Titulescu, 4 martie 1882 – 17 martie 1941

 

Este luna martie. In fiecare an îmi amintesc că aceasta este luna care ni l-a dăruit pe Nicolae Titulescu, în 1882,  şi tot ea este cea care ni l-a răpit, în 1941, dar i-a lăsat un răgaz existenţial de 59 de ani – varsta mea de acum -, în care a oferit României un nou statut şi i-a configurat un destin pe măsură, bazându-se pe un patriotism autentic, profund şi înţelegând să-şi servească ţara la bine şi la greu.

„Vreau pacea. Pentru aceasta ne trebuie alianţe şi amiciţii cu toate popoarele fără deosebire. Declar că oricine garantează hotarele României şi pe acelea ale aliaţilor noştri este aliatul nostru de drept. Eu vreau ca România să trăiască. Si va trăi, căci acţiunea ei nu consistă în a substitui o ostilitate unei alte ostilităţi, ci în a suprapune o prietenie peste o altă prietenie”, spunea Nicolae Titulescu într-un interviu acordat ziarului „Universul”, în 1936.

Diplomat remarcabil, vizionar lucid şi ziditor de mari idealuri, Titulescu se bucura de o autoritate recunoscută de prim-miniştri, foşti prim-miniştri, şefi de partid, mareşali, parlamentari, iluştri oameni de cultură şi ştiinţă. Omul Nicolae Titulescu, de la altitudinea sa de netăgăduit, ştia să îşi primească oaspeţii cu căldură, să le ofere el însuşi un pahar din vinul sau coniacul său rafinat, ba chiar să ţină paltonul invitaţilor săi, dar şi să dăruiască gânduri şi gesturi irepetabile.

După 20 de ani de activitate în slujba României, guvernanţii vremii  l-au înlăturat , la capătul intrigilor şi presiunilor duşmanilor ireductibili din ţară şi din afara ei, silindu-l să aleagă calea exilului. Nici chiar moartea omului politic şi diplomatului român nu a şters adversităţile. Si totuşi… Titulescu a învins! A învins nimicul, prostia, duşmănia şi astăzi gândim şi regândim tot efortul său, toată strălucirea unei minţi de excepţie, toată construcţia unei Europe Unite, ceea ce înseamnă un omagiu vibrant şi recunoaşterea sa definitivă.

La 15 martie 1991 a fost creată Fundaţia Europeană Titulescu – pe care o conduc de atunci -, cu scopul de a onora memoria marelui diplomat şi om politic, încurajând studiul relaţiilor internaţionale contemporane în Europa, de a stimula şi de a întreţine interesul pentru această personalitate excepţională a României şi a Europei. Am redeschis astfel Casa din Şoseaua Kiseleff nr. 47, cea pe care şi-o alesese drept reşedinţă permanentă şi unde veneau mulţi să-i ceară ajutorul şi unde rezerva întotdeauna un loc de onoare ziariştilor.

La 7 martie 1992, cu aprobarea autoritatilor franceze si cu acordul familiei,  am trimis  la Cannes un adevarat comando militar pentru a aduce osemintele lui Titulescu în ţară şi a-i fi îndeplinită dorinţa testamentară de a fi îngropat la Braşov , într-un cavou din curtea Bisericii Sfântul Nicolae.

Mă simt dator lui Titulescu, spuneam cândva şi nu voi obosi niciodată să privesc cu admiratie personalitatea sa, care m-a marcat şi care, mai mult decât atât,  a pecetluit istoria diplomaţiei, spiritul românesc şi european.

Dumnezeu să-i daruiasca, in continuare, odihna pe care o merită!