Un alt pictor plecat din Romania si stabilit in Franta a fost Eustatiu Stoenescu.
S-a nascut la Craiova, in 1884, intr-o famile de mari proprietari agricoli. Dupa ce termina liceul, la Craiova, pleaca la Paris impreuna cu Nicolae Titulescu, familiile lor avand o puternica legatura de prietenie. De altfel, cei doi au locuit, in timpul studiilor, in aceeasi casa, la Paris.
Eustatiu Stoenescu devine elevul lui Jean-Paul Laurens. Incepe sa expuna, din 1905, atat la Paris cat si la Bucuresti. In 1933 se stabileste la Bucuresti, unde picteaza mult si expune mult. In 1947, pleaca definitiv in Occident. Calatoreste mult dar se stinge din viata, dupa mai putin de 10 ani, in 1957, la New York, fiind insa inmormantat la Paris, in cimitirul Pere-Lachaise.
A fost un minunat portretist desi a pictat si peisaje, naturi moarte, flori. Din pacate, dupa moarte, lucrarile lui nu s-au mai bucurat de tot atata atentie. Nici in strainatate nici in Romania.
Pentru cei interesati de viata si de pictura lui Stoenescu, cred ca cele mai bune lecturi sunt cartile profesorului Paul Rezeanu, fostul director al Muzeului de arta din Craiova.
În concluzie, pictorii români sunt adesea uitaţi şi nu au succes… Dacă nu l-a chemat Ianchelevici…
Buna ziua,
Am cautat pe net despre activitatea diplomatica a lui Nicolae Titulescu insa am gasit f putine informatii. Aveti cumva o documentatie mai ampla despre domnia-sa?
Multumesc frumos,
Larisa
M-a intrebat cineva ce oameni de cultura a dat Romania universalitatii.
Nu auzise nici de Grigorescu , Luchian, Tonitza, Stoenescu ..cum nu auzise nici de de Brancusi , Coanda … curios stia cite ceva George Enescu , Palade, Ceausescu, Nastase,Comaneci.
Acum nu stiu sa fie de vina ignoranta “vesticului” sau valoarea celor mai reprezentative figuri ale romanilor!
(Romania literara- nr. 18/2001)
Un pictor aproape uitat: Eustaţiu Stoenescu (I) de Pavel Şuşară
Una dintre cele mai notorii prezenţe româneşti interbelice, pictorul Eustaţiu Stoenescu, a dispărut încetul cu încetul din conştiinţa publică, pînă aproape de limita completei uitări şi a inevitabilului anonimat. Întotdeauna, în aceste situaţii în care prăbuşirea este la fel de adîncă pe cît de ameţitoare era odinioară gloria, cauzele sînt multiple, iar explicaţiile trebuie să fie şi ele suficient de suple şi de nuanţate pentru a evita concluziile simplificatoare şi mecanice, conform cărora totul se rezolvă pe traseul direct şi previzibil vinovat – victimă. Şi în acest caz ar fi uşor de spus că Eustaţiu Stoenescu este fie victima unui complot al tăcerii – şi se va vedea la momentul potrivit de ce s-ar putea justifica un asemenea complot -, fie obiectul eternei nerecunoştinţe şi al ignoranţei cinice ale unei posterităţi mereu ingrate sau, la rigoare, chiar propria sa victimă, din pricina incapacităţii de a delega şi viitorului cîte ceva din măreţia antumă a gestului său artistic. În fapt, lucrurile sînt mult mai complicate şi ele nu pot fi traduse în termenii comozi ai identificării unui vinovat. Nici contemporaneitatea lui Stoenescu nu este vinovată de participarea aproape necondiţionată la triumful artistic al pictorului, după cum nici posteritatea nu este în culpă din pricina galopantei erodări a unei opere atît de bogate cantitativ şi aşa de diverse stilistic şi formal. Pentru că, într-un anume fel, pictorul însuşi, prin natura talentului său, prin