Relaţiile romano-italiene, prezent si perspective

La Roma, am avut bucuria de a participa,  la sediul Accademiei di Romania, la o dezbatere, organizata de Academia europeana  pentru relatii europene si culturale, pe tema legaturilor dintre Romania si Italia. In prezenta presedintelui acestei Academii, domnul Ernesto Carpintieri, care mi-a facut onoarea de a ma invita sa particip la activitatile sale, si a unora dintre membrii sai sau a unor colegi romani din Italia, am prezentat o comunicare, pe care o atasez acestui comentariu:

“  Fie doar şi împlinirea la sfârşitul acestui an (6 decembrie) a 130 de ani de relaţii diplomatice dintre România şi Republica Italiană constituie un prilej pentru analizarea relaţiilor bilaterale. Dar dincolo de cifrele rotunde sau de momentele aniversare, importanţa relaţiilor româno-italiene este cuprinsă într-un cuvânt plin de semnificaţii: „strategic”, deoarece încă din 1997 statele noastre au semnat un parteneriat pe care au hotărât să-l denumească în acest fel. După cum se ştie, această linie de continuitate în definirea intereselor României, a fost reînnoită anul trecut, când parteneriatul strategic a devenit „consolidat”. Parteneriatul Strategic Consolidat încearcă să definească principalele direcţii ale cooperării, care sunt valabile, cele mai multe, şi în actualul context politic şi economic internaţional şi din ţările noastre.  

 Unul din farmecele diplomaţiei este de a prezenta doar realităţile convenabile. Dar în cazul relaţiilor italo-române expresiile folosite de diplomaţi au deplină acoperire în realitate doar dacă ne gândim la câteva date statistice privind cooperarea economică:

• la data de 31 decembrie 2008 totalul schimburilor bilaterale româno-italiene a fost de 11,6 miliarde Euro, în creştere cu 0,6% faţă de 31.12.2007. Exportul a fost de 5,2 miliarde Euro, în creştere cu 3,4% faţă de anul anterior, iar importul de 6,4 miliarde Euro, în scădere cu 1,6%;
• Italia este a doua piaţă de desfacere a produselor româneşti cu o pondere de 15,4% şi a doua piaţă de origine pentru mărfurile aduse în România (după Germania), cu o pondere de 11,3% din totalul importurilor;
• conform datele statistice publicate de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului din România, Italia ocupa unul din locurile importante şi în ceea ce priveşte investiţiile străine realizate în ţara noastră;
• la data de 31 ianuarie 2009 erau înregistrate în România 27.100 companii cu capital italian (locul 1, cu o pondere de 16, 9% din totalul numărului de companii străine), iar suma totala investită a fost de 1064,5 milioane Euro (locul 6, cu o pondere de 4,8% din valoarea totală a capitalului social subscris de societăţile comerciale cu participare străină);
• la 30.06.2008, funcţionau 23.554 de societăţi deschise de persoane române rezidente în Italia. Majoritatea sunt firme individuale, respectiv persoane fizice autorizate care activează majoritatea în domeniul construcţiilor (78,3%), apoi in comerţ (6,5%), industria prelucrătoare (5%), transporturi, servicii imobiliare.

 Această statistică economică oficială nu poate fi înţeleasă fără un alt element: factorul uman. Conform estimărilor cele mai recente, în România sunt prezenţi peste 220.000 de italieni, de cele mai multe ori implicaţi în activităţi economice. Însă italienii sunt prezenţi în România încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când au căutat prosperitatea refuzată în Italia. De altfel, italienii sunt reprezentanţi în Parlamentul României, printr-un deputat, ca o dovadă a recunoaşterii calităţii de minoritate cu trecut istoric.   

După cum se ştie, în Italia sunt peste 1 milion de români stabiliţi în mod legal, şi un număr încă nedefinit de persoane al căror statut rămâne incert. Într-un fel, dacă romanii au colonizat Dacia acum aproape două milenii, urmaşii acestora îşi caută acum  rădăcinile în Peninsulă!

Prezenţa semnificativă a românilor în Italia este, trebuie să o recunoaştem, şi unul dintre elementele de tensiune în relaţia bilaterală: problema alterităţii. Este evident faptul că întotdeauna Străinul cu înfăţişare şi comportament exotice trezesc pentru început curiozitatea, iar în cazul producerii unor agresiuni fizice sau simbolice ale acestor minorităţi asupra unora din membrii comunităţii majoritare aceasta din urmă are tentaţia de a se îndrepta împotriva sursei problemei. Uneori pe bună dreptate, dar de multe şi în căutarea unor ţapi ispăşitori. Or, cu toţii ştim că au existat momente în istoria Europei în care responsabilitatea individuală s-a transformat în vinovăţie colectivă şi nediferenţiată, ajungându-se la pogromuri sau chiar la Holocaust. Nu vreau să spun că suntem în iminenţa unor astfel de fenomene, dar trebuie să fim atenţi cum utilizăm afectele şi iraţionalitatea oamenilor, mai ales în momente de criză economică. Uneori, politicienilor le este mai uşor să găsească ţapi ispăşitori decât să-şi recunoască onest propriile eşecuri. Nu vreau să generalizez, cu atât mai mult cu cât ştiu că au fost voci puternice în societatea italiană, şi nu puţine, care au condamnat retorica rasistă şi incitarea la violenţă, şi doresc să le mulţumesc public pentru acest lucru. Responsabilitatea ar trebui să caracterizeze toate acţiunile noastre.   

