Despre spectatorii din tribună…

Citind articolul lui Vasile Dâncu „Ultima bătălie a stângii: dărâmarea idolilor”, mi-a venit în minte adevărul butadei „ai grijă ce soluţii găseşti, pentru că ele s-ar putea sa-ti creeze probleme şi mai mari”. Nu as fi vrut sa-l comentez acum pentru ca doream sa ma refer, poate mai tarziu,  la o chestiune de principiu ce mi se pare importanta. Totusi, subiectul asta se leaga de ceea ce scriam ieri, “cine conduce…” si inevitabil se leaga si de diferite comentarii referitoare la votul de astazi privitor  la excluderea din PSD a lui Mircea Geoana. 

Ceea ce este cunoscut în folclorul politic drept „grupul de la Cluj” reprezenta o soluţie pe care am gândit-o în anul 2000 pentru problemele PSD din Transilvania. Am crezut atunci că, aducând în guvernul României transilvăneni, dincolo de calităţile politice şi profesionale ale lui Ioan Rus, Vasile Puşcaş sau Vasile Dâncu, PSD va reuşi să atragă o parte importantă din alegătorii transilvăneni, dand un mesaj concret si nu doar vorbind despre importanta Ardealului.  Strategia a dat, la început, rezultate, iar în anul 2004 PSD a obţinut în Cluj cel mai bun rezultat din istoria sa.

Dupa 2004 insa, „grupul de la Cluj” si-a arogat pretentia de a decide calea de urmat pentru PSD iar Vasile Dancu – cu reale calitati intelectuale - şi-a asumat rolul de eminenţă cenuşie a politicii româneşti, de strateg şi ideolog al stângii. Sau ca sa-l parafrazez pe Victor Ponta, rolul de Richelieu ardelean. In acea perioada, l-am redescoperit pe Vasile Dâncu, nu în calitate de „micul Goebbels al PSD”, cum îi spunea presa cât timp era ministru, ci de Ideolog şi Mare Reformator al PSD. Principalul punct al reformei PSD, în viziunea sa, era „Afară cu Iliescu!”. Mircea Geoană primise in 2005 misiunea de a înfăptui paricidul politic. A fost susţinut de „grupul de la Cluj” tocmai pentru acest obiectiv,obiectiv care aducea aminte de retorica Alianţei Civice de la începutul anilor 90: „Iliescu este cauza tuturor problemelor”. Falsitatea acestei abordări s-a dovedit imediat, prin scăderea partidului în sondaje, pierderea bătăliilor electorale şi confuzia militanţilor noştri. Nu cred că partidele care-şi devorează liderii câştigă respectul oamenilor. Nu cred că prin spargerea „icoanelor” o biserică adună mai mulţi credincioşi. Dimpotrivă.

Esenţa „Reformei” propuse de Vasile Dâncu, atunci şi acum, este instaurarea în PSD a revoluţiei permanente, după model troţkist. În logica internă a proiectului iconoclast, reperele identitare ale partidului trebuie distruse pentru a fi înlocuite cu noi personaje mesianice, acestea la rândul lor urmând a fi eliminate, în curând, pentru a face loc unor noi actori, identificaţi de păpuşari a fi noii purtători ai „Reformei”. În acest fel, cele mai puternice personaje politice nu ar fi cele care îşi asumă riscul de a intra în arenă, ci păpuşarii, spectatorii din tribună, cei care nu au niciodată curajul de a ieşi in bătălie, nu îşi asumă riscuri, nu au răni care să se vindece, ci doar interese. Astfel de personaje sunt potrivite pentru a explica o bătălie, dar nu pentru a o purta. Nu sunt militanţi, ci observatori. Nu sunt războinici, ci sunt cronicarii acestora. Nu rămân în istorie, ci în anecdotica vremii.

În fond, „dărâmarea idolilor” ar fi cu adevărat ultima bătălie a stângii, pentru că după aceasta ea s-ar putea  autodesfiinţa. Exemplul stângii poloneze este semnificativ în acest sens. Vasile Dâncu îi propune lui Victor Ponta reînceperea „jihadului” în PSD. In opinia mea, PSD-ul a fost si este, in continuare, un partid in care mai multe generatii coabiteaza. Sigur, se poate crea PSD- Aripa tanara, pe modelul liberal lipsit de succes. Nu cred insa ca ne dorim asa ceva. In acelasi timp, nu cred ca un partid care acopera o zona electorala larga poate functiona cu un fuhrer. In perioada in care eram presedinte al partidului, co-existau, la nivelul conducerii,  lideri care se adresau unor segmente sociale, profesionale sau de varsta diferite (stanga, centru-stanga, dimensiunea nationala, sindicate, pensionari, tineri etc). Sigur, autoritatea in partid, ierarhia stabilita, deciziile luate trebuie respectate de toti.  Ca sa nu se inteleaga gresit… 

Un partid politic şi un lider nu pot avea succes insa dacă obiectivul lor politic ar fi distrugerea propriilor repere identitare, într-o bezmetică şi lipsită de sens bătălie internă. Lupta pentru putere ca exerciţiu al puterii este consecinţa teoriei revoluţiei permanente, mascate sub cuvinte generoase şi înşelătoare precum „Reformă”, „Modernizare” ş.a. PSD a mai fost obiectul unui astfel de experiment „reformator”, fiind transformat cu bună ştiinţă într-un poligon al luptelor interne, al căror rezultat este nu doar supravieţuirea, ci şi întărirea regimului Băsescu.