performanţele sale artistice şi prin sistemul lui de relaţii publice determină aceste reacţii. Născut la Craiova în anul 1884, în casa uneia dintre cele mai înstărite familii din Oltenia1, Eustaţiu Stoenescu face parte dintr-o generaţie exemplară de oameni de cultură români, de la Jean Al. Steriadi, Samuel Mutzner, Camil Ressu, Nicolae Dărăscu, pînă la Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi şi Nicolae Titulescu, cel din urmă un apropiat al lui Stoenescu încă din primii ani de copilărie, dar şi dintr-o lume privilegiată social şi la adăpost de orice problemă economică. În consecinţă, emulaţia intelectuală, nonşalanţa şi o bună stăpînire a codurilor aristocratice, dublate de o anumită detaşare pe care i-o permitea spaţiul său economic securizat, sînt elementele-cadru ale personalităţii sale artistice şi morale. Însă înaintea acestora, hotărîtoare sînt înzestrarea sa nativă, conştiinţa acestei înzestrări şi interesul imperativ pentru pictură care se manifestă cu o uimitoare precocitate. La o vîrstă foarte fragedă, de numai cinci ani, după cum îşi aminteşte artistul însuşi, îl cunoaşte, în casa părinţilor săi, pe pictorul francez Leopold Durand Durangel, ale cărui culori le va folosi în mod spontan, dar nu lipsit de semnificaţie. O încercare de a învăţa sistematic pictura cu un profesor localnic, un anume Nicolae Rădulescu, nu va avea cine ştie ce efecte, însă neîndoielnic rămâne faptul că interesul copilului pentru pictură este unul ieşit din comun. Un efect direct al acestui interes este deplasarea la Bucureşti, împreună cu tatăl său, pentru a vizita o proaspătă expoziţie a lui Nicolae Grigorescu. Cum acest eveniment se petrecea în anul 1897, o socoteală elementară ne dezvăluie faptul că Eustaţiu Stoenescu nu avea, în acel moment, mai mult de treisprezece ani. Or, acest aspect nu este unul lipsit de relevanţă, întrucît un asemenea interes pentru pictură, la o vîrstă atît de fragedă, cînd motivaţiile susţin îndeobşte practici legate de universul copilăriei, dezvăluie, fără îndoială, în acelaşi timp o marcă a destinului şi o alegere care, în ultimă instanţă, va confirma această predestinare. Într-o succesiune logică a faptelor, el îşi începe cu seriozitate studiile de pictură pe cînd este încă un adolescent, în jurul vîrstei de şaisprezece ani, înscriindu-se la Academia Julian din Paris. Se aşază pentru studii în atelierul lui Jean-Paul Laurens, iar, peste doi ani, în 1902, începe să frecventeze şi cursurile Şcolii Naţionale de Arte Frumoase. Însă indiferent de spaţiul concret în care lucrează, de profesori şi de ateliere, tînărul student, alături de colegii săi din atelierul lui Jean-Paul Laurens (C. Ressu, J.Al. Steriadi, S. Mutzner, N.Dărăscu, J. Cosmovici, C. Petrescu şi alţii), se dezvoltă în climatul aristic al momentului care este unul sever formalizat, interesat mai curînd de măreţii abstracte decît de viaţa nemijlocită şi care cultivă excesiv obedienţa faţă de normele şi de canoanele academiste, în dispreţul făţiş faţă de libertatea gestului şi de tentaţiile spontaneităţii.
1 Tatăl său, Grigore Stoenescu, este un mare proprietar funciar şi un cunoscut om politic (senator), iar bunicul său, Statie Stoenescu, al cărui nume pictorul îl duce mai departe, a fost primar al Craiovei. Mama artistului, Matilda, provenea, la rîndul ei, dintr-o familie de origine franceză, cu rădăcinile în Bretania.
