Fondatione Craxi

 

a

Una din Fundatiile pe care le-am vizitat la Roma a fost Fundatia Craxi. Am fost primit de Stefania Craxi, fiica lui Bettino Craxi, presedinta a Fundatiei si, in acest moment, subsecretar de stat la Ministerul italian de externe.

Fundatia incearca sa adune si sa organizeze arhiva documentelor Craxi si sa publice diferite lucrari de politologie. Vorbind despre tatal sau, Stefania Craxi avea lacrimi in ochi, semn ca suferinta inca nu s-a stins. Mi-a oferit cateva albume cu fotografii dar si un film despre viata lui Craxi, intitulat “La mia vita e’ stata una corsa”, cu o prefata de Silvio Berlusconi. De altfel, intre cei doi a existat o legatura foarte stransa.

Poate ca ar merita sa organizam o dezbatere publica despre istoria stangii italiene si rolul lui Craxi. Si, mai ales, ce s-a intamplat cu stanga italiana dupa Craxi.

Episcopia romana din Italia

a

Am fost deosebit de impresionat de felul in care este organizata Episcopia romana din Italia. Sa dam Cezarului ce este al Cezarului. Guvernul Tariceanu a alocat mai mult de 2 milioane de euro pentru a cumpara o proprietate de aproximativ 3 ha de teren, cu mai multe cladiri, la periferia Romei, Acolo, IPS Siluan, episcopul “de Italia”, a organizat un loc de intalnire pentru credinciosii romani din cele 100 de parohii ortodoxe din Italia. 

Cred ca Biserica poate reprezenta, pentru multi romani dezradacinati, un reper si o modalitate de a reface relatia dintre individ si comunitate, respectul de sine si disciplinarea prin raportarea la opinia celorlalti.

Urmeaza o batalie politica dificila pentru recunoasterea statutului cultului otodox in Italia. Am solicitat oamenilor politici cu care m-am intalnit sa mentina o relatie permanenta cu Episcopia romana – care poate fi un intermediar extrem de valoros cu comunitatile de romani aflate in Italia. Oricum, cred ca avem datoria, cu totii, sa sprijinim eforturile de consolidare  a Episcopiei si eforturile deosebite ale IPS Siluan.

Prioritati franco-americane la summit-ul G8

Foto: Jason Reed/Reuters, via Guardian

Fotografia de mai sus, cu toate implicatiile ei, face senzatie pe internet si in presa occidentala, poate chiar mai mult decat alte detalii ale reuniunii din Italia.

Serios vorbind insa, summit-ul a adus si decizia unui ajutor de 20 de miliarde de dolari pentru ajutorarea natiunilor sarace, incluzandu-se aici, in premiera, pe langa clasicele ajutoare in alimente, si fonduri destinate dezvoltarii agriculturii in Africa.

Relaţiile romano-italiene, prezent si perspective

La Roma, am avut bucuria de a participa,  la sediul Accademiei di Romania, la o dezbatere, organizata de Academia europeana  pentru relatii europene si culturale, pe tema legaturilor dintre Romania si Italia. In prezenta presedintelui acestei Academii, domnul Ernesto Carpintieri, care mi-a facut onoarea de a ma invita sa particip la activitatile sale, si a unora dintre membrii sai sau a unor colegi romani din Italia, am prezentat o comunicare, pe care o atasez acestui comentariu:

“  Fie doar şi împlinirea la sfârşitul acestui an (6 decembrie) a 130 de ani de relaţii diplomatice dintre România şi Republica Italiană constituie un prilej pentru analizarea relaţiilor bilaterale. Dar dincolo de cifrele rotunde sau de momentele aniversare, importanţa relaţiilor româno-italiene este cuprinsă într-un cuvânt plin de semnificaţii: „strategic”, deoarece încă din 1997 statele noastre au semnat un parteneriat pe care au hotărât să-l denumească în acest fel. După cum se ştie, această linie de continuitate în definirea intereselor României, a fost reînnoită anul trecut, când parteneriatul strategic a devenit „consolidat”. Parteneriatul Strategic Consolidat încearcă să definească principalele direcţii ale cooperării, care sunt valabile, cele mai multe, şi în actualul context politic şi economic internaţional şi din ţările noastre.  

