Astazi, am plecat de dimineata, devreme, spre Brasov, unde am participat la cea de-a VII-a editie a Scolii Europene “Ovidiu Sincai”. Acesta este un proiect pe care Consiliul Europei il desfasoara in parteneriat cu ISD in Romania. Editia din acest an a avut ca tema generica “Rolul statului in societatea contemporana” si au fost invitati sa conferentieze Cristian Parvulescu, Ilie Serbanescu, Emil Constantinescu. Eu am fost invitat sa vorbesc despre statul social. Dincolo de esenta dezbaterilor, este de mentionat ca acest proiect se adreseaza tinerelor cadre, viitoarelor elite politice din tara. Am intalnit reprezentanti ai tuturor partidelor politice parlamentare, ai principalelor minoritati si ai societatii civile, reprezentanti din zona mass media, ai bisericii, din domeniul de business etc. Anne Juganaru, directorul Scolii politice europene, mi-a explicat ca marele beneficiu al acestui proiect (in afara “infuziei” ideatice) este acela al creerii unei retele de contacte. Cursantii raman in legatura, deasupra eternelor batalii din societatea romaneasca si in viitor ajung sa se sprijine reciproc in realizarea unor proiecte. Ca sa aflati mai multe despre acest proiect, puteti intra pe site-ul Institutului, www.fisd.ro si pe cel al Scolii Europene”Ovidiu Sincai” www.seos.ro.
Puteti consulta, in continuare, textul prelegerii mele, susţinuta în cadrul seminarului Scolii Europene „Ovidiu Şincai” – Ediţia 2011:
“1. Definirea statului social. Scurt istoric
Statul social reprezintă în esenţă un sistem complex de măsuri ce se referă la politicile fiscale şi la formele de asigurări sociale, sau la acele prevederi sociale de natură economică având consecinţe pozitive asupra statutului social al cetăţenilor (în sensul redistribuirii veniturilor generale ale societăţii). În literatura de specialitate există şi denumirea alternativă de „stat al bunăstării” (welfare state). Acest concept a fost lansat după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial în Europa Occidentală. După apariţia şi dezvoltarea Uniunii Europene, statul bunăstării a primit o nouă denumire şi a fost extins sub egida „Modelului social european”.
Modelul social european, despre care se spune că ar fi în derivă, cuprinde patru variante. În partea de nord a continentului, el se caracterizează prin impozitarea ridicată a veniturilor şi un număr mare al locurilor de muncă în sectorul public (de o calitate foarte bună şi paritar, din punct de vedere cantitativ, cu sectorul privat). În zona germanică, avem un model corporatist, bazat pe impozitarea veniturilor şi contribuţii speciale la fondul de asigurări sociale. Există şi un model anglo-saxon, bazat pe o impozitare redusă şi politici sociale direcţionate către grupuri ţintă, cu excepţia sistemului sanitar, susţinut prin impozite generale, care este ieftin dar mai greu accesibil. De asemenea, există o formulă specifică statelor ex-comuniste din Europa central-răsăriteană, caracterizat printr-o polarizare ridicată a veniturilor, o puternică impozitare a muncii şi o privilegiere a capitalului, precum şi servicii publice puţin performante prin comparaţie cu cele occidentale.
În contextul crizei economice actuale, la nivelul UE, au apărut o serie de nuanţări ale Modelului Social European, ca element esenţial pentru existenţa şi dezvoltarea în continuare a construcţiei europene. Astfel, datorită unui complex de factori, cum ar fi îmbătrânirea populaţiei, reducerea producţiei industriale (şi transferarea acesteia în state mai puţin dezvoltate), extinderea UE, creşterea gradului de integrare politică, apariţia unor noi forme de individualism şi de putere a consumatorului şi creşterea migraţiei extra-europene, statul bunăstării original se transformă într-un stat al bunăstării „modernizat” sau „flexibilizat”.
Accentul este pus mai ales pe sistemele publice de sănătate, educaţie, cercetare şi cultură, corelate cu flexibilitatea pieţei muncii. Se încearcă o îmbinare cât mai fericită între principiile fundamentale ale coeziunii sociale şi competitivităţii, astfel că protecţia socială este condiţionată de eficienţa economică, fiscalitatea este menţinută la un nivel ridicat dar este corelată cu un nivel ridicat al investiţiilor, iar noile tehnologii încep să ocupe un rol din ce în ce mai important. În acest sens, Agenda 2020 se bazează pe susţinerea următoarelor măsuri de perspectivă:
- Promovarea unei economii bazate pe cunoaştere, prin susţinerea cercetării şi inovării în domeniile care încurajează dezvoltarea: securitatea energetică, transporturi, schimbări climatice, reciclare, sănătate, schimbări demografice.
