Astazi, cu ocazia sarbatoririi a 20 de ani de la infiintare, Senatul Universitatii “Titu Maiorescu” mi-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa. Este primul titlu de acest gen acordat de Universitate. Cu ocazia acestei ceremonii, unde am reintalnit numerosi colegi din mediul academic, am prezentat o dizertatie cu tema “Drepturile omului – religie a sperantei”. Puteti citi, mai jos, textul pe care l-am pregatit pentru alocutiune:
“Stimate domnule Rector,
Onoraţi membri ai Senatului Universităţii,
Doamnelor şi domnilor,
Dragi studenţi,
Mulţumesc Universităţii Titu Maiorescu pentru acordarea unei distincţii atât de importante.
Sunt în mod sincer onorat. Accept cu plăcere gestul Dvs. de prietenie.
Vă mulţumesc şi pentru cuvintele extrem de frumoase spuse despre mine.
Sper să fie măcar pe jumătate adevărate!
Într-un context special, într-un cadru festiv, precum este cel de aici, mă consider dator să mă ridic la înălţimea aşteptărilor Dvs., motiv pentru care intenţionez să vă vorbesc despre un subiect foarte drag mie, care a cunoscut în ultimele decenii o dezvoltare extraordinară: drepturile omului.
Tema pe care mi-o propun astăzi, în acest prestigios for academic, am intitulat-o DREPTURILE OMULUI: RELIGIA SPERANŢEI.
Doamnelor şi domnilor,
Cu toate că „Drepturile omului”, ca disciplină universitară autonomă, şi-a revendicat statutul academic abia în ultima jumătate de secol, istoria drepturilor omului se confundă cu istoria umanităţii, deoarece drepturile care s-au afirmat de-a lungul timpurilor s-au articulat în jurul ideilor dominante ale unei societăţi.
Istoria umanităţii arată că speranţele de bine, dreptate, demnitate, egalitate sunt imanente condiţiei umane, putând fi regăsite atât în spaţiul Antichităţii greco-romane, în creştinism, iudaism, confucianism sau în marile epopei indiene (Vedele, Upanişadele, Mahabharata, Ramayana ş.a.). Legătura dintre politică, filosofie şi religie este foarte strânsă, deoarece binele şi armonia socială erau văzute într-o legătură atât cu lumea materială (universul) cât şi cu cea spirituală (cerească, în sensul de divinitate).
Protagoras spunea că „Omul este măsura tuturor lucrurilor”, exprimând sintetic o veritabilă concepţie umanistă care sugerează şi ideea de autoritate a naturii umane (ca „dat”) în raport cu cea socială (creată). Desigur, în epoca modernă, Iluminismul a fundamentat filosofic drepturile omului, cea mai importantă contribuţie fiind teoria drepturilor naturale, a contractului social.
Cu un alt prilej ar merita discutate drepturile omului în perspectivă diacronică, relevând principalele momente din istoria umanităţii şi modul în care au fost gândite raporturile dintre drepturi şi obligaţii. Însă, aşa cum spuneam la început, drepturile omului par a fi devenit, în a doua jumătate a secolului XX o adevărată religie laică. Această comparaţie între drepturile omului şi religie poate fi considerată doar una simbolică, metaforică, sau poate fi una analitică.
În cea de a doua ipostază, drepturile omului, similar oricărei religii universaliste, implică şase elemente fundamentale: „Doctrina”, „Credincioşii”, „Practica” sau „Ritualul”, „Apostolii”, „Contestatarii”, „Miracolele” sau „Revelaţiile”. Pe parcursul expunerii noastre vom face referire, desigur într-un mod succint, la toate aceste chestiuni.
