FMI – partener sau țap ispăitor?

Am recitit, de curând, un articol pe care l-am publicat în 19 martie 2009, în revista Q Magazine. Mi s-a părut că, în miezul cdiscuțiilor despre recenta evaluare a echipei FMI, la București, ar fi interesantă lectura sa, în perspectiva timpului care a trecut.

“Fondul Monetar Internaţional reprezenta pentru România comunistă un club de elită în care îşi dorea, cu ambiţie, să devină membră. Și a devenit.  În 1972. Pentru că, după Primăvara de la Praga, României i se deschideau ușile cluburilor economiei occidentale.

Relaţiile cu Fondul, până în 1989, au fost sinuoase. Un singur acord a fost dus până la capăt. Politica autarhică a lui Ceauşescu a redus, treptat, legăturile cu cea mai importantă organizaţie economică creată după război, la Bretton Woods. Şi după 1990 legăturile cu Fondul au evoluat inegal, înţelegerile realizate nefiind duse până la capăt. Asta era situaţia la momentul la care am preluat guvernarea, în 2001.

Primul meu contact la vârf cu conducerea Fondului Monetar Internaţional a avut loc la Washington, în octombrie 2001. L-am întâlnit atunci pe Horst Köhler, director general al FMI. Köhler ar merita o prezentare separată. Născut în Polonia, din părinţi de origine germană, plecaţi din Basarabia, a emigrat în Germania în 1944. A avut un rol important la începutul anilor ’90 în realizarea Acordului de retragere a trupelor sovietice din Republica Democrată Germană. Apoi, a fost, o perioadă de timp, omul de încredere şi reprezentantul lui Helmut Kohl la diferite evenimente importante. Era ceea ce, mai nou, se numește reprezentant personal (“sherpa” – omul de încredere al unui lider important, „un fel de” Traian Chebeleu  sau „un fel de” Mihnea Constantinescu şi, probabil, exemple ar mai fi). De altfel, Kohl l-a desemnat pe Khöler ca preşedinte al BERD, iar în 2000, Cancelarul federal Gerhardt Schröder l-a propus la conducerea FMI. Aşa l-am găsit eu la Washington, dar, să nu uităm, că, mai târziu, în 2004, la propunerea mai multor partide din Germania, Horst Köhler a fost ales Preşedinte al Republicii Federale Germania!

Revenind la întâlnirea de la Washington, am încercat să-l conving pe Köhler: 1) că vom fi mai serioşi decât guvernele anterioare în a duce  la capăt noul Acord  (ceea ce s-a şi întâmplat),  2)că dorim ca sume suplimentare împrumutate pentru domeniul infrastructurii să nu fie cuprinse în deficitul bugetar convenit (să fie “ex-buget”). Au fost, desigur, și multe alte chestiuni tehnice, cu care chiar nu vreau să vă plictisesc.

În ceea ce priveşte negocierile cu Fondul, mi-ar fi greu să vă relatez zecile de întâlniri, din perioada 2001-2004, cu misiunile de experţi sau cu reprezentanţii Fondului de la Bucureşti, în format restrâns, în format extins şi, sigur, celelalte întâlniri, numeroase, pe care experţii Fondului le-au avut la sediile ministerelor. A fost o bătălie foarte dură, dusă lună de lună şi care ne-a permis, nu neapărat, obţinerea unor fonduri impresionante, cât mai curând, un exerciţiu de tenacitate şi perseverenţă.

Acordul, finalizat în 2003, a însemnat obţinerea, în tranşe, a aproximativ 400 milioane dolari, dar certificarea, în tot acrest interval, a unor evoluţii pozitive în domeniul macroeconomic (nivelul inflaţiei, deficitul de cont curent, nivelul creşterii economice, dinamica exporturilor) ne-au permis obţinerea graduală a credibilităţii externe, confirmată de evoluţia “notelor” primite de la agențiile de rating şi, desigur, pe această bază, obţinerea pentru firmele private, dar şi pentru stat, a unor condiţii mult mai convenabile de dobândă, pe piaţa financiară.

Relaţia cu FMI ne-a ajutat şi în ceea ce priveşte finalizarea negocierilor pe capitolele economice cu Uniunea Europeană şi, de asemenea, în definirea şi realizarea unor proiecte utile, finanţate de Banca Mondială.

Scrisoarea de intenţie pentru semnarea unui Memorandum de politici economice şi a unui Memorandum tehnic de înţelegere pentru Acordul Stand-by a fost depusă în 17 octombrie 2001, cu câteva zile înainte de întâlnirea mea de la Washington, cu Horst Köhler.