- Regândirea sistemului educaţional, în sensul axării programelor pe creativitate, inovare şi spirit antreprenorial, prin asigurarea accesului la educaţie al copiilor din familiile defavorizate şi digitalizarea şcolilor pentru un mai bun acces la informaţii. De asemenea, este prevăzută formarea unui un număr suficient de absolvenţi ai universităţilor de ştiinţe exacte (matematică şi inginerie), în paralel cu promovarea uceniciilor şi stagiilor de practică. La nivel naţional, în fiecare stat membru UE trebuie instituit un cadru naţional de calificare în funcţie de nevoile pieţei muncii şi trebuie sprijinit un program de învăţare şi formare continuă, dar şi de îmbunătăţire a cunoştinţelor şi competenţelor.
- Creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă, prin implicarea femeilor, tinerilor, persoanelor vârstnice, persoanelor cu dizabilităţi şi imigranţilor pe piaţa muncii, prin elaborarea de politici de incluziune socială şi de combatere a discriminării, adoptarea unui Pact European al Salarizării care să stabilească nivelul venitului minim garantat pentru cetăţenii europeni şi adoptarea unui model european de contracte colective, care să asigure securitatea socială a lucrătorilor. Promovarea de politici ale migraţiei care să asigure în mod liber o acoperire eficientă a nevoii de lucrători pe pieţele muncii din statele membre, folosind avantajul pieţei unice în acest domeniu.
- Asigurarea sustenabilităţii financiare pe termen lung a sistemelor de protecţie socială şi de pensii. Aceasta presupune îmbunătăţirea accesului la sistemele de sănătate, la centre de îngrijire a copiilor şi persoanelor aflate în întreţinere, reconcilierii vieţii profesionale cu viaţa privată, prin creşterea responsabilităţii sociale a companiilor, promovarea inovării sociale în rândul grupurilor cu un grad de risc ridicat (familii monoparentale, femei în vârstă, minorităţi, persoane cu dizabilităţi sau persoane fără adăpost).
- Investiţii publice în domeniul sănătăţii. Unul dintre obiectivele Uniunii este asigurarea unui nivel de viaţă decent pentru toţi cetăţenii, ceea ce include şi dreptul la îngrijire preventivă şi tratament medical. Finanţările europene pot fi utilizate în domeniul sănătăţii pentru dezvoltarea infrastructurii şi eficientizării serviciilor de sănătate, pentru cercetare-dezvoltare-inovare, pentru susţinerea cunoaşterii şi societăţii informaţionale (IT&C), pentru informare şi comunicare, pentru prevenţie şi avertizare, pregătirea resurselor umane, eliminarea inechităţilor accesului la serviciile medicale, medicina muncii, îngrijirea sănătăţii persoanelor vârstnice.
- Menţinerea unei ponderi importante a Politicii de Coeziune a UE în cadrul bugetului comunitar. Ţările şi regiunile mai puţin dezvoltate trebuie să fie principalele beneficiare ale fondurilor de coeziune, ca expresie a solidarităţii Uniunii cu toţi cetăţenii ei.
2. Situaţia statului social în România. Date recente
Cei care au citit Constituţia noastră, ştiu că România este definită ca “stat social”. Articolul 47 spune că statul trebuie să asigure, prin măsurile economice şi sociale, un nivel de trai decent pentru cetăţeni şi, în acelaşi timp, că drepturile sunt pentru toţi cetăţenii, fără discriminare. Mai mult, există şi obligaţia de solidaritate a statului faţă de cei mai dezavantajaţi. De asemenea, drepturile sunt „legate” de obligaţii (în drept se spune ca sunt corelative). Ce înseamnă asta? Că, dacă ţi se retrag unele drepturi, dispar şi obligaţiile ataşate. Altfel spus, când o autoritate publică anunţă ca statul nu îi poate ajuta pe toţi cetăţenii, le oferă celor pe care nu-i ajută libertatea de a nu mai respecta obligaţiile pe care le au faţă de stat. Cu alte cuvinte, desface “contractul social”, cel care face ca această ţară să fie o societate cu reguli şi cu responsabilităţi.
