Elitele româneşti, 2009 vs 2004

Elitele intelectuale româneşti se află într-un moment de cotitură în existenţa lor publică. Dincolo de performanţa individuală, dincolo de realizările din propriile domenii, implicarea publică a intelectualităţii în România a generat unul din cele mai ciudate rezultate: în 2004, într-un mod total nespecific, această elită a ales să susţină un candidat care nu semăna deloc cu modelul pe care îl doreau. Au susţinut un om fără performanţe intelectuale, cu o cultură îndoielnică şi cu o apetenţă minimă în ceea ce priveşte susţinerea reală a educaţiei, provenit din comunism şi din partidul pe care  l-au criticat mereu, şi promotor al unui model de conducere  mai apropiat de stilul autoritarist al despoţilor orientali decât de consensualismul parlamentar european. Pe scurt, l-au susţinut pe Traian Băsescu, considerând că înfrângerea mea în alegeri justifică acest gest. Iar acum, după un mandat de cinci ani în care aşteptările, în mod clar, le-au fost înşelate, s-a ajuns la o situaţie foarte stranie.

Această situaţie este definită de psihologie drept “disonanţă cognitivă”. Termen explicat pentru prima dată de un profesor de la Stanford, Leon Festinger, în 1957. Disonanţa cognitivă este un disconfort psihologic produs de existenţa a cel puţin două elemente cognitive (informaţii, comportamente, opinii etc) care se neagă reciproc. Altfel spus, disonanţa apare ca un disconfort care determină persoana respectivă să încerce reducerea acestuia şi, în final, să încerce să revină la starea de armonie interioară. Disonanţa apare în special după ce s-au făcut anumite alegeri. Iar ceea ce o defineşte este existenţa întrebării: “a fost o alegere bună?”. Pentru a reduce această nelinişte, căutăm foarte multe informaţii care să ne justifice alegerea şi, mai ales, încercăm să evităm informaţiile şi situaţiile care ne-ar conduce la creşterea disonanţei. Nu-i aşa că ne simţim mai bine când demonstrăm că avem dreptate?

Revenind la România. Multă lume şi-a asumat public rolul de susţinător al lui Traian Băsescu în 2004. A fost promovat ca binele absolut, ca speranţă a democraţiei şi ca liderul care poate scăpa ţara de răul (de) lui Năstase. Nu doar că nu a democratizat, dar a făcut sistemul şi mai autoritarist. Justiţia nu a fost eliberată şi făcută independentă (pe un proces care începuse în 2004), dar a fost şi mai mult încălecată. Serviciile au fost trecute sub un control prezidenţial netransparent. Guvernarea s-a făcut împotriva Parlamentului, iar regulile au fost mereu încălcate. Mass-media şi societatea civilă au avut enorm de suferit. Presa a început să fie criticată şi blamată public de fiecare dată când nu a fost de acord cu preşedintele, iar societatea civilă a fost tot mai ignorată. „Oamenii de bine” din presă, din societatea civilă, din zona intelectualităţii – cei care susţineau fără ezitări că Traian Băsescu este soluţia, au început, pe rând, să fie abandonaţi de preşedinte. Cei luaţi consilieri la Cotroceni au fost forţaţi să plece. Cei chemaţi în partid au fost respinşi, mai mult sau mai puţin agresiv, de apropiaţii lui Băsescu. Cei din presă care erau cultivaţi, au fost rapid triaţi, astfel încât au rămas lângă preşedinte doar cei care ştiu să laude şi să ridice în slăvi cel mai bine.

În prezent, oamenii bine pregătiţi, cu nivel ridicat de educaţie, care au crezut în Traian Băsescu, sunt dezorientaţi. Sunt în acea fază a disonanţei cognitive în care nu ştiu sigur cum să îşi mai argumenteze alegerea făcută. Şi, în loc să recunoască cinstit că au greşit şi că au făcut o alegere proastă, caută în continuare argumente pentru a se justifica fata de ei insisi si fata de prieteni. Aşa se face că ajungem în situaţii tot mai absurde, care fac să vedem intelectuali justificându-şi alegerea pentru răul Băsescu prin inventarea unui rău şi mai mare, în persoana mea. “Chiar dacă e rău că l-am votat pe Băsescu, era şi mai rău dacă venea Năstase”.

Oameni în toată firea, care ştiu să facă analize corecte, care ştiu să discearnă între bine şi rău, caută cu disperare argumente care să îi ajute să demonstreze această teorie. Nu contează că cel mai înverşunat adversar al meu, Traian Băsescu, nu a reuşit cu ajutorul tuturor instituţiilor statului, să demonstreze numic din toate acuzaţiile care mi s-au adus. Nu contează că ei se bazează în continuare tot pe articole de presă scrise în perioada în care eram prim-ministru. Nu au fost aduse niciun fel de dovezi împotriva mea. Dar, cu toate acestea, tot eu sunt cel vinovat pentru răul produs de Traian Băsescu. Dacă eu nu aş fi existat în 2004, aceşti oameni nu ar mai fi fost nevoiţi să îl susţină pe Traian Băsescu!

Nu voi enumera toate acuzaţiile reluate acum în ceea ce mă priveşte. Cine compară, la modul realist, ce se întâmplă azi cu perioada în care eram eu prim-ministru, vede cât de mari sunt diferenţele. Ziariştii care se simţeau atât de „oprimaţi” nu erau opriţi de nimeni să scrie de rău despre premierul Năstase chiar pe pagina pe care publicau publicitate de la miniştrii din cabinetul pe care îl conduceam. Intelectualii care nu simţeau că sunt liberi nu erau niciodată discriminaţi în funcţie de disponibilitatea de a mă însoţi, cu elicopterul, la mare. Cât despre societatea civilă, nu pot decât să remarc cât de activa era în acea perioadă şi cât de puţin activa este acum.

Au trecut cinci ani de mandat Traian Băsescu. Toate cifrele arată că a fost un mandat foarte slab. Instituţii în criză, climat conflictual, probleme de libertate a presei şi chiar de democraţie. Baronii locali sunt mai puternici ca oricând, activitatea guvernamentală e mai incontrolabilă ca oricând. România nu merge înainte, ci face mari paşi înapoi. Cu toate acestea, deşi Traian Băsescu s-a “lepădat” de susţinătorii săi din zona intelectuală, îndreptându-se spre zona mai “facilă” a electoratului needucat şi participant la festivaluri populare, clasa jurnaliştilor, activiştilor civici şi a intelectualilor care l-au susţinut acum cinci ani caută, încă, argumente prin care să îşi justifice alegerea. Eu nu candidez şi nu fac acest apel în numele meu. Tocmai de aceea, cred că o minimă dovadă de onoare şi curaj ar trebui să îi facă pe aceşti oameni să privească adevărul în faţă: în 2004 au făcut o greşeală! Acum, această greşeală trebuie asumată şi depăşită. Refuzul de a mai participa la procesul electoral poate fi un lux incitant. Dar, dacă în mintea şi sufletul acestor oameni mai există ceva din motivele care i-au făcut să fie atât de activi în a-l susţine pe Traian Băsescu în 2004, atunci şi acum sunt datori să fie activi.

În loc să caute argumente pentru rezolvarea propriei disonanţe cognitive, cel mai bine ar fi să revină la o stare de echilibru interior rezolvând problema creată în 2004. Activismul împotriva lui Traian Băsescu în prezent este singura cale care poate asigura repunerea României pe un drum în care să spere la întărirea democraţiei, a transparenţei, a modelului european consensual de a face politică.

Publicitate