Interviu All-News.ro
By nastase
Interviul acordat de Adrian Nastase pentru All-News poate fi citit aici.
Echipa AN
Acest articol a fost scris pe februarie 4, 2008 la 1:22 pm şi este înscris în General, Media. Poti urmari orice raspuns la aceste articole prin intretinere RSS 2.0.
You can leave a response, or trackback from your own site.
februarie 4, 2008 la 2:40 pm
Sunte-ti singurul din PSD ,care a-ti observat ca pericolul pentru acest partid ,vine din partea lui Traian Basescu si PD-L. Oare PSD nu numai are strategi care sa le spuna celor care conduc azi partidul ,ca oricat s-ar stradu-i PSD-ul, sa faca opozitie acestui guvern condus de PNL, nu poate lua din electoratul liberal mai mult de max 3%, deoarece 10% din cei care astazi voteaza PNL ,sunt nucleul dur al acestui partid, pe cand cele 35% din procentele PD-L, sunt astazi in majoritate (aprox. 20%) luate din fostul electorat al PSD-ului, procente ce-ar putea fi recuperate printr-o actiune concertata impotriva PD-L,datorita caruia esista aceasta stare de lucruri in ROMANIA. Daca PD-L ar fi avut oameni cu coloana vertebrala l-ar fi abandonat pe Traian Basescu, si -ar fi pus umarul la constuctie si nu la distrugere.
februarie 4, 2008 la 4:04 pm
Comentez panseurile d-lui Nastase privind economia.
Sunt gata sa admit ca politicul influienteaza economicul. Dar poate spune domnia sa cum descopera piete de desfacere si investitori un ins de stanga si cum descopera piete de desfacere si investitori un ins de dreapta? Exista piete de dreapta si piete de stanga?
Asa cum admite si dreapta, impozitele si utilizarea lor (distributia) tine de o anumita doctrina economica. Tocmai peste acest argument d-l Nastase trece repede.
Faptul ca o gasca de politicieni, legati prin biografii, rudenii si complicitati se numesc de stanga sau de dreapta, nu inseamna o stanga sau o dreapta veritabila.
In Romania nu se da o lupta intre dreapta si stanga ci o lupta intre oameni si suboameni.
Asa cum animalul a invatat pozitia bipeda (daca ar fi sa-i credem pe evolutionisti), asa romanul trebuie sa-si deprinda conditia umana.
Lacomia, zgarcenia,prostia, incultura,hotia sunt trasaturi generale ale
clasei politice romanesti si chiar au infestat societatea. Si mai ales lipsa de caracter.
Mi se poate raspunde ca avem si un politician cinstit: Iliescu.
Sustin cu tarie ca Iliescu este cel mai inuman dintre toti. Ce a facut omul Iliescu (ca si Ceausescu) toata viata? Pe la noi, se spune ca nu este om cel care n-a facut una dintre cele trei fapte bune: sa construiasca o casa, sa sape o fantana ori sa reguleze o baba. Iliescu face parte dintre acei profesionisti kaghebisti care vin de nicaieri si pleaca nicaieri. Unde sunt ei, acolo le este si casa.
Situatia politica actuala permite pesedeului sa-si impuna aproape orice proiect legislativ. Complicitatea dintre liberali si pesedisti este totala. Ce-i impiedica sa aduca impreuna fericirea in tara?
februarie 4, 2008 la 4:11 pm
@
Adrian Nastase
IN HOC SIGNO VINCES!
Cautand prin ceea ce eu numesc “un alt fel de biblioteca”- in fapt, texte pe care, considerandu-le speciale si valoroase, le-am stocat, de-a lungul anilor, in calculator- am descoperit UN INTERVIU pe care ti l-a luat, in 2000, Maria Barbu (Mondomedia).
Erai in opozitie, ca si acum.
Titlul lui generic (asa cum l-ai dat tu):”PROPUN PACEA SOCIALA”.
Ai dat numeroase interviuri (si mie pe vremea cand eram in presa) dar consider ca ACESTA este unul dintre cele de referinta.
In egala masura, te caracaterizeaza, puncteaza elemente esentiale ale evolutiei tale politice si ale solutiilor tale.
Si NU IN ULTIMUL RAND arata CUM trebuie facuta opozitia in sens constructiv.
Este, in acest sens, o ampla demonstratie “dedicata” SI celor care indemna la solutii care nu iti sunt caracteristice.
Acest interviu (si inca unul, pe care il voi posta cu alta ocazie- le-am descoperit pe amandoua) arata cum poti castiga construind.
Specific tie!
Mai e ceva cu totul special: in cea mai mare parte, problemele abordate de tine si solutiile (atat interne cat si de politica externa) sunt PERFECT VALABILE pentru 2008!
Dupa lectura raspunsurilor tale firesc ar fi ca multi sa fie fie tentati sa spuna:
“In hoc signo vinces”
P.S. Repet, interviul este luat in 2000, motiv pentru care sunt mentionate doar pozitiile ocupate pana atunci.
“ PROPUN PACEA SOCIALĂ”
Interviu cu domnul
ADRIAN NĂSTASE
( Ministru de Externe al României: 1990-1992; Preşedinte al Camerei Deputaţilor, Şef al delegaţiei parlamentare române la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, preşedinte executiv al PDSR: 1992-1996; Vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor, membru al Comisiei juridice şi pentru drepturile omului din cadrul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei – APCE-, raportor al APCE, prim-vicepreşedinte al PDSR: 1996-2000)
●”Consensul se realizează cu răbdare şi cu înţelepciune”● ”Am acţionat cu convingerea că pacea trebuie asigurată”● “Am ales alt mod de a “trece Prutul” ● “Un demers internaţional susţinut şi complex”● “ NATO – o opţiune axiologică pro-occidentală”.
Intrebare:
1.Domnule Adrian Năstase, ce v-a determinat să intraţi în politica? În ce fel şi în ce moment s-a văzut acest eveniment? Cu ce semnificaţie obiectivă şi cu ce rezultate obiective?
Adrian Năstase:
Cuvintele rostite, cu şase decenii în urmă, de Nicolae Titulescu şi-au păstrat, pentru mine, o neştirbită valabilitate: “Fiecare îşi are misiunea sa; cu toţii, uniţi, cum ne-am putea îndoi de succes? Ce importanţă are faptul că nu vom mai fi prezenţi în ziua când opera va fi terminată? Ce importanţă că vor fi uitate sforţările lucrătorilor din primul ceas? Ce importanţă că noi vom fi soldaţii necunoscuţi? Vom fi fost aceia care au crezut, într-o clipă, când ar fi putut să-şi piardă credinţa, şi acesta este singurul merit care are preţ ”.
Intrebare:
2.Aţi fost ministru de externe al României într-o perioadă foarte importantă pentru politica lumii. Ce poziţie a avut România, ce deţinea atunci preşedinţia Consiliului de Securitate al ONU, în ceea ce priveşte războiul din Golf şi cu ce consecinţe?
Adrian Năstase:
Intervenţia forţelor irakiene în Kuwaït, în data de 2 august 1990, a creat o situaţie explozivă complexă în zona Golfului Persic, pe fondul unui conflict istoric legat de teritoriu. Invadarea Kuwaïtului de către Irak a antrenat o puternică reacţie negativă a comunităţii internaţionale. În mod legitim, Organizaţia Naţiunilor Unite şi Consiliul de Securitate şi-au activat, gradual, “mecanismele” specifice, concepute pentru rezolvarea unor astfel de cazuri excepţionale.
În perioada august 1990-octombrie 1990, Consiliul de Securitate a adoptat 20 de Rezoluţii împotriva Irakului, cu scopul vădit de a determina acest stat să-şi reconsidere atitudinea faţă de Kuwaït, concret, să-şi retragă trupele. În calitate de ministru de Externe, am afirmat şi reafirmat, permanent, în faţa Consiliului de Securitate, poziţia României în privinţa situaţiei create între IraK şi Kuwaït.
Până în ianuarie 1991, am pledat, în mod constant, cauza rezolvării conflictului prin depunerea tuturor eforturilor în scopul relaxării tensiunilor pe cale politică, pentru rezolvarea problemelor în dispută prin mijloace paşnice.
Consensul se realizează cu răbdare şi cu înţelepciune:
Am insistat asupra importanţei folosirii plenare a potenţialului şi resurselor pe care le oferă Carta ONU. Până la sfârşitul anului 1990 am luat în consideraţie, cu prioritate, atribuţiile conferite Consiliul de Securitate în sensul rezolvării paşnice a conflictelor, bunele oficii şi alte iniţiative de gen. Am evocat experienţele trecute ale Consiliului, când solidaritatea şi voinţa comună a membrilor săi făcuseră posibilă adoptarea unor măsuri eficiente, cu precizarea că un astfel de consens se realizează numai cu răbdare şi cu înţelepciune şi, nu rareori, cu eforturi considerabile.