Actuala guvernare anunţa clar că statul nu este pentru oricine. Doar pe o parte din cetăţeni îi poate îngriji sau proteja statul. Ceilalţi – să se descurce pe cont propriu! Ar fi fost, poate, de înţeles să spună că cei mai bogaţi ar trebui să aibă aşteptări mai mici de la stat, fiindcă au deja suficient. Dar mesajul acesta nu a fost dat către cei bogaţi, ci către ceilalţi: pensionari, mame, şomeri, bugetari. Mă întreb ce vor spune cei care, sesizând relaţia dintre drepturi şi obligaţii, vor renunţa să îşi mai respecte obligaţiile. Poate că vor renunţa să mai plătească impozite. Nu este un îndemn, ci o temă de reflecţie.
Nici în comunism România nu a avut, de fapt, un stat social. Am avut, în perioada aceea, un stat totalitar. A urmat o tranziţie complicată. În comunism, bugetul era (ca pondere din PIB), mai mic decât acum. Deci, avea cheltuieli redistributive mai mici. Dar, oricum, şi în prezent aceste cheltuieli sociale sunt cele mai mici din Europa, deci premisa actualei guvernări este falsă.
România dispune în prezent de standarde sociale scăzute. Chiar şi în condiţiile în care pensionarii şi mamele care primesc indemnizaţii sunt luaţi în calcul (ei nu au, din puncte de vedere tehnic, statutul de „asistaţi social”, cum se face uneori confuzie), sumele alocate se situează sub media statelor Uniunii Europene.
În perioada 2000-2007, totalul cheltuielilor sociale publice ale României s-au situat, în medie, în jurul valorii de 13% din PIB. În 2007, România aloca 12,8% din PIB, în timp ce media UE25 era de 26,5% (potrivit Eurostat), cu valori comparabile de 18,1% din PIB în Polonia şi 22,3% din PIB în Ungaria. Dacă luăm în considerare doar prestaţiile sociale (subvenţii, ajutoare sociale pentru încălzire etc.), în 2007 România aloca doar 0,4% din PIB, în timp ce la nivelul UE27 media era de 0,9%.
Efectele măsurilor de protecţie sociale se situau, de asemenea, la un nivel destul de modest chiar înaintea declanşării crizei financiar-economice. Astfel, în 2007 doar 25% din populaţia aflată sub pragul sărăciei a beneficiat în mod real de pe urma asistenţei sociale, faţă de nivele de 60% în Ungaria sau 32% în Polonia. Ponderea cea mai mare, în cadrul prestaţiilor sociale din România în 2009, era ocupată de indemnizaţiile pentru creşterea copiilor (23,8%) şi de alocaţiile şcolare (14,3%).
O problemă esenţială, care contribuie la lipsa de eficienţă a politicilor sociale din România, este stabilirea unor condiţii de eligibilitate şi a unor obligaţii inflexibile pentru beneficiari. De exemplu, orice solicitant de ajutor de şomaj trebuie să prezinte o dovadă privind componenţa familiei, o dovadă privind lipsa veniturilor (obţinută de la Primărie la fiecare trei luni), adeverinţă de şomer de la Oficiul Judeţean pentru Ocuparea Forţei de Muncă (doar dacă nu a refuzat vreun curs de recalificare sau vreun loc de muncă oferit). Ajutorul de şomaj se acordă doar pentru o perioadă de 6 luni, iar venitul minim garantat este de 390 lei, mult sub salariul minim pe economie. Dacă în 2002, valoarea nominală a acestui venit reprezenta 36% din salariul minim brut pe economie, în 2007 ponderea scăzuse la 28%, iar în 2010 a fost de doar 20%.
În acelaşi timp, în mediul rural, în cazul în care o persoană realizează venituri din activităţi sezoniere non-contractuale, acest lucru duce la reducerea substanţială sau chiar la suspendarea plăţii ajutorului social, pe baza unei simple estimări din oficiu a venitului obţinut, care de multe ori nu se regăseşte în realitate, veniturile fiind de fapt mai mici.