 Unul din farmecele diplomaţiei este de a prezenta doar realităţile convenabile. Dar în cazul relaţiilor italo-române expresiile folosite de diplomaţi au deplină acoperire în realitate doar dacă ne gândim la câteva date statistice privind cooperarea economică:

• la data de 31 decembrie 2008 totalul schimburilor bilaterale româno-italiene a fost de 11,6 miliarde Euro, în creştere cu 0,6% faţă de 31.12.2007. Exportul a fost de 5,2 miliarde Euro, în creştere cu 3,4% faţă de anul anterior, iar importul de 6,4 miliarde Euro, în scădere cu 1,6%;
• Italia este a doua piaţă de desfacere a produselor româneşti cu o pondere de 15,4% şi a doua piaţă de origine pentru mărfurile aduse în România (după Germania), cu o pondere de 11,3% din totalul importurilor;
• conform datele statistice publicate de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului din România, Italia ocupa unul din locurile importante şi în ceea ce priveşte investiţiile străine realizate în ţara noastră;
• la data de 31 ianuarie 2009 erau înregistrate în România 27.100 companii cu capital italian (locul 1, cu o pondere de 16, 9% din totalul numărului de companii străine), iar suma totala investită a fost de 1064,5 milioane Euro (locul 6, cu o pondere de 4,8% din valoarea totală a capitalului social subscris de societăţile comerciale cu participare străină);
• la 30.06.2008, funcţionau 23.554 de societăţi deschise de persoane române rezidente în Italia. Majoritatea sunt firme individuale, respectiv persoane fizice autorizate care activează majoritatea în domeniul construcţiilor (78,3%), apoi in comerţ (6,5%), industria prelucrătoare (5%), transporturi, servicii imobiliare.

 Această statistică economică oficială nu poate fi înţeleasă fără un alt element: factorul uman. Conform estimărilor cele mai recente, în România sunt prezenţi peste 220.000 de italieni, de cele mai multe ori implicaţi în activităţi economice. Însă italienii sunt prezenţi în România încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când au căutat prosperitatea refuzată în Italia. De altfel, italienii sunt reprezentanţi în Parlamentul României, printr-un deputat, ca o dovadă a recunoaşterii calităţii de minoritate cu trecut istoric.   

După cum se ştie, în Italia sunt peste 1 milion de români stabiliţi în mod legal, şi un număr încă nedefinit de persoane al căror statut rămâne incert. Într-un fel, dacă romanii au colonizat Dacia acum aproape două milenii, urmaşii acestora îşi caută acum  rădăcinile în Peninsulă!

Prezenţa semnificativă a românilor în Italia este, trebuie să o recunoaştem, şi unul dintre elementele de tensiune în relaţia bilaterală: problema alterităţii. Este evident faptul că întotdeauna Străinul cu înfăţişare şi comportament exotice trezesc pentru început curiozitatea, iar în cazul producerii unor agresiuni fizice sau simbolice ale acestor minorităţi asupra unora din membrii comunităţii majoritare aceasta din urmă are tentaţia de a se îndrepta împotriva sursei problemei. Uneori pe bună dreptate, dar de multe şi în căutarea unor ţapi ispăşitori. Or, cu toţii ştim că au existat momente în istoria Europei în care responsabilitatea individuală s-a transformat în vinovăţie colectivă şi nediferenţiată, ajungându-se la pogromuri sau chiar la Holocaust. Nu vreau să spun că suntem în iminenţa unor astfel de fenomene, dar trebuie să fim atenţi cum utilizăm afectele şi iraţionalitatea oamenilor, mai ales în momente de criză economică. Uneori, politicienilor le este mai uşor să găsească ţapi ispăşitori decât să-şi recunoască onest propriile eşecuri. Nu vreau să generalizez, cu atât mai mult cu cât ştiu că au fost voci puternice în societatea italiană, şi nu puţine, care au condamnat retorica rasistă şi incitarea la violenţă, şi doresc să le mulţumesc public pentru acest lucru. Responsabilitatea ar trebui să caracterizeze toate acţiunile noastre.   

