Dialogu’ lu’ PDL-u’ lu’ Basescu

Minunat om politic Adrian Videanu. L-am ascultat, cu admiratie, vorbind, astazi,  in numele PDL-ului, despre valentele dialogului, ca problemele Coalitiei trebuie discutate pe cale pasnica si ca daca n-ai dialog cum sa guvernezi tara care e in criza si ca din cauza asta oamenii sufera si probleme importante nu pot fi rezolvate (spre exemplu, Ordonanta de urgenta cu referendumul lui Basescu).

Message boxul PDL-ului e plin, zilele astea, de ideea dialogului, a comunicarii fratesti, a solutionarii neintelegerilor la masa verde (Ceausescu ar fi spus ca toate conflictele trebuie rezolvate numai prin tratative).

Exista insa o mica problema : inainte de a descoperi valentele dialogului, PDL ( de fapt, Emil Boc) a facut  o manarie, scotandu-l din teren, fara nici un motiv pe Dan Nica. Dupa ce a pus PSD in fata unui fapt aproape implinit (pisica alearga inca  in curtea Cotrocenilor), liderilor PDL li s-a facut dor de dialog. 

Solutia e simpla : back to square one, apoi love pentru dialog.

Emil Boc ne-a mai  explicat si  ce inseamna “a te consulta” cu partenerul de Coalitie : ii spui ce vrei sa-i faci (asta inseamna ca l-ai consultat), apoi ti se falfaie de ce spune el, pentru ca tu trebuie sa rezolvi problemele romanilor si, in primul rand, campania electorala a lui Traian Basescu.

Oricum, regret ca la PDL interesul a invins ratiunea.

NEWS ALERT

Astazi, in sedinta de guvern, se pregateste introducerea unei Ordonante de urgenta pentru modificarea Legii referendumului, pentru a o face compatibila cu Legea alegerilor prezidentiale. De fapt, ca sa se voteze in aceleasi sectii de vot.

Eu tot nu cred ca Traian Basescu va candida…

Contra oferta posibila

Dirigintele guvernului, Traian Basescu, a facut ieri o oferta deosebit de generoasa PSD-ului : in locul lui Dan Nica, reprezentant al partidului, sa fie desemnat ca ministru de interne un “independent”, ca sa nu mai existe suspiciuni intre cele doua partide. Basescu are probabil in minte exemplul “independentului” Predoiu de la Justitie (de altfel, cele doua ministere ar putea fi unite, pe modelul JAI de la UE).

In opinia mea, PSD ar putea face o contra oferta. Accepta aceasta propunere daca si in postul de prim ministru va fi desemnat un independent. Ca sa nu mai existe suspiciuni.

Recomandat de medicii dentişti…

Este titlul editorialului meu de astazi din Jurnalul National. Editorialul poate fi citit aici.

Dirigintele executivului

Nu am fost niciodata un fan al coalitiei cu PDL, dar, daca PSD a avut de ales intre a propune idei bune intr-o perioada de confuzie la guvernare si a tacea in opozitie, am inteles optiunea partidului. Spre deosebire insa de Traian Basescu si micul Polichinelle de la Palatul Victoria, am avut intotdeauna un mare respect pentru reguli, care reprezinta singura modalitate de a idetifica o societate moderna.

Decizia lui Emil Boc de a schimba unilateral un ministru al PSD, fara consultarea partenerului de guvern, incalca regulile. Ale guvernarii, ale politicii, ale bunului simt. PDL nu poate dicta raportul de forte in executiv la fel cum Traian Basescu nu poate dicta Parlamentul unicameral, legalizarea drogurilor sau inflorirea turismului sexual in Romania. Ei au doar 30% din suportul social si, chiar daca pot folosi procedurile pentru a ramane inca 60 de zile in functie, asta nu inseamna ca nu reflecta o tentatie totalitara. Pentru multi, aceste actiuni nu sunt surprinzatoare. Anul acesta a consfintit statutul lui Traian Basescu de diriginte al actului executiv. De fiecare data cand este nevoie, executivul vireaza in electoral. Mai ales cand, prin intermediul unui interimar prietenos, poate activa Ministerul de Interne, organizatorul alegerilor, in acest scop.

Legile istoriei spun ca toate perioadele de criza au determinat o crestere a criminalitatii. Sub unele aspecte, ea poate fi inteleasa, fiind independenta de activitatea Ministerului de Interne. In schimb, nu stiu ca istoria sa fi spus ca, pe timp de criza, cresc numarul accidentelor grave de tren. Acestea cred ca tin de activitatea Ministerului Transporturilor. Singura diferenta este dorinta de sanctionare a incompetentei. In schimb, Traian Basescu si Emil Boc sanctioneaza presa pentru reluarea subiectului Udrea sau pentru reactia la referendumul pentru parlamentul unicameral. Ciudata motivatie pentru a provoca o criza politica de proportii. Pentru un om normal…

Roberta, vrem un autograf!

Cunoasteti foarte bine simpatia pe care o am pentru Roberta. A fost, de-a lungul timpului, bine documentata, atent argumentata si niciodata ascunsa. Viata m-a facut, din nou, sa-mi indrept gandurile catre Roberta.

Eram plecat la reuniunea APCE, la Strasbourg. Afland insa ca viata politica da in clocot, la Bucuresti, am revenit, intr-un suflet, aseara. Complicate sunt caile Domnului. Oricum, nu voi mai putea participa nici la alegerea Secretarului general, nici la discutarea Raportului privind alegerile din Moldova, nici la dezbaterea privind angajamentele Rusiei, nici la discutiile din Comisia juridica privind limitele secretului de stat sau inchisorile CIA. O fi bine?  Explicatia e simpla : la Bucuresti, Emil Boc s-a hotarat sa lanseze criza politica de toamna. 

In acelasi context, am aflat ca pe ordinea de zi a Biroului Permanent al Camerei Deputatilor ar fi trebuit sa se afle luni raportul Comisiei Udrea si scrisoarea transmisa in numele acesteia. In realitate, sedinta a venit si a trecut, fara ca aceste subiecte sa fie discutate. De ce? Pentru ca raportul se afla inca la Roberta. Intr-un sertar al biroului sau, ori poate chiar deschis, rasfirat pe masa ei de lucru, sub lumina unei veioze puternice, care dezvaluie fara mila fiecare detaliu. Iar fara vointa sa si, mai ales, fara semnatura sa, raportul nu poate fi inscris pe ordinea de zi pentru ca, dupa 15 zile, sa poata fi dezbatut in plen.