Legea nr. 276/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 416/2001 privind venitul minim garantat şi normele de implementare aduc modificări astfel încât normele de aplicare ale acesteia în loc să faciliteze situaţia, o îngreunează, creând bariere suplimentare pentru potenţialii beneficiari. În primul rând, plăţile nu mai sunt gestionate de primării, ci de agenţiile teritoriale pentru prestaţii sociale care se află în subordinea Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale. În al doilea rând, în versiunea actuală venitul minim garantat depinde de o serie de factori externi, în sensul că se modifică dacă un copil al familiei primeşte un laptop, dacă unui tânăr din mediul rural i se oferă o motoretă pentru a-şi creşte veniturile, dacă unei mame singure cu trei copii i se pune la dispoziţie o maşină de tricotat la mâna a doua. În toate aceste situaţii, respectiva familie poate pierde dreptul la ajutor social. Problema este că noua versiune a legii descurajează munca prin condiţiile excesive care penalizează orice formă de activitate în vederea subzistenţei.
În tot acest context, vulnerabilităţile României pornesc, la nivel macroeconomic, de la existenţa unui monopolism, caracterizat de lipsa competitivităţii, de accesul discriminatoriu la resurse, de fixarea arbitrară a preţurilor şi de corupţie. Statul român încurajează monopolismul în economie, prin intermediul contractelor de stat cu firmele private. Trebuie conştientizat însă faptul că privatizarea nu este întotdeauna soluţia pentru creşterea eficienţei economice. Statul trebuie să păstreze doar acele produse care îi asigură independenţa suverană. În unele situaţii, politicile de achiziţii şi cele fiscale ale statului pot demara motorul economiei.
O altă problemă a României este sistemul de organizare stufos, fără conţinut instituţional, inclusiv cel adoptat după model european. Selecţia greşită şi remunerarea scăzută, precum şi meritele acreditate fără sisteme de evaluare corecte, duc la deturnarea comportamentului tinerilor, care sunt atraşi de migraţie, delincvenţă şi fraudare. Neîncrederea în instituţii, în sistemul de învăţământ, în ierarhiile formale contribuie la migraţia forţei de muncă spre sisteme informale slab sau deloc fiscalizate.
3. Chestiunea pieţei muncii
Un element esenţial al statului social este reglementarea pieţei muncii, placa turnantă a relaţiilor care se stabilesc între diversele grupuri sociale, ca urmare a desfăşurării activităţii economice. În acest domeniu statul social asigură, conform Cartei Sociale Europene (document adoptat de Consiliul Europei în 1961), dreptul la muncă, condiţii echitabile în vederea desfăşurării activităţii de către angajaţi, dreptul la salarizare echitabilă, dreptul de a forma sindicate, de a purta negocieri colective, prevenirea folosirii copiilor în activităţi cu scop lucrativ, protejarea maternităţii, dar şi orientarea şi formarea profesională, dreptul la protecţia sănătăţii şi alte drepturi (securitate şi asistenţă socială, protecţie juridică, non-discriminarea, migraţia, ajutorul de şomaj, protecţia socială a vârstnicilor, locuinţe).
Toată această gamă largă de drepturi este compensată în economiile capitaliste de principiile competitivităţii şi ale concurenţei libere, care permit obţinerea eficienţei economice. Totuşi, atunci când eficienţa economică intră în conflict cu prevederile statului social, acesta din urmă are prioritate. În ultimul timp, însă, constrângerile de natură demografică şi financiară au determinat o abordare mai nuanţată a raporturilor ce se stabilesc pe piaţa muncii între statul social şi mediul economic. Această abordare, care încearcă să îmbine cât mai eficient cele două concepte, poartă numele de flexi-securitate.
Flexi-securitatea implică, după cum îi spune şi numele, menţinerea securităţii sociale concomitent cu flexibilizarea altor variabile ale procesului de producţie (programul de lucru, nivelul de pregătire, angajarea individuală, mobilitatea profesională, libera circulaţie). În acest fel, sunt create condiţii similare pentru toţi cetăţenii de pe piaţa forţei de muncă, creşte nivelul de ocupare a forţei de muncă, companiile se pot adapta mai uşor la competiţia globală iar lucrătorii sunt stimulaţi să atingă un nivel mai înalt de calificare. În acelaşi timp, însă, piaţa forţei de muncă este deregularizată (prin dispariţia contractelor colective, de exemplu), nivelul de protecţie a salariatului scade, iar nivelul de ocupare nu creşte la nivelul estimat anterior. De aceea, aplicarea măsurilor de flexi-securitate trebuie atent compensată de măsuri compensatorii şi de echilibrare în domeniul protecţiei oferite salariatului, iar întregul sistem trebuie gândit în vederea stimulării unui dialog social real (în special între patronate şi sindicate, dar şi între guverne şi sindicate).