Din păcate, în ciuda tuturor acestor demersuri, situaţia conflictuală din Golf a persistat, fiind de natură să conducă la apariţia unor noi pericole, chiar la o catastrofă în regiune, cu efecte greu estimabile pentru pacea şi securitatea lumii şi pentru economia mondială. Menţinerea situaţiei conflictuale şi refuzul Irakului de a-şi retrage trupele din Kuwaït a afectat, în mod serios, întreaga comunitate internaţională. Numeroase state, printre care şi România, s-au confruntat în acea perioadă, cu dificultăţi enorme în domeniile economic şi social, ca urmare a aplicării Rezoluţiilor prin care s-au impus sancţiuni economice împotriva Irakului. Pe fond, era periclitată stabilitatea energetică a lumii.
Evoluţia evenimentelor putea aduce în discuţie chiar credibilitatea Organizaţiei Naţiunilor Unite, în special a Consiliului de Securitate. Consiliul trebuia să dovedească, ferm, că dispune de capacitatea asigurării aplicării şi respectării propriilor decizii.
Deciziile Consiliului de Securitate trebuie respectate:
În calitate de stat deţinător al preşedinţiei Consiliului de Securitate, România s-a aflat în faţa unei opţiuni delicate. Indiscutabil, deciziile Consiliului de Securitate trebuiau respectate şi aplicate întocmai. În acelaşi timp, însă, Consiliul trebuia să dovedească faptul că este un organism eficient în sensul reglementării paşnice a conflictelor. Nu era prima oară când comunitatea internaţională – şi Consiliul de Securitate – se aflu în faţa unei opţiuni dificile.
Trebuia să învăţăm din lecţiile trecutului. Situaţia creată în Golf amintea de încercarea la care a fost supusă România în momentul în care ilustrul diplomat român al perioadei interbelice, ministrul de Externe Nicolae Titulescu, a susţinut adoptarea unor decizii dramatice împotriva unui stat care comisese o agresiune împotriva unui alt stat. Obligaţia juridică trebuia să prevaleze faţă de orice alte considerente.
Aşa cum arăta Titulescu, în acel caz similar cu cel apărut în urma invaziei Kuwaïtului de către Irak şi a refuzului obstinat al acestuia din urmă de a-şi retrage trupele în ciuda numeroaselor apeluri ale comunităţii internaţionale şi ale Rezoluţiilor Consiliului de Securitate, linia politicii României “ a fost o linie dreaptă, dar a fost linia dreaptă a glonţului care străbate inima pentru a-şi atinge ţinta”.
Repet, am luat o decizie dificilă, dar întemeiată pe convingerea profundă că existenţa suverană şi independentă a statelor este grevată de o servitute internaţională faţă de pace. Aceasta a fost ideea care a motivat decizia finală a României pe care, în calitate de ministru de Externe, am formulat-o în Consiliul de Securitate.
Am acţionat cu convingerea că trebuie asigurată pacea:
Nu în ultimul rând, concluzia s-a impus, logic, din necesitatea folosirii, de către Consiliul de Securitate, a tuturor mijloacelor aflate la dispoziţia sa, inclusiv cele prevăzute în Capitolul VII al Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite, cu privire la actele de ameninţare la adresa păcii, de încălcare a păcii şi de agresiune. Am acţionat cu încredere şi cu convingerea că pacea trebuie asigurată în regiunea Golfului. Votul pe care l-am exprimat în Consiliul de Securitate, pentru rezolvarea respectivei crize, a fost o continuare firească a poziţiei adoptate consecvent, de România, aflată în acord cu angajamentele ferme faţă de principiile şi faţă de normele dreptului internaţional şi ale Cartei ONU. Am avut şi voi avea permanent convingerea că aplicarea strictă a Rezoluţiilor Consiliului de Securitate reprezenta singura cale de normalizare a unei situaţii grave, cum a fost cea creată în Golf. Nu în ultimul rând, am nutrit speranţa că Irakul va reuşi să înţeleagă răspunderea deosebită ce revine unui stat în urma oricărei încălcări a obligaţiilor ce decurg din Rezoluţiile Consiliului de Securitate.
Intrebare:
3. Aţi criticat faptul că România nu a finalizat Tratatul de bază cu Rusia, iniţiat de preşedintele Iliescu şi practic abandonat.
Adrian Năstase:
Se împlinesc aproape patru ani din momentul în care, pentru România, a devenit sesizabilă lipsa unei strategii adecvate şi coerente în materie de politică externă. Din păcate, în această perioadă a sfârşitului de mileniu România a adoptat, cu precădere, o politică reactiv-defensivă, nereuşind să impună concepte şi strategii. La cumpăna dintre milenii, România are mai puţini prieteni, deci mai puţină securitate. A devenit o ţară a cărei sferă de acţiune este circumscrisă unui spaţiu geografic îngust, cu diminuarea, logică, a anvergurii în plan internaţional.
O mare putere, legitimată prin relaţii solide cu NATO:
După mai bine de un deceniu de la disoluţia comunismului, România continuă să fie marcată de “complexul Estului”. Este o greşeală fundamentală, atât din punct de vedere politic cât şi din punct de vedere economic.
Aspectul devine simptomatic în cazul negocierii Tratatului cu Rusia. Acesta a fost politizat în spaţiul intern, chestiune de natură a antrena o puternică presiune. Complexul de factori generat de greşeli diplomatice a adus Guvernul în situaţia constatării existenţei unor posibilităţi de negociere foarte limitate.
S-a ajuns la o stare de vulnerabilitate în relaţia cu Rusia care, indiferent de atitudinea de moment a României, este o mare putere legitimată, în plus, prin relaţii foarte solide cu NATO şi cu alte Puteri mondiale. Încheierea Tratatului cu Rusia ar fi demonstrat şi faptul că România a abandonat stereotipiile, prejudecăţile, în beneficiul unei politici şi al unui exerciţiu diplomatic deschis, transparent. Un astfel de Tratat înseamnă, înainte de toate, un cadru de bună vecinătate, de natură a da expresie unei situaţii geografice şi, în acelaşi timp, unei nevoi economice.
În decembrie 1991, prin Declaraţia de la Belovejskaia Puşcea, a fost confirmată, de jure , destrămarea URSS. În acel moment, şefii de state din Belarus, Rusia şi Ucraina au constituit Comunitatea Statelor Independente, la care au aderat şi alte state din fosta Uniunea Sovietică, excepţie făcând Ţările Baltice.
Integrarea “ cu mai multe viteze”:
Rusia a jucat, de la început, un rol esenţial în evoluţia CSI. Declarându-se, în 1992, succesor şi continuator unic al fostei URSS în materie de creanţe şi în sfera militară, Federaţia Rusă a procedat la o delimitare a sferelor sale de influenţă, prin instrumente de reintegrare, în cadrul Comunităţii Statelor Independente. Reintegrarea statelor din Comunitate a vizat, în principal, planurile militar şi economic.
A fost elaborată şi pusă în aplicare concepţia integrării “cu mai multe viteze”, de natură să permită identificarea sferelor celor mai avansate de colaborare şi numărul statelor membre dispuse să participe la acestea. În funcţie de opţiunile lor, celorlalte state membre ale CSI li s-a dat posibilitatea de a participa, în funcţie de opţiunile formulate, la alte domenii ale integrării, cu menţiunea că au libertatea de a reveni, oricând, în grupul primelor.
S-au creat, astfel, premisele existenţei unui spaţiu economic comun, având ca “actor principal” Federaţia Rusă. Ignorarea unei astfel de forţe, aflate în proximitatea României, este inacceptabilă.
Pe de altă parte, Tratatul cu Rusia nu ar fi împiedicat, nicicum, România să adere la structurile europene şi euroatlantice. El ar fi fost doar un “segment” important al unei fireşti “reţele” de tratate bilaterale care ar permite statelor din zonele central şi est-europene să obţină garanţii solide de securitate.
Ordinea mondială trebuie privită cu realism:
Nu în ultimul rând, Tratatul dintre România şi Rusia ar fi constituit un nou prilej de a reafirma poziţia Guvernului României faţă de faptul că Pactul Ribbentrop-Molotov este nul şi neavenit, încă din momentul încheierii sale, nulitatea respectivă lovind şi toate actele ulterioare, care reprezintă, strict, consecinţe ale Protocolului adiţional secret al Pactului.
Ordinea mondială trebuie privită cu realism, fără iluzii. Căderea comunismului nu a schimbat regulile jocului, ci doar “harta” acestuia. De aceea, este obligatoriu să se înţeleagă faptul că trebuie gândit în sensul eliminării vulnerabilităţilor interne, invariabil generatoare de vulnerabilităţi în plan internaţional şi de sporire exponenţială a lipsei de credibilitate.
Lecţiile istoriei sunt, totdeauna, demne de a fi luate în seamă. În iunie 1937, Nicolae Titulescu – spirit profund democratic, ce a demascat, în egală măsură, atât aberaţiile totalitarismului de stânga cât şi ale celui de dreapta – a ştiut să opereze delimitarea între necesitatea alianţei cu o ţară având forţa URSS şi atitudinea faţă de regimul politic al acesteia. Astfel, într-un discurs rostit în iunie 1937, în faţa parlamentarilor britanici, Titulescu menţiona, printre altele : ” Comunismul, al cărui inamic declarat sunt, este un lucru. Prietenia cu Rusia Sovietică, utilă (…) din toate punctele de vedere, este cu totul altceva”. Marele diplomat român reliefa că nu trebuie nicicând uitat un lucru: ”dacă nu îi ai pe sovietici de partea ta, înseamnă că-i ai împotriva ta”.
