“Eşecul capitalismului şi crizele stângii”

 

Acesta a fost titlul conferintei pe care am sustinut-o la “Fondazione Socialismo”, o fundatie creata in martie, anul acesta,  de o suta de vechi parlamentari ai PSI. Fundatia este condusa de Gennaro Acquaviva. la discutiile ce au avut loc, au participat si lideri sindicali si redactori ai unor reviste de stanga din Italia, dar si lideri marcanti, cum ar fi Gianni De Michelis. Redau, mai jos, textul de baza al expunerii mele :

“Dupa perioada 1989-1991, când a avut loc criza unui sistem ce a fost fondat la sfârşitul celei mai mari crize a secolului al XX-lea, Al Doilea Război Mondial, acum -două decenii mai târziu - suntem actori sau doar martori ai unei noi succesiuni şi suprapuneri de crize. Lumea traversează patru mari tipuri de crize, pe care doar am să le prezint succint, fără a intra în analiza lor, detaliată :

• Criza sistemului internaţional, marcată de faptul că instituţiile internaţionale şi dreptul internaţional nu mai acoperă realitatea distribuţiei puterii. După 1990 şi până acum ne-am aflat în situaţia în care dreptul internaţional avea o mică acoperire asupra realităţilor politice, dar existenţa unei superputeri a asigurat un anumit echilibru, fie el şi instabil. Criza georgiană de anul trecut, atunci când o ţară (în speţă Rusia) a intervenit militar pe teritoriul alteia în scopul de a promova acolo în mod unilateral propria logică politică, iar comunitatea internaţională constată că nu a avut instrumentele spre a impune revenirea la situaţia anterioară declanşării respectivei intervenţii, marchează momentul simbolic al începutului sfârşitului sistemului unipolar. Acum, sistemul internaţional poate fi caracterizat drept un “nonpolarism” instabil, pentru că este nereglementat. Nu este vorba doar despre absenţa regulilor funcţionale codificate în dreptul internaţional, ci de acel ansamblu de mecanisme de operare în sistemul internaţional, determinate de realitatea dispersării şi codependenţei puterii. Lumea nonpolară este şi o consecinţă a fenomenului de globalizare. Aceasta consolidează nonpolaritatea în două feluri: o mare parte dintre fluxurile transfrontaliere se desfăşoară în afara controlului guvernelor suverane şi, de cele mai multe ori, fără ştiinţa acestora, diluând astfel influenţa marilor puteri. În egală măsură, globalizarea sporeşte puterea actorilor nonstatali: exportatorii de energie, organizaţiile teroriste, firmele multinaţionale dar şi media sau birocraţia organizaţiilor internaţionale.
• Criza capitalismului de tip neoliberal. Există aproape un consens în acceptarea faptului că actuala criză economico-financiară marchează sfârşitul unui mod de a concepe piaţa şi relaţiile pe care aceasta le are cu instituţiile publice. Angajamentele ideologice faţă de doctrinele de piaţă laissez-faire şi faţă de teoriile darwinismului social, precum şi principiul priorităţii acţionariatului faţă de celelalte grupuri cointeresate i-au îndepărtat pe liderii mediului de afaceri de valorile bunei credinţe, administrării cumpănite şi preocupării pentru interesul public. În consecinţă, sistemul imunitar al capitalismului, asigurat de disciplina pieţei, este erodat, în timp ce cancerul „exuberantei iraţionale”, al lăcomiei şi al propriului interes ajunge în metastază. Este evident pentru toată lumea că economia mondială nu mai poate continua pe modelele anterioare crizei, dar soluţiile nu se întrevăd cu mare uşurinţă şi, în orice caz, nu există reţete universale şi soluţii miraculoase. 
• Criza democraţiei. Visul kantian al păcii şi democraţiei universale se dovedeşte a fi o himeră. Formele mixte de conducere, democratice în aparenţă, autoritare în substanţă tind să devină dominante, pe măsură ce sentimentul că democraţia a obosit este tot mai răspândit. Chiar în statele cu vechi tradiţii democratice virusul populismului şi al etnocentrismului pare a contamina tot mai multe conştiinţe. Parlamentele şi mai ales partidele politice sunt delegitimate, iar cetăţeanul din participativ devine apatic. În acest cadru are loc şi criza social-democraţiei, de care voi vorbi mai jos.
• Criza ecologică şi climatică. Chiar şi cei mai înrăiţi petrolişti au ajuns să recunoască faptul că omenirea se află în pragul unui conflict iminent cu mediul natural. Sistemele tehnologice succesive create în urma diferitelor etape ale revoluţiei industriale îşi lasă o amprentă brutală asupra mediului. Corelativ crizei climatice sunt crizele alimentare, a apei şi, cea mai vizibilă, cea demografică. Pe lângă furtunile clasice, acum am inclus în agenda noastră şi avertizările privind furtunile roşii, în care razele ultraviolete depăşesc de 10 ori valorile normale.