Fără îndoială, textul fundamental al noii „religii” seculare îl reprezintă Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948. La fel ca toate marile religii, care au apărut într-o etapă de efervescenţă politică şi spirituală, Drepturile Omului s-au născut ca religie într-o perioadă în care întreaga umanitate era traumatizată de ororile celui de-al Doilea Război Mondial, iar lumea se pregătea de o nouă confruntare (Războiul Rece), având însă nevoie mai mult decât oricând de speranţă.
Pentru a continua analogia drepturile omului – religie, Declaraţia adoptată printr-o rezoluţie a Adunării Generale a ONU, poate fi comparată cu primul Conciliu de la Niceea pentru creştinism deoarece a stabilit fundamentele doctrinei. Spre deosebire de concepţia tradiţională a drepturilor omului, provenită din Iluminism, în care acestea erau reduse la aşa-numitele drepturi negative, adică drepturile civile şi politice, în cele 30 de articole ale Declaraţiei sunt prevăzute şi drepturile economice, sociale şi culturale.
Semnificativ din acest punct de vedere este art.22: „Orice persoană, în calitatea sa de membru al societăţii, are dreptul la securitatea socială; ea este îndreptăţită ca prin efortul naţional şi colaborarea internaţională, ţinându-se seama de organizarea şi resursele fiecărei ţări, să obţină realizarea drepturilor economice, sociale şi culturale indispensabile pentru demnitatea sa şi libera dezvoltare a personalităţii sale.”
Punctul nodal pentru transformarea drepturilor omului într-o religie a speranţei, cu vocaţie universalistă, îl reprezintă Actul Final de la Helsinki, adoptat de Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare de la Helsinki din 1975. Actul Final, semnat şi de ţările din Europa de Est, reafirmă principiului privind „respectarea drepturilor umane şi libertăţilor fundamentale incluzând libertatea de gândire, conştiinţă, religie sau credinţă”.
Ansamblul drepturilor şi libertăţilor cuprinse în Actul Final a creat în statele aflate în spatele Cortinei de Fier premisele expansiunii iniţiativelor independente, creării organizaţiilor pentru monitorizarea drepturilor omului. Accentuând în mod deosebit respectarea drepturilor civile şi politice, mişcarea pentru drepturile omului a acţionat ca un factor care a subminat din interior regimurile comuniste.
Statele din blocul sovietic aveau o viziune diferită în privinţa drepturilor omului, acestea susţinând prioritatea drepturilor economice şi sociale. În acest sens, retorica statului comunist român proclama că „statul nostru socialist nu s-a oprit doar la proclamarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, ci a garantat, în acelaşi timp, în mod efectiv – pe plan economic, juridic, politic – fiecare drept, fiecare libertate”, iar atenţionările privind încălcarea drepturilor omului erau privite ca o încălcare a principiului suveranităţii naţionale: „e cât se poate de clar că promovarea drepturilor omului nu se poate face, în nici un caz, împotriva suveranităţii statelor, prin dispreţul sau ştirbirea acestuia”.
Principala calitate a Actului Final de la Helsinki a constat nu atât în schimbări importante în doctrina drepturilor omului, ci în legitimarea practicii acestora, deoarece a creat în rândul „credincioşilor” un adevărat ethos al apărării şi utilizării acestora. După anul 1975, au devenit mai clare diferenţele dintre „apostoli” – care au primit numele de „disidenţi” – şi „contestari”, adică apărătorii sistemului totalitar.
„Miracolele” nu au lipsit, fie că este vorba despre protestele individuale, de cele colective – precum Charta 77 sau Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România, prima încercare de a crea un sindicat liber în România. Principalul „miracol”, dovada forţei noii religii sunt chiar revoluţiile anului 1989, în urma cărora regimurile comuniste s-au prăbuşit după un veritabil „principiu al dominoului”.
Stimat auditoriu,
Dintr-o analiză a problematicii drepturilor omului nu poate lipsi Consiliul Europei, cel mai important „apostol instituţional” al noii religii. După cum se ştie, Consiliul Europei se bazează pe Convenţia Europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (adoptată la 4 noiembrie 1950), care obligă statele membre să menţină instituţiile democratice şi să respecte drepturile fundamentale ale omului, fiind o reacţie la trauma fascismului în Europa.