Reafirm aici ceea ce am susţinut de mult timp: există o problemă a romilor, dar ea nu este doar una românească, sârbă, italiană, franceză sau spaniolă. Ea este o problemă europeană, iar soluţiile de integrare nu pot fi decât general europene, transnaţionale, iar nu naţionale. De aceea, eu sunt convins de necesitatea şi urgenţa creării unei Agenţii Europene pentru Romi, iar România şi Italia trebuie să-şi facă un ţel al acţiunii comune pentru înfiinţarea şi finanţarea acestei instituţii. Soluţia este cooperarea prin dialog, nu excluderea şi retorica populistă.

 

Atât în calitate de ministru de Externe cât şi ca Prim Ministru am fost partizanul şi am căutat să promovez abordarea multivectorială şi multilaterală în afacerile internaţionale. Or cred că apartenenţa noastră comună la Uniunea Europeană şi NATO ne creează importante oportunităţi pentru acţiunea sinergică. Astfel, în cadrul Uniunii Europene eu cred că Italia şi România au datoria să promoveze împreună câteva proiecte foarte importante:

• este în interesul comun al Italiei şi României ca Uniunea Europeană să devină mai integrată, mai unită şi mai puternică, iar organizarea sa pe baze federale este singura opţiune realistă. În plan imediat, cred că cei mai reprezentativi oameni din Italia şi România ar putea participa în Irlanda, dacă vor fi solicitaţi, pentru a susţine un „Da” la referendum, pentru a debloca Tratatul de la Lisabona;
• este în interesul nostru comun ca spaţiul Peninsula Italică şi Balcani să fie integrat în Uniunea Europeană. În acest fel se închide un proces care a fost demarat odată cu primirea Greciei în Comunităţile Europene;
• este în interesul nostru comun ca întreaga Europă să devină mai puţin vulnerabilă în faţa şocurilor energetice, oricare ar fi natura lor: războaie geopolitice mascate prin crize ale gazului, cartelizarea producţiei şi vânzării de gaz; creşterea bruscă a preţurilor la hidrocarburi.
• tot în interesul nostru comun este ca Regiunea Extinsă a Mării Negre să devină mai sigură şi mai stabilă. Italia poate juca un rol important în regiune, atât prin utilizarea forţei capitalului său economic cât şi prin atractivitatea modelului său civilizaţional. Italia va găsi în România un partener de încredere în proiectele pentru regiunea Mării Negre.

 

Spaţiul în care oricât ai realiza niciodată nu este suficient este, fără îndoială, cel al culturii. Şi pentru că ne aflăm în această extraordinară instituţie de cultură, cred că nu ar fi lipsit de interes ca Accademia di Romania să ofere anual un premiu pentru cel mai merituos promotor al culturii şi valorilor româneşti în Italia. De asemenea, fundaţiile şi asociaţiile profesionale ar putea premia persoanele, instituţiile sau iniţiativele care au valoare de simbol pentru relaţiile româno-italiene. Avem nevoie urgentă de cazuri de succes şi de exemple pozitive, pentru a detoxifica atmosfera psihologică destul de încărcată.  

 

În final, aş dori să vă mărturisesc faptul că atunci când mi-am pregătit sumarul de idei pentru discuţia de astăzi am fost destul de încurcat, deoarece sunt atâtea dimensiuni ale relaţiilor italo-române încât cu greu te poţi opri asupra celor mai importante aspecte. Totuşi, cred că elementul esenţial este cel al relaţiilor interumane: în Italia şi România se formează tot mai multe familii mixte; de pe fiecare aeroport internaţional din România există cel puţin o cursă pe zi către oraşele din Italia; sunt sute de curse de autocare şi microbuze pe zi între Italia şi România. În acest context, ce avem noi, oamenii politici şi elitele intelectuale de făcut? Cred că acum cea mai bună acţiune este să evităm să transformăm relaţiile bilaterale într-un subiect pentru prima pagină a ziarelor, respectiv pentru breaking news-urile televiziunilor de ştiri. Cred, aşadar, că reţeta pentru cât mai bune relaţii între italieni şi români este de a nu supra-încălzi atmosfera, de a da dovadă de reţinere şi moderaţie, iar violenţele, care este posibil să mai apară, să fie tratate aşa cum sunt: cazuri individuale, care nu reflectă patologia unei comunităţi, ci starea unor persoane.