 

Toate aceste patru crize sunt actuale şi incontestabile, dar descrierea legăturilor şi a interdendenţelor dintre acestea rămâne încă o sarcină dificilă.

 În continuare, aş dori să mă refer la crizele stângii. Desigur, se pune întrebarea dacă o asemenea criză este reală? Dacă ne uităm doar la guvernele ţărilor membre ale Uniunii Europene vom constata că stânga (social-democrată, socialistă sau laburistă) se află în minoritate. Rezultatele recentelor alegeri pentru Parlamentul European nu sunt însă o surpriză. Declinul social-democraţiei poate fi considerat o surpriză prin raportare la o ipoteză de ordin teoretic, şi anume că în timpuri de criză economică, stânga ar fi trebuit să preia din zona electoratului nemulţumit, iar dreapta politică să scadă în opţiunile electoratului. Însă, constatăm că ascensiunea extremei drepte a avut loc tocmai pe fundalul eşecului stângii social-democrate. Cu alte cuvinte, deşi stânga ar fi trebuit să fie foarte atractivă în condiţiile eşecului capitalismului de tip-neoliberal, să-i spunem de dreapta, tocmai ea a avut cel mai mult de suferit. Cum putem explica situaţia?

În găsirea unor posibile răspunsuri trebuie să plecăm de la observaţia că criza economică nu este în sine cauza crizelor social-democraţiei, ci situaţia recentă a determinat amplificarea unora dintre problemele sale mai vechi.

Criza de identitate. În ultimii 15 ani social-democraţia a urmat un proces de apropiere de centru (vezi A treia cale), adaptându-se noilor realităţi de după Războiul Rece prin preluarea unora dintre tezele economice ale neo-liberalismului. În acest fel social-democraţia a repetat experienţa partidelor liberale din perioada interbelică şi mai ales după Al Doilea Război Mondial: ideile sale intră în patrimoniul tuturor partidelor, iar forţa partidelor liberale scade foarte mult. Astfel, stânga nu a mai părut a fi atât de diferită de dreapta, iar această confuzie în privinţa identităţii forţelor politice slăbit şi capacitatea social-democraţiei de a integra corpul social într-un set de valori comune.

Social-democraţia are de înfruntat atacul dinspre stânga, din partea a două tipuri de actori: Verzii şi Excomuniştii. Or, atât Verzii cât şi foştii comunişti au mesaje foarte coerente intern, sunt mişcări mai mici şi mai mobile. Or, în Marea Britanie, Franţa şi Germania social-democraţia a pierdut tocmai în favoarea Verzilor şi Excomuniştilor.

Corelativ crizei de identitate este şi criza de comunicare. Stânga s-a dovedit, în general, favorabilă politicilor imigraţioniste şi a propus soluţionarea clivajelor sociale şi culturale prin integrare. Acestea sunt metode soft, în comparaţie cu discursul radical şi diviziv al extremei drepte (stoparea imigraţiei; protecţionism şi naţionalism economic; stoparea integrării europene); social-democraţii au propus soluţii mai nuanţate la probleme la care dreapta a oferit răspunsuri directe, şi care păreau a avea rezolvări mai simple.

Criza de leadership. Trebuie să recunoaştem o anumită incapacitate a stângii socialiste europene de a promova lideri de imagine transnaţionali care să inspire şi să coaguleze electoratul. Spre deosebire de PPE care a avut în Jose Durrao Barroso un candidat oficial susţinut de toată lumea (în realitate contestat în interior dar fără ca această contestare să fie făcută publică) pentru preşedinţia CE, PES nu a reuşit să se pună de acord asupra propriului candidat. Mai mult, chiar înaintea alegerilor, premierul socialist portughez (din orgoliu naţional), premierul socialist spaniol (din solidaritate iberică) şi premierul laburist britanic (din egoism naţional) şi-au exprimat susţinerea pentru candidatul PPE. Alţi lideri socialişti şi social-democraţi au declarat aceeaşi orientare şi aceeaşi susţinere în timpul campaniei; în unele cazuri cu speranţa că astfel vor putea obţine la schimb posturi de comisar convenabile. Fără lideri europeni, fără solidaritatea şi coordonarea politică între liderii socialişti naţionali şi fără un candidat unic pentru conducerea executivului european, PES se putea impune cu greu în faţa PPE.

