Despre Balcanii de Vest

Am pregatit, zilele astea, si traducerea in romana a discursului meu, de la Sarajevo, de  la CONFERINŢA “PROGRESSIVE SOCIETIES IN THE BALKANS”, panelul “The progressive strategy for EU Membership 2014” :

 

”Aderarea la Uniunea Europeană este un proces complex, care trebuie analizat de fiecare ţară-candidat, în cele două componente ale sale: susţinerea externă şi pregătirea internă. Cele două componente sunt intercondiţionate.  

 

• România ca stat, şi PSD ca partid important, au sprijinit şi vor sprijini aderarea tuturor ţărilor din regiune la Uniunea Europeană şi NATO. Este în interesul Europei ca întreaga sa parte de sud-est să revină în sânul marii familii europene. Propunerea finalizării procesului de aderare la UE până în 2014 este un obiectiv dezirabil din punct de vedere politic. Eu personal îl susţin, însă trebuie să fim de acord că acesta nu poate fi unul exclusiv al UE 27 sau al statelor din Balcanii de Vest, ci trebuie construită o masă de susţinere, atât în Uniune cât şi în statele candidate, sau care aspiră să înceapă negocierile;

• Trebuie să fim oneşti şi realişti: atmosfera nu este acum una foarte favorabilă obiectivului aderării la Uniunea Europeană a întregului spaţiu al Balcanilor de Vest din cauza i) crizei economice, care a determinat guvernele să fie concentrate aproape exclusiv pe agenda internă; ii) unei anumite oboseli, determinată de valul celor 12 state care au aderat în 2004 şi 2007; iii) percepţiaei negative, creată de-a lungul istoriei, că Balcanii sunt o regiune „bântuită de fantome”. Apatia pentru extindere este o realitate, dar tot atât de adevărat este că nu se pune problema dacă statele care aparţin la ceea ce se numeşte „Balcanii de Vest” vor adera la UE, ci când va avea loc acest eveniment;

• Este important să creăm un obiectiv simbolic şi motivaţional, anul 2014, dar trebuie să fim atenţi să nu adoptăm obiective care nu sunt realiste şi care ar putea avea ca efecte secundare demobilizarea cetăţenilor şi scăderea credibilităţii celor care îşi asumă respectivele obiective. Eu am fost întotdeauna adeptul unor strategii de tip gradual. Să le luăm pas cu pas: primul obiectiv trebuie să fie trecerea la un nou nivel a relaţiilor de colaborare pentru Albania, Bosnia- Herzegovina, Muntenegro, Serbia (si Kosovo), în sensul în care trebuie să devină state-candidat până la Consiliul European de primăvară din anul 2011. Realizarea acestui obiectiv va însemna depăşirea unei bariere psihologice, şi va motiva ţările să-şi intensifice eforturile de aderare.

• Pentru realizarea acestui obiectiv, al începerii negocierilor de aderare, trebuie să acţionăm în două direcţii:
  • i) realizarea consensului în cadrul Consiliului European, convingând statele care acum manifestă reticenţă că trebuie luată această decizie cât mai curând, deoarece este în interesul Europei şi al cetăţenilor săi. Pentru aceasta însă este nevoie atât de o susţinere politică puternică din partea partidelor social-democrate, cât şi de acţiunea fermă a comisarului Štefan Füle. Acesta din urmă trebuie să ofere garanţii că negocierile vor fi purtate eficient, iar pregătirile statelor candidate vor fi efective, pentru a înlătura aprehensiunile create în urma aderării celor 12 state în 2004/2007.
  • ii) crearea unei strategii pentru colaborarea subregională, între statele care aspiră la statutul de state-candidat. Desigur, istoria a creat multe falii, dar apartenenţa la Uniune nu va avea loc până în momentul în care va exista convingerea puternică a faptului că problemele din regiune nu vor fi exportate în instituţiile comunitare. Acesta este un adevăr dureros, dar un fapt care trebuie pe deplin înţeles, în toate consecinţele sale. Propun ca în fruntea proiectului colaborării intraregionale să se afle partidele de stânga. Din punct de vedere politic, doar partidele de stânga pot dinamiza procesul reconcilierii istorice în regiune. În mod concret, toate partidele care îşi asumă agenda progresistă din statele potenţial-candidate ar trebui să-şi intensifice relaţiile, să propună în propria ţară realizarea reconcilierii cu celelalte naţiuni/state. O asemenea abordare ar diminua din forţa mesajului eurosceptic, care susţine blocarea aderării unor noi state. Mesajul meu este clar: forţele progresiste din regiune trebuie să ofere mult mai multe argumente partenerilor lor din UE 27, pentru a putea convinge o opinie publică devenită, în multe state, euro-apatică.

