Ieri, am mers, impreuna cu Anne Juganaru sa vizitam noul sediu al Institutului Social-Democrat „Ovidiu Sincai”. Este vorba de o cladire de aproximativ 800 de metri patrati, aflata pe str. Negustori, nr 3., langa Piata Rosetti si de Piata Universitatii. Acolo a fost sediul organizatiei de partid -Ilfov. A fost nevoie de un efort financiar considerabil.
Vreau insa sa va multumesc pentru ofertele generoase si sugestiile pe care ni le-ati facut.
Negustori nr 3 este o adresa accesibila pentru cei interesati de domeniile de teorie si cercetari social-democrate. Sa fie intr-un ceas bun !
Nu ma indoiesc asupra efortului financiar. Cred ca stiu locul, treceam des pe str. Negustori acum vreo doua decenii. Cred ca acum membrii institutului vor putea lucra linistiti si vor putea realiza studiile si cercetarile politice de care pesedeul are nevoie.
Off-topic: conform revistei Romania Mare, la 23 iulie 2010 consiliul judetean Brasov ar fi aprobat banii necesari tiparirii a 4,5 milioane de tichete (cartele) pentru rationalizarea alimentelor. Daca informatia este corecta, atunci sa ne asteptam in viitorul apropiat la o noua epoca de aur centrata pe alimentatia stiintifica si rationala sau la un razboi?
Felicitari ! Astept 6 septembrie cu nerabdare ! Daca mai putem contribui cu ceva,…
PSD-ul este un partid de oameni remarcabili, pregatiti din punct de vedere ideologic si care se gandesc insistent la strategiile prin care doctrina social democrata, devenita a doua lor natura, poate fi transpusa in practica. PSD-ul nu e PDL-ul, unde celor care au idei discordante li se pune calusul in gura, si unde gandirea e practic interzisa. El respecta activitatea intelectuala demna. Nu cred ca banii au contat vreodata pentru PSD, caci e un partid de stanga. Sunt sigur ca prin munca social-democratilor ei vor fi stransi. (nu ca la PDL- care se hraneste din contributiile unei mase flotante de oameni de afaceri dubiosi, care se lipesc dupa cum le arata trendurile din sondaje). Abia astept lucrarile fundamentale pe care noua constructie institutionala le va genera.
Cred ca este necesara o revista de stanga un echivalent la “Dilema” sau “Revista 22″.
Institutul ar putea scoate una.
Evident, fara a fi o revista de partid.
Va felicet domnu Nastase, tot asa inainte.
De acord cu Harabula. Stinga are nevoie insa sa capteze atentia nu doar a intelectualilor, ci a publicului larg, in speta a sufletelor ratacite la dreapta
Domnule Nastase daca a-ti putea descrie pe scurt activitatea institului , stiu ca aveti si programe de masterat. Nu sunt interesat sa mai obtin o diploma am destule si nu-s bune la nimic doar sa ma laud lol
dar poate organizati si workshopuri pe 2-3 weekenduri asa ca un fel de mini introducere in politica reala cu exemple reale + teme de actualitate pe taxa mica sau gratis si binenteles tinute de politicieni si de dumneavoastra, poate asa a-ti putea atrage noi oameni capabil sa lucreze cu dumneavoastra.
@ Instalatorul
Cred că mi-am dat seama . Ce să spun … şi eu sunt ceea ce susţineţi că sunteţi . Mă consolează o vorbă , că nimeni nu-i profet în ţara lui …Corect ?
@ un om de bine
Tot ce spui e foarte bine . Chiar prea bine . Mult prea bine . Atât de bine încât mi-ai înveselit ziua .
Niciodată n-am suportat oamenii de bine dar tu cred că o să devii o excepţie .