Reafirm aici ceea ce am susţinut de mult timp: există o problemă a romilor, dar ea nu este doar una românească, sârbă, italiană, franceză sau spaniolă. Ea este o problemă europeană, iar soluţiile de integrare nu pot fi decât general europene, transnaţionale, iar nu naţionale. De aceea, eu sunt convins de necesitatea şi urgenţa creării unei Agenţii Europene pentru Romi, iar România şi Italia trebuie să-şi facă un ţel al acţiunii comune pentru înfiinţarea şi finanţarea acestei instituţii. Soluţia este cooperarea prin dialog, nu excluderea şi retorica populistă.

 

Atât în calitate de ministru de Externe cât şi ca Prim Ministru am fost partizanul şi am căutat să promovez abordarea multivectorială şi multilaterală în afacerile internaţionale. Or cred că apartenenţa noastră comună la Uniunea Europeană şi NATO ne creează importante oportunităţi pentru acţiunea sinergică. Astfel, în cadrul Uniunii Europene eu cred că Italia şi România au datoria să promoveze împreună câteva proiecte foarte importante:

• este în interesul comun al Italiei şi României ca Uniunea Europeană să devină mai integrată, mai unită şi mai puternică, iar organizarea sa pe baze federale este singura opţiune realistă. În plan imediat, cred că cei mai reprezentativi oameni din Italia şi România ar putea participa în Irlanda, dacă vor fi solicitaţi, pentru a susţine un „Da” la referendum, pentru a debloca Tratatul de la Lisabona;
• este în interesul nostru comun ca spaţiul Peninsula Italică şi Balcani să fie integrat în Uniunea Europeană. În acest fel se închide un proces care a fost demarat odată cu primirea Greciei în Comunităţile Europene;
• este în interesul nostru comun ca întreaga Europă să devină mai puţin vulnerabilă în faţa şocurilor energetice, oricare ar fi natura lor: războaie geopolitice mascate prin crize ale gazului, cartelizarea producţiei şi vânzării de gaz; creşterea bruscă a preţurilor la hidrocarburi.
• tot în interesul nostru comun este ca Regiunea Extinsă a Mării Negre să devină mai sigură şi mai stabilă. Italia poate juca un rol important în regiune, atât prin utilizarea forţei capitalului său economic cât şi prin atractivitatea modelului său civilizaţional. Italia va găsi în România un partener de încredere în proiectele pentru regiunea Mării Negre.

 

Spaţiul în care oricât ai realiza niciodată nu este suficient este, fără îndoială, cel al culturii. Şi pentru că ne aflăm în această extraordinară instituţie de cultură, cred că nu ar fi lipsit de interes ca Accademia di Romania să ofere anual un premiu pentru cel mai merituos promotor al culturii şi valorilor româneşti în Italia. De asemenea, fundaţiile şi asociaţiile profesionale ar putea premia persoanele, instituţiile sau iniţiativele care au valoare de simbol pentru relaţiile româno-italiene. Avem nevoie urgentă de cazuri de succes şi de exemple pozitive, pentru a detoxifica atmosfera psihologică destul de încărcată.  

 

În final, aş dori să vă mărturisesc faptul că atunci când mi-am pregătit sumarul de idei pentru discuţia de astăzi am fost destul de încurcat, deoarece sunt atâtea dimensiuni ale relaţiilor italo-române încât cu greu te poţi opri asupra celor mai importante aspecte. Totuşi, cred că elementul esenţial este cel al relaţiilor interumane: în Italia şi România se formează tot mai multe familii mixte; de pe fiecare aeroport internaţional din România există cel puţin o cursă pe zi către oraşele din Italia; sunt sute de curse de autocare şi microbuze pe zi între Italia şi România. În acest context, ce avem noi, oamenii politici şi elitele intelectuale de făcut? Cred că acum cea mai bună acţiune este să evităm să transformăm relaţiile bilaterale într-un subiect pentru prima pagină a ziarelor, respectiv pentru breaking news-urile televiziunilor de ştiri. Cred, aşadar, că reţeta pentru cât mai bune relaţii între italieni şi români este de a nu supra-încălzi atmosfera, de a da dovadă de reţinere şi moderaţie, iar violenţele, care este posibil să mai apară, să fie tratate aşa cum sunt: cazuri individuale, care nu reflectă patologia unei comunităţi, ci starea unor persoane.

Instituţiile publice, atât cele din Italia cât şi cele din România, trebuie să acţioneze pentru respectarea legilor, promovând valorile toleranţei şi incluziunii sociale şi culturale. Nu există soluţii miraculoase, dar dacă fiecare dintre noi va contribui pe măsura capacităţilor sale, atunci relaţiile dintre România şi Italia vor putea deveni cu adevărat extraordinare. Eu cred că avem o bună şansă de reuşită. De aceea sunt în aceste zile la Roma.”