In pregatirea intalnirii cu reprezentantii FMI, BM si UE, Departamentele Consiliului National PSD au realizat o analiza generala, analiza pe care v-o prezint mai jos:
Situaţia economiei şi finanţelor unei ţări este de dorit să fie caracterizată de o dezvoltare sănătoasă, durabilă, capabilă să asigure echilibrele macroeconomice sau să păstreze dezechilibrele în limite finanţabile, lucru pe care, în România, l-a realizat cel mai bine (cu un trade-off rezonabil între eficienţa economică şi echitatea socială) Guvernul Năstase (deficit bugetar mediu între 2001-2004 de 2% din PIB, cu limite între 1,5 şi 3,2% din PIB, şi deficit de cont curent al balanţei de plăţi mediu 2001-2004 de 5,8% din PIB, cu limite între 3,3 şi 8,4% din PIB, echivalentul a 1,6 – 5,1 mld. euro). Acest fapt este confirmat şi de îndeplinirea integrală, pentru prima dată după 1989, a unui acord cu FMI, cel dintre 2002 şi 2004, în sensul tragerii tuturor tranşelor şi îndeplinirii tuturor condiţionalităţilor prevăzute de acord (totul pentru doar 0,4 mld. euro în trei ani).
Guvernarile de dupa decembrie 2004 au promovat o serie de măsuri economice caracterizate prin politici fiscale şi ale veniturilor prociclice (au turnat gaz pe foc), generând o creştere economică nesănătoasă, pe datorie – regăsită în consum şi investiţii neproductive – la niveluri cu mult peste potenţialul intern, dat de PIB realizat, fapt concretizat în deficite majore şi cronice în domeniul bugetar şi cel extern.
Începând cu 2009, când au apărut ca evidente semnele crizei economico-financiare internaţionale şi în România, s-a ajuns la nevoia unor ajustări economice majore şi concomitent dureroase pentru cea mai mare parte a populaţiei, deoarece:
1. Numai o mică parte din cetăţeni a beneficiat, între 2005 şi 2008, de sume mari de bani, îmbogăţindu-se pe seama adâncirii şi agravării dezechilibrului bugetar şi a celui extern prin:
o judecata pe flux (valoarea nou creată anual): cota unică, prin care 10% dintre salariaţi au primit 90% din beneficii, iar restul de 90% dintre ei doar 10% din acestea, prin care România a ajuns să aplice (conform unui studiu al institutului Urbach Hacker Young – cu sediul central în Marea Britanie, Londra) unele din cele mai mici impozite pentru cei cu venituri mari (definite ca cele superioare nivelului de 200.000 dolari pe an – doar Egipt, Rusia şi Dubai, ţară care nu impozitează aceste venituri, au o rată mai redusă) şi unele din cele mai mari impozite pentru cei cu venituri mici (definite ca cele inferioare sumei de 25.000 dolari pe an – impozite mai mari decât cele aplicate de Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie pentru acelaşi nivel de venit). Eşecul cotei unice a fost dovedit de faptul că banii lăsaţi celor cu venituri mai mari, prin aplicarea acestei impozitări proporţionale în locul celei progresive, nu s-au dus în investiţii productive, aşa cum susţineau avocaţii acestei impozitări, ci în consum excesiv personal, case şi maşini, care nu au produs valoare nou creată ci numai deficit bugetar şi deficit extern, ambele nesustenabile.
o judecata pe stoc (avuţia naţională existentă): consfinţirea principiului “restitutio in integrum” prin legile proprietăţii din 2005 şi înfiinţarea Fondului Proprietatea (4 mld. euro), practici neîntâlnite în nicio alta ţară fostă socialistă, prin aplicarea cărora câteva mii de cetăţeni, de regulă cei care au profitat şi de “binefacerile” cotei unice, au primit numeroase proprietăţi şi/sau mari sume de bani din aşa-zisul Fond Proprietatea. Aplicarea acestui principiu (“restitutio in integrum”) a determinat pierderea sediilor a sute şi mii de instituţii publice, ce au fost evacuate din spaţiile în care funcţionau, ceea ce a mărit cheltuielile bugetare la capitolul bunuri şi servicii, precum şi la poziţia capital (instituţiile respective fiind obligate să construiască/închirieze alte sedii pentru funcţionarea în bune condiţii a învăţământului, sănătăţii, ordinii publice, asistenţei sociale etc.), provocând astfel reduceri suplimentare salariale şi de personal în domeniul bugetar.
2. Salariaţii perdanţi ca efect al aplicării cotei unice (peste 90%) au avut în perioada 2006-2008 acces la credite ieftine cu buletinul, care în plan personal au reprezentat un anestezic temporar pentru pierderea puterii de cumpărare ca efect al alinierii preţurilor la utilităţi, tutun şi produse din tutun la nivelul european al acestora, în condiţiile în care din cota unică au primit echivalentul a numai 5 – 8 dolari pe lună faţă de sute şi mii de dolari “câştigaţi” de cei cărora li s-a “valorizat mai bine munca”.