(Romania literara nr. 19/2001)
Un pictor aproape uitat: Eustaţiu Stoenescu (II) de Pavel Şuşară
La Academia Julian, de pildă, adolescentul Stoenescu dă un examen strălucit cu un bătrîn pictor academist, William-Adolphe Bouguereau, în vărstă de 75 de ani, iar profesorul său cel mai apropiat, J.-P. Laurens, cu toată reputaţia lui pedagogică, trăia în incontinente reverii medievale pe care le şi oferea publicului sub forma unor impozante compoziţii istorice. Nu e greu de presupus că trecerea lui Stoenescu de la sumarele lui exerciţii de pictură de pînă atunci – pe jumătate superficiale prin absenţa unei supravegheri calificate, pe jumătate sentimentale şi cu miză minoră prin raportarea la grigorescianismul tardiv – la marile compoziţii istorice, cu bărbaţi celebri, cu bătălii crîncene şi cavalcade ameţitoare, nu a fost tocmai uşoară şi nici lipsită de importanţă. Însă rapiditatea cu care a rezolvat proba de examen la Academia Julian, în admiraţia comisiei şi chiar a bătrînului profesor1, dovedeşte, fără prea mari îndoieli, că tînărul Stoenescu avea o excepţională dexteritate şi o putere aproape naturală de a găsi cu promptitudine soluţii convingătoare. Cel mai important moment din această perioadă, dar şi unul dintre evenimentele artistice care dezvăluie psihologia, vocaţia şi disponibilităţile creatoare ale tînărului artist, precum şi o anumită perspectivă morală care se profilează acum, este acela al dublului său debut din 1905. La doar douăzeci şi unu de ani, foarte apropiat profesorului său J.-P. Laurens, în atelierul căruia îi cunoaşte acum pe celebrii scultpori A. Rodin şi A. Bourdelle, el expune atît la Paris, în cadrul Salonului oficial, organizat de Societe des Artistes Français, cît şi la Craiova, în cadrul Societăţii artistice “Theodor Aman”. În mod semnificativ pentru natura personalităţii sale şi pentru temperamentul său artistic, el se comportă cu acest prilej comme il faut; adică detaşat, cu o exactă intuiţie a contextului, puţin oportunist şi chiar niţel schizoid. Dublul său debut este, cu alte cuvinte, un debut duplicitar. Fiecăreia dintre cele două categorii de privitori el îi oferă nu atît consecinţa unor meditaţii personale sau a unui travaliu de atelier care să-l reprezinte ca stadiu profesional şi ca aspiraţie artistică, ci exact ceea ce tînărul pictor crede că în cele două locuri se aşteaptă de la el. La Paris expune lucrarea Supa populară (La Soupe populaire), o compoziţie complicată, cu numeroase personaje şi arhitecturi colosale, care flatează în mod evident gustul de cronicar medieval şi de comandant de oştiri pe pînză al lui J.-P. Laurens şi al mediului academist, în general, iar la Craiova expune un Ciobănaş, o Ţărancă, un peisaj dulceag, un studiu de compoziţie etc., în evidentă filiaţie grigoresciană. Faptul că el nu încurcă lucrările, adică nu trimite Supa… la Craiova şi Ciobănaşul la Paris este o precoce probă de luciditate, de înţelegere corectă a scopurilor imediate ale artei şi de simţ managerial avant la lettre. De altfel, acest tip de strategie care mizează pe captarea bunăvoinţei privitorului, prin flatarea stereotipiilor lui mentale, nu este nici pe departe izolat în lunga sa carieră. Douăzeci şi cinci de ani mai tîrziu, la marea expoziţie de la galeria Durand Ruel din New York, poate cel mai important eveniment din întreaga sa carieră, el expune şi o lucrare realizată special pentru acest moment, un “portret în mărime naturală al celebrului artist chinez Mei Lang-fang care, în ultimile două luni, devenise idolul poporului american”2. Este evident că această lucrare nu-l urmărea pe Eustaţiu Stoenescu încă de pe vremea studenţiei lui pariziene, dar ea cădea perfect în expoziţia unui european care nu făcea doar dovada unei mari îndemînări artistice, ci şi pe aceea a unei la fel de mari sensibilităţi faţă de proaspetele mituri ale locului. Acest fapt explică într-o măsură convingătoare acea situaţie, aparent ciudată, invocată la început; anume zilele de glorie şi mai apoi anii grei de uitare. Primele sînt chiar efectul acestei neobişnuite îndemînări a pictorului, extinsă pe un spaţiu foarte larg: îndemînare tehnică, îndemînare tactică, îndemînare strategică, îndemînare în actul de comunicare cu piaţa de artă şi cu actorii ei individualizaţi. Figură artistică rece, mai degrabă absentă din punct de vedere afectiv, Eustaţiu Stoenescu este disponibil pentru orice tip de solicitare şi este prezent la orice formă de apel pentru că, în esenţă, el nu este prizonierul unei singure opţiuni. El nu participă cu adevărat nici la dramele timpului, nici la frămîntările individuale şi nici măcar la convulsiile artistice care au loc chiar sub privirile sale. Însă tocmai din pricina acestei neutralităţi, ajutat şi de o manualitate ieşită din comun, el a ajuns un pictor oficial şi în sensul restrîns al cuvîntului, adică al unei lumi relativ închise, dar cu o mare influenţă publică, şi în sensul larg al cuvîntului, în speţă exponent al unui spirit confortabil, corect şi previzibil, care nu pune nici o problemă incomodă şi rezolvă totul cu acea iluzie a siguranţei şi a stabilităţii care, de multe ori, poate trece drept garanţie şi pe termen lung. 1 Un viitor artist, “Lupta”, anul I, nr. 17, Craiova / 6 nov. 1900. A se vedea şi Paul Rezeanu, Eustaţiu Stoenescu, Editura ARC – 2000, Bucureşti, f.a., pag. 7.