Instituţiile publice, atât cele din Italia cât şi cele din România, trebuie să acţioneze pentru respectarea legilor, promovând valorile toleranţei şi incluziunii sociale şi culturale. Nu există soluţii miraculoase, dar dacă fiecare dintre noi va contribui pe măsura capacităţilor sale, atunci relaţiile dintre România şi Italia vor putea deveni cu adevărat extraordinare. Eu cred că avem o bună şansă de reuşită. De aceea sunt în aceste zile la Roma.”

Florin Anghel

Mi-a atras atentia, ieri, un comentariu pe blog, privitor la Florin Anghel. Nu l-am inteles, la inceput. Am verificat insa si am descoperit ca era un fragment de discurs pe care Florin Anghel, fost membru PC, trecut la PNL, inapoi la PC,  fost presedinte la PNDC, actual membru al PDL, (toate astea in 2 ani!),  deputat de Prahova, l-a rostit la sesiunea Adunarii parlamentare a Consiliului Europei, miercuri, 24 iunie.

Trebuie sa recunosc faptul ca m-a mirat aceasta  declaratie gratuita si tendentioasa, destinata consumului extern. Am discutat in mai multe randuri cu Florin Anghel, nedorind sa dau credit unor colegi  care aveau pareri proaste despre el. Se pare insa ca eu m-am inselat.  Iata, in traducere, textul respectiv :

“Imi exprim profundul regretul ca ieri Parlamentul Romaniei s-a opus cererii Procurorului General de a incepe o ancheta cu privire la fostul Prim -ministru. In mod bizar, socialistii care sunt partenerii nostri de guvernare au votat alaturi de opozitie si au realizat majoritatea necesara pentru a-l apara – daca pot sa ma exprim asa, pe fostul premier, aducand inca o data un prejudiciu Parlamentului Romaniei.”

Breaking News : Basescu a ordonat, din nou, DNA-ului sa se ocupe de Adrian Nastase

Din surse credibile, am aflat ca Basescu a ordonat DNA-ului sa mareasca presiunea, in perioada urmatoare, asupra unor adversari politici, inclusiv impotriva mea.

Vom trai si vom vedea.

Oricum, sper sa nu va mire o astfel de informatie.

“Eşecul capitalismului şi crizele stângii”

 

Acesta a fost titlul conferintei pe care am sustinut-o la “Fondazione Socialismo”, o fundatie creata in martie, anul acesta,  de o suta de vechi parlamentari ai PSI. Fundatia este condusa de Gennaro Acquaviva. la discutiile ce au avut loc, au participat si lideri sindicali si redactori ai unor reviste de stanga din Italia, dar si lideri marcanti, cum ar fi Gianni De Michelis. Redau, mai jos, textul de baza al expunerii mele :

“Dupa perioada 1989-1991, când a avut loc criza unui sistem ce a fost fondat la sfârşitul celei mai mari crize a secolului al XX-lea, Al Doilea Război Mondial, acum -două decenii mai târziu - suntem actori sau doar martori ai unei noi succesiuni şi suprapuneri de crize. Lumea traversează patru mari tipuri de crize, pe care doar am să le prezint succint, fără a intra în analiza lor, detaliată :