Cetăţenii care acuză violarea acestor drepturi pot chema guvernele în faţa Curţii Unice a Drepturilor Omului şi ale cărei hotărâri sunt obligatorii pentru statele care se supun autorităţii ei. Calitatea de membru al Consiliului a devenit o respectabilă acreditare şi garanţie pentru procesul democratic şi standardele drepturilor omului.
După 1989, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (APCE) a fost cel mai important avocat al drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale în Europa. Iniţiativele Adunării Parlamentare au avut ca rezultat principal două convenţii regionale: Carta europeană pentru limbile regionale sau minoritare şi Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale.
Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare, adoptată la 22 iunie 1992, este o enumerare neambiţioasă a drepturilor şi politicilor în acest domeniu, lăsate la latitudinea guvernelor naţionale. Intrată în vigoare la 1 martie 1998, această Cartă ar putea da o greutate simbolică cauzei minorităţilor în cazul unor dispute interne sau bilaterale.
Cel mai complet document internaţional privind minorităţile, Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale a fost deschisă spre semnare la 1 februarie 1995. În preambulul Convenţiei se apreciază că „o societate pluralistă şi cu adevărat democratică trebuie nu numai să respecte identitatea etnică, culturală lingvistică şi religioasă a fiecărei persoane aparţinând unei minorităţi naţionale, dar şi, deopotrivă, să creeze condiţii corespunzătoare care să le permită să-şi exprime, să păstreze şi să dezvolte această identitate”. Convenţia a intrat în vigoare la 1 februarie 1998, România fiind parte a acesteia.
În legătură cu bătăliile politice din jurul Convenţiei-cadru îmi aduc aminte că la sesiunea din septembrie 1998 a APCE, am combătut în plenul Adunării, în calitate de membru al delegaţiei române, amendamentele propuse de unii delegaţi, care aveau ca premisă recunoaşterea autodeterminării în cazul minorităţilor naţionale din Kosovo. Am argumentat, în acel context, că, prin înscrierea în Proiectul de recomandare (privind situaţia din Kosovo), a unui drept la autodeterminare în favoarea minorităţilor naţionale, s-ar aduce atingere unui principiu fundamental al dreptului internaţional, principiu care de altfel se aplică numai în ceea ce priveşte popoarele.
O asemenea extindere, de la popoare la minorităţi, ar fi foarte periculoasă ca semnificaţie pentru întregul continent şi ar duce la dispariţia ordinii politice actuale, bazată pe statul-naţional.
Doamnelor şi domnilor,
Din discuţia privind doctrina drepturilor omului în Europa nu poate lipsi evocarea Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.
Elaborarea unei Carte a Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene a fost decisă la Consiliul European de la Köln, din 3-4 iunie 1999. Aceasta trebuia să “regrupeze drepturile fundamentale în vigoare din Uniunea Europeană, astfel încât să le confere o mai mare vizibilitate şi care să marcheze importanţa lor excepţională”. Proiectul Cartei a fost rezultatul unei consultări a societăţii civile din statele membre (15 la acea dată) prin intermediul unui portal Internet care a adunat contribuţii din partea a numeroase grupuri şi asociaţii.
Structurată pe şase capitole, Carta reuneşte ansamblul drepturilor civile, politice, economice şi sociale ale cetăţenilor europeni şi ale celor care locuiesc pe teritoriul Uniunii Europene. Consiliul European de la Biarritz, din 13-14 octombrie 2000, a aprobat în unanimitate proiectul şi l-a înaintat Parlamentului European şi Comisiei Europene. Cu toate acestea, un statut al Cartei nu a fost fixat odată cu aprobarea acesteia, ci a fost examinat la Consiliul European de la Nisa.