Se vede treaba ca Roberta inca il mai studiaza. Nu e rau deloc: filosofii romani spuneau ca exista mai multi oameni innobilati de studiu decat de natura. Si, in orice caz, oricat de talentati si invatati am fi, studiul ne ajuta sa ne luminam si sa devenim si mai intelepti. Dar nu ma pot opri sa-i adresez Robertei – impreuna cu voi, sunt convins – un indemn sincer: Roberta, nu-ti fie teama, semneaza! Ai tot sprijinul nostru! Suntem alaturi de tine!

PS. Acum intelegeti mai bine adevarata miza a gestului de mare curaj al gloriosului om politic Emil Boc?

Raspunsuri

Traian Basescu ajuta presa? Surprinzator sau nu, declaratiile ultimelor zile ne spun tocmai acest fapt. Media are nevoie de subiecte rafinate, de dezbateri, care sa nu permita alunecarea in subiecte degradante si compromise moral precum modul in care Elena Udrea cheltuie banii statului prin Ministerul-sinecura al Turismului, sau diverse suspiciuni referitoare la Mircea Basescu, sau faptul ca mai multe organisme internationale au comentat masurile anticriza intreprinse in Romania drept unele din cele mai slabe din lume, sau alte subiecte ale subsolului moralitatii autohtone.

Traian Basescu este arhanghelul presei politice din Romania si face tot posibilul pentru a o convinge sa se intoarca de la caile sale gresite, care vizeaza scoaterea la iveala a afacerilor murdare ale oamenilor din jurul presedintelui. Nu acestea trebuie sa fie informatiile in jurul carora alegatorii sa aleaga viitorul presedinte. Traian Basescu are nevoie de un mediu antiseptic moral pentru a mai lansa un scenariu conflictual. Din pacate, metoda simpla, de a nu face nazbatii, nu-i este la indemana. Din acest motiv, sunt necesare metode alternative. Cea mai cunoscuta, numita in SUA metoda red herring, este cea a lansarii unor teme mici, dar colorate, care sa hipnotizeze presa si alegatorii suficient de mult timp.

Traian Basescu are nevoie ca timpul sa treaca mai repede pana la alegeri. Noi avem nevoie ca timpul sa treaca mai repede pana la alegerea unui nou presedinte.

ALM, da, poate ca PSD nu a luat cele mai bune decizii in ultima perioada, insa nu cred ca nu ne-am pronuntat impotriva impozitului forfetar. Am argumentat in repetate randuri impotriva acestei forme a impozitului forfetar si impotriva aplicarii sale intr-un an de criza economica puternica, precum acesta. Masura a fost adoptata la insistenta premierului, ca si PDL sa castige vizibilitate cu o masura anti-criza. Din pacate, ideea a fost slaba si slab aplicata. In schimb, printre ideile propuse de Departamentele PSD este si renuntarea la impozitul forfetar, care nu a fost acceptata, dar si scutirea impozitului reinvestit, restructurarea ANAF sau adoptarea legii responsabilitatii financiare.

Alex, renuntarea de catre administratia americana la scutul anti-racheta risca sa devina o tema falsa. Dupa cum afirma si Robert Gates, renuntarea la acest scut stabil poate fi echilibrata de apelul la altfel de solutii anti-racheta, mobile, care acopera mai bine continentul european si zonele sensibile. Personal, nu cred (sau, in orice caz, sper…) ca incalzirea relatiilor dintre SUA si Rusia  nu inseamna racirea relatiilor dintre SUA si UE. Imi place sa privesc politica internationala din perspectiva unui joc cu suma nenula, unde se poate castiga fara a a provoca pierderi de cealalta parte. Sunt sigur ca orice ALT ocupant al fotoliului de la Cotroceni ar fi de acord cu mine.

Carcotasu, ai dreptate. Traian Basescu a capatat experienta in a convinge oamenii ca este de-al lor, prin participari la sarbatori campenesti sau alte activitati bucolice, iar PSD a incercat intotdeauna sa duca niste campanii mai degraba orientate pe idei. Iti inteleg frustrarea foarte bine, dar sunt consecvent in a spune ca prefer ca oamenii sa voteze pentru motivele potrivite, chiar daca acest lucru inseamna ca pot fi si alegeri stranse sau chiar pierdute. Ca om politic, dupa cum spun specialistii in comunicare politica, ai intotdeauna tentatia populismului de fatada, doar pentru voturi. Cat de bine ii rezisti si ce oferi in schimbul sau este catalizatorul valorii tale. Traian Basescu a castigat alegerile in 2004, insa nu poate pacali la nesfarsit prin simpla mimare a atentiei si inteligentei. Sper ca acesta sa fie un argument puternic pentru oricine va intinde mana dupa buletinul de vot in aceasta toamna.

Augustin, daca aerul e rarefiat la Cotroceni imi imaginez ca nu se datoreaza inaltimii morale la care s-a ridicat in ultimii 5 ani locatarul palatului. Personal, imi imaginez ca peste nu mult timp lucrurile se vor schimba acolo si voi putea sa-i vizitez din nou gradina impresionanta. Voi incerca in curand si-ti voi spune cum a mers.

Vasile, ai dreptate ca Traian Basescu a urmarit, cel putin la nivel declarativ, simpatiile de trend ale dezbaterilor publice. Cert este ca, in politica internationala, trendurile nu sunt suficiente. Daca pe plan intern a functionat cateodata, conflictualitatea in diplomatie risca sa fie fatala. Problema este ca, in acest moment, deciziile lui Traian Basescu pe plan extern vor ghida relatiile noastre cu puterile importante ale lumii in urmatorii ani. Iar in acest context, greselile se platesc foarte scump si in foarte mult timp. Sunt, daca vreti, chiar mai periculoase pentru viitorul Romaniei decat imprumuturile la FMI.

P.S. pasiunea ta pentru instrumentele muzicale este demna de o cauza mai buna. Pe acest blog, te apreciez mai mult pentru argumentele si ideile tale totusi.

