la somme de tous les refus.
Le passage exige un acte QUALITATIF — acte de conscience réfléchie — qui est la reconnaissance D’UN PRINCIPE COMMUN À CHACUN DE CES REFUS. Cet acte de conscience peut être ou naturel ou du ressort de l’option.
L’option
Remarquons d’emblée que la question même de refuser ou non ne se pose qu’à celui qui n’est pas en état de dépossession (pratique ou théorique). Celui à qui tout serait refusé n’aurait pas d’effort à fournir pour refuser quelque chose, c’est-à-dire pour repousser une tentation quelconque ou à se féliciter des mérites que se reconnaissent parfois à être « de gauche » ceux à qui leur classe dispensent ses privilèges.
C’est pourquoi celui à qui tout est refusé est naturellement le révolutionnaire-né. (Du moins théoriquement, nous verrons pourquoi). Pour l’autre, pour l’homme de gauche, il dépend de lui d’une disposition de son esprit, pour qu’il rejoigne le révolutionnaire. Cela s’appelle l’option, c’est-à-dire le choix lucide, issu de la reconnaissance d’un principe commun à tous les refus, pour la classe des dépossédés.
L’équivoque
L’équivoque provient surtout de l’inconséquence des hommes de gauche dont les refus localisés se retrouvent dans toutes les perspectives politiques, y compris la droite la plus pure, alors que ces refus constituent néanmoins, à les joindre théoriquement, la texture des programmes de l’homme d’action révolutionnaire.
Elle provient aussi, au niveau du seul vocabulaire politique, de ce qu’il y a toujours une extrémité idéologique à gauche (comme à droite) ne serait-ce que la plus dérisoire.
En bref, si elle demeure « a priori » insaisissable c’est qu’elle paraît être partout et de tous les horizons ; si elle demeure équivoque c’est que d’être partout elle se fait ainsi complice DE CE QUI EST, c’est-à-dire par inconséquence, de la Droite.
C’est désagréable sans doute à considérer par l’homme d’action révolutionnaire d’autant plus que ce dernier constate au gré de sa lutte, que si le combat de l’Homme de Gauche s’applique à une libération concrète bien définie qu’il soutient lui-même, cette libération est purement locale qu’elle échappe à la perspective révolutionnaire et que pratiquement par cette localisation elle la fausse et en même temps fausse l’esprit des masses.
Toutes ces causes d’ambiguïté apparaîtront mieux avec quelques exemples pris parmi beaucoup d’autres.
Rappelons encore qu’un homme est dit « de gauche » par le (ou les) acte de refus qu’il oppose à un (ou aux) secteur de CE QUI EST et qui empêche un homme d’être un homme.
Ceci étant posé venons-en à l’exemple suivant : refuser d’admettre comme borne spirituelle celle que représente la religion, cela donne le laïcisme en politique. Or le laïcisme est une revendication de gauche.
Dans le parti R.G.R., « G. » signifie « Gauche », et Gauche signifie, ici seulement, Laïcisme. Le laïcisme est le seul trait commun à la gauche aux hommes de ce parti. Donc si l’on considère le contenu d’un tel parti et si l’on veut bien mesurer l’exacte valeur de la laïcité, on ne peut que conclure à un amoindrissement de cette revendication, amoindrissement qui sera forcément commandé par son intégration au reste du programme R.G.R. qui, lui, EST de droite. Ceci dans le cas le meilleur si l’on peut dire car il est des cas où la présence d’un trait de gauche semblable n’est ni plus ni moins de la mystification tactique.
Tel est le cas d’un parti tel que l’U.G.S. Ici « G. » signifie aussi « Gauche », et l’on sait cependant qu’en dépit de ses déclarations laïques et socialistes, ce parti est composé presque exclusivement de cléricaux. L’U.G.S. — prétendue conciliation du christianisme et du marxisme — se situe cependant plus à gauche que le R.G.R. puisque théoriquement il rejette le régime social dont s’accommodent les hommes de gauche du R.G.R.