S-a decis neîncorporarea Cartei în tratate, chiar dacă acest lucru i-ar fi conferit o valoare juridică constrângătoare pentru statele şi instituţiile comunitare. Carta a fost inclusă în proiectul unei Constituţii pentru Uniunea Europeană, proiect respins prin referendum în Franţa şi Olanda în 2005. Carta a recăpătat o existenţă de sine stătătoare, fiind semnată la Strasbourg în decembrie 2007.
Conform Tratatului de la Lisabona Carta primeşte acelaşi caracter obligatoriu ca şi tratatele Uniunii. Recent, pe 18 octombrie 2010, Comisia Europeană a adoptat o strategie care să asigure punerea în aplicare a Cartei. Comisia va urmări ca toate actele legislative emise de instituţiile Uniunii (în fiecare etapă a procesului legislativ), dar şi transpunerea acestora de către statele membre, să respecte prevederile Cartei.
Distins auditoriu,
Problematica drepturilor omului nu poate fi redusă doar la aspectele sale teoretice, la dimensiunea afirmativă. Drepturile omului nu pot fi înţelese decât în practică; doar încercând să le exerciţi descoperi circumstanţele potrivnice, structurile refractare, entităţile anti-democratice. În consecinţă, un bun cunoscător al drepturilor omului posedă o cunoaştere adecvată a resorturilor intime ale realităţii sociale. Iar anii pe care îi trăim ne-au relevat unul dintre aceste resorturi: dependenţa societăţii moderne de capitalism.
Ultima perioadă a arătat în mod evident că necesităţile societăţii capitaliste intră în conflict cu drepturile sociale promovate de Uniunea Europeană: criza a afectat în mod direct pe cei săraci, pe cei marginalizaţi, pe cei foarte tineri sau în vârstă. În mod indirect, bugetele statelor au fost afectate de dezastrele financiare recente: programe vitale de asistenţă socială au fost reduse, iar instituţii legislative menite a proteja cetăţeanul din punct de vedere economic au fost lăsate într-o metaforică paragină.
Cum s-a ajuns aici?
În ultimele decenii a devenit tot mai evident conflictul dintre capitalism şi viziunea extinsă asupra drepturilor omului, care nu sunt restrânse la dimensiunea civic-politică, ci încorporează şi dimensiunea socio-economică.
Din punct de vedere ideologic este relativ uşor identificabil un clivaj stânga-dreapta cu privire la drepturile omului. Pentru neo-liberali, capitalismul reprezintă exprimarea completă şi definită a drepturilor pe care alte sisteme nu le pot oferi.
Atât pentru angajaţi, cât şi pentru patroni, ansamblul de relaţii capitaliste mobilizează resurse în mod eficient, asigurând în mod direct sau indirect prosperitatea întregii societăţii, spun liberalii şi conservatorii. Mişcările de stânga din prezent, dar şi din ultimul secol şi jumătate, concep dimpotrivă capitalismul drept un spaţiu unde drepturile individuale sunt negate sau aflate într-un veşnic pericol. Din perspectiva stângii, conflictul dintre capitalism şi drepturile omului derivă din mecanicismul celui dintâi: penalitatea pentru ineficienţă constă în faliment sau şomaj, văzute drept pedepse „meritate” pentru membrii societăţii care arată slăbiciune, nepricepere sau lenevie.
Capitalismul este văzut drept o metodă ştiinţifică de a separa grâul de neghină la scala întregii societăţi; această viziune ignoră importanţa fiinţei umane în sine. Ca să parafrazez un titlu de film, „capitalismul nu crede în lacrimi”. Într-o carte cu un titlu semnificativ, „Sărăcia globală şi drepturile omului”, filosoful german Thomas Pogge afirma: “Normele morale care apără traiul şi demnitatea celor vulnerabili impun poveri asupra celor puternici. Dacă normele sunt persuasive, cei puternici li se vor supune.