Faptul că URSS s-a destrămat, iar sintagme precum “Uniunea Sovietică” sau “poporul sovietic” au intrat în “dicţionarul istoric” nu diminuează, cu nimic, acuta actualitate a afirmaţiilor lui Nicolae Titulescu.
Intrebare:
4.Cancelariile româneşti au elaborat, atunci când s-a produs “deschiderea” politică a Republicii Moldova, sintagma privind cele două state româneşti aflate de o parte şi de alta a Prutului. Ce rol politic a avut această sintagmă şi ce proiecţie viitoare se viza? De ce credeţi că a fost abandonată această abordare politică după 1996?
Adrian Năstase:
În 25 martie 1991 când, în calitate de ministru de Externe al României, am semnat , la Chişinău, “Protocolul de colaborare între MAE al României şi MAE al RSS Moldova”, am fost convins că demersul este, probabil, unul dintre cele mai dificile exerciţii pentru diplomaţia românească. Dificultatea consta în faptul că diplomaţia are ca funcţiune stabilirea relaţiilor cu ţările străine.
Frontieră “spiritualizată”:
Este extrem de greu, dacă nu cumva imposibil de considerat că Republica Moldova este o ţară străină. În acelaşi timp, însă, trebuiau abordate , cu înţelepciune, realităţile europene şi Declaraţia privind Suveranitatea Republicii Moldova. Nu putea fi ignorată voinţa Republicii Moldova de a urma calea suveranităţii şi a independenţei depline. A trebuit acceptată ideea existenţei celor două state româneşti, cu speranţa că realizarea unei profunde interferenţe culturale şi economice, va putea întreţine prezentul în perspectiva unui viitor care să permită conturarea gândirii conform căreia frontiera, chiar spiritualizată, nu mai are semnificaţiile sale obişnuite între partea din stânga şi partea din dreapta a Prutului.
Dat fiind contextul general, s-a impus abordarea căii responsabile a paşilor mici, preferabilă unei acţiuni lipsite de perspectivă în condiţiile binecunoscute în Europa.
A trebuit operată distincţia între acţiunea politică, diplomatică şi dimensiunea sentimentală. Am afirmat deschis, aceste chestiuni, la Chişinău, în martie 1991, cu ocazia semnării Protocolului.
Am nutrit, constant, speranţa că, după eliberarea gândurilor prin cuvinte, vom crea în mod real, inteligent, legăturile permanente care să “treacă în desuetudine” frontiera marcată de Prut.
Ca ministru de Externe, am ales un alt mod pentru a “trece Prutul”:
Ca ministru de Externe, în 1991 am ales un anumit mod pentru a “trece Prutul”, asigurând permeabilitatea necesară pentru ca legăturile dintre cele două state româneşti să se poată desfăşura liniştit, armonios. Prin acest pas am vizat colaborarea care să conducă, în viitor, la conturarea dimensiunii noastre naţionale comune. Demersul avea, ca punct terminus, afirmarea noastră ca “neam” în Europa, în spaţiul valorilor europene moderne. Pe baza principiului autodeterminării, aşa cum s-a întâmplat şi cu cele două state germane, România şi Republica Moldova ar putea decide, în viitor, o alăturare. Precedentul fiind creat, soluţia o reprezintă, deci, construcţia graduală , bazată pe un “alfabet european” cunoscut.
În ultimii patru ani s-au manifestat anumite tendinţe mai puţin înţelepte, în diplomaţia românească, legate de subiectul foarte sensibil al “celor două state româneşti”. Au apărut chiar manifestări care denotau faptul că actuala Republică Moldova este considerată, pur şi simplu, o provincie românească, aceasta trebuind “preluată” imediat. O astfel de opinie, care are, fără îndoială, un grad foarte mare de atracţie emoţională firească, dar care nu ţine seama de voinţa exprimată de Republica Moldova în 1991 este, în momentul de faţă, utopică şi contraproductivă. Perpetuarea manifestării unei asemenea opinii implică riscul ca, mai devreme sau mai târziu, să se ajungă, în cel mai bun caz, doar la o închidere a contactelor dintre Republica Moldova şi România atât din punct de vedere cultural, cât şi din punct de vedere economic. Ar apărea, astfel, inevitabil, imposibilitatea dezvoltării identităţii naţionale pe “malul dinspre Chişinău” al Prutului.
Problema prioritară – refacerea conştiinţei de neam:
“Podul peste Prut” nu se poate realiza în mod violent, cu ignorarea efectelor politice imprevizibile în planul reacţiilor, cu atât mai mult cu cât există un context general complex de condiţionări, creat, pe de o parte, de normele dreptului internaţional şi, pe de altă parte, de raportul de forţe din Europa. Important este să respectăm, întru totul, normele dreptului internaţional, unde nu sunt reţinute concepte de drepturi “ de ordin istoric” sau “de ordin etnic”. Orice încercare de raportare la acestea, în relaţiile dintre România şi Republica Moldova, ar reprezenta un precedent periculos.
Dramele petrecute în vecinătatea României generate, între altele, de faptul că unii lideri au avut convingerea că pot acţiona în virtutea unor drepturi de genul celor menţionate ca nefiind reţinute de dreptul internaţional, atestă clar gradul ridicat de periculozitate al unor astfel de concepte. Sunt realităţi care nu pot fi ignorate în definirea politicii externe din perspectiva poporului român. Problema prioritară, în momentul de faţă, este refacerea “conştiinţei de neam” care va reprezenta baza posibilei reîntregiri, în viitor.
Intrebare:
5. Orientarea României spre structurile Nord Atlantice s-a produs când PDSR, al cărui prim-vicepreşedinte sunteţi, era la putere. Ce relaţie puteţi stabili între evoluţia viitoare a ţării şi respectarea acestui demers pe care România şi l-a asumat?
Adrian Năstase:
Ca urmare a evoluţiilor intervenite după 1989 în Europa, întreaga concepţie despre securitatea naţională, regională şi internaţională a suferit profunde modificări. Şansa României, pentru viitor, este dată, strict, de menţinerea “azimutului” fixat încă din 1990.. Mai exact, respectând restricţiile şi condiţionările contextului internaţional, să participe, activ, la crearea noii arhitecturi a Europei, cu dorinţa manifestă de angajare fermă în favoarea cooperării politice şi economice, de interconexiune cu structurile democratice europene şi euroatlantice şi de asumare conştientă a obligaţiilor care îi revin, de integrare cât mai rapidă în procesele care se desfăşoară pe “Bătrânul Continent”.
Probleme de securitate specifice momentului, zonei şi contextului internaţional:
Orientarea evoluţiei externe a României încă din perioada de început a ultimului deceniu al Mileniului II a fost condiţionată, în mod egal, de probleme de securitate, specifice momentului, zonei şi contextului internaţional, de complexitatea factorilor de criză care s-au acumulat după 1989, simultan cu simplificarea extremă a abordărilor şi a conceptelor cu care s-a operat la nivel internaţional şi regional. Trebuie avute în vedere şi marea schimbare strategică a prăbuşirii blocului economic răsăritean, alături de apariţia unui deficit intern. Acestora li s-a adăugat conjunctura internaţională. În România, începuturile procesului de transformare au coincis cu războiul din Golf, cu embargoul impus fostei Iugoslavii şi, mai ales, cu profunda recesiune înregistrată în ţările industrializate.
Marile Puteri au tratat statele aşezate în partea răsăriteană a fostului Zid al Berlinului fără operarea unor individualizări absolut obligatorii pentru identificarea fiecăruia dintre acestea. După 1989, sintagmele cele mai des utilizate atât de către presa occidentală cât şi în multe dintre luările de poziţie oficiale erau – şi, din păcate, uneori, continuă să fie – “fostele ţări comuniste”, pentru a desemna un imens spaţiu geografic şi “după încheierea războiului rece” pentru a preciza conţinutul unei noi perioade. Sunt sintagme care relevă doar absenţa unor abordări noi, de natură să surprindă sensul real al schimbării prin raportarea la viitor, nicidecum la situaţia deja depăşită.
Un demers internaţional susţinut şi complex:
Pe acest fundal, începând cu 1990, demersul internaţional al României – în cadrul căruia cel diplomatic a avut un rol de primă importanţă – a fost susţinut, complex şi deloc lipsit de momente de cumpănă. Prin el s-a pledat, permanent, cauza atitudinii integraţioniste a România, în situaţia în care Europa se confrunta cu un tip aparte de sfidare, reprezentată prin noua integrare la nivel continental.
Recuplarea României la valorile occidentale pe care le-a împărtăşit permanent precum şi recunoaşterea politică a acestei conectări au reprezentat, imediat după 1990, şi o formă de protecţie a interesului naţional.
Faptul că România a fost prima ţară care a semnat, în ianuarie 1994, Parteneriatul pentru Pace – un important instrument de colaborare politico-militară cu NATO – a fost, printre altele, de natură să sublinieze cursul ascendent pe care l-a înregistrat, până la un moment dat, procesul de integrare a României în structurile euroatlantice.