Cette équivoque apparaît donc comme le propre de la Gauche. C’est la tache de l’homme d’action révolutionnaire de tenter de la dissiper en en développant les conséquences absurdes.
Car telle est l’évidence, l’Homme de Gauche est absurde. Son refus ne dépasse pas la simple opinion, ou bien, s’il s’inscrit dans la réalité comme contestation raisonnée d’un obstacle, sa réflexion s’arrête au seul domaine qui le heurte et il ne se rend pas compte que sa revendication, pour importante qu’elle soit (ce peut être l’abolition du régime capitaliste), se nie d’elle-même, n’a aucune chance d’être satisfaite, simplement parce que, par ailleurs, il supportera le reste de ce qui est (si c’est l’abolition du capitalisme, s’il supporte ce qui conditionne ce dernier).
L’illusion et le mythe
Nous l’avons vu et dit : la gauche est partout. Elle se singularise simultanément par un refus partiel de ce qui est et par une revendication correspondante (ce qui le distingue aussi du nihilisme, soit dit en passant).
Ce qui est, c’est toute la réalité sociale : famille, religion, armée, régime, travail ; la division des hommes en espèces, en classes, en sexes, en nationalités, en mœurs ; l’exploitation capitaliste, colonialiste ; l’argent, etc., etc.
L’homme de gauche est celui qui se révolte dans tel ou tel de ces secteurs ou dans plusieurs à la fois parmi ceux qui l’auront le plus heurté économiquement ou moralement, c’est-à-dire qui l’auront au niveau social où il se trouve limité ou mutilé, dans telle circonstance et pendant telle période de son existence, mais qui ne se rend pas compte de la solidarité naturelle de l’ensemble de ces secteurs. Ce qui ne lui donne ni peur ni honte à continuer de faire partie du reste, l’endossant au contraire sans même y penser.
Cela c’est la propre illusion de l’Homme de Gauche : il s’étonnera du déchirement de « la Gauche », il s’étonnera de ne pouvoir trouver un terrain d’entente avec tel autre homme de gauche, qui, lui, mènera une lutte dans un domaine parallèle au sien.
Mais il y a une autre illusion possible et c’est celle que les révolutionnaires sont parfois tentés de se faire en considérant une UNITÉ possible de la « gauche ».
Sans doute certains évènements ont-ils pu accréditer cette vue. Tels sont les phénomènes de l’espèce des FRONTS POPULAIRES. Malheureusement — de nombreuses analyses historiques l’ont mis en lumière — semblable cohésion n’est que superficielle ; elle n’est que le fait des alliances sous la pression d’évènements graves et exceptionnels.
Entachée de sa propre adhésion à ce qui est, il ne reste plus qu’à admettre que même dans l’invraisemblable cas de saturation qu’elle parviendrait à atteindre envers la totalité des programmes révolutionnaires cette union de gauche n’emporterait pas le morceau. Ces phénomènes inoubliables sans doute mais éphémères doivent éveiller l’intérêt des révolutionnaires intéressés par la stratégie politique, ou simplement par le cours de l’évolution ; ils ne doivent pas s’hypnotiser sur un tel but qui, à tout prendre, apparaîtraient à certains comme final.
L’unité de la Gauche est un MYTHE.
Un mythe pour cela même que l’Homme de Gauche donnera son appui à telle ou telle entreprise révolutionnaire pour autant que celle-ci englobera la (ou les) revendication qui lui a permis de se situer comme homme de gauche. Mais sans plus. Sa réflexion s’arrête autour de son refus personnel et son action ira dans l’unique sens de la revendication correspondante. Il ne veut pas aller plus loin parce qu’il n’en ressent pas le BESOIN ni n’en reconnaît la NÉCESSITÉ.