2 F. Gâldău, Corespondenţă din New York, “Curierul Olteniei”, anul XXVIII, nr. 1566 / 28 aprilie 1930, Craiova, citată în Paul Rezeanu, op. cit., pag. 17, nota 43, pag. 32.
(Romania literara nr. 20/ 2001)
Un pictor aproape uitat: Eustaţiu Stoenescu (III) de Pavel Şuşară
În acest spaţiu al ficţiunii securizante şi al abstracţiunii morale, Eustaţiu Stoenescu poate să facă, fără a da senzaţia vreunei slăbiciuni sau problematici predilecte, orice: portretistică, compoziţii, peisagistică naturală şi citadină, naturi statice, pictură bisericească etc. în cele mai variate stiluri şi maniere: academiste, pleneriste în sens larg, intimiste, taşiste, impresioniste, spaniole, grigoresciene, andreesciene, luchianiene, amaniene şi chiar tonitziene. Această bogată putere de acoperire, în măsură să satisfacă nenumăratele orizonturi de aşteptare ale timpului, asociată, aşa cum s-a mai afirmat, cu o neobişnuită forţă de exprimare, dar şi cu segmentul cel mai influent din societatea românească interbelică, acela al formatorilor şi al distribuitorilor de opinie, constituie premisa majoră a locului privilegiat pe care Eustaţiu Stoenescu l-a avut în spaţiul nostru artistic din această perioadă. Faptul că imaginea lui s-a voalat ulterior pînă aproape de stingere nu este nicidecum o expresie a ingratitudinii. Pictorul şi-a sedus timpul şi a oferit nenumărate paliative istoriei şi actorilor ei, dar nu a reuşit să coaguleze un mesaj convingător, dacă nu pentru durata lungă, măcar pentru intervalul de dincolo de orizontul clipei. Nereuşind, în afara unei severe stăpîniri a meseriei şi a unei certe acurateţi a expresiei, nici să propună perspective estetice noi şi nici să pună în cauză problemele de limbaj, el nu a avut măcar prezenţa de spirit de a construi o lume coerentă denotativ, aşa cum a făcut-o, de pildă, Corneliu Baba. In inventarul său de forme nu există nici un principiu coagulator şi nici o aspiraţie spre idealitatea care motivează episodicul şi îi dă credibilitate dincolo de zbaterile lui efemere. Dacă tuturor acestor elemente le mai adăugăm şi unele motive exterioare, cum ar fi, de pildă, boicotul din perioada comunistă, care avea în vedere faptul că pictorul a fost literalmente unul de curte, adică apropiat, măcar ca portretist, Curţii regale şi aristocraţiei româneşti, acelei aristocraţii căreia, de fapt, îi aparţinea el însuşi, cvasianonimatul său postum poate fi înţeles în termeni relativ corecţi. Dar dacă Eustaţiu Stoenescu nu a reuşit să trăiască deplin în istoria vie a artei şi s-a supus mai degrabă unor norme formale şi unor modele mentale, nu înseamnă că locul său în arta românească poate fi obiectul vreunei dispute. Iar, în această perspectivă, două sunt în mod cert meritele sale cele mai importante. Mai întîi, el este un prodigios şi un solicitat portretist. Fie că portretele sale privesc existenţe comune şi personaje oarecare, fără o identitate precisă şi o notorietate publică în măsură să justifice un interes explicit (Portret de femeie, Tînăr cu carte în mînă, Rochia verde, Portret cu basc, Portret de bărbat, Fetiţa cu cercul etc.), persoane publice cunoscute – artişti, oameni de cultură, personalităţi din lumea ştiinţei etc. – (Portretul profesorului Jean Paul Laurens, Pictorul Ştefan Popescu, Portretul arhitectei H. Delavrancea-Gibory, Portretul profesorului Ştefan Minovici, Portretul profesorului Papillot, Portretul lui Ion Manu, Portretul lui Lasserson, al lui Panait Istrati, al actriţei Andronescu etc.), fie marile figuri ale Curţii regale şi ale aristocraţiei româneşti, dar nu numai (Portretul Regelui Ferdinand, Portretul Reginei Maria, Portretul Regelui Mihai, Portretul lui I.C.Brătianu, Portretul Principesei A. Cantacuzino, Portretul Principelui Ghica, Portretul Principesei Clara Mavrocordat, Portretul Elenei Văcărescu, Portretul Baronului Levavasseur, Portretul Contelui Chesingne etc.), pictorul este interesat în aceeaşi măsură de o exactă definiţie a personajului şi de o anume sugestie a exemplarităţii lui.