Dar ei, de asemenea, în mod conştient sau nu, vor încerca să ocolească normele re-aranjând lucrurile astfel încât să reducă nevoia de a respecta regulile”. Companiile din mediul privat deseori funcţionează astfel – în ţări din lumea a treia, în Europa de Est dar şi – după cum am văzut, pe Wall Street – în citadelele istorice ale democraţiei.
Realitatea pe care vreau să v-o prezint, bazată pe cifre, este aceea că neo-liberalismul anilor ’80, continuat apoi de politicile popularilor europeni şi de fostul preşedinte american Bush Jr., a reprezentat un enorm pas înapoi pentru drepturile sociale. Stephen Bronner, profesor de ştiinţe politice la Universitatea Rutgers, observa că 1% din populaţia Statelor Unite a obţinut 75% din toată averea produsă între 2000 şi 2008 în acea ţară. Criza economică, pornită tocmai din cauza unui capitalism nereglementat, a fost utilizată ca motiv pentru reducerea bugetelor de asistenţă socială.
În Europa, vârsta de pensionare este modificată în contradicţie cu bunul simţ şi cu voinţa a milioane de votanţi. În mod natural, încrederea populaţiei în democraţie scade, întrucât politicienii reacţionează încet la schimbări profunde ale modelului social pe care l-au moştenit de la antecesorii lor. Din Los Angeles şi până la Atena, frica de viitor, intoleranţa şi scepticismul au înlocuit speranţa în inimile oamenilor.
Doamnelor şi domnilor,
Capitalismul s-a universalizat în condiţiile globalizării, însă acest din urmă fenomen nu aduce doar dezvoltare, democraţie, împlinirea personală şi armonizarea globală a destinelor omenirii, ci apar noi provocări la adresa libertăţii individuale. Globalizarea aduce la pachet imigranţi, producţie delocalizată, investiţii şi profituri fabuloase, export de crize şi de probleme, noi idei şi noi autorităţi – mai mult sau mai puţin absconse şi tehnologice (internet, telefonie, mobilă, dar şi interceptări telefonice) – care ne dirijează vieţile.
Contrastul dintre globalizare, care apropie societăţile şi oamenii, şi clivajele globale (de securitate; de sustenabilitate; Nord-Sud; drepturile de muncă, sociale şi umane; guvernanţa), care se adâncesc tot mai mult, este alarmant. Acest contrast este evident în multe domenii, în mod special în cel al drepturilor la muncă şi sociale, în general, în cel al sustenabilităţii economice, sociale şi de mediu, al relaţiilor dintre ţările bogate şi sărace, şi al securităţii.
Analizând clivajul din domeniul drepturilor sociale, observăm că pentru milioane de muncitori chiar şi drepturile fundamentale legate de muncă rămân un vis îndepărtat. Celor mai mulţi oameni le lipseşte orice formă de protecţie socială. Totuşi, o mică minoritate în multe ţări bogate deţine o bogăţie enormă.
Există o presupunere adânc înrădăcinată că, în ceea ce priveşte ţările mai sărace, exploatarea socială este o parte esenţială a dezvoltării. Angajatori locali şi multinaţionali, frecvent beneficiind de ajutorul activ al – sau chiar la cererea – guvernelor, menţin salariile şi drepturile muncitorilor la cele mai scăzute niveluri posibile.
Printre muncitorii din statele în curs de dezvoltare, femeile, chiar mai mult decât bărbaţii, suportă greul acestei nedreptăţi sociale. Cea mai rea formă a acestei exploatări este exploatarea copiilor, estimată la 200 de milioane de copii în întreaga lume, din care 55 la sută în vârstă de 15 ani sau mai puţin. Zonele care produc pentru export, în care angajaţii nu au nici un drept, înfloresc în Asia şi America Latină.