Il faut conclure : si la somme idéale des refus, le groupement théorique des actes de contestations individuels des hommes de Gauche représente le programme idéal de l’Homme d’Action révolutionnaire. l’unité pratique, la synthèse idéologique que ce dernier a acquise par réflexion ou option n’est pas possible au niveau d’une assemblée d’hommes de gauche qui par hypothèse représenterait la somme de ce programme révolutionnaire. Rappelons-le, individuellement ou collectivement pour que semblable mutation puisse intervenir, la présence d’un certain nombre de catalyseurs s’y révèle indispensable. Le passage est et ne peut être que qualitatif.
Le passage
Le problème qui se pose dès lors à l’homme d’action révolutionnaire est le suivant : de tout ce qui n’est pas franchement de Droite à tout ce qui n’est pas franchement révolutionnaire c’est la Gauche.
L’homme qui appartient ou se dit appartenir à cette « gauche » n’est en aucune façon un révolutionnaire.
Il ne le deviendra qu’à l’instant où étant parvenu à un niveau de conscience collective, il saura réaliser en lui-même la synthèse des refus et des revendications, et y décèlera des points communs tangibles où appuyer l’action révolutionnaire. Dès cet instant cet homme n’appartiendra plus à la gauche mais à l’aile marchante de la révolution.
Où saisir, dialoguer, activer l’esprit, développer les conséquences d’attitudes, orienter ? Tel est la véritable question pour l’homme d’action révolutionnaire face à la multitude gauchiste.
La seule réponse possible : dans les milieux « pré-révolutionnaires » c’est-à-dire là où un certain nombre d’Hommes de gauche se solidarisent pour étudier et lutter en commun pour… le même et parfois l’unique problème qui les inquiète. De tels groupes ou mouvements minoritaires offrent en effet le climat « ouvert » propice à la réflexion, à la recherche des conséquences pratiques de leur attitude commune. Et cela est favorable à la prise de conscience nécessaire au « passage ».
Souvent les hommes qui composent ces minorités appartiennent également à un parti politique. Pour nous il doit être clair que cette double appartenance est le signe d’une insatisfaction majeure, d’un besoin continu qui cherche à se connaître précisément du côté de la minorité choisie. Or, si nous sommes MATÉRIALISTES incontestablement, ce signe du BESOIN est pour nous le moteur capable d’entraîner la réflexion vers la NÉCESSITÉ.
Les constantes
Pour ces hommes (et cela a été dit dans l’article précédent) il existe un DEVENIR HUMAIN, un devenir social, basé sur le sentiment que la nature humaine est bonne, en tout cas perfectible ; ils ont foi dans l’avènement d’une société qui permettra le libre épanouissement des facultés humaines par le règne de l’égalité et de la justice.
Toutes leurs recherches si localisées qu’elles soient, visent cette libération ÉGALITAIRE DANS LES RICHESSES, et s’appuient sur un principe LIBERTAIRE, déclaré ou non, tant dans leur façon de s’éduquer que de combattre.
Soulignons-le, ces CONSTANTES n’appartiennent presque déjà plus à la Gauche en cela qu’elles sont propices au « passage » : ces hommes combattent et réfléchissent, réfléchissent et combattent, sur un programme peut-être limité mais qui connaît déjà ses causes, ses tenants et ses aboutissants. Il ne leur manque plus qu’une vision d’ensemble, qu’ils pourront acquérir, par des contacts avec des mouvements semblables où s’exercera la libre confrontation, l’antidogmatisme, l’anticonformisme, axés sur la volonté de dépassement DE CE QUI EST.
Certes ils adhèrent encore « à la gauche », c’est-à-dire, nous pensons l’avoir démontré, pratiquement encore à des sphères du réel (ce qui est), qui, elles, dans notre société, sont réactionnaires.