Batranul intelept, una dintre marile probleme ale politicii actuale este faptul ca unii politicieni, dupa modelul Traian Basescu, reusesc sa modifice perceptia populatiei asupra procesului democratic. Miza este sa convinga oamenii normali ca toti politicienii sunt asemeni lor, deci un vot pentru unul dintre ei nu difera cu mult de un vot pentru un altul. Astfel, este incurajat si absenteismul apatic, care creste sansele ca frauda sa schimbe rezultatul final in alegeri. Totusi, din istoria ultimilor 10 ani, nu ma tem sa spun ca se vede o diferenta importanta intre modelul Traian Basescu si modelele anterioare, de presedinte sau de premier.

Costi, risc putin si am sa amintesc despre povestea Asinului lui Buridan, care a murit de foame pentru ca nu s-a hotarat care dintre cele doua stive de fan ii era mai aproape. Arareori exista state care isi permit sa cada in contemplarea propriei lor maretii, tocmai pentru ca sunt concentrate pe imbunatatirea ei constanta. Asupra acestui fapt trebuie sa ne hotaram inclusiv noi. Singura noastra sansa este de a gasi un obiectiv unificator, in jurul caruia sa raliem cetateni, politicieni si presa. Un astfel de exemplu a fost integrarea europeana in mandatul meu. Cel mai apropiat obiectiv de acest gen reusit de Traian Basescu este propria sa mazilire din fruntea statului. Eu ii urez succes.

Fane, autostrazile nu sunt animale salbatice, deci este evident de ce nu sunt imblanzite de tumbele si dansurile ritualice ale lui Traian Basescu. Dupa cum ati mai auzit, pentru Traian Basescu autostrazile nu au sens. Nici macar unul, ca sa fie o autostrada cu sens unic.

Frank Zapa[KING], atitudinea de vadita superioritate nu tine loc de argumente rationale. Stiu ca nu erau o problema pentru tine in trecut. S-a schimbat ceva intre timp si te putem ajuta noi sa-ti revii?

ELMMAR, spui ca tinta lui Traian Basescu cu initiativa legalizarii prostitutiei ar fi sa se aprinda felinarul rosu la Cotroceni. Sper ca din toamna sa nu mai fie nevoie de un astfel de felinar. Nici in tara, nici la Cotroceni, eventual intr-o dezbatere publica, dupa prezentarea sfarsitului crizei financiare in Romania.

Maximmouse, interzicerea comisiilor prezidentiale ar insemna sustragerea jucariei principale a lui Traian Basescu in jocul de-a democratia. Comisiile sunt formate din experti care nu ar iesi din cuvantul partidului, dupa cum se vede si din traseul lor politic, iar meritele executive sunt asumate de vremelnicul presedinte, precum in cazul reformei invatamantului. Aceste comisii nu sunt regretabile pentru ca cerceteaza si emit ipoteze, ci pentru ca-i permit lui Traian Basescu sa se portretizeze ca suma puterilor in stat, desi, dupa cum bine spunea Augustin, nu are nici drept de initiativa legislativa.

Mariane, lectiile lui Traian Basescu sunt pentru Emil Boc sau alti domni din PDL. Am pretentia ca, in termeni de bun simt, inca nu s-a scris manualul dupa care  vremelnicul  presedinte ar putea oferi lectii. Poate doar daca este vorba de o carte de comunicare in perioada campaniei electorale.

Ioana Stefan, impozitarea graduala este o masura de stanga, pe care am sustinut-o in repetate randuri. Mi-e teama ca exista un mare curent de entuziasm in elaborarea de noi legi in randul PDL. Din pacate, acesta nu e dublat si de dorinta de comunicare cu partenerii de guvernare sau cu specialistii sau, pe alocuri, chiar cu ratiunea. E unul dintre simptomele campaniei electorale, pe care trebuie sa o vindecam in toamna.

Mihnea Georgescu, imi pare rau ca te contrazic, dar nu cred ca o guvernare de dreapta – oricat de autentica sau pretioasa – este o solutie pentru Romania in aceasta situatie. In schimb, cred ca este necesara o guvernare de stanga, care sa stimuleze intoarcerea la crestere economica si sa continue lupta impotriva saraciei celor multi, prin masuri de asistenta sociala si nu numai. Bineinteles, este nevoie si de o guvernare competenta, indiferent de ideologie. Totusi, in virtutea ultimilor 20 de ani, cred ca suntem de acord ca stanga este singura care a preluat Romania intr-o situatie dificila si a adus-o intr-o situatie buna.

Instalatorul, dadaismul este totusi un curent cultural important al secolului trecut. Orice asociere a lui Traian Basescu cu dadaismul, chiar si politic, ar fi un pas inainte. Mi-e teama insa ca, la fel cum am spus in repetate randuri, Traian Basescu nu are un plan sau o strategie politica, ci un interes politic si nevoia de a subjuga. De aceea, a fost si este imprevizibil pentru un om apropiat de idealurile democratiei. In multe feluri, domnul presedinte fascineaza precum curentul Dada, insa este total lipsit de substanta acestuia.

P.S. Cred ca cel mai bun exemplu de disonanta cognitiva ar fi daca Traian Basescu ar incepe sa citeze din Blaga. Nu din Vasile, ci din Lucian.

 George Serban, ipostaza de lider de opinie este una cu un grad foarte mare de responsabilitate. Pentru ca unii oameni sunt in mod natural lideri si reusesc sa inspire pe altii le acorda o importanta crescuta. In istoria democratiei, marile schimbari s-au datorat acestora. Ceea ce se uita insa, este ca nu toate aceste schimbari au fost pozitive. Sa ne amintim de aportul lui Heidegger la nazism sau de aportul lui Sartre la comunism. Important este ca responsabilitatea aceasta sa fie luata in serios, nu expediata cu nepasare, sub pretextul „sunt un singur om, pot sa votez o singura data”.

PS Am ajuns ieri la Strasbourg, pentru reuniunea de toamna a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei. Multe subiecte tensionate : alegerea noului secretar general, situatia din Georgia si respectarea angajamentelor asumate de Rusia, alegerile din Moldova, alegerile din Bulgaria etc.

“Istoria Chinei si a civilizatiei chineze. Romania si China”

 

Ieri a avut loc, la sediul Fundatiei Europene Titulescu, lansarea volumului “Istoria Chinei si a civilizatiei chineze. Romania si China”. O lucrare semnata de sinologul Ion Buzatu. De fapt un proiect la care a lucrat o echipa mai mare. Eu m-am ocupat pe capitolul privitor la relatiile bilaterale si de  subcapitolele de arta. Am pregatit, de asemenea, un studiu introductiv si o mare parte din cele aproape 800 de ilustratii. Cartea este, pana la urma, un fel de enciclopedie a istoriei vechi si recente a Chinei.

