Popas de-o clipă la Universitatea lui Iorga

La Valenii de Munte, s-au deschis ieri Cursurile de vara ale Universitatii populare “Nicolae Iorga”, continuand o frumoasa traditie, initiata de marele savant. Dezbaterile vor continua toata saptamana, cu numerosi invitati.  La deschiderea oficiala au participat, in afara notabilitatilor locale, academicienii Eugen Simion si Mircea Malita, scriitorul Valeriu Matei dar si venerabilul om politic si scriitor, Mircea Ionescu-Quintus. Ca de obicei, un rol deosebit in organizarea evenimentului l-a avut presedintele consiliului judetean, Mircea Cosma.  In aceasta distinsa companie, am prezentat si eu o interventie, vorbind despre controversata relatie dintre Iorga si Titulescu. Puteti citi, mai jos, textul pe care l-am pregatit cu aceasta ocazie:

Doamnelor şi domnilor,

Dragi colegi şi prieteni,

Onorată asistenţă,

Vălenii de Munte reprezintă de multe decenii un reper pentru întreaga cultură românească.

Nicolae Iorga l-a sfinţit cu inspiraţia şi geniul său, punând aici temelia unei universităţi libere, ce a înscris în biografia naţională unul dintre cele mai substanţiale capitole de istorie.

Suntem aici astăzi pentru a-l elogia, la împlinirea a 140 de ani de la naştere, încercând umilinţa cu care intri într-o catedrală.

Dacă nu mă înşeală memoria, în urmă cu ani, la aniversarea a 90 de ani de la naşterea marelui învăţat, George Călinescu scria despre Iorga că a jucat în societatea românească rolul lui Voltaire în societatea franceză.

Într-o tabletă publicată în „Contemporanul“ – atunci sau altădată, şi dumneavoastră îmi veţi ierta o posibilă inexactitate a citării –, Călinescu făcea un copleşitor tablou lui Iorga, afirmând sentenţios că el a scris totul, că ne-a lăsat trista însărcinare de a corecta eventuale erori intervenite în trimiterile sale cronologice sau bibliografice.

Bibliografia sa este într-adevăr impresionantă. Demersurile lui Barbu Theodorescu şi ale lui Alexandru Zub nu au putut-o reconstitui până la capăt. Realizarea ei se impune nu doar ca un elogiu binemeritat, ci ca un necesar instrument de lucru pentru cei ce vor să găsească elemente de referinţă ale unui parcurs metodic şi personal în cultura şi civilizaţia românească.

Nu mi-am propus şi cu atât mai puţin n-am avut deşertăciunea să afirm ridicol că am parcurs opera lui Iorga.

Încerc oarecare linişte la ideea că nu sunt mulţi cei care pot afirma, cu adevărat, cu mâna pe inimă, că au făcut acest lucru, întreprindere mai greu de gândit în epoca noastră, cu ritmuri atât de trepidante şi puncte de interes în continuă creştere numerică.

Ca cititor, ca intelectual şi om politic, vreau să îmi exprim întreaga preţuire pentru eforturile întreprinse de atâţia cercetători români pentru retipărirea unor lucrări fundamentale ale lui Iorga, pentru editarea, înainte de toate, a Istoriei românilor.

Astăzi, când istoria naţională a primit una dintre cele mai puternice lovituri, când sintagma „istoria românilor“ a dispărut de pe coperţile manualelor şcolare, încheierea unui asemenea proiect academic se impune de urgenţă, ca un act de demnitate, de rezistenţă şi de durată.

Voi adăuga sentimentele mele de preţuire şi pentru autorii studiilor din cele 11 volume masive Nicolae Iorga – 1871–1940. Studii şi documente.

În mod deliberat n-am amintit niciun nume pentru că riscul de a omite nu pe mai mulţi, ci fie chiar şi pe unul singur, ar fi fost o nedreptate de neiertat.

Am fost invitat să vin astăzi aici şi am răspuns cu reală emoţie. Sunt clipe în care, dincolo de orice act formal, încerci o intuiţie devoratoare, copleşitoare, aceea că trebuie să fii prezent, că nu poţi lipsi, că trebuie să trăieşti acea clipă celestă, ca o binecuvântare, preluând pentru tine şi ai tăi lumina.

Formaţia profesională mi-a împins curiozitatea personală spre studiile şi lucrările lui Iorga legate de momente şi personalităţi de vază ale istoriei politice, cu precădere ale politicii externe şi diplomaţiei româneşti.

Studiind sau doar foiletonând lucrări ţinând de acest gen, realizate de zeci şi zeci de cercetători români în perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, l-am găsit prezent pe Iorga, într-un fel sau în altul, mai mult sau mai puţin frecvent, mai mult sau mai puţin amplu, în aparatul critic al imensei majorităţi a lucrărilor urmaşilor marelui dascăl naţional.