Eşecul dureros, în materie de politică externă, înregistrat, după 1996, în urma excluderii României din primul val al extinderii NATO este, desigur, o sursă a dezamăgirii, dar înainte de toate, un serios semnal de alarmă. Înaintea Summit-ului de la Madrid, diplomaţia română fie nu a ştiut, fie nu a crezut necesar să joace o carte câştigătoare. Mai exact, nu a făcut efortul ca schimbările petrecute în perioada 1990-1996, în peisajul politic, social şi economic din ţară să fie percepute, de factorii de decizie ai NATO, într-o manieră cât mai corectă, pentru a putea configura o imagine nuanţată şi favorabilă a societăţii româneşti şi a voinţei ei de racordare la instituţiile euroatlantice. Eventuala “rezervă” generată de faptul că, în 1996, se realizase “schimbul de ştafetă” al Puterii şi că, pe cale de consecinţă, în “pledoaria” cauzei integrării euroatlantice a României ar fi trebuit să fie folosite, ca argumente, realizările anilor precedenţi nu este nicidecum o explicaţie, cu atât mai puţin o scuză, întrucât deciziile strategice nu se adoptă unilateral şi fără continuitate.
NATO- o opţiune axiologică pro-occidentală:
Integrarea României în structurile politice, economice şi strategice euroatlantice reprezintă un obiectiv major, aflat în concordanţă cu interesele naţionale, motiv pentru care procesul trebuie perceput şi ca un sprijin pentru evoluţia democratică, pluralistă a societăţii româneşti. Integrarea euroatlantică trebuie privită, şi ca asumare a unei anume identităţi de la care am fost decuplaţi, în mod artificial, aproape cinci decenii.
Pentru România, NATO este şi trebuie să rămână o opţiune axiologică pro-occidentală. În condiţiile în care se realizează, practic, două procese de integrare – unul în Vest, celălalt în Est – România nu-şi poate formula opţiunea nici în sensul neutralităţii, nici în cel al apartenenţei la o “zonă tampon”- oricum, temporară.
Un obiectiv care să focalizeze energiile pozitive:
Integrarea României în structurile politice, economice şi strategice euroatlantice trebuie să reprezinte, constant, în viitor, un obiectiv care să focalizeze toate energiile pozitive. Date fiind noile elemente apărute în “peisajul” european, care, în mod logic, vor antrena modificări sesizabile – probabil, nu peste mult timp – este important ca România să fie un participant conştient şi angajat la procesele ce presupun configurarea unei noi arhitecturi de securitate europene şi mondiale. Caracteristicile principale ale acestui proces le vor constitui, pe de o parte, multitudinea componentelor pe care le implică şi, pe de altă parte, gradul lor de interdependenţă. De aceea, eforturile pe care România este necesar să le depună, în continuare, pentru integrarea în structurile euroatlantice, implică o comunicare permanentă între planurile politic, militar, economic şi de securitate. În aceasta constau caracteristica şi sfidarea principală cu care ne vom confrunta în viitorul apropiat.
Intrebare:
6.Aţi vorbit la un moment dat, ca despre un element negativ intervenit în politica românească de după 1996, despre deplasarea accentului pus pe România ca ţară central-europeană spre statutul de ţară balcanică. ce riscuri incumbă această schimbare, în prezent şi în perspectivă? Ce soluţii propuneţi?
Adrian Năstase:
În contexte sofisticate, legitimarea externă devine, de multe ori, extrem de dificilă, necesitând eforturi de răbdare, de desfăşurare a artei diplomaţiei şi chiar de imaginaţie.
Europa de după 1989 a renunţat la dichotomia Est – Vest. Peisajul strategic european a parcurs transformări radicale. Pentru a treia oară, în decursul unui singur secol, actorii scenei europene au fost confruntaţi cu sarcina edificării unor noi structuri de securitate. Un observator atent putea realiza că diversitatea intereselor geopolitice era reflectată prin diversitatea încercărilor de stabilire a dimensiunii – nu numai geografice – a ariei circumscrise conceptului “Europa de Est”. Pe cale de consecinţă, se impunea întrebarea: Erau identice, “Europa de Est” din perioada “războiului rece” şi “Europa de Est” de după 1990?
Un concept – “buletin colectiv de identitate”:
După unii “autori”, “Europa de Est” era identificată cu spaţiul “fostului imperiu sovietic extern”.
După opinia altora, Europa de Est cuprindea, pe lângă “fostul imperiu sovietic extern” şi republicile europene din cadrul CSI.
Într-o altă categorie se situau cei care, considerând Polonia, Cehoslovacia, Ungaria şi Statele Baltice ca fiind ţări central-europene, atribuiau calificativul de “est-europene” celorlalte state din fosta sferă de influenţă a URSS.
Ca ministru de Externe al României, am adoptat o atitudine ferm-critică faţă de fiecare dintre cele trei variante prezentate, întrucât tabloul final conturat astfel era extrem de discutabil. În cazul concret al încercării de creionare a ariei circumscrise Europei de Est de după 1990, absenţa unor criterii explicite sau convingătoare de delimitare a fost o sursă de sporire a confuziei.
Simplul fapt că, un concept, în speţă “Europa de Est”, a cărui sferă de cuprindere nu constituia obiect de dispută în perioada “războiului rece”, a dobândit, după 1990, o geometrie variabilă, sugerează că noua realitate desemnată încetase de a mai fi una şi aceeaşi cu cea precedentă anilor ’90.
Până la sfârşitul lui 1989, “Europa de Est” a fost un concept cu puternice conotaţii ideologice care, în principal, punea în evidenţă divizarea politică şi ideologică a continentului.
Timp de peste patru decenii, “Europa de Est” a fost un “buletin colectiv de identitate” pentru ţările incluse în zona de influenţă sovietică.
După sfârşitul lui 1989, moment care a marcat sfârşitul “războiului rece” şi după sfârşitul anului 1991- când Uniunea Sovietică a încetat să mai existe – devenise
extrem de important ca România să nu mai fie asociată “Europei de Est”. Între cei doi poli integratori – Uniunea Europeană şi Comunitatea Statelor Independente – s-a conturat zona Europei Centrale – practic, un complex geopolitic – care s-a dovedit a fi principalul obiect al proceselor care conduc la edificarea Noii Europe.
Eforturi încununate de succes:
În perioada 1990-1992, diplomaţia Românească a depus eforturi încununate de succes, pentru ca România să fie legitimată şi acceptată ca parte integrantă a Europei Centrale. Demersurile au fost dificile şi laborioase, cu atât mai mult cu cât au existat interese solide care vizau deplasarea frontierei europene dintre Est şi Vest de pe muchia fostului Zid al Berlinului pe linia Carpaţilor. În aceste condiţii, România ar fi trebuit să rămână în sfera de “reintegrare” în cercuri concentrice aflată sub influenţa Moscovei.
Ca ministru de Externe mi-am motivat eforturile diplomatice pentru acceptarea faptului că România aparţine spaţiului central-european şi prin ideea conform căreia Europa Centrală nu este altceva decât un spaţiu de aşteptare, el urmând să dispară ca zonă politică, întrucât procesul de integrare echivalează cu extinderea Europei Occidentale. În egală măsură, mişcarea diplomatică a luat în considerare perspectiva integrării României în structurile europene şi euroatlantice, cu convingerea că faptul nu poate fi şi nu trebuie să fie perceput ca un act îndreptat împotriva unei alte ţări, fie aceasta şi o mare Putere situată în vecinătate.
Din păcate, după 1996, România a fost “retrogradată” în sensul “retragerii” statutului său de stat central-european – dobândit în perioada 1990-1992- şi “alinierea” sa cu zona balcanică.
Asocierea României cu acest concept geopolitic ne defavorizează.
Zona balcanică este percepută ca fiind caracterizată printr-o maximă instabilitate, motiv pentru care a fost deseori denumită “butoiul cu pulbere al Europei”. Balcanii au intrat, deja, în limbajul politicii internaţionale, cu conotaţia negativă a conflictului fără sfârşit şi aproape fără soluţie definitivă.
Cu titlu de paradigmă, “balcanizarea” indică, în limbajul politic, un mod tragic de manifestare.
Un punct nodal al Europei:
Caracteristicile geopolitice ale Balcanilor fac imposibilă abordarea unor tensiuni zonale în termeni restrictivi. Zona a fost şi este un loc al confruntărilor marilor interese, un punct nodal al Europei, atât sub aspect economic, cât şi strategic şi militar.
În Balcani, crizele se manifestă la trei nivele: unul local, între părţile direct implicate în conflict, unul regional şi unul global. Istoria a demonstrat că orice conflict balcanic are tendinţa de a evolua până la forma manifestării globale. Plasarea geopolitică a României în “ câmpuri de luptă stropite cu sângele unei lumi nebune”- pentru a prelua definiţia metaforică dată Balcanilor, cu mare durere şi regret, de către Nicolae Titulescu – ar putea avea efecte mult mai grave decât “ retrogradarea”, cu tot ceea ce implică aceasta.