Scuze,nu are legatura cu articolul gazdei domniilor voastre.O mica portie de adevar…
“Îmi amintesc de verile de pe la începutul anilor ‘60 ai secolului trecut, de zilele toride, de ploile calde, de bucuria „scăldatului“ în „piscina“ rotundă (fântâna arteziană) din faţa prefecturii de azi, unde ne bălăceam „îmbrăcaţi“ în şpilhozen, mângâiaţi de razele soarelui (pe atunci, deloc ostile) ori de stropii catifelaţi, curaţi şi calzi ai ploilor de vară! Nouă, copiilor, zilele ni se păreau scurte, ca şi ploile! Aveam atâtea şi atâtea de făcut-jucat în zilele de vară! Lucram zi-lumină, ca specialişti – „oamenii“ potriviţi la locul potrivit – într-o activitate foarte inventivă şi serioasă: jocul, jocurile copilăriei! Nu ne inspiram din filme sau din desene animate, sau din jocuri pe calculator, dar ştiam, aveam această înaltă calificare – ştiinţă să ne bucurăm, să fim fericiţi (din te miri ce!) şi fără griji! Grijile, gândurile erau ale părinţilor. Seara, târziu, când ajungeam acasă, primeam răsplata unei zile petrecute pe tăpşanul – câmpul muncii juvenile: câte o scatoalcă pentru că n-am venit să mănânc „mâncare gătită, ca oamenii botezaţi, la masă, nu aşa, din mers, muşcând din coltucul de pâine neagră (Doamne, ce gustoasă era!) şi dintr-o roşie, iar ca desert, două-trei piersici. „De mâine, gata, nu-ţi mai dau să mănânci seara dacă nu vii acasă la prânz“- încerca mama să-mi restructureze „programul de lucru“ prin „implementarea“ unei pauze de masă la prânz. Uneori, când căldura zilei stăruia până târziu, spre miezul nopţii, mergeam împreună cu tata în Piaţa Veche, să cumpărăm lubeniţă, „să ne mai răcorim“. Aici erau adevărate tabere de „beduini“, veniţi în piaţă cu „caravane“ de căruţe pline cu lubeniţe ivite din nisipurile Dăbulenilor, Mârşanilor, Corabiei. Nisipurile fierbintelui sud, puse pe rod de munca trudnică a ţăranilor, ajungeau prin pieţele Craiovei, sub forma unor adevărate dune (uneori, chiar munţi) de lubeniţă. Era greu s-alegi! Tata avea tehnica lui de a încerca dacă sunt coapte lubeniţele. Le asculta „plânsul“ când le dădea 3-4 scatoalce pe coajă. „Vreţi să-i facem şi dop?“, întreba dăbuleanul. Răspunsul era invariabil „da“. Eu testam calitatea produsului, mâncând în doi timpi şi trei mişcări „dopul“. E bună, tată!, venea rapid rezultatul analizei ad-hoc, confirmând alegerea tatălui meu. Acasă, mâncam o felie-două, dar ai mei îmi opreau din oficiu miezul, încă un eşantion, spre temeinică analiză! E dulce, tată, mai dulce ca zahărul!…
Aceste amintiri mi-au venit în minte ieri, în timp ce căutam prin piaţă, printre munţi de lubeniţă, o lubeniţă adevărată, ca să zic aşa. De fapt, ştiam că n-am să găsesc. Din două motive. Unul subiectiv, celălalt obiectiv.