(Romania literara nr. 21/2001)
Un pictor aproape uitat: Eustaţiu Stoenescu (IV) de Pavel Şuşară
Fizionomia, tratată naturalist la un prim nivel, este aprofundată şi extinsă printr-un evident efort de caracterizare psihologică şi morală, iar acest portret, odată realizat, este supus unei încercări de extragere din contingent şi de transfer în efigie. Indiferent de punerea în pagină, de densitatea cromatică şi de energia tuşei, care de puţine ori se repetă identic, pictorul recurge aproape stereotip la acelaşi gen de accentuare; un fundal cu o minimă animaţie, neutru sau chiar complet opac, detaşează figura şi elementele de particularizare prin ecleraje puternice care sparg anvelopa nocturnă şi dirijează privirea către zona feţei şi a mîinilor. În registrul meditativ şi misterios se detaşează net două portrete compoziţionale realizate după aceeaşi schemă de principiu, Portretul profesorului Jean Paul Laurens (1924) şi Amatorul de gravuri (Muzeul Naţional de Artă), iar în registrul spontan şi alert, Portretul arhitectei H. Delavrancea-Gibory şi Portretul lui Stuart Steven Brody. Acestea sunt, de fapt, şi extremele viziunii sale portretistice, iar între ele se aşază o plajă imensă de variaţiuni.
În al doilea rînd, Eustaţiu Stoenescu este unul dintre puţinii artişti români cu o reală circulaţie dincolo de graniţele naţionale. Înzestrarea de portretist şi cunoaşterea exactă a artei europene, şi nu numai, a timpului, dublate de o mare capacitate de adaptare la stiluri şi la formule diferite, i-au facilitat accesul atît în sălile de expoziţii, cît şi la multe comenzi în diverse locuri din Europa şi din lume. Participarea la Bienala de la Veneţia, marile expoziţii din Statele Unite şi altele, de mai mică anvergură, din Franţa, Elveţia, Egipt, pelerinajul, mai pe urmă, ca exilat, prin Europa, Asia, Africa şi America, îi vor consolida o indiscutabilă carieră internaţională. Moartea însăşi îl surprinde la New York, în 1957, ca victimă a unui regim care l-a exilat din spaţiul său originar, a cărui cronică, pe jumătate mondenă, pe jumătate fictivă, a făcut-o, cu un devotament profund, vreme de mai multe decenii. Dacă în compoziţii este instabil, de multe ori redundant, mai mereu tributar unor modele şi plasat în exterior prin exacerbarea îndemînării tehnice, în ansamblu Eustaţiu Stoenescu are ceva dintr-un tratat enciclopedic. Cumulînd cunoştinţe, experienţă, un talent nativ poate de multe ori excesiv şi o putere de muncă impresionantă, el este un artist care nu intră neapărat în top şi nu flatează acea suspectă nevoie de proiecţie mitologică a multor amatori de ocazie, dar care garantează profesionalismul exemplar, continuitatea şi ţinuta înaltă a unei acţiuni simbolice în acelaşi timp responsabile şi lucide.