Noua situaţie creată ar putea să declanşeze o acţiune autocauzală, tinzând să devină un simptom-motiv, pe de o parte al unei profunde crize interne generalizate şi, pe de altă parte, chiar al regresului grav al democraţiei, prin favorizarea unei combinaţii foarte periculoase de confuzie şi frustrare. Indiferent cum apreciem cauzele eşecului reprezentat prin “retragerea” statutului României de “ţară central-europeană”, problema rămâne cea a identificării unei soluţii pentru viitor.
Mediul geostrategic în care ne aflăm şi evoluţiile posibile ale acestuia îşi pun amprenta asupra libertăţii de mişcare , ajungând să ne dicteze limitele. Acest gen de restricţii şi condiţionări, de constrângeri efective, se va reflecta asupra politicilor care vor fi adoptate.
Opţiunea pentru un model:
România trebuie să îşi formuleze opţiunea pentru un model, în care una dintre dimensiuni să fie tocmai schimbarea, în contextul respingerii oricăror “nostalgii de stânga” dar şi a viziunilor îngust-naţionaliste.
În momentul de faţă avem nevoie de un răspuns naţional, în termeni de opţiune, participare, resurse şi restricţii, dar şi din perspectiva integrării într-o lume nouă, caracterizată prin noi raporturi de forţă, care influenţează modelele naţionale şi prin apariţia unei problematici noi a drepturilor omului.
Date fiind restricţiile şi condiţionările impuse de mediul internaţional, este esenţial să identificăm tipul corect de instituţii pe care trebuie să le proiectăm pentru Mileniul III, astfel încât să putem răspunde eficient tuturor sfidărilor care ne sunt adresate.
Avem nevoie, deci, de un model dinamic, efectiv şi eficient prospectiv. Acesta este, în esenţa sa, un model de tip postindustrial, utilizând startul de drept, economia de piaţă şi principiile democratice moderne.
Intrebare:
7.Sunteţi un om politic puternic şi expresiv, tranşant dar elegant. Practicaţi un alt tip de discurs politic, civilizat dar categoric, argumentat şi convingător, complet opus grobianismului şi invectivelor. Stilul dvs face carieră printre politicienii români, mai ales în PDSR. Care este secretul demersului dvs? Ce vă face să fiţi atât de sigur de dvs şi să vă afirmaţi adevărurile cu atâta tărie?
Adrian Năstase:
Din punctul meu de vedere, politica este jocul Puterii la nivelul statului. Nu în accepţia lui Johan Huizinga- autorul celebru al formulei “homo ludens”- de expresie gratuită, cu vocaţie estetică, dar în termenii unei responsabilităţi asumate.
Discursul politic nu trebuie practicat ca un simplu joc de cuvinte sau ca o declaraţie “ de culise”.
Discursul politic implică, într-un anume fel, sau, cel puţin prefigurează decizia politică. El presupune, deseori, asumarea unor demersuri ale căror efecte pot schimba sau afecta existenţa celor din jur.
Cuvintele, a căror forţă este necuantificabilă, trebuie să exprime, cu adevărat, gândurile. Ele pătrund în viaţa de zi cu zi, ridică întrebări sau impun răspunsuri foarte clare. Uneori, ele reflectă perioada pe care o parcurge România, fie aceasta istorică, de reaşezare structurală sau de prefaceri care nu dau, totdeauna, satisfacţie imediată, unor aspiraţii cât se poate de îndreptăţite.
Intrebare:
8.Printre discipolii unui maestru politic de excepţie cum este Ion Iliescu, dvs. înşivă sunteţi o excepţie. Nu l-aţi părăsit pentru a vă căuta independenţa politică aşa cum au făcut alţi politicieni, plecaţi din proximitatea Preşedintelui. ce vă leagă de preşedintele Iliescu şi ce vă deosebeşte de acesta?
Adrian Năstase:
Vorbind în faţa studenţilor de la Cambridge, în 1930, Nicolae Titulescu spunea, sub forma unui imperativ de conduită : ”Pentru a crea o pace durabilă, nu vă mulţumiţi cu constituirea instrumentelor legale, ci cercetaţi curajos, individual, să faceţi efortul necesar pentru a vă apropia de aceia de care vă separă concepţia de moment a interesului imediat”.
Intrebare:
9.Cum credeţi că se va derula acest an electoral? Cum va proceda PDSR pentru a convinge electoratul asupra seriozităţii şi credibilităţii programului său?
Adrian Năstase:
Anul 2000 este nu numai un an electoral, în care trebuie să trecem atât testul alegerilor locale cât şi al celor generale, ci şi o perioadă în care se impun a fi adoptate decizii strategice.
Acţiunea trebuie precedată de identificarea elementelor obligatorii pentru a asigura necesara stabilitate a vieţii politice, dar şi economico-sociale. Evident, totul privit din perspectiva câştigării alegerilor.
O campanie pozitivă- o nouă fază a vieţii politice:
Problema principală a anului electoral 2000 nu este nici a tipurilor de atacuri pe care le vor lansa adversarii politici, nici a corectitudinii datelor pe care aceştia le vor furniza – în calitate de “ gloanţe electorale”.
Astfel de maniere distructive de instrumentare a unei campanii electorale nu ne vor fi specifice şi nici nu ne vor preocupa, în sensul disipării energiilor pentru a contraataca.
În ceea ce ne priveşte, suntem decişi să desfăşurăm o campanie pozitivă, în care mesajul să construiască, nicidecum să se preocupe de soarta celor situaţi de cealaltă parte a baricadei în cursa electorală.
Problema principală a anului 2000- care este şi an electoral – constă în faptul că intrăm într-o nouă fază a vieţii politice, paralel cu nuanţarea şi cu diversificarea contextului european în care suntem obligaţi să evoluăm.
Nu în ultimul rând, este extrem de probabil ca, în anul 2000, să se schimbe obiectivele competiţiei politice.
Alegeri “dublu milenare”:
În ultima perioadă, a devenit sesizabilă o deplasare de accent către societatea civilă lucru care, fără a însemna o depolitizare a societăţii, a redus din importanţa şi din acuitatea competiţiei politice pure.
Există toate premisele pentru accentuarea tendinţei în ceea ce poate fi numit, cu adevărat, “anul electoral al mileniului”.
Indiscutabil, anul 2000 are o încărcătură cu totul aparte: cu el, ne despărţim de Mileniul II, cu el ne aflăm în pragul Mileniului III.
Politizând cele afirmate, din perspectiva prezentării electoratului la urne, se poate spune că, în anul 2000, se vor desfăşura alegeri “ dublu milenare”.
Câştigătorii alegerilor – şi nu ne îndoim de faptul că vom fi învingătorii! – vor fi obligaţi să facă faţă unor evoluţii, în spaţiul vecin ţării, caracterizate printr-o relativă instabilitate politică, economică şi socială, care se traduce printr-o tot mai pregnantă criză instituţională şi morală.
La rândul său, România este confruntată cu probleme – şi va continua să fie, pentru o perioadă a cărei dimensiune nu va depinde, exclusiv, de capacitatea viitoarei Puteri de a gestiona, ci, într-o măsură considerabilă, de capacitatea de a realiza un consens naţional în privinţa problemelor strategice şi cu mare rezonanţă socială – cum ar fi acelea ale instabilităţii, ale manifestării unei concurenţe tot mai acerbe între statele învecinate – cu atât mai mult cu cât avem, deja, graniţă vecină cu NATO, după respingerea României în primul val al extinderii Alianţei Nord – Atlantice – ale redefinirii rolului statelor care aspiră la un statut de putere în Europa, ale nostalgiilor încă manifeste, după harta Europei dinainte de 1918.
Vom câştiga alegerile:
Privind realitatea în această lumină, întrebarea nu mai este: vom câştiga sau nu alegerile? întrucât, în acest caz, răspunsul este cunoscut : da, le vom câştiga!
Privind în viitor, ca forţă politică responsabilă, constatăm că se impun, de la sine, alte întrebări.
Este sistemul nostru politic românesc pregătit să facă faţă problemelor menţionate?
Este suficient de elastic pentru a putea suporta toate şocurile care , inevitabil, nu vor întârzia să apară şi suficient de complex pentru a oferi alternativa şi pentru a reuşi să ne cupleze la o Europă, ea însăşi tot mai integrată şi mai complexă şi la spaţiul euroatlantic?
Sunt întrebări la care unicul răspuns viabil şi onest ţine de modernizarea abordării politice şi a modului de a face politică.
O competiţie bazată pe parteneriat în problemele esenţiale:
Dat fiind noul tip de sfidări cu care se vor confrunta atât România, după anul 2000, cât şi Europa, în ansamblul său, suntem pregătiţi, în calitate de viitori câştigători ai alegerilor, pentru trecerea de la o politică de confruntare, la una de competiţie bazată pe parteneriat asupra problemelor esenţiale.
Schimbarea de accent în sfera problematicii prioritare va fi însoţită de o schimbare de accent în sfera alianţelor politice şi a regulilor competiţiei politice.
