România după 20 de ani

Iata cateva comentarii generale pe marginea emisiunii de la PRO TV.

Obiectivele importante ale României – cate au fost –  au putut fi atinse doar printr-o abordare de tip consensual. Atât Ion Iliescu cat şi Emil Constantinescu au purtat un dialog cu opoziţia pe marile teme. Acum, toate proiectele importante se încearcă a fi asumate de o singură persoană, de un singur partid. Rezultatul este creşterea nervozităţii sociale, iar proiectele de transformare care se încearcă să fie impuse cu forţa nu vor rezista, deoarece mai devreme sau mai târziu puterea se va schimba, iar dacă opoziţia actuală, viitoarea putere, nu este implicată, va modifica acele proiecte. De exemplu, PSD nu va accepta scăderea numărului de clase obligatorii, la 9, şi nici nu va accepta politizarea învăţământului. Ca atare, dacă legea Funeriu va fi impusă de actuala majoritate, PSD o va schimba imediat după ce va ajunge la guvernare.

Au trecut mai bine de trei ani de la aderarea la Uniunea Europeană, dar noi ne comportăm tot ca un stat candidat. România este într-o acută şi prelungită criză de proiect. Parcă naţiunea română se deşiră, se prăbuşeşte în interior, iar aceasta devine tot mai mult o populaţie care locuieşte un anumit teritoriu, dar între care legăturile de solidaritate devin tot mai slabe. Diverse categorii socio-profesionale sunt asmuţite una împotriva celeilalte.

Industria comunistă a dispărut, dar nu a fost înlocuită cu alte capacităţi productive. La 20 de ani de la dispariţia comunismului România se prezintă ca o ţară care a suferit un intens proces al dezindustrializării, iar preocuparea noastră principală pentru privatizare ne-a făcut să pierdem din vedere faptul că trecerea întreprinderilor şi companiilor din mâinile statului în cele ale capitalului privat, românesc sau străin, sau chiar a celui de stat străin, nu s-a realizat cu obţinerea unor perspective ale menţinerii acestora în funcţiune, ca rezultat al modernizării tehnologice şi de marketing. România a devenit dintr-o ţară producătoare una consumatoare. Nu producem, iar consumul este unul pe datorie.

Ţăranii şi-au reprimit pământurile, dar nu au şi mijloacele necesare pentru a-l lucra. România este pe ultimul loc în Uniunea Europeană în ceea ce priveşte suprafaţa de teren arabil per exploataţie agricolă. În condiţiile în care România este la 10% din media suprafeţelor agricole din UE 27, o concluzie este inevitabilă: prin agricultura sa de subzistenţă, societatea românească îşi are principala vulnerabilitate în sectorul agricol, principalul generator de sărăcie şi subdezvoltare.

În 20 de ani România a realizat doar 140 km de autostradă. S-au făcut foarte multe studii de fezabilitate, s-au cheltuit banii pe consultanţă, dar autostrăzile sunt doar virtuale. Căile ferate s-au degradat într-o măsură foarte mare.

Construirea unei economii moderne trebuie realizată prin dezvoltarea infrastructurilor viitorului. În opinia mea, ordinea de priorităţi este următoarea: i) reţele de Internet de bandă largă în oraşe şi conectarea satelor, inclusiv a celor mai izolate; ii) consolidarea reţelei de căi ferate şi încurajarea transportului de marfă cu acest mijloc, pentru atingerea obiectivelor de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră; iii) un control foarte strict al costului autostrăzilor şi a calităţii lucrărilor executate.

13 milioane de români în 2050? Este nevoie de refacerea echilibrelor demografice. România nu va putea împiedica declinul demografic imediat şi prin măsuri administrativ-punitive. Sustenabilitatea sistemelor de securitate socială va putea fi asigurată doar prin creşterea ponderii populaţiei active. Este nerealistă ideea unei reîntoarceri imediate şi masive a celor cca. 3 milioane de cetăţeni plecaţi la muncă în Vest. În perspectiva anului 2015, ca urmare a modernizării rapide a ţării, ar putea fi stopată migraţia românească în Occident, iar la orizontul anilor 2020 ar trebui realizată inversarea sensului, prin revenirea în ţară a populaţiei active aflate la muncă. Desigur, creşterea optimismului social ar trebui să determine creşterea nupţialităţii şi a ratei natalităţii.

România are nevoie acum, în primul rând, de reîntoarcerea la normalitate. Dialogul, consensul, înţelegerea sunt trăsături de care clasa politică actuală şi, în special, guvernul au absolută nevoie. Dacă clasa politică şi administraţia ar renunţa la incoerenţă, şi-ar defini obiective măcar pe termen mediu şi le-ar şi pune în aplicare, societatea românească ar primi un serios stimulent de ordin moral.

Veti spune, probabil, ca sunt, in continuare, un optimist incurabil…