• Criza sistemului internaţional, marcată de faptul că instituţiile internaţionale şi dreptul internaţional nu mai acoperă realitatea distribuţiei puterii. După 1990 şi până acum ne-am aflat în situaţia în care dreptul internaţional avea o mică acoperire asupra realităţilor politice, dar existenţa unei superputeri a asigurat un anumit echilibru, fie el şi instabil. Criza georgiană de anul trecut, atunci când o ţară (în speţă Rusia) a intervenit militar pe teritoriul alteia în scopul de a promova acolo în mod unilateral propria logică politică, iar comunitatea internaţională constată că nu a avut instrumentele spre a impune revenirea la situaţia anterioară declanşării respectivei intervenţii, marchează momentul simbolic al începutului sfârşitului sistemului unipolar. Acum, sistemul internaţional poate fi caracterizat drept un “nonpolarism” instabil, pentru că este nereglementat. Nu este vorba doar despre absenţa regulilor funcţionale codificate în dreptul internaţional, ci de acel ansamblu de mecanisme de operare în sistemul internaţional, determinate de realitatea dispersării şi codependenţei puterii. Lumea nonpolară este şi o consecinţă a fenomenului de globalizare. Aceasta consolidează nonpolaritatea în două feluri: o mare parte dintre fluxurile transfrontaliere se desfăşoară în afara controlului guvernelor suverane şi, de cele mai multe ori, fără ştiinţa acestora, diluând astfel influenţa marilor puteri. În egală măsură, globalizarea sporeşte puterea actorilor nonstatali: exportatorii de energie, organizaţiile teroriste, firmele multinaţionale dar şi media sau birocraţia organizaţiilor internaţionale.
• Criza capitalismului de tip neoliberal. Există aproape un consens în acceptarea faptului că actuala criză economico-financiară marchează sfârşitul unui mod de a concepe piaţa şi relaţiile pe care aceasta le are cu instituţiile publice. Angajamentele ideologice faţă de doctrinele de piaţă laissez-faire şi faţă de teoriile darwinismului social, precum şi principiul priorităţii acţionariatului faţă de celelalte grupuri cointeresate i-au îndepărtat pe liderii mediului de afaceri de valorile bunei credinţe, administrării cumpănite şi preocupării pentru interesul public. În consecinţă, sistemul imunitar al capitalismului, asigurat de disciplina pieţei, este erodat, în timp ce cancerul „exuberantei iraţionale”, al lăcomiei şi al propriului interes ajunge în metastază. Este evident pentru toată lumea că economia mondială nu mai poate continua pe modelele anterioare crizei, dar soluţiile nu se întrevăd cu mare uşurinţă şi, în orice caz, nu există reţete universale şi soluţii miraculoase. 
• Criza democraţiei. Visul kantian al păcii şi democraţiei universale se dovedeşte a fi o himeră. Formele mixte de conducere, democratice în aparenţă, autoritare în substanţă tind să devină dominante, pe măsură ce sentimentul că democraţia a obosit este tot mai răspândit. Chiar în statele cu vechi tradiţii democratice virusul populismului şi al etnocentrismului pare a contamina tot mai multe conştiinţe. Parlamentele şi mai ales partidele politice sunt delegitimate, iar cetăţeanul din participativ devine apatic. În acest cadru are loc şi criza social-democraţiei, de care voi vorbi mai jos.
• Criza ecologică şi climatică. Chiar şi cei mai înrăiţi petrolişti au ajuns să recunoască faptul că omenirea se află în pragul unui conflict iminent cu mediul natural. Sistemele tehnologice succesive create în urma diferitelor etape ale revoluţiei industriale îşi lasă o amprentă brutală asupra mediului. Corelativ crizei climatice sunt crizele alimentare, a apei şi, cea mai vizibilă, cea demografică. Pe lângă furtunile clasice, acum am inclus în agenda noastră şi avertizările privind furtunile roşii, în care razele ultraviolete depăşesc de 10 ori valorile normale.

 

Toate aceste patru crize sunt actuale şi incontestabile, dar descrierea legăturilor şi a interdendenţelor dintre acestea rămâne încă o sarcină dificilă.

 În continuare, aş dori să mă refer la crizele stângii. Desigur, se pune întrebarea dacă o asemenea criză este reală? Dacă ne uităm doar la guvernele ţărilor membre ale Uniunii Europene vom constata că stânga (social-democrată, socialistă sau laburistă) se află în minoritate. Rezultatele recentelor alegeri pentru Parlamentul European nu sunt însă o surpriză. Declinul social-democraţiei poate fi considerat o surpriză prin raportare la o ipoteză de ordin teoretic, şi anume că în timpuri de criză economică, stânga ar fi trebuit să preia din zona electoratului nemulţumit, iar dreapta politică să scadă în opţiunile electoratului. Însă, constatăm că ascensiunea extremei drepte a avut loc tocmai pe fundalul eşecului stângii social-democrate. Cu alte cuvinte, deşi stânga ar fi trebuit să fie foarte atractivă în condiţiile eşecului capitalismului de tip-neoliberal, să-i spunem de dreapta, tocmai ea a avut cel mai mult de suferit. Cum putem explica situaţia?