Medităm încă de acum, din primăvara anului 2000, asupra unei schimbări pe termen lung care , pe de o parte, să ne conserve postura de forţă politică semnificativă pentru sistemul politic din România şi, pe de altă parte, paralel, să ducă, la modernizarea sistemului politic, de natură a-i conferi o personalitate cu adevărat europeană atât prin natura doctrinelor care îi vor fi specifice, cât şi prin acţiunea ce-i va fi proprie.
Între acestea, social-democraţia trebuie să fie o orientare nu numai firească, dar şi foarte puternică.
Această ultimă chestiune este cu atât mai importantă cu cât noţiunile înseşi de “stânga” şi de “dreapta” ar trebui redefinite. Ele sunt încă asociate unei anumite imagini asupra structurilor sociale, pe care încearcă să le ipostazieze în formule exclusiviste, asociind producţii ideologice “de stânga” şi “de dreapta” unor grupuri sociale distincte.
O altă temă de “meditaţie” este aceea că, în prag de nou mileniu, alianţele politice vor trebui realizate nu numai după criteriul ideologic, ci şi în funcţie de posibilitatea noastră reală de a ne realiza programul şi de a oferi răspunsuri viabile credibile şi electoratului
“Deschiderea” şi “negocierea”, concepte – cheie:
Insist asupra conceptelor-cheie de deschidere şi de negociere, întrucât democraţia şi statul de drept nu sunt obiective politice, aflate într-o cantitate finită şi precis identificabile.
Democraţia şi statul de drept constituie rezultatul unei negocieri permanente – de multe ori, ele reprezintă tocmai “negocierea în sine”- aşa cum realizarea consensului forţelor politice ar indica faptul că realitatea românească s-ar apropia de tipul ideal, prin care sunt definite democraţia şi statul de drept.
După momentul câştigării alegerilor, vor fi reaşezate raporturile dintre centru şi teritoriu întrucât o acţiune eficientă, la nivel naţional, nu se poate derula cu succes decât în condiţiile unei tot mai largi autonomii locale.
În acest sens, ne-am îndreptat atenţia şi am manifestat, în programul nostru, o maximă deschidere atât către elitele locale, cât şi către intelectuali, elita societăţii.
Nu în ultimul rând, tinerilor le-au fost rezervate zone largi de interes, cu atât mai mult cu cât această categorie reprezintă adevăratul agent istoric al schimbării.
Propun societăţii româneşti PACEA SOCIALĂ:
În anul 2000, propun societăţii româneşti un nou mod de abordare a problemelor ei, care să marcheze sfârşitul unei epoci de confruntare sterilă şi începutul unei competiţii constructive între forţele politice care urmăresc evoluţia României, binele comunităţii, în consens cu cerinţele modernizării structurale. Altfel spus, pacea socială.
Intrebare:
10.Ce veţi face dvs personal pentru a avea succes în alegeri? Ce planuri de viitor aveţi ca om politic, ca unui dintre cei mai remarcabili leaderi actuali?
Adrian Năstase:
Voi acţiona conform următoarelor principii subtextuale:
“Prin drept – ca metodă, imperiul dreptului – ca obiectiv, prin funcţionarea dreptului în serviciul ameliorării dreptului, ca regulă de conduită, noi realizăm exigenţele Idealului Creator, încetând de a mai fi fiinţe umile, ce se apleacă în faţa dificultăţilor existenţei”. ( citat din Nicolae Titulescu)
Intrebare:
11.Care credeţi că este atitudinea politică optimă pe care trebuie să o adopte România pentru a-şi atinge scopurile, ţinând cont că ne aflăm într-o eră a globalizării? Sunteţi unul dintre cei mai fervenţi susţinători ai aderării României la Uniunea Europeană şi NATO, ca fiind demersul politic cel mai benefic pentru România. De ce?
Adrian Năstase:
Indiscutabil, pentru următoarea perioadă, ţelul României trebuie să fie integrarea în structurile europene şi euroatlantice.
Este firesc să încercăm să depistăm cele mai bune soluţii pentru a reuşi să trăim în ritmul instituţiilor europene cu vocaţie continentală, având nevoie, în mod egal, de o orientare către lumea euroatlantică, mai exact către Statele Unite ale Americii.
O abordare pragmatică:
Problema atitudinii României în privinţa relaţiilor externe, în sensul deja menţionat, necesită o abordare pragmatică.
Nu putem să nu ţinem cont de faptul că principalul nostru partener – potenţial – este, începând cu anul 1990, Europa de tip Maastricht, pentru care creşterea reprezintă criteriul fundamental al integrării. În condiţiile în care România doreşte să menţină relaţii polivalente cu această zonă, caracterizată printr-o relativă independenţă faţă de răsăritul continentului, nu poate ignora, totuşi, o altă faţă de realităţii europene. În această parte a continentului, numărul şomerilor este sensibil apropiat de cel al populaţiei unei ţări medii.
Până în momentul de faţă, Occidentul nu a reuşit să-i absoarbă, începând chiar să manifeste carenţe în supapa serviciilor. Este greu de crezut că va putea absorbi produsele româneşti la un nivel mulţumitor.
Problematica externă şi modul în care va fi abordată sunt elemente decisive pentru evoluţia României pe termen lung.
De-a lungul ultimului deceniu al Mileniului II a devenit evident că însăşi Europa integrată, de tip Maastricht, are puncte diferite de vedere despre ea însăşi.
Formulându-ne, ferm, opţiunea faţă de integrarea europeană, trebuie să ştim ce anume este bine pentru noi să alegem, punctual, dincolo de cadrul general al integrării.
România trebuie să decidă care vor fi poziţia, strategiile şi politicile ei în Europa integrată. Programele şi proiecţiile de viitor nu pot fi bazate, exclusiv, pe importanţa geostrategică, întrucât aceasta presupune atât avantaje, cât şi presiuni mari asupra ţării. Porturile şi gurile Dunării, ca şi ieşirea la mare sunt, în mod cert, avantaje. Ele pot constitui, însă, şi zone de interes pentru considerentele geostrategice ale marilor Puteri mondiale.
Componente politice europene:
Este obligatoriu ca România să ia în calcul faptul că, din punct de vedere geografic, se află plasată într-un spaţiu de competiţie.
După căderea Zidului Berlinului, după încetarea divizării ideologice a continentului, în Europa de astăzi pot fi identificate trei componente politice: Europa Occidentală, Europa Răsăriteană – practic, spaţiul fostei URSS- şi zona dintre acestea, Europa Centrală, din care România a fost exclusă, după 1996, pentru a fi asociată Balcanilor.
A devenit, deja, perfect sesizabilă o anume presiune puternică dirijată în sensul destrămării zonei Europei centrale, ceea ce ar conduce la refacerea divizării polare a Europei între o Germanie puternică, dominând atât vestul cât şi estul şi o Rusie care rămâne o mare putere nucleară.
Aspectul deciziei finale pe care o va adopta România se impune a fi definit prin raportare la mediul geostrategic în care trăim şi la evoluţiile posibile ale acestuia.
Trebuie ţinut cont şi de faptul că tendinţele politicii externe mondiale vor reflecta şi vor fi influenţate, pe de o parte, de raporturile dintre marile Puteri, la nivel planetar şi, pe de altă parte, de raporturile ruso-germane, la nivel european.
Nu poate fi ignorată nici situaţia care rezultă din preponderenţa politică americană şi din faptul că modelul american nu acceptă, de exemplu, principiul “ welfare state”, cum este cazul pentru statele europene.
De la unitatea Europei Occidentale la Europa Unită:
Se poate considera că, după anul 1989, când statele central şi est-europene au abolit comunismul şi şi-au exprimat intenţia de a se integra în structurile politice şi economice din Vestul Europei, ideea lansată, în 1950, de către fostul ministru de Externe al Franţei, Robert Schuman, anume cea a “unei unităţi a Europei Occidentale” se cuvine a fi înlocuită cu “ideea unei Europe Unite sub stindardul democraţiei”.
Marea problemă rezidă în faptul că edificiul paneuropean şi cel euroatlantic nu se pot realiza de la sine, prin simple demersuri declarative şi declamative ale noilor şi ale vechilor democraţii, cu atât mai mult cu cât realitatea a impus evidenţa conform căreia “al treilea val al democratizării” nu a echivalat cu o extindere generală a valorilor şi practicilor occidentale.
Decizia unor lideri vest-europeni de a “lăsa în afara Europei” unele ţări ale fostului “est ideologic” poate antrena, în cel mai bun caz, doar situaţia în care, metaforic vorbind, edificarea, în prezent, a securităţii euroatlantice pe o temelie îngustă şi şubredă va avea drept consecinţă viitoare o apreciabilă “notă de plată” a “excluşilor”.
Concluzia este firească pentru oricine cunoaşte, suficient de bine, istoria zonei.
Aici, relaţiile dintre state s-au caracterizat, în principal – evident, cu anumite excepţii – prin lipsa cronică, pe fond, a relaţiilor de cooperare şi prin rivalitate.
Una dintre cele mai sugestive ilustrări ale unei atare atitudini este metafora favorită a unora dintre reprezentanţii marcanţi ai statelor din zonă, folosită pentru a-şi caracteriza propria ţară: anume, expresia “insulă de stabilitate”. Semnificaţia implicită a metaforei amintite este aceea că ţara în cauză este mai demnă de încredere decât statele vecine .