Exploatarea socială din Sud reflectă o creştere a presiunii asupra sistemelor sociale şi pieţelor muncii din Nord. Angajaţii, atât cei din ţările dezvoltate, cât şi din cele în curs de dezvoltare suferă efectele actualei forme dure de capitalism financiar şi globalizat, chiar dacă în feluri diferite. Aceasta duce, de asemenea, la noi forme de excludere socială în statele mai bogate.
Starea precară a drepturilor sociale este dublată de imaginea asemănător de sumbră a drepturilor civile, politice şi, mai general, a drepturilor omului. Absenţa sau precaritatea unor adevărate sisteme democratice în multe state este cauza eşecului în ceea ce priveşte drepturile omului. În multe ţări în curs de dezvoltare, abuzurile la adresa drepturilor omului le afectează mai grav pe femei decât pe bărbaţi. Lipsa unor drepturi civile şi politice pentru miliarde de oameni continuă să constituie una dintre principalele provocări la adresa unei agende progresiste globale.
Acum, la începutul unei ere în care respectarea drepturilor omului va face distincţia între civilizaţie şi înapoiere, între dezvoltare si subdezvoltare, globalizarea trebuie să se bazeze treptat pe o ordine legală globală, fundamentată de o Cartă Globală a Drepturilor Fundamentale. Pe termen lung trebuie să apară conceptul de cetăţenie globală, bazat pe drepturi respectate tuturor fiinţelor umane. Aceste drepturi există deja, concretizate în Declaraţia ONU privind Drepturile Omului şi în tratatele civile-politice şi economice-sociale şi culturale, dar ar trebui să fie reunite şi să devină o realitate pentru toţi.
Elaborarea strategiilor pentru implementarea universală a drepturilor omului trebuie adaptată continuu la timpul istoric şi la spaţiul geografic, chiar şi într-o lume în care post-modernitatea încearcă să relativizeze diferenţele.
Universalitatea drepturilor omului, în ciuda miilor de argumente care i se împotrivesc, este nu numai ideală şi avantajoasă pentru marea majoritate a cetăţenilor de pe mapamond, ci şi, cu un efort bine determinat, aplicabilă.
Dragi colegi,
Epoca în care trăim este marcată şi de alte tipuri de provocări la adresa drepturilor omului. Unele dintre ele provin din rândul unor gânditori extra-europeni, care încearcă să acrediteze ideea că nu există un set de valori universal umane, împărtăşite de toate culturile şi popoarele. Altele provin din rândul ţărilor care au dezvoltat sistemul bazat pe drepturile omului, dar care se simt ameninţate în prezent de resurgenţa fenomenului terorist.
Dacă este să credem ceea ce afirmă unii teoreticieni, drepturile omului ar fi doar nişte concepte valabile în societăţile occidentale. Bazele acestor drepturi ar fi de fapt religia creştină şi modul secular în care s-au dezvoltat ţările occidentale în ultimele secole. De asemenea, modul de a concepe individul ca entitate juridică primordială ar fi o trăsătură specifică doar lumii occidentale. În alte societăţi, afirmă aceştia, ar exista mult mai puţină nevoie de drepturi individuale şi mai mult de drepturi şi responsabilităţi colective, pentru că importanţa acordată comunităţilor ar fi mai mare.
Este, de fapt, o falsă problemă. Sistemul drepturilor omului include şi drepturi ale comunităţilor, ale colectivităţilor de un tip sau altul, în sensul că drepturile individuale pot fi exercitate şi în comun (spre exemplu dreptul la educaţie). Să nu uităm că bazele acestui sistem au fost puse de înşişi reprezentanţii unor colectivităţi naţionale, care sunt statele. De asemenea, sistemul nu exclude drepturile personale aparţinând minorităţilor şi altor comunităţi.