Niciodată, nici o lubeniţă din lume nu va avea parfumul, aroma, dulceaţa lubeniţelor pe care le cumpăra tata sau mama! Părinţii, anii copilăriei, dulcele, adevăratul „dulce de Dăbuleni“ au rămas vii, totuşi, în sufletul meu! Pe de altă parte, niciodată „dulcele de Dăbuleni“ nu va mai fi acelaşi cu cel de acum 40-50 de ani, pentru că în acest răstimp s-a tot umblat la „originile“ lui. Trec în revistă standurile cu legume-fructe, mă rog, „prăvăliile de oltean, fără uşă, fără geam“. Parcă e un sediu ad-hoc al ONU. Varză poloneză, usturoi turcesc, lămâi greceşti, ba chiar şi „flori proaspete, aduse azi-noapte din Olanda“ şi, cu voia dumneavoastră, ultimele pe listă, roşii româneşti, lubeniţă „fff dulce“ românească. Unul, mai cu frică de Dumnezeu, şi-a scris pe o jumătate de coală A4, lipită pe o lubeniţă – „promo“, un sibilinic adevăr, pe jumătate… minciună: lubeniţa nu e de la turci. Sigur, fructul nu e de la turci, doar sămânţa fructului… Toate sunt… de unde vrea clientul, în funcţie de gusturi! Piaţa – ilustrare perfectă a sportului naţional: furatul căciulii la români! Preţuri exorbitante la intermediari, calitate modificată a fructului, la producători. Creşterea şi descreşterea (preţului şi a calităţii) lubeniţei de Oltenia, istoria unei culturi-brand se scriu azi inconsistent, pe nisipurile fierbinţi ale sudului, nu cu litere, ci cu cifre. Intermediarii le transformă în cărămizi de bani, iar munca trudnică a producătorului, scrisă cu sudoare pe solul arid, la orice pală de vânt se transformă în muncă-n zadar. Mulţi cultivatori se gândesc să folosească lubeniţele ca hrană pentru animalele din bătătură…
Mă opresc la poalele unui munte de lubeniţe. Frumoase, arătoase exponate! Contrastează cu mâinile celei care alege una, mi-o pune în braţe s-o încerc. Doar din respect pentru acele mâini aspre, arse de soare şi bătătorite de muncă, bat cu degetul în coaja fructului, îi mulţumesc insistentei producătoare – vânzătoare (Ia, maică, pupa-ţi-aş ochii, e de Dăbuleni, nu e cu chimicale de-alea, gustă ici, din felia asta, o am de „monstră“, e dulce ca zahărul!), dar nu cumpăr. Simt miros de medicament! De… chimie farmaceutică! Nu mă bucură faptul, realitatea că această chimie farmaceutică s-a cuibărit prin toate pieţele lumii şi nu doar prin pieţele Craiovei, României. Peste tot în lume dai de marfă contrafăcută. Nu vorbesc doar de piaţa agroalimentară, ci de toate pieţele, unde totul e de vânzare, inclusiv iubirea pentru semeni…
Am să păstrez în suflet, în amintire, brandul oltenesc de trei ori D, „dulcele de Dăbuleni!“, dar şi o realitate tridimensională şi totuşi palpabilă, reală doar în spaţiul sensibil, dar puternic, nepieritor, al amintirii.”
sursa:gds
V-aţi mutat mai în centru! Felicitări! Să fie-ntr-un ceas bun!
P.S. Când daţi un “chef de casă nouă”?
No, Doamne ajută! Să fie într-un ceas cu cuc! Multe… succesuri!
Pe Str. Negustori Nr. 3 figura Partidul Socialist al Muncii… Mai nou Organizaţia PSD – Ilfov. Mă înşel?
Ma bucur din suflet sa aflu ca s-a rezolvat aceasta problema a sediului Institutului…am petrecut clipe foarte frumoase in Str. Atena nr. 11 unde era vechiul sediu dar sunt convins ca noul sediu va aduce fi la fel de iubit de promotiile viitoare. Sper ca vor fi expuse aici fotografiile de pe holurile vechiului sediu, in special cele cu primul guvern Roman in care Dv. erati ministru de externe. Pana la urma spectacolul trebuie sa continue chiar daca scena si decorurile se schimba:)
Bafta multa echipei Dv. si multe urari de bine D-lui Severin precum si sufletului acestei institutii, D-nei Anne Juganaru, un om minunat de la care am invatat atat de multe lucruri!
Bibliotecaru,
PSM-ul avea cladirea de la numarul 1 – care, acum, este de vanzare. A fost revendicata si este pusa in vanzare. Sediul ISD este in cladirea urmatoare. Pe poarta este notat, cred, numarul 3.
@ the_engineer
Da au programe de master ( Management Politic ) Merita; profesorii sunt de mare exceptie !
pe acolo e si PNTCD si o shaormerie cu o shaorma buna, acum nu stiu care din cele 2 institutii e mai de valoare
shaormeria. Din toate trei.