Si momentul lansarii este semnificativ. Se implinesc acum 60 de ani de la crearea Republicii Populare Chineze si tot 60 de ani de la stabilirea relatiilor diplomatice romano-chineze. Au vorbit despre aceasta premiera editoriala, profesorul George G.Potra, presedintele Comisiei de politica externa din Senat, Titus Corlatean, si, desigur, autorul cartii – dr. Ion Buzatu, precum si ambasadorul Chinei la Bucuresti.

Eu am pregatit cateva note pentru interventia mea, pe care le redau, mai jos :

“De ce este importantă o carte despre China?

• Este uşor să cauţi luminarea raţiunii către Vest, dar, pentru a cunoaşte cu adevărat istoria lumii, este necesar să-ţi întorci privirea către Răsărit, spunea Voltaire. Mediatizată, această idee ar produce suspiciuni în ochii celor crescuţi în spiritul Coca-Cola, McDonald’s sau Hollywood. Totuşi, din ce în ce în mai mulţi oameni de ştiinţă ne îndeamnă să nu scăpăm din vedere ce ne învaţă cei cu care nu suntem neapărat familiari. China este, din foarte multe puncte de vedere, cel mai bun exemplu.

 

• Numeroşi antropologi afirmă că avem o părere mai difuză despre un popor cu cât acesta are şanse mai mici să ne influenţeze viaţa. Din acest punct de vedere, China este într-o situaţie nedreaptă. Avem o părere încă prea lipsită de nuanţe despre ţara care ne-a influenţat existenţa până acum prin patrimoniul său cultural imens: primul calendar, porţelanul, hârtia, busola, seismograful şi numeroase alte lucruri care şi-au făcut loc în cotidianul nostru fără mulţumirile necesare pentru creatorii lor.

 

• Dacă acestea sunt invenţiile trecute, cu care China a sprijinit la construirea lumii în care trăim, nu trebuie sub nici o formă să evităm cunoaşterea felului în care China poate sprijini viitorul României. Pentru a cunoaşte cu adevărat ce înseamnă China – o societate în plină schimbare şi plină de promisiuni – este necesar în primul rând să-i înţelegem trecutul, prezentul şi, eventual, chiar viitorul.

 

• Din această dorinţă de a înţelege şi de a aprecia China pentru rolul în prezentul şi viitorul României s-a alimentat sprijinul pe care m-am bucurat să i-l ofer profesorului Ion Buzatu pentru a scrie cartea pe care o aveţi în faţă. Fără îndoială, forma sa splendidă nu este decât o nouă dovadă că dorinţa de a cunoaşte şi de a învăţa şi pe alţii este împărtăşită de mulţi alţi oameni. Acestora trebuie să le mulţumim, nu numai pentru felul în care arată paginile cărţii, dar şi pentru felul în care românii, tineri sau nu, vor reacţiona la noile cunoştinţe.

 

Câteva detalii despre China

• O prezentare a istoriei Chinei, în câteva minute, ar fi în mod cert insuficientă şi inadecvată. Totuşi, înainte de a vă lasă total absorbiţi de flerul şi rigoarea istorică a profesorului Buzatu, vă cer numai câteva minute pentru a discuta ceea ce, cred eu, trebuie avut mereu în minte când discutăm despre civilizaţia Chinei.

 

Cea mai veche civilizaţie a lumii

• După cum ştim cu toţii, istoria omenirii s-a născut odată cu apariţia mai multor civilizaţii. Cea Mesopotamiană, în Vestul Asiei, civilizaţia egipteană, de-a lungul Nilului, în nordul Africii, vechea civilizaţie greco-romană, la nord de Marea Mediterană, vechea civilizaţie Indiană, în sudul Asiei şi civilizaţia chineză, originară în valea fluviului Galben. După cutremure, inundaţii, foamete, molime sau invazii barbare, unele dintre acestea au slăbit, iar altele au fost distruse sau asimilate. Dintre acestea, numai civilizaţia chineză a supravieţuit intactă până în ziua de astăzi. Istoria sa de peste 5000 de ani este una dintre puţinele minuni ale culturii încă la dispoziţia oricărui călător pasionat.

 

• După cum am spus şi în prefaţa acestei lucrări, unul dintre cele mai fascinante adevăruri spuse despre China este faptul că toţi cuceritorii au venit străini şi au ieşit din istorie chinezi. Da, discutăm despre o seducţie irezistibilă a culturii şi a oamenilor. Dar, pe lângă toate acestea, discutăm şi despre un destin care a fost respectat de fiecare dintre cei care au deţinut puterea de decizie asupra ţării.

 

China, cea mai pacifistă civilizaţie din istorie

• Istoric, China este una dintre cele mai iubitoare de pace naţiuni din lume. Marele Zid chinezesc a fost construit acum 2000 de ani pentru scopuri de apărare. Dinastia Tang a deschis, acum 1000 de ani, Drumul Mătăsii pentru a vinde mătase, porţelanuri şi ceai în alte părţi ale lumii. Acum 500 de ani, un diplomat chinez s-a îmbarcat în şapte expediţii maritime pentru a construi relaţii de prietenie cu alte ţări, purtând cu el câteva din minunăţiile descoperite de civilizaţia chineză. Încă din acele vremuri, China preluase responsabilitatea statului mai mare, de la care pretenţiile culturale sunt mai mari decât faţă de oricare alt stat.

 

Câteva din problemele de astăzi ale Chinei

• Astăzi, nu putem decât să ne imaginăm provocările la care este supusă această civilizaţie. Wen Jiabao, premierul Chinei, spunea că orice fel de nevoie ar putea întâmpina un om, multiplicată cu 1,3 miliarde, ea devine o problemă majoră pentru stat. La fel, orice fel de resurse ar deţine statul, împărţite la 1,3 miliarde, înseamnă foarte puţini bani pentru fiecare individ. Aceasta este realitatea în ciuda căreia China a devenit una dintre cele mai mari puteri economice din lume, păstrând un nivel ridicat de creştere economică şi în perioada de criză.