Mais pratiquement ils luttent et en connaissance de cause même si cette cause ne leur apparaît pas encore dans toute son ampleur, et leur volonté de recherche et de lutte en font des hommes dignes de l’intérêt que doit leur porter l’homme d’action révolutionnaire. Et puis posons-nous cette question : est-il possible au regard d’une existence d’en exiger un REFUS TOTAL ?
L’utopie est là braquée sur telle réponse affirmative que l’écœurement, le désespoir, la hâte compréhensible d’en finir une bonne fois, pourraient nous faire crier.
Utopie simplement parce que le renversement de la société exige un acte QUALITATIF de la conscience de la part des « bonnes volontés » de Gauche. Tout le reste est mouvement de masses, force d’appoint « utilisable » lorsque son comportement, sous la pression du besoin contrarié, vient coïncider avec la nécessité globale.
Que cette coïncidence ne soit pas fortuite et c’est sans doute ce qu’il faut aussi retenir : la masse prolétarienne est spontanément « de gauche » dès qu’elle revendique. Notre terme « utilisable » employé plus haut tombe ici de lui-même en son sens manœuvrier. Mais la masse prolétarienne si proche soit-elle du « révolutionnaire-né » par son degré de dépossession, par toutes les faces DE CE QUI EST persiste à appartenir à la réaction : il faut survivre avant tout et cela à tel point le dénuement est impératif.
Elle possède la force de la quantité, elle possède le naturel, la spontanéité de toute nature humaine limitée, mutilée ou diminuée qui alors se porte vers les solutions révolutionnaires, mais aussi elle n’en conçoit pas l’unité. En dépit de tout elle demeure « de gauche ».
L’acte qualitatif — à quelques rares exceptions près — n’est possible que dans les groupes et mouvements minoritaires.
La richesse quantitative de tels mouvements est la seule ouverture vers une véritable révolution sociale.
Les constantes, dans les refus et les revendications correspondantes, relevées au niveau de l’opinion publique lorsqu’elles se situent « à gauche » se distinguent des constantes relevées au niveau des mouvements minoritaires « de gauche ». Cette distinction est issue d’une recherche cohérente même dans les cas de localisation extrême de recherche. (Par exemple dans le cas de telle tendance « abondanciste », école de répartition des richesses). Cette volonté de cohésion, cette volonté de recherche et de lutte, doivent être pour l’Homme d’action révolutionnaire le signe d’une évolution qualitative à considérer pour son propre combat
Nous avons dit plus haut qu’ils ne leur manquaient plus (aux hommes de ces mouvements) que la vision d’ensemble. Que cette vision de la nécessité globale, ils avaient la possibilité de l’acquérir par des contacts avec des hommes appartenant à des mouvements de même nature, où s’exercerait la libre confrontation, l’antidogmatisme, l’anticonformisme axés sur la volonté de dépassement DE CE QUI EST.
Nous y revenons parce que — au point de cette étude — il faut amener nos dernières conclusions pratiques et que dans l’avant-propos notre thèse contenait aussi ces termes : l’homme de gauche doit retenir notre attention non seulement par l’apport indéniable qu’il est susceptible de faire à la pensée révolutionnaire, mais aussi par ce fait qu’il en est à la fois la sauvegarde et le principe de renouvellement.
Or, pour permettre les contacts nécessaires à une évolution qualitative là où celle-ci est. possible — et nous avions mis en relief cette possibilité dans les mouvements minoritaires spécialisés. qui se distinguent de « la gauche » — il tombe sous le sens qu’il faudrait aboutir à un MOUVEMENT GÉNÉRAL DE CONFRONTATION « ouvert », c’est-à-dire animé par les soucis précités (libre confrontation, antidogmatisme, anticonformisme, volonté de dépassement).
Tel doit être le but, et telle est peut-être — en puissance — LA LIBRE PENSÉE, dont par souci de précision nous analyserons plus loin la dernière déclaration de principes.