3. În 2007 s-au majorat pensiile deoarece pensionarii trăiau, în condiţiile creşterilor de preţuri şi tarife menţionate anterior, foarte modest, chiar la limita sărăciei.
Aceste politici antieconomice şi antisociale în domeniul fiscal şi al veniturilor populaţiei (inclusiv majorări ale personalului bugetar şi sporirea salariilor acestora) au condus la deficite bugetare în creştere (până la 4,8% din PIB deficit bugetar în anul 2008) şi la creşterea deficitului extern de la 8,4% din PIB în 2004 la 13,4 şi 11,6% din PIB în 2007 şi respectiv 2008, echivalentul unui consum peste producţia naţională de aproximativ 17 miliarde de euro în fiecare din aceşti ani.
Ajustarea întreprinsă de guvernarea Băsescu-Boc în anul 2009, pentru corectarea deficitului bugetar şi a celui extern a fost realizată total greşit, respectiv:
a. în lipsa finanţării externe autonome private necondiţionate (venite în România, între 2005 şi 2008, pe calea băncilor cu capital străin, care şi-au fructificat astfel foarte profitabil capitalurile şi plasamentele financiare) România a trebuit să înlocuiască finanţarea privată cu cea instituţională de la UE-FMI-BM (IFI) condiţionată de reforme economico-sociale extrem de costisitoare pentru populaţie.
Caracterul profund neechitabil şi anti-social al modului de efectuare a ajustărilor economico-bugetare, convenite cu FMI, rezulta din urmatoarele:
o s-a generalizat principiul contributivităţii în sistemul de pensii, acestea fiind şi supraimpozitate începând cu 2011 (încă 5,5% contribuţii la fondul de sănătate – CASS) în condiţiile în care de cei 10% din salariaţi (aproximativ 400.000 persoane) ce au beneficiat de circa 750 milioane de euro anual din cota unică nu s-a atins nimeni, pe principiul că România capitalistă are nevoie de capitalişti; dar pentru că a avea capital presupune să economiseşti în prealabil din venituri disponibile transparente, ceea ce este foarte dificil şi necesită ani mulţi, PDL a optat pentru capitalizarea unora, puţini, prin decapitalizarea şi sărăcirea marii majorităţi a populaţiei (cota unică a fost menţinută şi în condiţiile ajustărilor majore din 2009 şi 2010).
o cei care au luat credite cu buletinul la dobânzi reduse şi la un curs de 3,1-3,4 RON/EUR s-au trezit în 2009 (şi în prezent) că trebuie să plătească rate la un curs de aproximativ 4,2 (o depreciere de aproximativ 20-25%) şi dobânzi substanţial mai ridicate, totul în condiţiile diminuării cu cel puţin 25% a venitului, dacă nu cumva beneficiarii de credite au rămas fără locuri de muncă. Astfel, băncile au înregistrat mari portofolii de credite neperformante, generatoare de provizioane în creştere şi implicit cheltuieli mai mari. Pentru a-şi păstra profitabilitatea la nivelul anterior, băncile au crescut dobânzile percepute debitorilor, marea majoritate a acestora perdanţi ai cotei unice şi fără nici o legătură cu restituirile unor zeci de apartamente, blocuri sau milioane de euro de la Fondul Proprietatea, despre care nici nu se mai ştie dacă au fost corect stabilite, din cauza caracterului intenţionat permisiv şi ambiguu al legislaţiei respective, trecută prin Parlament fără dezbateri democratice prin asumarea răspunderii guvernamentale (fără să mai menţionam că principiul “restitutio in integrum” a fost aplicat doar în România, o ţară săracă, în timp ce în toate ţările comuniste, valoarea retrocedată a fost plafonată – exemplu Ungaria unde suma maximă retrocedată a fost de 75.000 dolari pe persoană, alocându-se pentru această operaţiune numai 1 mld. de dolari în intervalul 1991-1992).
o pentru că nu a mai putut, datorită deciziei Curţii Constituţionale, să taie 15% din valoarea pensiilor, guvernul PDL, consecvent cu doctrina sa, de a-i apăra pe cei puţini şi bogaţi, după ce în domeniul impozitării directe s-a dovedit adeptul impozitului proporţional (cotă unică), în domeniul impozitelor indirecte s-a dovedit adeptul impozitelor regresive, pentru că acesta a fost în fapt efectul creşterii generalizate a TVA cu 5pp, respectiv un impozit regresiv suportat în cea mai mare măsură de cei săraci şi în mică măsură de cei cu venituri ridicate şi foarte ridicate.