În găsirea unor posibile răspunsuri trebuie să plecăm de la observaţia că criza economică nu este în sine cauza crizelor social-democraţiei, ci situaţia recentă a determinat amplificarea unora dintre problemele sale mai vechi.

Criza de identitate. În ultimii 15 ani social-democraţia a urmat un proces de apropiere de centru (vezi A treia cale), adaptându-se noilor realităţi de după Războiul Rece prin preluarea unora dintre tezele economice ale neo-liberalismului. În acest fel social-democraţia a repetat experienţa partidelor liberale din perioada interbelică şi mai ales după Al Doilea Război Mondial: ideile sale intră în patrimoniul tuturor partidelor, iar forţa partidelor liberale scade foarte mult. Astfel, stânga nu a mai părut a fi atât de diferită de dreapta, iar această confuzie în privinţa identităţii forţelor politice slăbit şi capacitatea social-democraţiei de a integra corpul social într-un set de valori comune.

Social-democraţia are de înfruntat atacul dinspre stânga, din partea a două tipuri de actori: Verzii şi Excomuniştii. Or, atât Verzii cât şi foştii comunişti au mesaje foarte coerente intern, sunt mişcări mai mici şi mai mobile. Or, în Marea Britanie, Franţa şi Germania social-democraţia a pierdut tocmai în favoarea Verzilor şi Excomuniştilor.

Corelativ crizei de identitate este şi criza de comunicare. Stânga s-a dovedit, în general, favorabilă politicilor imigraţioniste şi a propus soluţionarea clivajelor sociale şi culturale prin integrare. Acestea sunt metode soft, în comparaţie cu discursul radical şi diviziv al extremei drepte (stoparea imigraţiei; protecţionism şi naţionalism economic; stoparea integrării europene); social-democraţii au propus soluţii mai nuanţate la probleme la care dreapta a oferit răspunsuri directe, şi care păreau a avea rezolvări mai simple.

Criza de leadership. Trebuie să recunoaştem o anumită incapacitate a stângii socialiste europene de a promova lideri de imagine transnaţionali care să inspire şi să coaguleze electoratul. Spre deosebire de PPE care a avut în Jose Durrao Barroso un candidat oficial susţinut de toată lumea (în realitate contestat în interior dar fără ca această contestare să fie făcută publică) pentru preşedinţia CE, PES nu a reuşit să se pună de acord asupra propriului candidat. Mai mult, chiar înaintea alegerilor, premierul socialist portughez (din orgoliu naţional), premierul socialist spaniol (din solidaritate iberică) şi premierul laburist britanic (din egoism naţional) şi-au exprimat susţinerea pentru candidatul PPE. Alţi lideri socialişti şi social-democraţi au declarat aceeaşi orientare şi aceeaşi susţinere în timpul campaniei; în unele cazuri cu speranţa că astfel vor putea obţine la schimb posturi de comisar convenabile. Fără lideri europeni, fără solidaritatea şi coordonarea politică între liderii socialişti naţionali şi fără un candidat unic pentru conducerea executivului european, PES se putea impune cu greu în faţa PPE.

Într-un plan mai general, putem constata faptul că social-democraţia internaţională, cu câteva excepţii, nu mai are personaje charismatice, în măsură să atragă simpatia şi a celor din afara nucleului de militanţi.