Cateva cuvinte pentru Vasile Dancu  despre “Cazul Geoana”. Nu eu l-am determinat pe Victor Ponta sa declanseze acum schimbarea lui Geoana de la conducerea Senatului. Ca atare, nu aveam cum sa-l las, a doua zi, in off-side, exprimand un alt punct de vedere. Am spus marti ceea ce a spus permanent si Ponta – insistam pentru SCHIMBAREA lui Geoana cu Corlatean, nu vom cere REVOCAREA lui Geoana pentru a vacanta postul si a-l oferi PDL-ului (era asta o greseala de abordare?). Am mai spus ca sunt doua planuri diferite de abordare – schimbarea de la Senat si, separat, relatia lui Geoana cu partidul, aspect ce urma sa faca obiectul unei examinari la Comisia de integritate, fara sa ma pronunt asupra unei eventuale sanctiuni, care trebuia stabilita de Comisie.  A fost incorecta aceasta abordare?

Daca Vasile Dancu propune PSD-ului ca model “daramarea idolilor” si smulgerea tablourilor de pe pereti de ce nu incepe cu un experiment pe care sa-l aplice organizatiei din Cluj?

Am inteles ca unii isi doresc un PSD mic si “reformat”. “Small is beautiful”. Doamna Pippidi ne spunea acelasi lucru. Mi se pare insa ciudat ca pentru unii – Vasile Dancu face parte dintre ei – obiectivul prioritar, de ani de zile, pare a fi sa fie dat jos de pe peretii PSD Ion Iliescu. In numele acestui obiectiv “reformator”, Vasile Dancu l-a sustinut pe Geoana la presedintia partidului in 2005 si tot in numele acestui obictiv “nobil” vrea sa-l dea afara din partid pe acelasi. Viata isi are regulile ei. Si politica.  Eu insa imi permit sa am si regulile mele. In 2004, la Congresul partidului, in vara, intr-o unanimitate care l-a cuprins si pe Dancu, am hotarat ca Iliescu va fi presedinte la partid dupa alegeri. Eu mi-am tinut cuvantul in 2005. Chiar daca stiam iar acum stiu si mai bine cum s-au desfasurat alegerile prezidentiale. 

Spre deosebire de cei din tribuna, care pot sa mai mearga si la alte meciuri, eu ma consider un jucator in echipa PSD. Unii dintre colegi pot sa se accidenteze, altii pot sa-si iasa din forma. Ii accept ca atare. Singurii pe care nu-i pot accepta sunt tradatorii si mercenarii.

Nu cred ca ma poate banui cineva ca sunt fan-Geoana. Am incercat, inclusiv fata de el sa nu fiu subiectiv si sa nu judec prin prisma unor eventuale resentimente.  Pe de alta parte, nu am nevoie sa-mi dea cineva lectii de loialitate (inclusiv de la liberali) in ceea ce-l priveste pe Victor Ponta. Mi-as dori insa ca autoritatea lui sa fie generata nu de voturi ci de capacitatea de a construi abordari consensuale. Recunosc insa ca, in lumea in care traim, acesta ar putea fi un obiectiv vetust.

Draga Vasile, Marsul cel Lung (conceput, la chinezi, ca o operatiune de retragere) ar  trebui inteles, in opinia mea, ca o actiune indreptata nu  impotriva colegilor de partid ci ca o actiune permanent ofensiva  impotriva actualei puteri. 

După atâta „reformă” şi „modernizare”, făcută de Mircea Geoană conform reţetelor miraculoase prescrise de diversi  brokeri, PSD abia dacă începuse să-şi revină. Acum, din păcate, învăţătorii stângii încearcă să ne convingă să repetăm erorile trecutului recent. Eu sper să avem înţelepciunea de a nu ne afunda în mocirla luptelor de palat, ci să fim conştienţi că românii îşi pun mari speranţe în noi, iar dacă îi dezamăgim, PSD o să fie crunt pedepsit. Democratic, prin vot. Nu acum, ci la anul.

Sa ne intelegem : Geoana a gresit in multe randuri si merita o sanctiune exemplara. Dar nu ca o forma de vendeta generata de obsesiile si fantomele care-i bantuie pe unii dintre spectatori.