Ce ne sont pas les hommes de « gauche » — toute adhésion cessante à leur Parti — qui viennent s’y grouper qui viendront nous contredire. Leur afflux nouveau est symptomatique et vient confirmer la déchéance des partis traditionnels de gauche trop engagés dans « ce qui est ». L’exigence de ces hommes est précisément QUALITATIVE déjà.
Le malheur des PARTIS de « gauche » est que précisément ils sont DE GAUCHE et que de l’un qui s’égare dans la compromission prétendument tactique (S.F.I.O.) à l’autre qui en fait de même mais qui ajoute un DOGME par souci de rigueur idéologique (P.C.), il ne reste pour les révolutionnaires, comme pour les hommes de gauche soucieux de méthode, de vision claire, et de solutions, d’aller ailleurs.
Et cet « ailleurs » ne pourra jamais être un PARTI, notion qui implique ou le dogme ou l’inconséquence quand ce n’est pas les deux. Le dogme politique bâti à coup de grands mots vidés de leur sens mais enflés d’idéalisme où naissent les idoles et les mystifications aussi bien que l’inconséquence ignare des « meneurs » — beaucoup d’hommes de gauche en ont assez. S’ils ne cessent pas le combat, s’ils cherchent. encore dans les mouvements minoritaires « spécialisés », c’est que ces derniers offrent satisfaction encore à leur volonté de lutter dans des conditions de liberté mentale requises.
Cet « ailleurs » ne peut que se concrétiser dans un mouvement général de l’espèce déjà signalée. L’homme de gauche y pourra embrasser toutes les recherches localisées d’autre part dans les minorités, et l’exercice de sa réflexion le mènera à éprouver la nécessité globale et la volonté de dépassement. La libre confrontation le gardera du dogme et contribuera à la richesse de la solution de sa propre inquiétude à travers celle des autres.
L’apport — La sauvegarde — Le renouvellement
L’homme de gauche de ces mouvements minoritaires possède déjà une volonté de lutte, il possède selon le besoin qu’il aura le plus ressenti dans sa vie ou l’option qu’il aura faite au cours de ses réflexions, un sujet précis (localisé avons-nous dit) de combat, d’expérience, et d’enrichissement de ses réflexions. Parce que ce problème l’intéresse avant tout, poussé par le besoin et la volonté de le résoudre socialement, il le connaîtra mieux que tout autre politicien. Son apport sûr ce terrain précis est incontestable, et sera permanent, même après la révolution car il y a aussi le progrès technique.
Son « problème » et sa solution révolutionnaire, aura néanmoins tendance à ignorer d’autres faces de la réalité. On ne peut avoir toutes les connaissances pour y échapper.
Mais s’il vient à le confronter avec d’autres hommes de gauche inquiets d’autres problèmes, il y aura apport réciproque et volonté pour une solution d’ensemble de leurs inquiétudes réciproques.
On le voit, à développer ce principe entre mouvements minoritaires de gauche spécialisés dans la solution pratique des problèmes soulevés par la pression DE CE QUI EST, on échappe à toute tentative de dogme partisan, et par le développement de la réflexion, tous ces hommes en arrivent à découvrir d’une façon matérialiste la grande nécessité globale de la Révolution. Ces contacts, coupés de l’esprit de parti d’ailleurs inutile au niveau de leurs recherches pratiques, restent favorables à la solidarité, à la compréhension, à la lucidité.
Ainsi pourrait se définir un « mouvement » de gauche animé de la volonté de dépassement, et qui lutterait pour sa propre disparition.
Si à considérer toute la gauche on a pu très justement dire qu’elle est en vrac LA RÉUNION IDÉALE DE TOUS LES REFUS SÉPARÉS, LE GROUPEMENT THÉORIQUE DES ACTES DE CONTESTATION DU RÉEL, cela signifie qu’elle contient TOUT le devenir.