Prin reînvierea spiritului Planului Marshall, care a jucat un rol cel puţin la fel de important în armonizarea poziţiilor statelor din Europa de Vest, ca şi sprijinul economic american propriu-zis, ţările occidentale ar putea facilita schimbarea conduitei reciproce a statelor situate în zona centrală şi est-europeană.
Condiţionalitatea individuală şi condiţionalitatea globală:
Combinând condiţionalitatea individuală – formulată de o ţară anume şi având ca destinatar o ţară determinată – cu condiţionalitatea globală- emanând de la actori colectivi, precum NATO, CEE, şi alţii şi vizând ansamblul ţărilor din spaţiul central şi est-european, democraţiile occidentale ar avea şansa de a reuşi, pe de o parte, să influenţeze pozitiv cristalizarea unei conduite cooperante în zona percepută a fi un “călcâi al lui Achile” pentru securitatea euroatlantică iar, pe de altă parte, să prevină o eventuală extindere, spre Vest, a maladiei fragmentării.
Reuşita, în ambele planuri, echivalând cu edificarea unei reţele de stabilitate democratică acoperind această arie în ansamblul ei are, ca premisă sine qua non, manifestarea unui sprijin continuu, amplu şi coordonat din partea actorilor occidentali, având ca punct final integrarea cât mai rapidă a tuturor acestor state în structurile europene şi euroatlantice.
O ordine de securitate paneuropeană:
Până în momentul în care ţările fostului “est ideologic” nu vor deveni, fiecare în parte, şi toate împreună, componente ale unei ordini de securitate paneuropene, nu va exista, cu adevărat, o Nouă Europă. Edificarea unei noi ordini de securitate în Europa se leagă, intrinsec, de abordarea holistică a securităţii. Aceasta implică strădania comună a noilor şi a vechilor democraţii de a găsi răspunsuri adecvate tuturor problemelor în contextul Europei.
Dacă la nivel global, problemele securităţii vor continua să depindă de echilibrul dintre forţele politice, militare şi economice ale lumii contemporane, în Europa, acestor factori li se adaugă cei născuţi în urma dispariţiei dichotomiei Est – Vest sub raport ideologic şi militar.
Trecerea statelor din Centrul şi din Estul Europei la un sistem democratic şi la economia de piaţă, introduce în complexa ecuaţie a stabilităţii noi variabile. Acestea nu pot fi definite doar ca probleme ale securităţii general-europene, ci trebuie considerate provocări globale, cu atât mai mult cu cât Europa în sine reprezintă unul dintre polii marelui echilibru, existând chiar posibilitatea ca, în următoarea perioadă, să fie factorul-cheie.
Arhitectura propriu-zisă a viitoarei Noi Europe şi cea a Noii Lumi euroatlantice încep să se contureze şi să se lase definite. A nu căuta să aşezăm, acolo unde este nevoie, noi conţinuturi în structurile viabile ale Europei ar însemna o opţiune neînţeleaptă.
La peste un deceniu după destructurarea naturală a organizaţiilor cimentate ideologic, care au paralizat Europa Centrală şi de Est, apar, în continuare, riscuri noi. Este un motiv în plus pentru a nu destructura – aşa cum au sugerat unele voci – nici unul dintre pilonii solizi care se menţin în partea de Vest a Europei.
Dimpotrivă, a-i folosi la maximum, cu scopul sporirii securităţii pe întregul continent, este o precondiţie a instituirii, în perspectiva termenului lung, a unui sistem de securitate general-europeană.
Un demers de voinţă suverană individuală:
În viitoarea arhitectură a Europei, cel puţin pentru următorii ani, statul-naţiune trebuie să rămână nivelul fundamental de organizare macrosocială. Integrarea şi subsidiaritatea nu pot fi operaţionale fără filtrul moderator al statului-naţiune, iar suveranitatea de stat nu poate fi înlocuită prin conceptul managementului naţional.
Comunitatea de interese internaţionale nu este rezultatul unui demers de voinţă suverană individuală, ci al unui raport între suveranităţi statal-naţionale. Legitimarea voinţei politice la nivelul structurilor comunitare trans-statale – către care se tinde, în mod evident – se naşte tocmai din legitimarea naţional-statală.
Trebuie precizat că, prin istoric şi prin dimensiuni, Europa este un spaţiu al statelor-naţiune.
Pe cale de consecinţă, soluţia crizelor care, la sfârşit de Mileniu II, i-au afectat evoluţiile ca efect al tensiunii dintre naţiuni şi comunităţile etnice minoritare, nu poate fi reprezentată prin dispariţia statelor-naţiune. Viabilitatea Europei, în viitorul mileniu, depinde şi de măsura în care va rezolva problema prezervării suveranităţii membrilor săi, în condiţiile accentuării tendinţe şi procesului de integrare. Va trebui să fie vorba despre o reuniune trans-statală de subiecţi – naţiune.
Spre deosebire de integrare, globalizarea nu va avea ca subiecţi statele-naţiune, ci marile blocuri economice, de genul Uniunii Europene.
Suveranitatea, ca principiu juridic de drept internaţional dar şi ca realitate politică, este perfect viabilă pentru următoarea perioadă şi nu trebuie opusă fenomenului de integrare.
februarie 4, 2008 la 4:44 pm
@
Manuela
Multumesc!
Fara salutara ta interventie (bold, italice, etc) interviul nu ar fi avut “forme evidentiate”.
februarie 4, 2008 la 4:52 pm
@
Adrian Nastase
Pentru mine- si alti cativa foarte putini, care ti-am ramas statornic aproape in si in “anumite” momente (ne stim intre noi!)- acum, cand esti din nou “pe val”, cuvintele lui Titulescu, citate de tine in debutul interviului pe care l-am postat sunt cu adevarat reprezentative.
Citez:” Vom fi fost aceia care au crezut, într-o clipă, când ar fi putut să-şi piardă credinţa, şi acesta este singurul merit care are preţ ”.
In rest, avem cu adevarat marea mandrie a soldatilor necunoscuti!
februarie 4, 2008 la 5:19 pm
Stimate dle.Nastase,”serviti “si directorilor de propaganda ai PSD si Presedintelui Geoana aceste materiale pentru a putea face ceva contra celor ce ne-au asteni8zat in ultimii 4 ani.Am jurat ca nu ma mai duc la vot.Acum revin si spun.Daca Dl Adrian Nastase va candida la Presedentia Romaniei atunci voi merge la vot.Altfel Nu.
februarie 4, 2008 la 5:20 pm
D-ul Nastase
poate ne explicati si noua chibitilor , ce’a vrut sa spuna d-nul geoana la sfîrsitul BNP al PSD de azi .
conform mediafax el ar fi spus ca :
“Membrii Biroului Permanent Naţional şi-au exprimat aprecierea faţă de activitatea din ultimii trei ani ai lui Dan Mircea Popescu. Opinia care s-a degajat a fost pentru reconfirmarea lui Dan Mircea Popescu în funcţia de preşedinte al Consiliului Naţional”,
iar mai apoi:
Geoană a precizat, răspunzând întrebărilor jurnaliştilor, că Dan Mircea Popescu nu a fost “reales” preşedinte al Consiliului Naţional şi că se vor organiza alegeri pentru această funcţie.
“Veţi afla în scurt timp care sunt consecinţele deciziei de astăzi (luni – n.r.). Dan Mircea Popescu nu este reales, vom avea alegeri. Cine se înscrie, asta e alt subiect”, a spus Geoană.
asa cum vad, conducerea psd joaca deja teatru’ lui IONESCU.
revin la parerea ca ati pierdut 3 ani degeaba. la cît feedback reiese din frecventarea blogului azi deja aveati un alt partid care chiar daca “mînca” din procentele psd-ului statea mai bine în optiunile electoratului de stînga .dragoste cu de’a sila nu se poate.
dan andronic scria azi pe blogul lui ca poate aroganta va vine si de la faptul ca tolerati greu pe prosti prin preajma. iata o buna baza de plecare ! un partid al arogantilor destepti ar fi de preferat unui partid prezidential de manelisti. unde greseste andronic (oare?) e ca are impresia ca aceasta atitudine nu prea se lipea de “lumea” psd-ista.
si apoi nu uitati ca psd-ul are destui “sifonati” ca imagine si ca ei chiar nu fac (poate nici nu pot) nimic pentru o “shimbare la fata”. nici macar un blog! de aceea poate l’e mai usor sa bage toata mizeria sub presul dumneavoastra sperînd astfel ca nici picioarele nu le miroase.
februarie 4, 2008 la 5:36 pm
Dovada tandemului Basescu-Geoana: “Geoană crede că vizita lui Sarkozy scoate România din izolare diplomatică”. In traducere asta suna: ce mare diplomat e Basescu!
februarie 4, 2008 la 5:41 pm
ZIUA ne informeaza
Conducerea centrala a PSD il va sustine in continuare pe Dan Mircea Popescu, actualul detinator al functiei de presedinte al Consiliului National, pe acelasi post. “Membrii BPN si-au exprimat aprecierea fata de activitatea din ultimii trei ani a presedintelui Consiliului National, Dan Mircea Popescu si fata de intreaga sa activitate inca de la infiintarea partidului nostru. Opinia care s-a degajat a fost pentru reconfirmarea lui Dan Mircea Popescu in functia de presedinte al Consiliului National”, a anuntat liderul PSD Mircea Geoana, citat de NewsIn.