Ceea ce incriminează criticii sistemului este, de fapt, un element derivat din universalitatea drepturilor omului: adoptarea sistemului s-a făcut sub influenţa unor modele politice de tip european, iar restul lumii nu ar fi fost consultat. Dar criticii omit cu bună ştiinţă contribuţia adusă de restul lumii la îmbunătăţirea sistemului de drepturi şi libertăţi fundamentale în cursul dezbaterilor din cadrul Adunării Generale a ONU. Ceea ce a rezultat a fost, de fapt, urmarea unui proces de negociere şi de aducere la cel mai mic numitor. Acolo, însă, unde sistemul occidental avea beneficii evidente celelalte state au acceptat în mod suveran varianta superioară.
În alte situaţii, statele care au fost la originea dezvoltării sistemului drepturilor omului pot recurge la restrângeri ale drepturilor civile, sub motivaţia luptei antiteroriste. Efectul paradoxal al acestor mişcări teroriste este că, în lupta lor împotriva democraţiei şi cooperării internaţionale, ele îşi pot atinge scopul în mod indirect, prin modificarea comportamentului statului-ţintă, care abandonează vechile principii, corecte.
Astfel, în cazul Statelor Unite, unele dintre promotoarele cele mai importante ale respectului pentru drepturile omului în întreaga lume, administraţia Bush a adoptat o serie de măsuri care au pus sub semnul întrebării întregul sistem al drepturilor şi libertăţilor fundamentale la nivelul statului american şi au creat controverse intense la nivel internaţional. Sub pretextul apărării împotriva atacurilor teroriste şi a securităţii naţionale, s-a decis ca o serie de libertăţi civile să fie limitate, fapt fără precedent într-o democraţie.
Partizanii acestor măsuri au afirmat că este vorba de o limitare temporară şi că ea urmăreşte, de fapt, protejarea cetăţenilor împotriva lezării integrităţii lor fizice. Totuşi, aplicarea măsurilor a pornit de la premisa că fiecare cetăţean poate fi suspect, ignorându-se prezumţia de nevinovăţie caracteristică sistemelor juridice bazate pe domnia legii. În acest scop, prin intermediul aşa numitului „Act Patriotic” s-a recurs la măsuri extreme, cum ar fi ascultarea telefoanelor, interceptarea corespondenţei (inclusiv cea electronică) şi a documentelor personale, limitarea dreptului de liberă circulaţie, accesarea conturilor bancare.
Toate acestea au lezat dreptul la viaţă privată al cetăţenilor americani şi au creat dificultăţi cetăţenilor străini de pe teritoriul american.
Logica de la care au pornit promotorii măsurilor de limitare a drepturilor este aceea că, pentru a proteja întregul, adică statul american, se impune limitarea libertăţii de mişcare a componentelor sale vitale, cetăţenii. Principiul acestui demers este că „scopul scuză mijloacele”, iar aplicarea măsurilor restrictive va contribui la consolidarea securităţii naţionale, deci a protejării cetăţenilor în faţa atacurilor teroriste.
În realitate, însăşi îngrădirea drepturilor fundamentale a constituit o modalitate prin care statul american s-a dezis de principiile care stau la baza fondării sale. În acest fel, a fost ignorat elementul calitativ al drepturilor omului, care nu poate fi dozat în funcţie de interesele unei administraţii temporare. Limitarea unui drept nu poate fi parţială, ea reprezintă o negare a dreptului respectiv, deci o îngrădire a libertăţii individuale.
Greşeala cea mai frecventă în demersurile de luptă antiteroristă este folosirea mijloacelor „celuilalt” pentru a învinge. Este ignorat faptul că, în mod concret, prin preluarea metodelor, dincolo de simetria răspunsului, rezultatul este de fapt o înfrângere a tuturor şi, în primul rând, a drepturilor omului. Victoria nu poate consta decât în păstrarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale câştigate de-a lungul timpului. Doar în acest fel va fi demonstrată superioritatea sistemului democratic bazat pe respectul individului şi al drepturilor sale.