Pour que ce devenir vienne à son heure, il nous appartient à chacun non pas de le projeter selon ses singularités en de multiples horizons politiques, mais au contraire de fixer ces singularités à leurs places et de les mettre en contacts
Agatha,
mi-e teama ca ai dreptate.
mariusmioc,
ma intereseaza comentariile respective. Sunt cumva publicate?
Aya,
da-mi voie sa-i urez si eu lui Dani sa-si implineasca gandurile in Anul care a inceput, sa fie sanatos si sa fie mai activ pe blog!
La multi ani, Dani!
La multi ani Dani!
Sunt de acord cu afirmatiile dv. din titlul: „Despre arta, politica si istorie – III”, insa, va marturisesc ca m-am saturat, in 20 de ani, sa privesc la Tv sau sa citesc parerile, experientele si concluziile unora, despre Revotia romana. Pentru mine ramane, ca adevar incontestabil, ceea ca am trait la revolutie, am amintiri suficiente din zilele respective si din cele care au urmat. Astazi prefer sa caut informatii referitoare la binomului antinomic Spirit- Materie, un subiect banal. Cu deosebita stima!
Domnule nastase, comentariile respective sînt publicate pe internet, la lincurile indicate. Au mai fost publicate într-o revistă lunară timişoreană – „VIP în Banat”, care acum nu mai apare pe hîrtie, şi – primul şi ultimul dintre comentarii – în cartea „Revoluţia din 1989 şi minciunile din Jurnalul Naţional”.
Cei care n-au urmarit emisiunea „Sinteza Zilei” din 23 12 2009. pe A3, cu Iliescu, Roman, Dumitru Mazilu si Gelu Voican o pot gasi aici:
http://www.antena3.ro/emisiuni/sinteza-zilei-cu-mihai-gadea
Despre Revolutie sunt putine lucruri care nu s-au scris. S-a scris atat de mult ca aproape fiecare si-a creat propriile perceptii cu valoare de adevar absolut si refuza sa-i mai asculte pe ceilalti, banuidu-i de interese in escamotarea adevarului.
In dezbaterile mai mult sau mai putin avizate, de multe ori, se ajunge la aburd si la ridicol, nerecunoscandu-se ca evenimentele din 1989, asa cum s-au derulat, cu complicitati interne si externe…se putea, oare, altfel? … au produs o schimbare de regim politic in Romania.
Evenimentele si documentele sunt filtrate functie de interesul dictat de batalia pentru preluarea sau consolidarea puterii postcomuniste. Cei care au pierdut puterea in mod democratic in 1990 au impus teoria prosteasca a furtului Revolutiei… iar cei care au preluat puterea au blocat dezvaluirea actiunilor care au insotit evenimentele din 1989, unele necesare ca lovitura militara data de Victor Stanculescu, la amiaza zilei de 22 12 1989, altele diversioniste-precum cele ale Comandamentului Militar al Revolutiei, de care vorbeste Dumitru Mazilu-, … actiuni care s-au soldat cu moartea a aproape 1000 de oameni.
In ultimul timp stai sa te intrebi daca acei care contesta rolul jucat de Consiliul Frontului Salvarii Nationale si al lui Iliescu in reusita schimbarii de regim in 1989 nu sunt cumva nostalgici ai vechiului regim si regreta schimbarea regimului? Neavand curaj s-o spuna… l-ar dori pedepsit pe Iliescu! In aceasta zona politica salasuiesc un procent important din cei care au votat cu Basescu si multi din cei care nu se mai prezinta la vot. Nu intra in acesta categorie electoratul de dreapta.
Aceast paradox ar trebui sa dea serios de gandit celor care urmaresc evolutiile politice imediate in Romania.
Poti sa nu fii de acord cu unele din concluziile lui Alex Stoenescu, dar el are meritul ca iti ofera documente de necontestat pentru a ajunge tu la concluzii cat mai apropiate de adevarul istoric al complicatelor evenimente din 1989.
Este un curaj deosebit al autorului sa scrie istoria acelor evenimente in timp ce eroii lor, pozitivi sau negativi, inca mai traiesc!