 

Ce are de învăţat România de la China

• Peste douăzeci de ani de reformă şi deschidere economică a oferit Chinei importante resurse materiale, iar economia sa a câştigat respectul multor naţiuni importante. Motivaţia, afirmă autorităţile chineze, nu vine neapărat din soluţiile politice sau economice descoperite sau aplicate. Mai degrabă, creşterea sa economică se datorează ambiţiei sutelor de milioane de oameni care-şi tratează munca cinstit şi care au înţeles că bogăţia aduce modernizare, iar modernizarea îi aduce mai aproape de o viaţă plină de satisfacţii. Acesta este unul dintre bunurile pe care ar trebui să încercăm să le importăm în România; cu diferenţa că românii – majoritatea lor – ştiu foarte bine ce înseamnă munca, dar numai o minoritate ştie ce înseamnă bogăţia şi, implicit, are acces la modernizare.

 

• Un istoric chinez spunea recent că, „odată cu sosirea modernităţii, ignoranţa, corupţia şi izolarea diplomatică auto-impusă a dinastiilor feudale au prelungit stagnarea socială a Chinei şi i-au afectat puterea ca naţiune. În ciuda acestor probleme, naţiunea chineză nu a abandonat lupta şi a reuşit să revină de fiecare dată mai puternică. Un stat învaţă mai multe lucruri bune într-o perioadă de dificultăţi şi probleme decât în timpuri normale.” Poate că va veni vremea în care şi un istoric român va putea spune aceleaşi lucruri despre vremurile în care trăim noi.

 

O scrisoare din partea unui chinez din România

• Acum nu multă vreme, am avut privilegiul să primesc o scrisoare din partea unui cetăţean chinez care locuieşti şi munceşte în România. El îmi scria ca s-a simtit umilit de faptul că Traian Băsescu a decis să ocolească China de la negocierile pentru primul parteneriat strategic cu o ţară din Asia, preferând Coreea de Sud. Nu îmi doresc neapărat o polemică politică pe acest subiect, însă am considerat că acest apel este simptomatic pentru România ultimilor 5 ani şi pentru simpatia cu care China a tratat întotdeauna ţara noastră. Nici chiar incompetenţa în relaţiile internaţionale nu poate scuza lipsa de viziune.

 

Educaţia României despre şi în China

• Din experienţa mea de prim-ministru, vă pot spune că este nevoie să ne reîntoarcem spre domeniul educaţiei şi culturii pentru a pregăti o nouă generaţie de tineri în România şi în China care să înveţe limba română şi, respectiv, limba chineză, care să facă transferul de modele culturale şi mai ales de cunoştinţe culturale dintr-o ţară în alta. Se întâmplă foarte multe schimbări în ţările noastre şi experienţele, chiar şi cele nereuşite, ar trebui să le învăţăm unii de la alţii pentru a vedea ce este bine şi cum este bine să procedăm în viitor.

 

• În acest moment, există numeroase exemple fericite de acest tip. Există exemplul medicului chinez care lucrează la spitalul de stat din Bacău sau a cercetătorului român care lucrează la Beijing. Ambii şi alte exemple asemănătoare reprezintă o fotografie a relaţiilor noastre bilaterale peste pragul diplomatic. Iar acestea sunt cele cu mai multe şanse de reuşită pe termen lung.

• Nu putem spune cu certitudine cum vom reuşi să rezolvăm problemele noastre, dar este cert care sunt direcţiile noastre de dezvoltare. Şi suntem cu toţii siguri că de relaţia României cu China depinde, într-o bună măsură, felul în care ţara noastră va evolua în următorii ani. Nu va fi neapărat un drum bătătorit, pe care să ne putem descurca cu ochii închişi. Chiar şi aşa, dacă România va şti să ţină cont de liderii săi cumpătaţi şi vizionari, acest drum nu va fi unul imposibil şi nici măcar improbabil.

 

Relaţii bilaterale “unilateral” avantajoase

• Ca ministru de externe şi prim-ministru, am vizitat în repetate rânduri China şi am avut posibilitatea de a mă convinge că România are multe lucruri de învăţat de la această ţară. În acelaşi timp, sunt sigur că este o greşeală să considerăm că am fi singurii beneficiari ai unei astfel de relaţii. România, prin faptul că este membră a Uniunii Europene, prin faptul că încă mai produce specialişti extraordinari, este un partener ideal pentru relaţii bilaterale.

 

Rolul cărţii lui Ion Buzatu pentru viitorul României în relaţiile cu China

• Să fim sinceri: Există destui chinezi care cred că SUA şi Uniunea Europeană nu doresc decât să le limiteze creşterea şi există destui americani sau europeni care consideră China un partener nesigur. Poate că această carte ne va ajuta pe noi, cel puţin, să ne gândim la un altfel de viitor. Un viitor în care China, Japonia, SUA şi UE sunt parteneri de nevoie, dar şi de oportunitate. Acesta este un viitor în care ne putem implica şi noi, ca membri ai Uniunii Europene, dar în primul rând ca cetăţeni ai lumii contemporane.
  • Acum câteva mii de ani, în vremea în care această zonă a Europei era ţinta predilectă a invaziilor barbare, filosoful chinez Mencius spunea că „o potecă printre munţi, dacă este folosită, devine în scurt timp un drum, dar, dacă nu este folosită, se blochează cu pietre şi animale în la fel de scurt timp”. Poate că e nepotrivit să vorbim despre drumuri, într-o epocă în care conducerea politică are alergie la ideea cosntrucţiei de autostrăzi… Dar rolul nostru este să contribuim la construirea acestui drum pentru ca, pe viitor, copiii noştri să ştie mai multe despre China şi despre lume şi să trăiască mai bine decât părinţii lor, ca cetăţeni ai unei lumi libere, deschise şi prospere.

 

• Dialogul este şi în acest caz soluţia problemelor noastre. Fie că discutăm despre dialogul dintre noi, sprijinit de cartea profesorului Ion Buzatu sau despre dialogul dintre guverne, sprijinit de încrederea şi informaţiile noastre despre China, avem nevoie de cooperare. Cooperare, nu confruntare de idei, percepţii sau iluzii. Iar această carte, la baza căreia stau numai invenţii – precum hârtia, tiparul şi alfabetul – provenite sau inspirate din China, este un pas care poate ajuta la transformarea potecii în drum.”