Criza de cooperare şi solidaritate. Una din valorile fundamentale ale social-democraţiei este solidaritatea, atât intrasocietală cât şi la nivel internaţional. Încercarea socialiştilor europeni de a avea o campanie unitară la nivel european, axată pe teme cu adevărat europene şi bazată pe un Manifest Socialist European nu a avut efectele scontate. În primul rând, dintr-un document simplu, clar şi mobilizator, aşa cum fusese iniţial conceput, Manifestul a devenit un text stufos, complicat şi ambiguu ca urmare a negocierii sale cu partidele membre şi compromisurilor complexe convenite cu acestea. În procesul negocierii au apărut cu claritate mai multe falii: între partidele de guvernământ (oportuniste) şi cele de opoziţie (intransigente), între cele din nord (dogmatice) şi cele din sud (sofisticate), între cele central, est şi sud europene (federaliste) şi cele occidentale şi nordice (suveraniste). Sub aspectul viziunii asupra construcţiei europene s-au ciocnit semnificativ poziţiile laburiştilor britanici şi ale socialiştilor spanioli. În privinţa proiectelor sociale abordarea maximalistă a socialiştilor francezi şi social-democraţilor nordici s-a împăcat greu cu pragmatismul prudent al social-democraţilor germani, austrieci şi italieni. Încercând să împace aceste contrarii mesajul PES şi-a pierdut forţa de impact şi puterea de convingere.

Mesajul politic de campanie al stângii europene a fost diferit de la ţară la ţară dar el a fost şi contradictoriu. Astfel, în timp ce partidele estice promiteau deschiderea pieţelor muncii în UE, cele vestice promiteau măsuri protecţioniste pentru forţa de muncă naţională.  

Din prezentarea succintă a crizelor pe care le traversează social-democraţia actuală putem ajunge la două concluzii importante:

• Prima: criza stângii nu este determinată de actuala criză economico-financiară, ci aceasta doar a adâncit şi a făcut mai vizibile slăbiciuni mai vechi;
• A doua: în pofida retoricii tradiţionale privind problemele capitalismului neo-liberal, social-democraţia nu a reuşit să convingă în legătură cu faptul că are cele mai bune soluţii la problemele societăţii contemporane.   

În final, cred că trebuie să încercăm să oferim răspunsuri la două probleme interconectate: cât va dura criza social-democraţiei şi cum putem ieşi din ea? Fără a avea pretenţia de a oferi răspunsurile definitive, am în vedere următoarele:

• În mod esenţial revitalizarea social-democraţiei este legată de modul în care vom purta bătălia intelectuală pentru analiza responsabilităţilor pentru actuala criză economică. Eforturile noastre trebuie să fie orientate în direcţia creării cadrului de interpretare a naturii crizei capitalismului. Stânga trebuie să vină cu propriile răspunsuri, pentru a evita greşeala de la sfârşitul Războiului Rece când neo-liberalismul a ieşit învingător, iar social-democraţia s-a mutat ulterior spre centru. Trebuie să-i convingem pe oameni asupra faptului că etapa de criză se poate încheia mai rapid doar prin soluţiile noastre, iar acestea sunt o garanţie că repetarea unor crize similare nu mai este posibilă;
• În funcţie de răspunsul nostru concret la întrebarea „Ce fel de societate de piaţă construim” trebuie să acţionăm rapid şi concertat, la nivel naţional şi comunitar pentru impunerea viziunii noastre;
• Liderii de stânga trebuie să reflecteze la conduita lor publică, deoarece imaginea „stângii caviar” a pus în umbră în multe locuri imaginea „stângii democrate”. Refondarea stângii depinde, aşadar şi de refondarea contractului civic dintre oamenii politici şi cetăţeni. Oamenii politici trebuie să se reorienteze spre problemele oamenilor, nu să acţioneze potrivit logicii exclusive care patronează viaţa partidelor politice;
• În sfârşit, dar nu mai puţin important, trebuie să facem un efort de simplificare a comunicării ideilor noastre, astfel încât ideile noastre generoase să poată fi mai uşor comunicate. Stânga a părut a fi prea sofisticată, şi de aceea neautentică. Recâştigarea încrederii cetăţenilor nu o putem realiza dacă nu-i convingem că suntem naturali, sinceri, în ceea ce întreprindem în spaţiul public.    

E adevărat, provocările sunt colosale, dar dacă nu vrem să ne adâncim în criza politica pe care o traversam, trebuie să le abordăm direct şi cu onestitate intelectuală.”

Trei zile la Roma

Luni, marti si miercuri am fost la Roma. M-am intors noaptea trecuta cu multe impresii, dupa nenumarate intalniri.