P.S. Pe 23 mai, pictorul Sorin Ilfoveanu a împlinit 55 de ani. Exact opusul lui Eustaţiu Stoenescu în ceea ce priveşte percepţia lumii, stilistica şi filosofia, el are în comun cu acesta puterea de muncă, profesionalismul şi racordarea lucidă la o realitate care, în mod curent, stîrneşte frisoane firilor excesiv de romantice. Un senzual penitent, coborît direct din marele discurs antropocentrist al lui Corneliu Baba şi din contrastele unui Levant în care bufoneria şi grotescul tremură metafizic şi respiră mistic, Ilfoveanu a parcurs, în cei peste treizeci de ani de activitate prodigioasă, întregul traseu de la spectacol la ceremonial şi de la retorică la semn. De la voluptăţile reci ale unei peisagistici, care conţinea deja în sine germenii viitoarelor disoluţii, la autoportretele în chip de sacerdot sau de mag elenistico-bizantin, la acuplările în efigie şi pînă la recuperarea virginităţii paradisiace a pînzei prin discretul contrast al unui desen abia enunţat, el şi-a construit un itinerariu solitar prin hăţişurile unei duble tentaţii. Din partea stîngă a picturii sale se aud, chiar dacă din ce în ce mai stins, glasuri de sirene despuiate şi de curve apocaliptice, gata să-l răpească şi să-l arunce în zoaiele fierbinţi ale unui imens carnaval, în timp ce din dreapta îi vin somaţiile geometriei celeste şi cadenţele seci ale visului isihast. Păstrîndu-şi cumpătul, simţul realului şi estetica, Sorin Ilfoveanu a trecut cu bine prin toate încercările şi iată-l acum, la 55 de ani, întreg, nevătămat şi inconfundabil; mai furişîndu-şi oleacă privirea spre stînga, acolo unde şoldurile fierbinţi se unduiesc înnegurate în ritm de manea, dar luînd-o pieptiş pe cărarea din dreapta, peste crestele unor stînci transparente şi printre lujeri de lumină necreată. Drum bun, Sorin, şi la mulţi ani! (P.Ş)
@
Mihnea Georgescu
Ce iti pare demn de ironizat in faptul ca romanul Ianchelevici este notoriu si de succes?
@
ADRIAN NASTASE
Au intrat in Spam doua mesaje ale mele cu linkuri (catre tablouri ale lui Eustatiu Stoenescu).
http://www.artgallery.quasarantiques.net/EUSTATIU-STOENESCU. html
http://www.curierulnational.ro/…/Tablou+de+Eustatiu+Stoenescu
(Romania literara nr. 16/2006)
Eustaţiu Stoenescu (rememorare) de Pavel Şuşară
Născut la Craiova în anul 1884, în casa uneia dintre cele mai înstărite familii din Oltenia, Eustaţiu Stoenescu face parte dintr-o generaţie exemplară de oameni de cultură români, de la Jean Al. Steriadi, Samuel Mutzner, Camil Ressu, Nicolae Dărăscu, pînă la Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi şi Nicolae Titulescu, cel din urmă un apropiat al lui Stoenescu încă din primii ani de copilărie, dar şi dintr-o lume privilegiată social şi la adăpost de orice problemă economică. în consecinţă, emulaţia intelectuală, nonşalanţa şi o bună stăpînire a codurilor aristocratice, dublate de o anumită detaşare pe care i-o permitea spaţiul său economic securizat, sînt elementele-cadru ale personaţităţii sale artistice şi morale. însă înaintea acestora, hotărîtoare sînt înzestrarea sa nativă, conştiinţa acestei înzestrări şi interesul imperativ pentru pictură care se manifestă cu o uimitoare precocitate. La o vîrstă foarte fragedă, de numai cinci ani, după cum îşi aminteşte artistul însuşi, îl cunoaşte, în casa părinţilor săi, pe pictorul francez Leopold Durand Durangel, ale cărui culori le va folosi în mod spontan, dar nu lipsit de semnificaţie. O încercare de a învăţa sistematic pictura cu un profesor localnic, un anume Nicolae Rădulescu, nu va avea cine ştie ce efecte, însă neîndoielnic rămâne faptul că interesul copilului pentru pictură este unul ieşit din comun. Un efect direct al acestui interes este deplasarea la Bucureşti, împreună cu tatăl său, pentru a vizita o proaspătă expoziţie a lui Nicolae Grigorescu. Cum acest eveniment se petrecea în anul 1897, o socoteală elementară ne dezvăluie faptul că Eustaţiu Stoenescu nu avea, în acel moment, mai mult de treisprezece ani. Or, acest aspect nu este unul lipsit de relevanţă, întrucît un asemenea interes pentru pictură, la o vîrstă atît de fragedă, cînd motivaţiile susţin îndeobşte practici legate de universul copilăriei, dezvăluie, fără îndoială, în acelaşi timp o marcă a destinului şi o alegere care, în ultimă instanţă, va