24 Ianuarie

24 Ianuarie este o zi speciala pentru romani. O zi cel mai bine petrecuta amintindu-ne, cu admiratie, de reusita predecesorilor nostri si dorindu-ne un nou moment de curaj in istorie, pentru binele nostru si al celor care vor veni in urma noastra. O zi pe care o luam drept exemplu pentru viata noastra. Dar, desi cei mai multi dintre noi se gandesc la 24 Ianuarie 1859 – unirea Principatelor romane, unii s-ar putea gandi si la 24 Ianuarie 1679 –  ziua cand regele Angliei – Carol al II-lea – a decis dizolvarea Parlamentului britanic. Nu stiu daca acesta e motivul pentru care vorbim asa mult, zilele acestea, despre revizuirea Constitutiei… Sper ca nu!

Cultura moderna, inspirata de „visul american”,  ne induce ideea ca reusitele de exceptie sunt punctul final al oricarei incercari umane. Intr-un film regizat la Hollywood, momentul Unirii Principatelor de la 1859 ar fi coincis cu caderea cortinei. In lumea reala insa ne-am invatat sa luptam permanent sa ajungem la nivelul urmator, acolo unde ne asteapta o alta lupta. Noi, romanii, n-am obtinut niciodata victorii  definitive. Nu degeaba despre Mesterul Manole se invata la scoala… Cand se va intampla acest lucru, cand vom putea vorbi de stabilitate si de acumulari permanente, pe care sa putem zidi in continuare, abia atunci vom putea pretinde ca avem maturitate democratica. Pentru asta insa, trebuie sa invatam o lectie vitala: sa incetam sa distrugem si sa invatam sa construim.

Cei  150 de ani  care au trecut de la Unire ne-au aratat care este distanta de la efort la recompensa. Faptele inainte-mergatorilor nostri sunt cele care ne permit noua sa fim ceea ce suntem astazi. Lupta romanilor din toate timpurile a fost dusa pentru noi – cei care suntem acum aici. Pentru ca noi suntem cei care ne bucuram astazi de reusita lor. La fel cum maine speram sa se bucure copiii  nostri de eventualele noastre reusite. Cu acest gand in minte trebuie sa ne fie mai usor. Mai usor sa ne luptam in propriile noastre  batalii de la Podu Inalt, Razboieni sau Vidin. Care nu sunt batalii propriu-zise si nu presupun victime umane, ci eforturi de a ne depasi limitele si de a privi catre viitor cu deschidere si curaj.

 Au trecut 150 de ani de la unul dintre primele momente in care Romania nu s-a multumit cu putin si a cerut mai mult. A cerut tot ceea ce ii trebuia  atunci si, in buna masura, a primit. Intre timp, acesti 150 de ani ne-au adus multe. Romaniei i-au adus un razboi de independenta, doua razboaie mondiale si o Revolutie. Lumii i-a adus primul om pe luna, razboiul rece si primavara popoarelor. Prahovei – unde voi participa astazi la cateva momente de reamintire a Unirii -i-a adus Republica de la Ploiesti, bombardamentul cu Zeppelin din 1917 sau bombardamentul aviatic din 1943. 

 Tot ce s-a intamplat in acesti 150 de ani nu ne-a impiedicat sa stim ce vrem. Romania a crescut. A crescut  mai puternica si mai importanta decat ambitiile personale ale oricarui om politic.

24 Ianuarie este si ziua in care I.L. Caragiale a reusit, impreuna cu Anton Bacalbasa, sa scoata primul numar din revista Moftul Romanesc. Mai tarziu,  in 1893. Iar timpul a fost milostiv cu lucrarile lui Nenea Iancu, protejandu-i cu mare atentie actualitatea. Chiar daca si astazi opiniile sunt libere si nu obligatorii, la fel ca pe vremea sa, parca avem din ce in ce mai multi Agamita, Pristanda sau Rica Venturiano. Caragiale spunea ca celebritatea apartine celor care isi incep cu adevarat viata dupa ce au disparut de pe lume. De aceea, Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogalniceanu si multi altii din acea vreme vor ramane mereu cu noi. Dar pe langa ei, acest moment este si al celor care au varsat sange sau sudoare anonim, fara recunostinta  manifesta a istoriei. Bunicii mei sau bunicii dumneavoastra. Cei care au luptat nu pentru faima, ci pentru demnitate, cu mandrie. Mandria este un cuvant pe care il folosim tot mai rar in aceasta epoca dificila.

Inca din acele vremuri, am inceput sa invatam lectia modernizarii.  Cei  care au faurit o parte majora a realitatii romanesti ne-au oferit o solutie importanta. Modernizarea tarii trebuie facuta nu doar prin importul de traditii sau idei, ci prin imbunatatirea treptata a celor deja existente. Sa speram ca responsabilii zilei de maine nu vor uita vorbele lui Kogalniceanu.

S-a vorbit, zilele acestea, de sacrificii. Eu cred ca perioada sacrificiilor trebuie sa se incheie. Sa ne desprindem putin de acest reflex si sa-l lasam pe Mesterul Manole in literatura, scotandu-l din viata. Destul ne-am privit istoria prin prisma sacrificiului. Destul le-am cerut romanilor sacrificii, ca pe o conditie obligatorie pentru a accede la normalitate. Oamenii au dat destul. Sa vorbim acum despre ce e de facut ca sa crestem, ca sa folosim toate oportunitatile pe care le avem acum (si nu le aveau, de pilda, inaintasii nostri), pentru a transforma toate succesele  (incontestabile ) ale ultimilor 20 de ani in surse de bunastare si protectie pentru romani. Ne aflam in plina criza economica, dar sunt atatea forme prin care oamenii pot fi ajutati sa reziste…  Chiar sa prospere. E de datoria noastra sa gasim aceste cai, nu sa vorbim, tot timpul,  despre sacrificii. Sa invatam din marile momente ale istoriei noastre – fiecare lupta castigata a inceput cu un obiectiv si s-a incheiat cu un pas inainte, pe directia cea buna.

Puterea si fericirea unui stat stau in puterea si fericirea multimii, adica a populatiei, spunea Mihail Kogalniceanu.  Alegerea lui Cuza, ca domnitor al Tarii Romanesti, s-a facut ca urmare a presiunii romanilor adunati in fata Divanului Domnesc. Brutari, carpaci, macelari, soldati sau oameni simpli. Ei au venit pe dealul Mitropoliei cu zecile de mii si si-au facut auzite vocile. Acelasi Kogalniceanu spunea ca nu este in lume totul desertaciune, ci ramane ceva statornic; raman faptele mari, care sunt nepieritoare. Nu pier nici dupa 150 de ani si nu vor pieri niciodata.