Într-un plan mai general, putem constata faptul că social-democraţia internaţională, cu câteva excepţii, nu mai are personaje charismatice, în măsură să atragă simpatia şi a celor din afara nucleului de militanţi.

Criza de cooperare şi solidaritate. Una din valorile fundamentale ale social-democraţiei este solidaritatea, atât intrasocietală cât şi la nivel internaţional. Încercarea socialiştilor europeni de a avea o campanie unitară la nivel european, axată pe teme cu adevărat europene şi bazată pe un Manifest Socialist European nu a avut efectele scontate. În primul rând, dintr-un document simplu, clar şi mobilizator, aşa cum fusese iniţial conceput, Manifestul a devenit un text stufos, complicat şi ambiguu ca urmare a negocierii sale cu partidele membre şi compromisurilor complexe convenite cu acestea. În procesul negocierii au apărut cu claritate mai multe falii: între partidele de guvernământ (oportuniste) şi cele de opoziţie (intransigente), între cele din nord (dogmatice) şi cele din sud (sofisticate), între cele central, est şi sud europene (federaliste) şi cele occidentale şi nordice (suveraniste). Sub aspectul viziunii asupra construcţiei europene s-au ciocnit semnificativ poziţiile laburiştilor britanici şi ale socialiştilor spanioli. În privinţa proiectelor sociale abordarea maximalistă a socialiştilor francezi şi social-democraţilor nordici s-a împăcat greu cu pragmatismul prudent al social-democraţilor germani, austrieci şi italieni. Încercând să împace aceste contrarii mesajul PES şi-a pierdut forţa de impact şi puterea de convingere.

Mesajul politic de campanie al stângii europene a fost diferit de la ţară la ţară dar el a fost şi contradictoriu. Astfel, în timp ce partidele estice promiteau deschiderea pieţelor muncii în UE, cele vestice promiteau măsuri protecţioniste pentru forţa de muncă naţională.  

Din prezentarea succintă a crizelor pe care le traversează social-democraţia actuală putem ajunge la două concluzii importante:

• Prima: criza stângii nu este determinată de actuala criză economico-financiară, ci aceasta doar a adâncit şi a făcut mai vizibile slăbiciuni mai vechi;
• A doua: în pofida retoricii tradiţionale privind problemele capitalismului neo-liberal, social-democraţia nu a reuşit să convingă în legătură cu faptul că are cele mai bune soluţii la problemele societăţii contemporane.   

În final, cred că trebuie să încercăm să oferim răspunsuri la două probleme interconectate: cât va dura criza social-democraţiei şi cum putem ieşi din ea? Fără a avea pretenţia de a oferi răspunsurile definitive, am în vedere următoarele:

• În mod esenţial revitalizarea social-democraţiei este legată de modul în care vom purta bătălia intelectuală pentru analiza responsabilităţilor pentru actuala criză economică. Eforturile noastre trebuie să fie orientate în direcţia creării cadrului de interpretare a naturii crizei capitalismului. Stânga trebuie să vină cu propriile răspunsuri, pentru a evita greşeala de la sfârşitul Războiului Rece când neo-liberalismul a ieşit învingător, iar social-democraţia s-a mutat ulterior spre centru. Trebuie să-i convingem pe oameni asupra faptului că etapa de criză se poate încheia mai rapid doar prin soluţiile noastre, iar acestea sunt o garanţie că repetarea unor crize similare nu mai este posibilă;
• În funcţie de răspunsul nostru concret la întrebarea „Ce fel de societate de piaţă construim” trebuie să acţionăm rapid şi concertat, la nivel naţional şi comunitar pentru impunerea viziunii noastre;
• Liderii de stânga trebuie să reflecteze la conduita lor publică, deoarece imaginea „stângii caviar” a pus în umbră în multe locuri imaginea „stângii democrate”. Refondarea stângii depinde, aşadar şi de refondarea contractului civic dintre oamenii politici şi cetăţeni. Oamenii politici trebuie să se reorienteze spre problemele oamenilor, nu să acţioneze potrivit logicii exclusive care patronează viaţa partidelor politice;
• În sfârşit, dar nu mai puţin important, trebuie să facem un efort de simplificare a comunicării ideilor noastre, astfel încât ideile noastre generoase să poată fi mai uşor comunicate. Stânga a părut a fi prea sofisticată, şi de aceea neautentică. Recâştigarea încrederii cetăţenilor nu o putem realiza dacă nu-i convingem că suntem naturali, sinceri, în ceea ce întreprindem în spaţiul public.    

E adevărat, provocările sunt colosale, dar dacă nu vrem să ne adâncim în criza politica pe care o traversam, trebuie să le abordăm direct şi cu onestitate intelectuală.”