În România, este propusă modificarea Codului Muncii, sub pretextul necesităţii adaptării la situaţia de criză. Propunerea vine pe linia trasată la nivel european de conceptul de flexi-securitate, însă neglijează cu bună ştiinţă securitatea socială în favoarea flexibilizării pieţei muncii dusă la extrem. Astfel, în loc să se ofere o minimă protecţie angajaţilor, aceştia sunt trataţi precum foştii iobagi din perioada incipientă a revoluţiei industriale, cărora nu li se oferă o perspectivă clară de loc de muncă, dar care sunt aruncaţi în caruselul imprevizibil al pieţei, fără a fi luate în calcul posibilele efecte negative. În condiţiile în care în România există o mare parte a forţei de muncă neadaptată şi nepregătită pentru condiţiile unei astfel de transformări intempestive, răspunsul cel mai la îndemână al forţei de muncă este migraţia.
Migraţia forţei de muncă nu este, aşa cum cred unii, un fenomen esenţialmente negativ. El poate acoperi nevoia de lucrători în unele domenii deficitare din anumite ţări dezvoltate şi nevoia de locuri de muncă existentă în ţări aflate în curs de dezvoltare. În urma transmiterii veniturilor astfel obţinute în ţara de origine, economia respectivă se poate dezvolta şi poate crea, la rândul său, o ofertă de locuri de muncă îmbunătăţită. În acelaşi timp, însă, dacă fenomenul devine unul de masă, iar lucrătorii respectivi nu se mai întorc în ţara de origine, aducându-şi în schimb familiile în ţara-gazdă, atunci va apărea un deficit clar de forţă de muncă în ţara de origine, care va fi nevoită să importe lucrători din alte ţări sau îşi va restrânge economia, cu toate efectele negative conexe.
În cazul României, cred că suntem pe cale să urmăm ultimul dintre scenarii, cel mai dezavantajos. De aceea, cred că este necesar ca, la nivelul dialogului tripartit privind schimbarea Codului Muncii, să existe o implicare mai mare a opiniei publice, a societăţii civile, pentru ca acest document care ne va afecta vieţilor tuturor să capete o formă care să ne ducă în direcţia bună, către generarea de prosperitate economică, nu de sărăcie.
4. Perspective
Unii lideri politici susţin, în prezent, că statul social ar fi un concept depăşit şi perimat, inaplicabil în contextul actualei crize economice. Aceşti lideri se bazează pe o interpretare dogmatică a teoriei economice a Şcolii de la Chicago, în direcţia instaurării unui stat minimal. Însă chiar şi în Statele Unite, criza a scos la iveală nevoia intensă de stat social, pe care administraţia Obama încearcă din răsputeri să-l creeze. Lipsa unei plase de siguranţă pentru populaţia vulnerabilă este un risc pe care nici o societate civilizată nu şi-l poate permite.
Sigur că avem nevoie de un stat social. Poate că trebuie să construim însă un altfel de stat social. Unul care să nu existe doar în textele Constituţiei, ci unul care să asigure bunăstarea sau cel puţin traiul decent al fiecărui cetăţean. Altfel, vom avea, în continuare, un stat mafiot-clientelar, construit în jurul clanurilor.
Soluţiile ar putea fi introducerea unor politici pro-active de asistenţă socială şi reintroducerea impozitului pe venitul global (care realizează o radiografie a situaţiei sociale). Când spun politici pro-active nu mă refer la eliminarea unor politici sociale indispensabile, ci la direcţionarea lor către acele grupuri care sunt cu adevărat în dificultate. Pentru a determina acest lucru, însă, avem nevoie de un stat mult mai eficient şi mai bine organizat, de o administraţie formată din oameni competenţi şi motivaţi. Dacă nu vom realiza că reforma se face de fapt cu oamenii din sistem şi nu cu firme trăind din contracte cu statul, atunci ne îndreptăm într-o direcţie greşită. Noua generaţie de politicieni români trebuie să împingă România într-o direcţie de perspectivă, să găsească o ieşire din labirintul în care ne aflăm în prezent.”
In timpul celor doua ore si jumatate de dezbateri, am discutat si despre cartile deosebit de interesante ale lui Tony Judt, in special in legatura cu analiza rolului statului prin prisma diferitelor ideologii.
Comentarii Recente