• Din punct de vedere ideologic, reconcilierea intraregională poate avea  ca obiectiv apartenenţa la Europa cetăţenilor, având, ca model de organizare politică, federaţia, iar multiculuralismul ca model de integrare culturală. Până la urmă, bosnieci, sârbi, croaţi, albanezi, ortodocşi, catolici, musulmani, neoprotestanţi sau liberi cugetători, cu toţii pot deveni cetăţeni europeni. Este nevoie de abandonarea politicilor etnocentrice, a vechilor stereotipii politice şi culturale. Idealul care poate mobiliza cetăţenii pentru a realiza acest uriaş efort de schimbare nu poate fi decât cel al Marii Europe;

• Deoarece aderarea la UE este un proces  dificil, care necesită transformări profunde, iar aceste schimbări au un cost – politic şi economic – prima condiţie pentru un proces de aderare reuşit este realizarea consensului intern în jurul obiectivului aderării. De exemplu, în România, încă din 1995 s-a realizat un proces de consensualizare a forţelor politice în jurul obiectivului aderării la UE (deşi România a primit invitaţia de a începe negocierile abia în decembrie 1999), iar acesta a funcţionat până la aderarea ţării. Consensul intern a însemnat faptul că partidele, indiferent dacă s-au aflat la putere sau în opoziţie, au acceptat realizarea cerinţelor impuse în procesul de aderare si acestea nu au fost transformate în teme electorale;

• Acordul între elitele politice nu este suficient, el nu poate rezista dacă societatea nu acceptă transformările cerute în cadrul procesului de aderare. Este nevoie, aşadar, de construirea susţinerii politice a obiectivului aderării în interiorul societăţii, de jos în sus. Aceasta este abordarea de tip progresist, prin care considerăm că partidele politice trebuie să încerce soluţionarea problemelor societăţii printr-un proces de consultare şi implicare permanentă a cetăţenilor. Partidele care îşi asumă agenda progresistă trebuie să fie în fruntea procesului de susţinere a aderării la Uniunea Europeană, deoarece apartenenţa la aceasta va schimba în bine viaţa cetăţenilor.

• Uniunea Europeană, chiar şi în această situaţie dificilă, trebuie să aloce mai multe resurse pentru a sprijini proiectul care s-a dovedit a fi viabil –  „stabilizare prin integrare”. Statele care aspiră la apartenenţa la Uniune vor trebui să dea semnale puternice în legătură cu eficienţa luptei împotriva crimei organizate, a migraţiei ilegale, corupţiei, fenomene care-i îngrijorează în bună măsură pe cetăţenii UE 27, mai ales pe cei din Occident.

• Uniunea Europeană şi socialiştii europeni trebuie să sprijine pregătirea experţilor din regiune/din fiecare ţară pentru pregătirea aderării. Este foarte important ca fiecare stat să aibă un număr important de specialişti bine pregătiţi în instituţiile publice pentru a ajuta la integrarea europeană a fiecărei naţiuni. De exemplu, în timpul guvernului PSD au fost create 400 de posturi pentru euro-consilieri, tineri bine pregătiţi în domeniul Afacerilor europene.

În concluzie, pentru ca strategia progresistă a aderării în 2014 la Uniune a statelor care acum sunt la nivelul de „candidate potentiale”, trebuie:

• realizaţi paşi curajoşi de forţele progresiste din regiune, în direcţia concilierii graduale dar constante a tensiunilor politice din regiune;
• deschise negocierile de aderare până în primăvara anului următor. La nivelul Parlamentului European şi al Comisiei, PES trebuie sa acţioneze ca o forţă de sprijin pentru atingerea acestui obiectiv;
• după deschiderea negocierilor, partidele noastre trebuie să sprijine procesul politic şi tehnic al negocierilor.”