Sorry ,I’v got it!
Vasile, spune:
ianuarie 3, 2010 la 8:02 am
Dl. A.Nastase,
Am retinut din parerile pe care le-ati conturat dupa lectrurarea lui Alex Stoenescu o concluzie “necloncluzionata” suficient!
citez:
Ar fi multe de spus. Cartile lui Alex Mihai Stoenescu sunt insa interesante. Fixeaza anumite momente. Aduc unele documente. Dar ele prezinta doar o parte a unui adevar care, cred eu, va ramane, in continuare, ascuns, in legatura cu intentiile si “mecanismul” Revolutiei Romane, cu conducatorii ei, cu participantii ei. In plus, am rezerve in legatura cu unele dintre concluzii.
inchei citatul
Va exprimati indoiala asupra unor concluzii deoarece Alex Stoenescu a prezentat si continua sa prezinte si pe la B1 TC si pe la OTV ,doar acea
parte din adevarurile ,manipulative ale unei anumite puteri.
Probabil de aici si protestele anti Iliescu de catre o anume parte a pseudo revolutionarilor altii decit aceia care au participat sincer la acele zile de efervescenta patriotica si avant cu adevarat revolutionar la
inlaturarea dictaturii, poate si de aici aproprierea unor organizatii nu numai din Timisoara asa zis revolutionare de partea antirevolutionara , tortionara atunci , acum oportunista care conduc azi Romania!
Sincer il uram pe Ion Iliescu pentru oportunismul dumnealui dar ce a urmat a depasit orsice imaginatie.
Este parerea unui fost activ participant la evenimentele din decembrie,un participant care s-a dezis de oportunismul revolutionar, si a refuzat orice plata , in natura sau de alt fel am ramas doar cu amintirile precise atit despre revolutie cit si despre profitorii de azi ai acelui moment de sacrificiu.
Eu sincer nu am ce sa-mi reprosez , familia desi are un statut si standard destul de concret , imi reproseaza din cind in cind,lipsa de oportunism, dar acolo am fost doar eu…ei erau la televizor!
@Aya, ianuarie 3, 2010 la 4:39am spune: Mai puţin au fost importante scenariile externe ca atare. Mai importante au fost cele interne cu “model” din afara.
Se pare cã dupã legea numerelor mari, opţiunile strategice externe prevaleazã. Dacã scenariile interne nu le satisfac, se aplicã scenarii externe. Douã exemple, dintre cele mai disparate – şi nu numai:
1) Comitetul de Stat al Planificãrii a fost desfiinţat cã încãlca principiile economiei de piaţã, dar UE poate stabili şi accize şi preţuri!
2) Irakienii au fost ajutaţi sã se elibereze. Los Angeles Times din May 13, 2007, sub titlul ”IRAQIS RESIST U.S. PRESSURE TO ENACT OIL LAW” scria:
THE OIL LAW THAT U.S. OFFICIALS CALL VITAL TO ENDING IRAQ’S CIVIL WAR is in serious trouble among Iraqi lawmakers, many of whom see it as a sloppy document rushed forward to satisfy Washington’s clock. It fails to resolve key issues, including… HOW MUCH FOREIGN INVESTMENT TO ALLOW.
Dani ,
La mulţi ani ,muşchetarule geolog !
O lume plină de Capricorni …
…ar fi ,poate ,o lume mai sigură. Dar fără celelalte zodii ar fi sigur plitisitoare . Aşa că un ” La mulţi ani !” pentru toţi !
Lucrez de 10 ani in domeniul imaginii si publicitatii. Daca imi pot permite, dle Nastase eu as pune in „head”-ul blog-ului in loc de „ministru-prim-ministru-bloger”, „cetatean al republicii”, iar la motto as pune „Sunt citit deci exist”. Fara suparare, dar sa copiati dupa Catavencu nu se merita.
Cu respect, Victor.