Capacitatea de a privi lucrurile in perspectiva este vitala pentru buna noastra “functionare”. Asa cum spunea Lucian Blaga, ea este cea care ne diferentiaza de animalele care traiesc exclusiv in urgenta imediatului. Destul de curios, dezvoltarea culturala si sociala a omului ne-a dat din ce in ce mai putin timp pentru a ne bucura de aceasta perspectiva. Astfel, putinele ocazii in care chiar avem acest privilegiu trebuie celebrate.
In clipele in care va simtiti asaltati de discursuri, motiuni de cenzura sau martiri incarcerati in saptamana patimilor, mi-ar placea sa va vorbesc despre o carte ce deschide ochii. “Scafandrul si fluturele”, a lui Jean-Dominique Bauby, reuseste sa descrie fidel ceea ce ne face, in mod inevitabil, oameni si ne obliga sa ne pastram esenta chiar si in cele mai grele momente. Remarcabil este felul in care fostul redactor al revistei Elle reuseste sa-si povesteasca viata fara a te face sa-i plangi de mila. Viata unui om ce a suferit un atac vascular puternic si a ramas paralizat in interiorul propriului sau corp, cu posibilitatea de a-si misca doar pleoapa stanga.
Nu am sa va mai impartasesc detalii, cartea merita sa fie lecturata in cel mai personal mod posibil, fara a imprumuta din sensurile pe care le-am acordat eu. Totusi, vreau sa mai spun ceva. Am fost intrebat zilele trecute, pe blog, ce este important pentru mine si care este termenul de comparatie. Cred ca important este sa reusesti sa ramai tu insuti, sa pastrezi capacitatea de a te emotiona, de a te bucura, de a trai cum face orice om. Important este sa ramai om dincolo de sensul biologic al cuvantului. Indiferent de misiunea profesionala. Capabil sa simti durerea altuia, capabil de a intelege trecerea timpului. Capabil sa ajuti, capabil sa suferi tu insuti pentru altii, retragandu-te, o clipa, in interiorul tau, pentru a reveni cu si mai multa forta, pentru o noua batalie. Poate inutila. Si care, oricum, va insemna doar o victorie sau o infrangere temporara. Iluzia eternitatii ne spune, de fiecare data, poate diferit de Camus, ca viata merita sa fie traita.
HRISTOS A INVIAT!Domnule Adrian Nastase,de ce oamenii[mai cu seama cei politici]se comporta duplicitar?Oare nu mai exista oameni sinceri?Eu cred ca exista[din pacate f.f.f.foarte putini,dar stau departe de politica si de implicarea in social.Va urez succes,sincer am admirat si admir comportarea Dvs.Succes!Cu respect deosebit!
Imi cer ietare ,ca v-am plictisit cu mesajele mele,multe,dar adevarate si sincere.[la cap.,,lamuriri”,ramase fara raspuns,din nefericire pentru mine.M-am resemnat.Cu consideratie si multa stima!
Se spune ca un om a scris o carte intreaga miscandu-si doar pleoapa stanga.
“Scafandrul si fluturele”
Este vorba despre un accident la decompresiune ? Cred că aşa a fost şi revoluţia română !
Intr-adevar cartea e superba. Singurul termen care-mi vine in minte, prin care as putea descrie impactul emotional lasat de carte, e “uplifting”. Iti recomand si filmele Slumdog millionaire si El laberinto del fauno, in caz ca nu le-ai vazut. Eu le am in categoria epopee pentru viata. Sunt doar cateva in categoria asta “itita” de mine. Cat despre Camus…cu toate ca il admir si il iubesc cred ca avea foarte multe probleme psiho-bio-chimice. Era totusi un om care avea tuberculoza intr-o perioada in care asta insemna condamnare la moarte. Imi pare rau ca nu a reusit sa se salveze de la nihilismul absolut care l-a dus la a considera viata absurda. Probabil ca e foarte greu sa-ti mai constuiesti mecanisme de salvgardare cand esti intr-o asemenea stare de deteriorare. Stii la ce ma gandesc eu cand am porniri de genul…? La cum simteam cand eram copil. Cat de magic era totul. Cat de simplu. Cat de frumoasa poate fi viata. Cat de mult contam noi pentru viitorul omenirii tocmai datorita acestui ” determinism” pe care il condamnam atat datorita nevoii de a ne simti liberi. Cred ca este trist ca asa de putini isi dau seama cat de importanti sunt pentru viitorul copiilor lor. Ii condamnam sa ne plateasca greselile. Si ii condamnam prin greselile noastre sa fie toata viata reactionari. Eu am un motto in viata care imi ghideaza toate actiunile: It’s never just about yourself.
Camus a spus: “Fiecare clipă a vieţii poartă în ea o valoare de miracol şi o faţă de eternă tinereţe.” şi “Trebuie să trăim şi să creăm. Să trăim până la lacrimi.” Dar mai ales: “Dacă viaţa este absurdă, ea merită trăită cu atât mai mult.” Nu ştiu dacă e ceva de contrazis la el.
Această capacitate de a suferi pentru ceilalţi ne face mai buni. Am fost zguduită de tragedia care a avut loc ieri, în Sfânta Dumincă a Paştelui, când acel nefericit de 20 de ani şi-a pierdut viaţa. N-aş fi vrut să fiu în locul salvamontistului care reuşise să-l prindă pe tânăr la un moment dat! Sunt oameni despre care nu ştim multe, dar ei n-au decât un scop: să ne salveze din ghearele morţii! Nu ştiu cum este să trăieşti cu un eşec, dar nici n-aş vrea să ştiu. Ştiu însă cum arată ochii care imploră ajutor atunci când sunt pe cale să-şi pairdă culaorea pe vecie…
Vă mulţumim că ne faceţi cunoscute lecturile care vă emoţionează. În felul acesta descoperim că există şi oameni politici sensibili, ceea ce, din punctul meu de vedere, este foarte important!
Oricum am trai viata, niciodata nu putem fi pe deplin multumiti. Dar ce este perfect pe lumea asta?. In nici un caz infinitul de posibilitati in care ea se manifesta. Ceea ce este dureros, este ca uneori nu avem de ales. Iar cand o putem face, parca de fiecare data, ramane nostalgia, ca am fi putut alege ceva mai bine.
Fiecare dintre noi, purtam o amprenta psihologica distincta, ce ne face unici in noianul acesta de manifestari. Vrand nevrand complicatiile apar la intersectia traiectoriilor existentelor noastre. Asta este viata!.
@sandu Om politic duplicitar este un pleonasm. Sinceritatea în politică ca şi în diplomaţie, înseamnă moarte sigură.
da, asa e…desi, uneori, suferinta te pune in fata unei altfel de alegeri: sa iti calesti sufletul sau sa iti pastrezi la loc de mare cinste sensibilitatea.
provocarea e sa ramanem oameni pana la capat.
voi cauta cartea. merci.
seara buna.
I.M.M.-urile si strategia de criza
“Doi patroni de I.M.M.-uri stau la un bar si descanta “una mica”:
-Auzi ba Ioane, ai tai vin la munca?
-Vin Vasile, da’ ai tai?
-Vin si ai mei ba!
Mai beau ei cate o masura si la un moment dat:
-Da’ tu’i platesti ba Ioane?
-Nu’i platesc ma, da’ tu?
-Nici eu Ioane!
Dupa inca doua masuri:
-Pai ba Ioane, in situatia asta eu zic sa le punem o taxa de intrare, ce zici?”