confirma această predestinare. într-o succesiune logică a faptelor, el îşi începe cu seriozitate studiile de pictură pe cînd este încă un adolescent, în jurul vîrstei de şaisprezece ani, înscriindu-se la Academia Julian din Paris. Se aşază pentru studii în atelierul lui Jean-Paul Laurens, iar, peste doi ani, în 1902, începe să frecventeze şi cursurile Şcolii Naţionale de Arte Frumoase. Însă indiferent de spaţiul concret în care lucrează, de profesori şi de ateliere, tînărul student, alături de colegii săi din atelierul lui Jean-Paul Laurens (C. Ressu, J.Al. Steriadi, S.Mutzner, N.Dărăscu, J.Cosmovici, C. Petrescu şi alţii), se dezvoltă în climatul aristic al momentului care este unul sever formalizat, interesat mai curînd de măreţii abstracte decît de viaţa nemijlocită şi care cultivă excesiv obedienţa faţă de normele şi de canoanele academiste, în dispreţul făţiş faţă de libertatea gestului şi de tentaţiile spontaneităţii. La Academia Julian, de pildă, adolescentul Stoenescu dă un examen strălucit cu un bătrîn pictor academist, William-Adolphe Bouguereau, în vărstă de 75 de ani, iar profesorul său cel mai apropiat, J.-P. Laurens, cu toată reputaţia lui pedagogică, trăia în incontinente reverii medievale pe care le şi oferea publicului sub forma unor impozante compoziţii istorice. Nu e greu de presupus că trecerea lui Stoenescu de la sumarele lui exerciţii de pictură de pînă atunci – pe jumătate superficiale prin absenţa unei supravegheri calificate, pe jumătate sentimentale şi cu miză minoră prin raportarea la grigorescianismul tardiv – la marile compoziţii istorice, cu bărbaţi celebri, cu bătălii crîncene şi cavalcade ameţitoare, nu a fost tocmai uşoară şi nici lipsită de importanţă. Insă rapiditatea cu care a rezolvat proba de examen la Academia Julian, în admiraţia comisiei şi chiar a bătrînului profesor, dovedeşte, fără prea mari îndoieli, că tînărul Stoenescu avea o excepţională dexteritate şi o putere aproape naturală de a găsi cu promptitudine soluţii convingătoare. Cel mai important moment din această perioadă, dar şi unul dintre evenimentele artistice care dezvăluie psihologia, vocaţia şi disponibilităţile creatoare ale tînărului artist, precum şi o anumită perspectivă morală care se profilează acum, este acela al dublului său debut din 1905. La doar douăzeci şi unu de ani, foarte apropiat profesorului său J.-P. Laurens, în atelierul căruia îi cunoaşte acum pe celebrii scultpori A. Rodin şi A. Bourdelle, el expune atît la Paris, în cadrul Salonului oficial, organizat de Societe des Artistes Français, cît şi la Craiova, în cadrul Societăţii artistice ŤTheodor Amanť. în mod semnificativ pentru natura personalităţii sale şi pentru temperamentul său artistic, el se comportă cu acest prilej, într-o perspectivă imediată, comme il faut; adică detaşat, cu o exactă intuiţie a contextului, puţin oportunist şi puţin schizoid. Adică dublul său debut este, cu alte cuvinte, un debut duplicitar. Fiecăreia dintre cele două categorii de privitori, el le oferă nu atît consecinţa unor meditaţii personale sau a unui travaliu de atelier care să-l reprezinte ca stadiu profesional şi ca aspiraţie artistică, ci exact ceea ce tînărul pictor crede că în cele două locuri se aşteaptă de la el. La Paris expune lucrarea Supa populară (La Soupe populaire), o compoziţie complicată, cu numeroase personaje şi arhitecturi colosale, care flatează în mod evident gustul de cronicar medieval şi de comandant de oştiri pe pînză al lui J.-P. Laurens şi al mediului academist, în general, iar la Craiova expune un Ciobănaş, o }ărancă, un peisaj dulceag, un studiu de compoziţie etc., în evidentă filiaţie grigoresciană. Faptul că el nu încurcă lucrările, adică nu trimite Supa… la Craiova şi Ciobănaşul la Paris este o precoce probă de luciditate, de înţelegere corectă a scopurilor imediate ale artei şi de simţ managerial, avant la lettre, al artistului. De altfel, acest tip de strategie care mizează pe captarea bunăvoinţei privitorului, prin flatarea stereotipiilor lui mentale, nu este nici pe departe izolat în lunga sa carieră. Douăzeci şi cinci de ani mai tîrziu, la marea expoziţie de la Galeria Durand Ruel din New York, poate cel mai important eveniment din întreaga sa carieră, el expune şi o lucrare realizată special