În urmă cu puţin timp, am putut parcurge, datorită bunăvoinţei unui coleg, câteva zeci de documente privind relaţia dintre doi monştri sacri ai primei jumătăţi a secolului XX: Iorga–Titulescu.

Anume coincidenţe temporale – se împlinesc anul acesta 140 de ani de la naşterea lui Iorga şi 70 de ani de la moartea lui Nicolae Titulescu – au stimulat, poate mai mult ca altădată, abordarea acestei relaţii.

Din tot ce s-a scris, mai mult sub semnătura lui Iorga, mai puţin sub semnătura lui Titulescu, după publicarea însemnărilor zilnice şi a memoriilor unor contemporani lor, avem astăzi o imagine mai cuprinzătoare şi mai profundă privind relaţiile interumane între cei doi.

Putem încerca astăzi o delimitare corectă a zonelor de interferenţă Iorga–Titulescu, atât sub raport tematic, cât şi sub raport temporal. Putem reliefa raţiunile care i-au apropiat, dar şi pe cele care i-au despărţit. Putem identifica subiectele de politică internă sau de politică externă în care s-au întâlnit – puţine – sau în cele în care s-au despărţit şi confruntat – numeroase.

Deşi veneau din zone diferite, cu un ethos distinct, deşi aveau o formaţiune intelectuală diferită şi o desfăşurare profesională paralelă, Iorga şi Titulescu aveau să se ciocnească în nu puţine rânduri, cei doi acţionând şi reacţionând de la previzibil la imprevizibil.

Nu-mi propun să stabilesc aici grăbit, superficial, cu anumită încărcătură subiectivă, cine, când şi cât a avut dreptate. Desigur, nu putem proceda nici în acest caz la o cuantificare farmaceutică. Dar trebuie spus, şi aceasta fără nicio rezervă, că asemenea ciocniri au explodat de mai multe ori pe scena politică românească, că dincolo de satisfacţia facilă a consumatorilor de gazete de scandal, realitatea a fost păgubitoare.

Prefaţând o ediţie de documente, editate de Fundaţia Europeană Titulescu, scriam cu ceva timp în urmă:

La 70 de ani de la aceste evenimente [încercarea lui Nicolae Titulescu de a reveni şi de a rămâne, în toamna-iarna anului 1937, pe scena politică românească – n.n. A.N.], încerc, alături de editori, un sentiment de tristeţe citind atacurile nedrepte, uneori viscerale, împotriva lui Nicolae Titulescu, pronunţate sau semnate în 1937 de Octavian Goga, A.C. Cuza, Gheorghe Brătianu, Nicolae Iorga, colegi la Academia Română. Dacă în cazul unora, afinităţile cu ideologiile de extrema dreaptă justifică formal o atare atitudine antititulesciană, în cazul lui Nicolae Iorga ea rămâne mult mai greu de înţeles chiar şi astăzi într-un alt context politic.

Lumea intelectuală, lumea de pe stradă s-a mulţumit să afirme că aşa se întâmplă când faţă în faţă se confruntă geniile, că la noi este mai zgomotos, dar mai puţin spectaculos decât aiurea.

Timpul afectat şi rostul intervenţiei mele mă obligă să mă rezum la câteva sublinieri pe marginea relaţiei celor doi titani, aşa cum le evidenţiază documente deja publicate.

Chiar dacă nu au combătut în cadrul aceleiaşi formaţiuni politice, Iorga şi Titulescu au fost solidari ca idei şi sens de acţiune pe frontul salvgardării unităţii naţionale româneşti.

Iorga a făcut-o în acea parte de Românie care nu fusese ocupată de duşmani; Titulescu a făcut-o cu aceeaşi dăruire şi eroism în Franţa şi Italia.

Au salutat, in egala masura, întruparea visului de unitate naţională, acel 1 decembrie 1918. 

De asemenea, atat Iorga cat şi Titulescu au înţeles că, odată câştigat războiul, România trebuia să-şi consolideze pacea şi statutul internaţional.

Istoriografia românească înmagazinează o cantitate uriaşă de mărturii pentru această luptă eroică purtată împotriva celor care din prima clipă de după semnarea tratatelor de pace au încercat, ca învinşi, să răstoarne geografia politică. 

Dacă Iorga a revendicat pentru sine, în mod justificat, iniţiativa parlamentară a constituirii a două instituţii româneşti de cultură în străinătate – la Roma şi la Fontenay-aux-Roses –, nu este mai puţin adevărat că pe Titulescu îl vom găsi prezent ca ministru de Finanţe, mâna strânsă, dar eficientă, care va face ca proiectul să devină realitate.

Intelectualitatea românească a înţeles că deplasarea de pe frontul confruntărilor militare pe terenul apărării prin cultură a valorilor naţionale impune un efort uriaş, chemat să facă faţă solidarităţii tuturor forţelor revizioniste şi revanşarde.