Unii dintre Dvs. ar putea considera că în alte state ale lumii dacă în locul „terorismului” se pune „corupţia”, ca factor de risc la adresa securităţii naţionale, sau „presă, se ajunge la aceleaşi încălcări potenţiale ale drepturilor omului.
Eu nu pot să-i contrazic pe cei care au observat acest lucru!
De aceea, orice abordare în sensul limitării drepturilor omului nu poate încuraja decât dezvoltarea unor regimuri autoritare, contrare comunităţii de valori întemeiate pe respectul pentru drepturile şi libertăţile fundamentale.
Societatea umană actuală nu trebuie să se lase influenţată în mod negativ de provocările începutului de secol actual, ci să adapteze ceea ce poate fi adaptat şi să păstreze ceea ce trebuie păstrat din actualul sistem. În cele din urmă trebuie să prevaleze spiritul principiilor juridice, consolidate prin lege.
Doamnelor şi domnilor,
În mod evident, România nu putea fi ocolită de schimbările produse în întreaga lume de revoluţia speranţei. Atitudinea de împotrivire faţă de regimul Ceauşescu a fost legitimată, în mod fundamental, de angajamentele luate de România în cadrul procesului CSCE. Ulterior, după 1989, statul român a adoptat principala legislaţie internaţională în domeniul drepturilor omului.
Constituţia României respectă cele mai înalte cerinţe pentru protecţia şi garantarea drepturilor fundamentale ale omului, fie că vorbim de cele civile şi politice, sau de cele economice, sociale şi culturale. O prevedere importantă este cea care stabileşte faptul că prevederile internaţionale (comunitare) au prioritate în faţa unor dispoziţii contrare din legile interne. În acest fel se garantează preeminenţa standardelor internaţionale inclusiv în materia drepturilor omului.
Principala problemă a drepturilor omului în România nu se referă nici la adoptarea documentelor internaţionale, nici la crearea legislaţiei secundare necesară transpunerii acestora, ci chiar la substanţa lor: transformarea în atitudini civice în viaţa de zi cu zi. Continuând analogia cu domeniul religios, România nu are o problemă cu „doctrina” sau cu „apostolii”, ci cu „practica”. Actuala criză economică, prin care s-a relevat şi o criză a valorilor în societatea românească, a evidenţiat, din păcate, faptul că, în două decenii de regim democratic, nu au fost internalizate pe deplin valorile drepturilor omului, nici nu s-au dezvoltat anticorpi suficient de puternici pentru lupta cu autocraţia.
La două decenii de la căderea comunismului în România, suntem martorii unor transformări fundamentale: dacă în perioada regimului Nicolae Ceauşescu principala arie de contestare se referea la drepturile civile şi politice, acum atitudinile civice au ca obiectiv respectarea drepturilor economice şi sociale.
Dragi prieteni,
Desigur, într-un timp limitat nu pot fi analizate în detaliu probleme atât de complexe – şi uneori contradictorii – precum sunt cele ridicate de doctrina şi practica drepturilor omului. În final, doresc să vă adresez îndemnul, mai ales pentru colegii mai tineri, nu doar de a aprofunda ştiinţific drepturile omului, ci de a le apăra în viaţa de zi cu zi, de a-i convinge pe cât mai mulţi dintre concetăţenii noştri asupra faptului că, în pofida dificultăţilor şi eşecurilor, drepturile omului sunt religia laică a speranţei.
Noua politică va avea de răspuns, în următorul deceniu, la patru nevoi fundamentale ale cetăţenilor României:
- Nevoia de demnitate.
- Nevoia de reuşită personală, de succes colectiv şi de promovare a tinerilor.
- Nevoia de a şterge decalajele dintre mediul rural şi cel urban.
- Nevoia de progres care să le schimbe perspectivele.
Vă mulţumesc!”
Inregistrarea alocutiunii poate fi ascultata aici.
Comentarii Recente