Am fost invitat de mai multe fundatii, m-am intalnit cu oameni politici, am fost la mai multe universitati, am tinut doua conferinte, am vizitat sediul Episcopiei romane din Italia, m-am intalnit cu mai multi parlamentari, inclusiv cu un vicepresedinte al Camerei Deputatilor si o vicepresedinta a Senatului, am participat la lucrarile Academiei europene pentru relatii economice si culturale.

Sunt multe lucruri de povestit. Si in contextul lucrarilor G8 din Italia si dupa intalnirea Obama-Medvedev. Dar si dupa aprobarea recenta, de catre Senatul italian, a unei noi legislatii privind imigratia ilegala, lege care nu a fost inca promulgata.

Voi incerca sa le prezint pe rand.

Autostrăzile, pentru Băsescu, nu au nici un sens

Acesta este titlul editorialului meu de astazi din Jurnalul National. Editorialul poate fi citit aici.

Summit-ul crizei economice

Criza economica, din pacate, beneficiaza din plin de interactivitatea ce caracterizeaza economiile lumii in epoca globalizarii. Astfel, devine un cal troian neasteptat si neplacut al miscarii de apropiere intre statele lumii. Chiar si cei mai neincrezatori oameni politici au primit dovada ca nu suntem in fata unui moment efemer de supraincalzire a pietii si ca toate economiile lumii sunt puternic legate intre ele. Tocmai de aceea, la o problema globala, este nevoie si de solutii globale. In acest moment, cea mai “globala” oportunitate este Summit-ul G8 din perioada 8-10 iulie, din Italia, intamplator cel mai mare din istorie, aducand impreuna 28 de sefi de stat sau de Guvern.

O serie de materiale, (ne)atent scapate in presa, aduc in discutie cateva din proiectele acestei intalniri, dupa cum a scris Financial Times – http://www.ft.com/cms/s/0/60720902-6992-11de-bc9f-00144feabdc0.html?nclick_check=1. Aparent, se vizeaza o infuzie puternica de capital pentru dezvoltarea agriculturii in statele asistate pentru a limita, pe termen mediu si lung, nevoia de ajutor extern. O idee deloc noua, dar probabil pentru prima data luata serios in discutie la un nivel atat de inalt.

Totusi, stirile de zilele acestea despre politica internationala, aici la Roma,  nu incep inca de la Summit-ul G8. Presedintele SUA, Barack Obama, a fost  intr-o vizita foarte puternic mediatizata in Rusia. Luni a fost semnat un tratat bilateral foarte important privind limitarea arsenalului nuclear strategic al celor doua tari, care ofera posibilitatea presedintelui american de a se intoarce cu ceva dintr-o vizita la Rasarit. Miza este mai degraba permisiunea Rusiei pentru avioane americane de a-i survola spatiul aerian. Nu foarte mult, afirma specialistii americani, dar oricum mai mult decat a reusit orice alt lider politic american in ultimii ani – mai ales avand in vedere conflictul din Georgia.

Cert devine faptul ca suntem intr-un moment de cumpana pentru viitorul politicii internationale din lume, nu numai din Europa. Iar noi suntem in continuare parca hipnotizati de dansul electoral al presedintelui nostru si al celor din apropierea lui, care se folosesc de bani publici pentru a-si face campanie mult mai transparent decat orice alt ministru al cabinetului Boc. Fiecare vizita la o chermeza locala sau degustare  de palinca “intre patru ochi” este platita cel putin la nivel de transport de contribuabilul roman si mascata atent in spatele luptei impotriva crizei economice.  Romanii sunt tot mai derutati de faptul ca nu inteleg  actiunea liderilor politici in fata unei situatii grave.

P.S. Planul  anti-criza lansat de colegii mei de partid, dupa sase luni de guvernare , era mai mult decat necesar. Din pacate, nu este un material complementar, care sa adauge  la eforturile pe care le face actualul guvern, ci este mai degraba un material ce  suplineste lipsa de actiune a echipei Boc-Videanu-Pogea. Sper ca ideile lansate, multe dintre ele chiar foarte bune, sa fie preluate si sa fie integrare in agenda zilnica a guvernului. Astfel incat, dupa inca sase luni, sa nu ne mai laudam ca pastrarea taxelor si plata salariilor sunt masuri anti-criza.