Am avut numeroase controverse, dispute, unele foarte dure cu echipa de experţi de la FMI. Pe unul dintre ei mi-l aduc bine aminte. Semăna oarecum cu Valentin Stan – avea un laptop din care scotea date şi statistici privind economia românească cu care încerca să blocheze proiectele noastre prea “romantice”. Negociatorul-şef pentru România era Neven Mates, croat. A fost un bun partener pentru noi. Era într-un fel din zona noastră, înţelegea mai bine problemele pe care le aveam şi înţelegea şi mentalitatea noastră. A fost foarte util pentru negocieri, pentru că el era, într-o anumită măsură, şi un fel de ambasador al nostru la Washington, la reuniunile Board-ului. Un rol important în aceste negocieri l-au avut Mihai Tănăsescu, ca ministru al finanţelor şi Mugur Isărescu, în calitate de Guvernator al Băncii Naţionale.

După şedinţele Board-ului în care erau examinate performanţele noastre, aşteptam cu sufletul la gură, declaraţiile doamnei Anne Krüger, prim-adjunct al directorului general. În câteva paragrafe, făcea o radiografie a evoluţiilor economice, în care, întotdeauna, erau şi laude şi critici. Ne întrebam, imediat, ce fel de capcane ascundeau comunicatele respective.

Iată ce spuneau reprezentanții FMI în 2003: “La terminarea Acordului cu FMI, România va avea cea mai bună situație economică de la căderea guvernului comunist în 1989. Inflația este în scădere, exporturile sunt puternice, iar economia se dezvoltă mai rapid decât în celelalte țări din Europa Centrală și de Est.”

Privind retrospectiv, cred că FMI-ul ne-a ajutat să ne disciplinăm din punct de vedere financiar, ne-a ajutat să socotim corect, să fim riguroşi la date, să fim atenţi la raportul dintre creşterea salarială şi creşterea productivităţii muncii, să fim atenţi la arierate, la datoria publică. Din păcate, FMI are o abordare mai curând contabilă, care nu acceptă riscul sau avantajul investiţiilor pe termen lung. Fără acordul cu FMI probabil că nu am fi reuşit să intrăm în Uniunea Europeană. Dar, poate că am fi gândit altfel anumite privatizări sau unele investiţii.

Intrarea într-un club (FMI, GATT, UE) presupune plata unei „entrance fee” (taxă de intrare). A meritat? Am ieşit din izolare, dar nu cred că am ştiut să ne adaptăm rapid la noul statut. Ca dovadă că, în 2005, Guvernul Tăriceanu şi Traian Băsescu au considerat că noua putere politică şi-a dobândit “majoratul” şi nu mai are nevoie de „dirigintele” de la FMI. Aşa a început extravaganţa unei guvernări pe datorie, care a afectat, în ultimii ani, sănătatea macroeconomică a ţării.

Facem o buclă în timp şi revenim acum, în 2009, la situația de la sfârșitul anilor ’90, încercând să ne protejăm moneda naţională dar, amânând, poate, cu câţiva ani, procesele de convergenţă pentru intrarea în spaţiul euro.

Să mai amintesc că, în 2004, tot la Washington, l-am întâlnit pe cel care fusese numit noul director general al FMI Rodrigo Rato y Figaredo. I-am spus că vreau să continuăm reformele, dar asigurând, în acelaşi timp, surse de finanţare pentru o rezolvare mai bună a problemelor sociale. Am convenit în iulie 2004, un nou Acord cu FMI, un Acord de tip stand-by preventiv , care să ne permită să utilizăm suma de 362 milioane dolari pentru perioada 2004-2006, doar în cazul unor crize neprevăzute.

Poate că am povestit prea multe lucruri tehnice, dar experienţa concretă a discuţiilor cu reprezentanţii FMI a fost o şcoală extrem de dură pentru întreg Cabinetul pe care l-am condus și poate că lecțiile pe care noi le-am învățat atunci ar putea fi utile și noii echipe de negociatori…

Concluzie

Fondul Monetar Internaţional nu este bun sau rău. Poate fi util sau nociv, în funcţie de capacitatea de a-l folosi pentru interesele ţării. FMI a fost creat ca o instituţie a capitalismului postbelic, a naufragiat în multe din proiectele sale din lumea a treia, iar acum încearcă să redeschidă pieţe pentru industriile slăbite ale marilor puteri economice occidentale.

“Eu nu cred că  trebuie să ne speriem foarte tare, să ne creăm tot felul de temeri. Am mai avut experienţe cu FMI, am negociat cu Uniunea Europeană de-a lungul anilor şi trebuie să găsim oameni competenţi care să trateze această problemă la modul profesionist şi, mai ales,  trebuie să ştim pentru ce avem nevoie de bani și cum să-i folosim.”

Sunt vorbele unui fost prim-ministru din perioada 2001-2004, care şi-a făcut temele, împreună cu colegii săi de Cabinet, cu credința că obstacolele pot fi depășite.”

About these ads