Ne-am despartit de Cornel Fugaru…

Ieri dimineata am aflat, desi stiam ca se va intampla. Toata ziua m-a urmarit imaginea lui – si umorul lui tonic, chiar daca cinic uneori.

Ne-am cunoscut cu aproape patruzeci de ani in urma. Aveam multi prieteni comuni. Ultimii ani ne-au legat si mai mult. Impreuna cu Dana, am fost nasi la nunta lor de argint. In 2004, l-am rugat sa compuna un imn pentru PSD. Dar l-am rugat sa faca un lucru care parea imposibil – sa uneasca doua teme, Hora Unirii, ca mesaj intern si Oda Bucuriei, ca mesaj legat de proiectul integrarii europene. S-a uitat ciudat la mine. In cateva zile insa, aranjamentul muzical era gata. De fiecare data cand ascult compozitiile lui, ma emotioneaza ceea ce stiu despre el – timiditatea, revolta interioara, suferinta din ultimii ani, dezamagirea pe  care  o resimtea, iubirea pentru Mirela si pentru Vlad. Ne intalneam de multe ori in fiecare an dar, sigur, cu ocazia aniversarii zilei lui de nastere. Cam cu aceeasi prieteni. Desi, incet incet, mai pleca, tacut, cate  unul.

Putini oameni atat de interiorizati am intalnit. Traind inlauntrul lor. Si atat de talentati. Bebe Fugaru se retrasese in cochilia lui si nu mai iesea de acolo decat rareori. Au fost lucruri care l-au marcat si care l-au durut. Ele au plecat odata cu el. Ramane amintirea lui, calda si generoasa. Desi mai in varsta decat mine, ma considera fratele lui mai mare. Era felul lui de a fi aproape, intr-o lume in care nu se mai simtea in largul sau.

A plecat, fara zgomot, insotit de melodiile pe care le-a compus, de melodiile pe care le-a iubit, de romantismul pe care nu-l puteau ascunde glumele si replicile sale acide.

Ramai cu bine, Bebe Fugaru! Eu te voi ascunde in acel sertar al sufletului meu in care pastrez cele mai frumoase amintiri.