pentru acest moment, un ,,portret în mărime naturală al celebrului artist chinez Mei Lang-fang, care în ultimele două luni devenise idolul poporului american”. Este evident că această lucrare nu-l urmărea pe Eustaţiu Stoenescu încă de pe vremea studenţiei lui pariziene, dar ea cădea perfect în expoziţia unui european care nu făcea doar dovada unei mari îndemînări artistice, ci şi pe aceea a unei la fel de mari sensibilităţi faţă de proaspetele mituri ale locului. Faptul explică, într-o măsură convingătoare, acea situaţie doar aparent ciudată; anume zilele de glorie şi mai apoi anii grei de uitare. Primele sînt chiar efectul acestei neobişnuite îndemînări a pictorului, extinsă pe un spaţiu foarte larg: îndemînare tehnică, îndemînare tactică, îndemînare strategică, îndemînare în actul de comunicare cu piaţa de artă şi cu actorii ei individualizaţi. Figură artistică rece, complet neimplicată din punct de vedere afectiv, Eustaţiu Stoenescu este disponibil pentru orice tip de solicitare şi este prezent la orice formă de apel pentru că, în esenţă, este absent într-un mod superior. El nu participă cu adevărat nici la dramele timpului, nici la frămîntările individuale şi nici măcar la convulsiile artistice care au loc chiar sub privirile sale. însă tocmai din pricina acestei neutralităţi, ajutat şi de o manualitate ieşită din comun, el a ajuns un pictor oficial, şi în sensul restrîns al cuvîntului, adică al unei lumi relativ închise, dar cu o mare influenţă publică, şi în sensul larg al cuvîntului, în speţă exponent al unui spirit confortabil, corect şi previzibil, care nu pune nici o problemă incomodă şi rezolvă totul cu acea iluzie a siguranţei şi a stabilităţii care, pe bună dreptate, este percepută mereu ca o maximă garanţie.
piar.blegoo.com/2009/henrieta-delavrancea-giboryarhitectura-1930-1940
mie stiti ce imi place? Tamara de Lempicka. tablourile ei sunt superbe. multe dintre ele pun accent pe new yorkul anilor 20 si 30, ilustrand insa personaje din piese de cabaret sau portrete ale unor figuri cunoscute din america. ce parere aveti despre tablourile ei? care este curentul artistic ce v-a impresionat cel mai mult.
mie imi plac mult tablorile art deco, dar si asa-numitele kitsh-uri ale lui andy warhol cu marilyn monroe si alti actori.
Cand eram in scoala generala, doream sa devin pictor, iar profesorii ma incurajau, numai ca parintii mei imi ziceau ca voi deveni muritor de foame si m-au inscris la un liceu cu profil real. Acum imi doresc sa devin altceva…
Succesul in arta se poate ilustra prin formula CREATIE + MARKETING. Marketingul poate substitui creatia (evident, nu in totalitate), invers e mai greu.
rock hudson,
si mie imi place foarte mult Tamara de Lempicka, combinatia neta de linii drepte si linii curbe, portretele masive si extrem de expresive. Andy Warhol nu-mi spune nimic. Este, pentru mine, expresia perfecta a unui modernism lipsit de profunzime, promovat comercial.
Larisa,
au fost publicate multe carti despre Titulescu, inclusiv despre activitatea lui diplomatica. Si in anii ’80 si dupa. Inclusiv sub egida Fundatiei Europene Titulescu, pe care o conduc. Adu-mi aminte, dupa sarbatori, sa-ti trimit o lista cu cele mai interesante lucrari.
Tata era copil cand, Eustatiu Stoenescu , venea sa se odihneasca in comuna mea natala unde avea o propritate. Un semn al acestei treceri este , dupa stiinta mea , un tablou numit ” Lampa de la Draghiceni “, care este expus la Muzeul de Arta din Bucuresti.
@ nastase
“Andy Warhol nu-mi spune nimic. Este, pentru mine, expresia perfecta a unui modernism lipsit de profunzime, promovat comercial.”
————–
M-am linistit ! Credeam ca sunt singurul .
@nastase
Multumesc frumos,
Va aduc aminte dupa anul nou.
Larisa
PS. Va felicit pentru Fundatia Europeana Titulescu. Din “cauza” ei acum sunt la master la Geopolitica. M-ati indragostit de un domeniu extraordinar; cel al relatiilor internationale. Mi-ar fi placut sa va am profesor, dar ASE-ul este un camin drag pentru mine.
Portretul arhitectei Henrieta Delavrancea
piar.blegoo.com/2009/henrieta-delavrancea-giboryarhitectura
piar.blegoo.com/2009/henrieta-delavrancea-giboryarhitectura
va rog eu cinE imi zice si mie cineva mai multe informatii despre Portretul Elenei Vacarescu?
AM NEVOIE URGENTA!
MULTUMESC!