Practic, prin valoarea PIB din 2010 şi cel din prezent, România se află la nivelul semestrului I al anului 2007 cu un PIB de circa 125 mld. euro (-11% şi -14,8 mld. euro fată de 2008 când PIB a avut valoarea de 139,8 mld. euro). Deci, în timp ce marea majoritate a populaţiei a suportat ajustări dure impuse de regimul Băsescu-Boc în intervalul 2009-2011, prin tăieri primitive ale veniturilor, şi şomaj excesiv, care i-au împins cu puterea de cumpărare, înapoi în timp, la nivelul anului 2003, circa 10-15% din români, respectiv beneficiarii măsurilor de dreapta menţionate şi clientela portocalie a licitaţiilor pentru lucrări finanţate din banii publici, trăiesc ca înainte de criză, la cele mai bune cote ale anului 2008.
Noua înţelegere cu IFI (aprilie 2011 – aprilie 2013) vizează tot ajustări cu impact direct asupra populaţiei cu venituri medii şi mici (reducerea de cheltuieli sociale, tăieri la sectoarele educaţie şi sănătate), la care se adaugă masive restructurări de personal din regiile şi societăţile statului, cărora le vor cădea victime, bineînţeles, muncitorii, funcţionarii, unele persoane cu studii superioare neagreate de PDL şi mai puţin managerii şi anturajul acestora care căpuşează aceste unităţi transferând profiturile din sectorul de stat în buzunarele private portocalii.
În aceiaşi ordine de idei, pentru consolidarea “capitaliştilor autohtoni de carton” în acordul negociat cu IFI nu se regăseşte nici o prevedere care să oblige la creşterea redevenţelor pentru activele închiriate de stat unor persoane private, nici despre o progresivitate serios calculată şi aplicabilă în realitate pentru averile imobile ale persoanelor fizice, afişate, în tară şi în străinătate.
Modelul de ajustare a deficitului bugetar şi al celui extern este o problemă de opţiune politică fundamentală, de natură doctrinară (individualism vs solidaritate umană şi spirit comunitar), fiind un subiect dezbătut foarte fierbinte în prezent şi în ţări dezvoltate precum SUA – alegerea între creşterea impozitelor pentru cei bogaţi (soluţie susţinută de democraţi) şi reducerea cheltuielilor, în special a celor sociale (soluţie susţinută de republicani).
Cazul actual al Greciei este foarte edificator în acest sens, deoarece după opt ani de guvernare de dreapta aventuristă şi numai în folosul celor bogaţi, un guvern social-democrat se vede în prezent obligat să facă ajustări extrem de dure, dar relativ echilibrat distribuite între cei bogaţi şi cei cu venituri modeste, existând, astfel un “burden sharing” în societate, totuşi contestat prin marile manifestări populare, totul în condiţiile unor finanţări externe extrem de consistente şi ieftine (aproximativ 260 mld. euro format din 110 mld. euro şi 150 mld. euro aprobaţi recent), pe 15-30 de ani, pentru o populaţie jumătate fată de cea a României. Aceasta în timp ce România a primit ca finanţare externă de 20 mld. euro, la care se adaugă o sumă potenţială de 6-7 mld. euro în următorii doi ani (totul cu scadenţa de numai 7 ani), în condiţiile în care dreapta politică portocalie din România a optat pentru ajustări ale nivelului de trai doar al celor cu venituri medii şi reduse respectiv celor corespunzătoare funcţionarilor, muncitorilor, profesorilor, pensionarilor etc., fără a afecta deloc pe cei cu venituri şi averi foarte mari, pe principiul că doar munca trebuie să suporte sacrificiile ajustărilor, capitalul trebuind să fie intangibil.
Ajustarea economică este necesară, însă în principiu aceasta ar trebui însoţită de măsuri care să fie apte să genereze creştere economică susţinută şi semnificativă. În plus această creştere economică trebuie să mai îndeplinească o condiţie: să fie resimţită de ansamblul populaţiei, nu doar de unele pături sau grupuri sociale restrânse. A spera că tăierile primitive ale cheltuielilor salariale şi creşterea TVA (împreuna cu alte varii măsuri) vor genera spontan creştere economică este utopic (wishful thinking). Evoluţia viitoare a consumului public şi privat precum şi dinamica investiţiilor în aceste două sectoare, în contextul măsurilor guvernamentale recente dar şi a comportamentului evidenţiat de datele statistice, indică puţine semne de optimism pentru o revenire a creşterii economice la niveluri apropiate de potenţialul economic al României. În privinţa exporturilor, acestea cresc în ritm mai alert decât importurile şi sincronizat cu producţia industrială, ceea ce evidenţiază că exporturile industriale sunt un motor al creşterii economice, însă această situaţie nu generează bunăstare pentru întreaga populaţie ci doar pentru angajaţii din aceste domenii, în cazul în care patronii au binevoit să împartă unele din profituri cu aceştia. În plus cererea externă este o soluţie pentru dezvoltare, însă dinamica acesteia în actualul context internaţional, marcat de ajustări fiscale, reducerea ritmului creditării, nu are perspective foarte favorabile, nefiind durabilă în lipsa unei cereri interne substanţiale pe care măsurile din programul cu IFI nu o generează, lăsând totul la opţiunea investitorilor străini şi a pieţelor externe care poate vor alge să vină şi în România pentru a ne scoate din declinul economic.
Comentarii Recente