Criza electorala si solutia imobiliara

Traian Basescu doreste reducerea numarului parlamentarilor si comasarea celor doua camere, pana cand Parlamentul va fi o copie fidela a lui Emil Boc: mic, slab si obedient. Argumentul pare scos dintr-un manual de afaceri imobiliare: o camera e mai ieftina decat doua. Sper ca, reflectand la fel de adanc,  presedintele sa nu gaseasca drept solutie anticriza dictatura: e chiar mai ieftina decat parlamentul unicameral. Dictatura ar putea avea un parlament fara nicio camera.

Nu vreau sa comentez, deocamdata, nici motivatiile presedintelui, nici suprapunerea eventualului referendum cu alegerile prezidentiale, nici aparitia acestei propuneri explozive la doar doua zile dupa lansarea ideii cu drogurile si prostitutia si de ce exact la mijloc, intre aceste doua propuneri prezidentiale, a mai avut loc un eveniment “minor”: s-a cerut inceperea urmaririi penale a unui ministru provenit din partidul si din anturajul presedintelui.

Prefer sa va prezint mai jos pararea mea detaliata despre structura si alegerea Parlamentului, parte a unui proiect mai amplu de modificare a Constitutiei.

Personal, sunt adeptul pastrarii in Romania a unui sistem bicameral. Cred insa ca este utila reducerea numarului de parlamentari in cele doua Camere. Sustin si limitarea numarului de mandate consecutive pentru parlamentari.

Desi la ora actuala, constitutiile catorva state unitare au consacrat sistemul unicameral, exista foarte multe state unitare democratice (Franta, Italia, Spania) care au optat pentru un parlament bicameral. Motivele care au determinat mentinerea sistemului bicameral in aceste state – valabile si in cazul Romaniei – ar fi urmatoarele:

1. Concentrarea in mainile unei singure camere a unei imense puteri rezultata din competenta de adoptare a legilor ar putea echivala cu formarea unui organ care, daca ar fi dominat de o majoritate absoluta, ar putea lua hotarari arbitrare, abuzand de atributiile lui in dauna drepturilor si libertatilor minoritatii. Pentru a se contracara acest risc, crearea unei a doua camere concurente, chemata sa infraneze tendintele spre autoritarism ale primei camere, a fost socotita o necesitate. Din aceasta perspectiva, sistemul bicameral corespunde nevoii de a se crea un echilibru chiar in interiorul parlamentului, inlaturandu-se astfel „despotismul” parlamentar.

2. In ce priveste una dintre criticile aduse sistemului bicameral de catre partizanii unicameralismului, si anume dinamica lenta a procesului de legiferare, ideea nu trebuie absolutizata. In unele state, desi se consacra un parlament unicameral, procedura de adoptare a legilor este destul de complexa, ceea ce face ca, din perspectiva intervalului de timp necesar pentru adoptarea unei legi, sa nu existe diferente semnificative fata de sistemul bicameral; de ex., in Danemarca (parlament unicameral), procedura legislativa presupune 3 examinari succesive ale proiectelor sau propunerilor legislative de catre Parlament.

 3. In cadrul Parlamentului, este necesar sa se asigure o reprezentare cat mai fidela a vointei populare, o oglindire a unui evantai cat mai larg de interese si aspiratii. Sub acest aspect, in statele unitare, se face, de regula, distinctie intre Camera inferioara si Camera superioara, aceasta din urma avand puteri restranse in raport cu prima camera datorita reprezentativitatii mai reduse. Astfel, in Franta, plecandu-se de la premisa ca Parlamentul trebuie sa asigure o reprezentare cat mai cuprinzatoare a tuturor intereselor, atat nationale, cat si locale, Adunarea Nationala (Camera inferioara) reprezinta pe cetateni in ansamblul lor, iar Senatul (Camera superioara) reprezinta colectivitatile locale.

4. In Europa Occidentala exista inca destule state unitare care consacra sistemul bicameral (ex. Franta, Irlanda, Italia, Marea Britanie, Olanda, Spania). Desi prin Legea de revizuire a Constitutiei Romaniei din 2003 se realizeaza o diferentiere intre Camera Deputatilor si Senat, sub aspectul prerogativelor ce le revin in cadrul activitatii de legiferare (rolul preponderant revenind, cel putin sub aspect cantitativ, Camerei Deputatilor), procesul de delimitare intre cele doua Camere nu a fost inca incheiat. Aceasta se datoreaza indeosebi faptului ca, in continuare, Camera Deputatilor si Senatul sunt alese dupa aceeasi procedura – prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat (art. 62 alin. 1 din Constitutie). Or, in doctrina de drept constitutional se mentioneaza ca, daca intr-un stat unitar, ambele camere sunt alese prin aplicarea aceluiasi sistem electoral, dictat de exigentele riguroase ale unei democratii consecvente, consecinta inevitabila este ca ambele camere, fiind desemnate de acelasi corp electoral si prin aplicarea aceleiasi proceduri, sunt sortite sa aiba o componenta politica, si sociala identica, ceea ce determina un paralelism nejustificat.

Intrucat structura unitara a statului nu argumenteaza prin ea insasi structura bicamerala a autoritatii legiuitoare, reiese ca trebuie gasite criterii care sa uneasca cele doua camere in realizarea functiei comune deliberative, dar sa le si diferentieze si sa consacre fiecarei camere un statut propriu.

De aceea, in statele unitare care consacra un parlament bicameral, diferentierea prerogativelor intre cele doua camere se intemeiaza, de regula, pe o reprezentativitate diferita a acestora (camera superioara are o reprezentativitate mai redusa decat camera inferioara), ilustrata de procedura diferita de desemnare a membrilor fiecarei camere. Un exemplu reprezentativ in acest sens este Franta, care are un Parlament bicameral, alcatuit din Adunarea Nationala si Senat. Adunarea Nationala (Camera inferioara) este alcatuita din deputati, alesi prin sufragiu universal direct. Membrii Senatului (Camera superioara) sunt alesi in cadrul departamentelor de cate o adunare de „mari electori“, compusa din deputatii si consilierii generali din departament, la care se adauga reprezentantii alesi de consiliile municipale dintre membrii acestora. Un asemenea model ar putea fi avut in vedere si in Romania, in perspectiva unei viitoare revizuiri constitutionale.