Savantul Iorga a oferit marile istorii ale neamului, diplomatul Titulescu, ca ministru al României la Londra, le-a îmbrăţişat cu devotament şi inteligenţă, acţionând pentru traducerea lor în limbi de circulaţie internaţională, cu precădere în spaţiul anglofon, unde adversarii noştri se desfăşurau şi acţionau cu cerbicie, la adăpostul impunităţii şi, ba chiar mai mult, sprijiniţi de personalităţi din establishmentul politic şi financiar britanic.

Corespondenţa Iorga–Titulescu, atâta câtă s-a păstrat, certifică preocuparea ambilor pentru lărgirea camerei de rezonanţă a României peste hotare. Spaţiul englez a fost mai greu de cucerit decât cel francez. Dacă în spaţiul francez Iorga a câştigat mai uşor mediile universitar şi academic, în spaţiul englez avea să se confrunte nu doar cu dificultăţi de comunicare lingvistică, ci mai ales cu un plus de birocraţie şi uneori cu rezerve abia voalate.

Titulescu are meritul de a fi acţionat pentru crearea la Universitatea din Londra a două lectorate, unul de literatură română, altul de istorie politică a Europei Centrale, cu referire la România.

Ţine de realitatea românească din toate timpurile faptul că instituţiile de învăţământ şi cultură şi slujbaşii lor au resimţit numeroase dificultăţi. Salariilor mici, nesiguranţei locurilor de muncă li s-au adăugat (li se adaugă) posibilităţi limitate de informare şi perfecţionare peste hotare, preţurile prohibitive ale marilor sinteze, ale enciclopediilor etc. Şi în acest caz, Titulescu a intervenit pentru procurarea unor importante lucrări de istorie bizantină cerute de Iorga pentru seminarul său, plătite, cu siguranţă, fie de Ministerul de Externe, fie de sine, oricum, certamente, nu de Iorga.

Spre onoarea lui Titulescu – despre care s-a speculat atât de mult în jurul prodigalităţii sale –, omul politic şi diplomatul român, în calitatea de ministru de Externe, a acordat instituţiilor culturale de la Vălenii de Munte suma de 150.000 lei.

În 1935, Iorga, în calitate de director al Institutului Român de Bizantinologie, a apelat din nou la Titulescu, titularul de la Palatul Sturdza, solicitându-i o subvenţie globală pentru activităţile curente, în schimbul susţinerii unor conferinţe în mai multe limbi străine de către propriii colaboratori în beneficiul diplomaţilor şi funcţionarilor de la Externe. Imi place sa cred ca lipsa reacţiei negative din parte lui Iorga certifică, deşi nu ni s-a păstrat un document material, un răspuns afirmativ din partea lui Titulescu.

Ar părea, dar nu este, o impietate afirmaţia că Iorga nu datorează doar propriei opere – de valoare universală – acordarea titlului de doctor honoris causa a Universităţii din Oxford, ci şi intervenţiei lui Titulescu, relaţiilor sale deosebite din lumea britanică.

Din pacate, in 1931, când a fost ales membru de onoare, şi în 1935, când a fost ales membru activ al Academiei Române, Iorga s-a manifestat ostil faţă de Titulescu, care a bătut monedă pe ideea că şeful diplomaţiei româneşti nu avea operă.

Nu este rostul acestor rânduri să pună pe cântar activul şi pasivul relaţiilor celor doi. Cercetătorii actuali şi viitori ai politicii externe şi diplomaţiei româneşti, ai ideilor şi atitudinilor celor doi pot realiza studii individualizate sau comparative în probleme ca: reglementarea datoriilor de război, politica alianţelor, problema optanţilor şi problema minorităţilor, atitudinea faţă de revizionism şi fascism, hitlerism şi bolşevism, recte faţă de Italia mussoliniană, Germania hitleristă, Rusia stalinistă.

Fiecare dintre aceste teme văzute din perspectiva celor doi, a coincidenţelor de opinii, a diferenţelor de perspectivă, a confirmărilor sau infirmărilor de către timpul istoric, merită analize. 

Iorga şi Titulescu – ambii – au murit prea devreme, fiecare dintre ei asasinat în felul său. Faptele executorilor lor, politic sau material, rămân una dintre petele cele mai negre ale istoriei României din secolul XX.

Au murit, as dori sa cred, cu tristeţea de a nu se fi împăcat. De dincolo de Styx, au văzut brazdele noastre însângerate, trupe de ocupaţie, foamete, cutremure de oameni. Ar fi vrut să fie alături de noi cu gândul şi cu inima pentru a ne ridica. Ne-au lipsit atunci şi ne lipsesc şi astăzi. 

Vă mulţumesc pentru atenţie.