Dumnezeu sa-l odihneasca!

Gheorghe Dinica, dupa o suferinta lunga, alinata doar de sperantele prietenilor si a familiei sale, a plecat dintre noi. Din pacate pentru noi, moartea este un prea bun agent al amintirilor. La moarte, mai mult decat oricand, reusim sa apreciem ceea ce ani la rand am lasat nelaudat si neiubit corespunzator. Astazi poate ca pentru unii a murit Lascarica, personajul din Filantropica, sau Cadir din piesa de la TNB, dar cert este ca pentru toata lumea a plecat Gheorghe Dinica.

Pentru mine, a plecat cel care, in urma cu aproape 40 de ani, la Bulandra, in Schitu Magureanu, juca, intr-o lume a oglinzilor,  impreuna cu Marin Moraru, “Nepotul lui Rameau”. A plecat din lumea in care bolile dor si vorbele oamenilor lasa urme, dar nu a plecat din gandurile noastre. In toate ipostazele sale, Gheorghe Dinica nu a pierit. La fel cum tinerii de astazi isi amintesc de maestrii altor vremuri, precum Grigore Vasiliu Birlic sau George Vraca, astfel mi-as dori ca tinerii de maine sa-si aminteasca de cel care a facut istoria amintirilor noastre.

Paradoxal, lipsa lui se resimte cu atat mai mult cu cat maestrul Dinica a fost intotdeauna unul dintre cei mai vii si dinamici artisti ai Romaniei. Un vechi proverb spunea ca exista o oarecare impacare in moarte: „aceea ca toate lucrurile mor insa doar putine dintre ele au apucat sa traiasca inainte”. Gheorghe Dinica a trait si, din acest punct de vedere, va trai inca multa vreme. Toti cei care au zambit inmarmuriti intr-o sala de teatru, intr-un cinematograf sau in propria sufragerie la vederea maestrului Dinica stiu ce vreau sa spun. Frumosul, emotionantul, inegalabilul Gheorghe Dinica a facut ultima reverenta catre noi.