Astfel, s-ar putea imagina un sistem in care Camera Deputatilor sa fie aleasa prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat, iar senatorii sa fie alesi in cadrul judetelor, de catre o adunare/colegiu de electori, alcatuita din consilierii judeteni, precum si din reprezentanti ai consiliilor locale ale comunelor, oraselor, municipiilor din cadrul judetului respectiv (la care s-ar putea adauga eventual si deputatii alesi in cadrul fiecarui judet). Daca se instituie sistemul regional, atunci senatorii ar urma sa fie desemnati la nivelul regiunilor, iar deputatii prin scrutin universal. Senatul ar urma sa fie Camera exclusiva, care realizeaza controlul si face numiri, in legatura cu administratia publica, iar Camera Deputatilor ar urma sa fie Camera politica, care este implicata in investitura Guvernului si in motiunea de cenzura.

In sfarsit, apare necesara stabilirea dupa modelele occidentale, fie si numai a unor criterii pentru delimitarea numarului de deputati si senatori. La dimensiunile Romaniei si tinand seama de numarul populatiei, Parlamentul ar trebui sa nu aiba mai mult de 330 de parlamentari, ceea ce ar insemna 110 senatori si 220 deputati.

Aceste idei le-am prezentat, mai pe larg, in cartea mea “Romania europeana”, publicata in 2007. Evident, dupa alegerile prezidentiale, vom putea sa ne gandim la o eventuala revizuire constitutionala. Dar ar fi aberant sa discutam doar un singur aspect al revizuirii Constitutiei, si, acest lucru, in contextul dezbaterii economico-sociale, specifice campaniei pentru prezidentiale.

Pe de alta parte, demersul lui Basescu mi se pare neconstitutional. Presedintele Romaniei “vegheaza la respectarea Constitutiei..”(art.80 din Constitutiei). Ca atare, el are datoria sa asigure aplicarea ei in forma adoptata de “poporul suveran”. Conform Constitutiei, el are insa dreptul sa declanseze procesul de revizuire a Constitutiei (“Revizuirea Constirtutiei poate fi initiata de Presedintele Romaniei la propunerea Guvernului..” iar proiectul de lege trebuie aprobat, cu 2/3 din numarul membrilor fiecarei camere si supus, in cel mult 30 de zile, unui referendum – art 150-151 din Constitutie).

In aceste conditii, ar fi absurd ca Presedintele sa foloseasca procedura referendumului consultativ, in legatura cu “probleme de interes national” (art 90), referendum care nu poate produce efecte directe  privind Constitutia, procedura revizuirii, din art 150-151,  trebuind oricum  declansata.  In aceste conditii, am avea doua referendumuri. Ce s-ar intampla daca cel de-al doilea l-ar infirma pe primul? 

Juristii stiu : legea speciala deroga de la legea generala. In mod evident, existand o procedura speciala care ii permite sa declanseze revizuirea Constitutiei, el nu ar putea sa se prevaleze de o alta procedura, de ordin general (cea din art 90). In plus, daca presedintele trebuie sa vegheze la “respectarea Constitutiei” (in forma actuala, nerevizuita), demersul sau de schimbare  a continutului Constitutiei, prin eludarea procedurii expres prevazute in Constitutie, nu este, in sine, o incalcare a acesteia?

S-ar putea ca Basescu sa fie un nostalgic. S-ar putea ca amintirea Marii Adunari Nationale, un parlament unicameral, sa-l bantuie inca. S-ar putea, de asemenea, ca amintirea  Parlamentului care l-a suspendat sa-i produca amintiri negre si dorinte de razbunare. 

Problema este insa  ca, din nou, Basescu ne cheama sa ne ocupam de problemele lui, de frustrarile lui si nu de probleme de pe ordinea de prioritati ale romanilor.  Acum doua zile, ne invita sa ne ocupam de legalizarea prostitutiei si a drogurilor usoare. Din pacate pentru el, haosul, dezbinarea, saracia, lipsa de perspective generata de Regimul Basescu nu mai pot fi acoperite prin astfel de diversiuni.

Sigur va trebui sa revedem  Constitutia noastra, in urmatorii ani, dar dupa o analiza atenta a textelor si a eventualelor implicatii. Si nu in anexa la alegerile prezidentiale.

Marinarul Basescu crede ca “reforma statului” se poate face prin ordin de zi pe nava, prin asumarea raspunderii guvernului in Parlament, pentru legi imperfecte,  care genereaza tensiuni sociale. Sau prin referendumuri specifice “democratiei directe”, utilizate, intr-o vreme, in Libia. 

 

PS Numarul parlamentarilor nu are nicio legatura cu Constitutia. Se stabileste prin lege. O solutie de modificare legislativa ar fi aceea ca la Senat sa fie 50 de senatori de la PDL si cate un senator de la celelalte partide (ca in cazul minoritatilor nationale), plus 10 senatori de drept – consilierii prezidentiali.  La Camera ar putea fi 100 de deputati de la PDL si cate doi deputati de la celelalte partide, plus cate unul de la minoritatile nationale, plus 10 reprezentanti de la Ministerul Turismului.  O astfel de lege ar putea fi adoptata prin asumarea raspunderii de catre guvern si problema s-ar rezolva mai rapid.Numarul parlamentarilor stabiliti in acest fel nu ar depasi 200. S-ar face si o economie suplimentara. 

Oricum, nici in formula lui Basescu (300 de parlamentari) nici in formula mea (200 de parlamentari) nu s-ar mai putea ajunge la majoritatea de 322 – care sa-l supere si sa-l suspende pe Presedinte.

Elitele româneşti, 2009 vs 2004

Elitele intelectuale româneşti se află într-un moment de cotitură în existenţa lor publică. Dincolo de performanţa individuală, dincolo de realizările din propriile domenii, implicarea publică a intelectualităţii în România a generat unul din cele mai ciudate rezultate: în 2004, într-un mod total nespecific, această elită a ales să susţină un candidat care nu semăna deloc cu modelul pe care îl doreau. Au susţinut un om fără performanţe intelectuale, cu o cultură îndoielnică şi cu o apetenţă minimă în ceea ce priveşte susţinerea reală a educaţiei, provenit din comunism şi din partidul pe care  l-au criticat mereu, şi promotor al unui model de conducere  mai apropiat de stilul autoritarist al despoţilor orientali decât de consensualismul parlamentar european. Pe scurt, l-au susţinut pe Traian Băsescu, considerând că înfrângerea mea în alegeri justifică acest gest. Iar acum, după un mandat de cinci ani în care aşteptările, în mod clar, le-au fost înşelate, s-a ajuns la o situaţie foarte stranie.

Această situaţie este definită de psihologie drept “disonanţă cognitivă”. Termen explicat pentru prima dată de un profesor de la Stanford, Leon Festinger, în 1957. Disonanţa cognitivă este un disconfort psihologic produs de existenţa a cel puţin două elemente cognitive (informaţii, comportamente, opinii etc) care se neagă reciproc. Altfel spus, disonanţa apare ca un disconfort care determină persoana respectivă să încerce reducerea acestuia şi, în final, să încerce să revină la starea de armonie interioară. Disonanţa apare în special după ce s-au făcut anumite alegeri. Iar ceea ce o defineşte este existenţa întrebării: “a fost o alegere bună?”. Pentru a reduce această nelinişte, căutăm foarte multe informaţii care să ne justifice alegerea şi, mai ales, încercăm să evităm informaţiile şi situaţiile care ne-ar conduce la creşterea disonanţei. Nu-i aşa că ne simţim mai bine când demonstrăm că avem dreptate?

Revenind la România. Multă lume şi-a asumat public rolul de susţinător al lui Traian Băsescu în 2004. A fost promovat ca binele absolut, ca speranţă a democraţiei şi ca liderul care poate scăpa ţara de răul (de) lui Năstase. Nu doar că nu a democratizat, dar a făcut sistemul şi mai autoritarist. Justiţia nu a fost eliberată şi făcută independentă (pe un proces care începuse în 2004), dar a fost şi mai mult încălecată. Serviciile au fost trecute sub un control prezidenţial netransparent. Guvernarea s-a făcut împotriva Parlamentului, iar regulile au fost mereu încălcate. Mass-media şi societatea civilă au avut enorm de suferit. Presa a început să fie criticată şi blamată public de fiecare dată când nu a fost de acord cu preşedintele, iar societatea civilă a fost tot mai ignorată. “Oamenii de bine” din presă, din societatea civilă, din zona intelectualităţii – cei care susţineau fără ezitări că Traian Băsescu este soluţia, au început, pe rând, să fie abandonaţi de preşedinte. Cei luaţi consilieri la Cotroceni au fost forţaţi să plece. Cei chemaţi în partid au fost respinşi, mai mult sau mai puţin agresiv, de apropiaţii lui Băsescu. Cei din presă care erau cultivaţi, au fost rapid triaţi, astfel încât au rămas lângă preşedinte doar cei care ştiu să laude şi să ridice în slăvi cel mai bine.

În prezent, oamenii bine pregătiţi, cu nivel ridicat de educaţie, care au crezut în Traian Băsescu, sunt dezorientaţi. Sunt în acea fază a disonanţei cognitive în care nu ştiu sigur cum să îşi mai argumenteze alegerea făcută. Şi, în loc să recunoască cinstit că au greşit şi că au făcut o alegere proastă, caută în continuare argumente pentru a se justifica fata de ei insisi si fata de prieteni. Aşa se face că ajungem în situaţii tot mai absurde, care fac să vedem intelectuali justificându-şi alegerea pentru răul Băsescu prin inventarea unui rău şi mai mare, în persoana mea. “Chiar dacă e rău că l-am votat pe Băsescu, era şi mai rău dacă venea Năstase”.

Oameni în toată firea, care ştiu să facă analize corecte, care ştiu să discearnă între bine şi rău, caută cu disperare argumente care să îi ajute să demonstreze această teorie. Nu contează că cel mai înverşunat adversar al meu, Traian Băsescu, nu a reuşit cu ajutorul tuturor instituţiilor statului, să demonstreze numic din toate acuzaţiile care mi s-au adus. Nu contează că ei se bazează în continuare tot pe articole de presă scrise în perioada în care eram prim-ministru. Nu au fost aduse niciun fel de dovezi împotriva mea. Dar, cu toate acestea, tot eu sunt cel vinovat pentru răul produs de Traian Băsescu. Dacă eu nu aş fi existat în 2004, aceşti oameni nu ar mai fi fost nevoiţi să îl susţină pe Traian Băsescu!

Nu voi enumera toate acuzaţiile reluate acum în ceea ce mă priveşte. Cine compară, la modul realist, ce se întâmplă azi cu perioada în care eram eu prim-ministru, vede cât de mari sunt diferenţele. Ziariştii care se simţeau atât de “oprimaţi” nu erau opriţi de nimeni să scrie de rău despre premierul Năstase chiar pe pagina pe care publicau publicitate de la miniştrii din cabinetul pe care îl conduceam. Intelectualii care nu simţeau că sunt liberi nu erau niciodată discriminaţi în funcţie de disponibilitatea de a mă însoţi, cu elicopterul, la mare. Cât despre societatea civilă, nu pot decât să remarc cât de activa era în acea perioadă şi cât de puţin activa este acum.

Au trecut cinci ani de mandat Traian Băsescu. Toate cifrele arată că a fost un mandat foarte slab. Instituţii în criză, climat conflictual, probleme de libertate a presei şi chiar de democraţie. Baronii locali sunt mai puternici ca oricând, activitatea guvernamentală e mai incontrolabilă ca oricând. România nu merge înainte, ci face mari paşi înapoi. Cu toate acestea, deşi Traian Băsescu s-a “lepădat” de susţinătorii săi din zona intelectuală, îndreptându-se spre zona mai “facilă” a electoratului needucat şi participant la festivaluri populare, clasa jurnaliştilor, activiştilor civici şi a intelectualilor care l-au susţinut acum cinci ani caută, încă, argumente prin care să îşi justifice alegerea. Eu nu candidez şi nu fac acest apel în numele meu. Tocmai de aceea, cred că o minimă dovadă de onoare şi curaj ar trebui să îi facă pe aceşti oameni să privească adevărul în faţă: în 2004 au făcut o greşeală! Acum, această greşeală trebuie asumată şi depăşită. Refuzul de a mai participa la procesul electoral poate fi un lux incitant. Dar, dacă în mintea şi sufletul acestor oameni mai există ceva din motivele care i-au făcut să fie atât de activi în a-l susţine pe Traian Băsescu în 2004, atunci şi acum sunt datori să fie activi.

În loc să caute argumente pentru rezolvarea propriei disonanţe cognitive, cel mai bine ar fi să revină la o stare de echilibru interior rezolvând problema creată în 2004. Activismul împotriva lui Traian Băsescu în prezent este singura cale care poate asigura repunerea României pe un drum în care să spere la întărirea democraţiei, a transparenţei, a modelului european consensual de a face politică.