Situatia lui Adrian Nastase, si el pretendent la aceasta functie in partid, va fi discutata zilele urmatoare. “Avand in vedere ca principalul nostru obiectiv in 2008 este castigarea alegerilor locale, consideram ca experienta colegilor nostri, inclusiv a domnului Adrian Nastase trebuie folosita in interiorul si in interesul partidului. Vom avea nevoie de toata experienta politica pe care colegii nostri pot sa o aduca in definitivarea raspunsului partidului nostru la actuala situatie a Romaniei si la promovoarea ofertei noastre electorale si a programului de guvernare pentru perioada urmatoare”, a declarat liderul social-democrat.
Sambata, la sedinta informala din Arges, liderii social-democrati au decis ca Geoana sa aiba o discutie lamuritoare cu Nastase si sa-i ofere, eventual, o functie mai tehnica, prin care sa ajute PSD in campanie. Potrivit unor participanti la intrunirea din Arges, acceptul ca Nastase sa candideze la sefia Consiliului National si sa ocupe aceasta functie ar fi adus partidului o serie de costuri de imagine in conditiile in care fostul premier nu si-a rezolvat inca problemele din justitie, arata NewsIn.
Ati auzit, domnule Nastase, vi se va propune o functie mai tehnica, ca sa ajutati in campanie pe cei merituosi. Eventual sa lipiti afise.
Pacat. Ati pierdut trei ani degeaba. Asta fiindca nu ati vrut si nu vreti sa credeti ca locul dvs nu mai e in PSD .
februarie 4, 2008 la 6:28 pm
@
P.Rache
Multumesc pentru idee (initiativa postarii interviului mi-a apartinut in exclusivitate, asta ca sa ma laud putin).
Voi incerca sa “fac stiut” interviul pe blogul PSD dar si al altora.
Sa vedem daca “trece”!
In rest, ma alatur tie (legat de vot) cu precizarea: daca Adrian Nastase nu revine in forta, in zona deciziei formale, nu ma duc la vot nici la generalele din 2008.
Ca sa fie clar: ma numar printre acei remarcabil de multi votanti ai lui Adrian Nastase (NU EXPLICIT ai PSD!). Dintre cei care “pun stampila” pe o lista pentru ca se afla Adrian Nastase pe ea, nicidecum pentru ca acea lista sta sub semnul nu-stiu-care!
Un alt fel de “vot uninominal”- care, in final, aduce procente unui partid.
NU NE INTERESEAZA CUM SE NUMESTE ACEL PARTID pe a carui lista se afla, in frunte, Adrian Nastase- avand convingerea ca daca se afla acolo, si respectiva forta politica poate actiona pozitiv.
Eu si cei ca mine NU iesim la vot pentru a legitima “un partid” ci pentru a-i face sa ajunga in zone decizionale pe acei considerati de noi ca putand sprijini Romania in bine (nu ma tem de “vorbe mari”).
Or, Adrian Nastase este remarcabil in acest sens.
februarie 4, 2008 la 7:11 pm
Despre discutiile de la BPN vizavi de Consiliul national, despre “reconfirmarea” D.M.P , o vorba se potriveste perfect:
PROSTI, DAR MULTI !
Insa, sper ca “vorba” sa o ‘intoarceti” favorabil, in sensul:
MULTI, DAR PROSTI !
februarie 4, 2008 la 7:36 pm
@
ciupico
Iti spun atat parerea mea cat si ceea ce am aflat.
Inainte de toate, trebuie remarcat ca Prostanacul a facut ce stie mai bine: s-a prostanacit inca o data (conform devizei sale “nici o zi fara o prostanacie”).
Dincolo de asta, remarca, te rog, faptul ca atitudinea lui (de fapt, a celor care il “dirijeaza” caci, asa cum am mai spus de multe ori, Prostanacul e o biata marioneta) este dezordonata- ceea ce indica disperare.
Ceea ce el a dorit sa fie un mesaj de forta anti-Nastase este, de fapt, expresia unei vaicareli neputincioare.
Din cate am aflat (zone de culise) ceea ce el doreste sa sugereze, fals, ca ar fi fost “pozitia BNP” fata de conservarea functiei de presedinte al Consiliului National de catre Dan Mircea Popescu este, de fapt, dorinta sa- nu data fiind vreo mare apreciere a sa fata de DMP, ci in ideea de a bloca revenirea lui Adrian Nastase in zona decizional-formala pe aceasta cale.
Stirile de culise indica clar repozitionarea fortelor in sensul sustinerii lui Adrian Nastase pentru presedintia Consiliului National.
Acesta este adevarul- orice altceva inseamna fantezii prostanacesti.
In rest, Prostanacul vorbeste ca sa nu adoarma.
Tu nu vezi ca se contrazice singur?
Pe de o parte afirma, in fata jurnalistilor, ca “opinia care s-a degajat (?!? n.I.) este ca…”, pe de alta parte ca vor afla “care sunt consecintele deciziei de azi (prostanacie tipica! n.I.)”.
Orice minte logica realizeaza contradictia: fie e o impresie a Prostanacului, ceea ce e neesential (aceasta fiind, indiscutabil, traducerea a exprimarii “opinia care s-a degajat”) fie e “o decizie” -ceea ce e imposibil, ca fiind nestatutar, deci nu poate fi luat in seama.
februarie 4, 2008 la 7:41 pm
@
ancaf
Cum poti sa crezi aberatiile debitate de Prostanacul?
Replica pe care i-am dat-o lui “ciupico” e revelanta (nu o repet, aici, dar te invit sa o citesti pentru a afla adevarul).
Stii cum se rade de Prostanacul, in PSD, deja fara rezerve?
In gura mare!
Asta pentru a nu mai lua in discutie cum il trateaza cei din mass media!
februarie 4, 2008 la 7:59 pm
@
Emigrantul
Pari a fi foarte capabil sa “vezi” dincolo de aparente si sa intelegi mesajele!
In cazul de fata e cat se poate de clar, ce Dumnezeu!
Inca din prima parte a declaratiei Prostanacului devine evident ca e exact invers decat a vrut sa lase impresia in asa-zisele sale “concluzii”.
Stii, desigur, cel putin la fel de bine ca si mine ca atunci cand se exprima “aprecierea” fata de activitatea cuiva, intr-o anumita functie, cand respectivul e pe punctul de a-si “incheia mandatul” asta inseamna un “la revedere” elegant.
Asta s-a intamplat in BNP referitor la Dan Mircea Popescu (in rest, sunt prostanacisme)!
Legat de ceea ce s-a petrecut la Arges: respectivele “idei” (de a-i da ANului ceva mai “tehnic” de facut) apartin gashtii Prostanacului (de exemplu, lui Liviu Dragnea- caruia i se spune “Tzutzu”, vorbesc serios!).
In rest, legat de discutia cu AN, e cam ca in bancurile cu Radio Erevan: liderii PSD au decis in sensul ca i s-a TRASAT SARCINA Prostanacului de a purta o discutie cu Adrian Nastase pentru a incerca sa impace lucrurile.
Subliniez i s-a trasat sarcina (doar nu ti-ai imaginat ca Prostanacul a condus vreodata PSD!)!
Daca e sa dau crezare tuturor stirilor de culise, Prostanacul are chiar sarcina de a-l “calma” pe Adrian Nastase in sensul ca acesta sa-si limiteze ofensiva la postul de presedinte al Consiliului National, pentru a nu produce cu adevarat un cutremur in PSD.
Ideea cu costurile de imagine a fost tot a gastii Prostanacului.
De fapt, nu a fost o idee ci o schelalaiala jalnica.
februarie 4, 2008 la 9:21 pm
va recomand sa face ti ceea ce stiti mai bine , respectiv sa explica ti cat mai multor oameni pe diverse cai politica social democrata si obiectivele pe care vi le ati propus.
februarie 4, 2008 la 9:22 pm
Intreb din nou, ma intereseaza, sunt super curios; wtf is Aura Vasile ?
februarie 4, 2008 la 10:41 pm
O veche prietena a domnului Nastase, o vajnica agitatoare PSD, care se ocupa de alegatorii din Bucuresti, si de micile “agape festive” din curtea psd pe vremea cand ii iubea nespus pe A.N si a lui Ion Iliescu !
februarie 5, 2008 la 11:24 am
@ancaf
Multumesc.
Intre timp m-am interesat si eu, am dat cateva telefoane si a rezultat ca ii facea cafele lui DIP pe vremuri, lucru ce denota un mare aport la social-democratia romaneasca.
De mine nu s-a ocupat, desi sunt, sau mai bine zis am fost, “alegator” din Bucuresti…sincer sa fiu nici nu as vrea.
februarie 5, 2008 la 12:29 pm
Am uitat sa spun ca se ocupa si de AUTOBUZELE cu care erau dusi de colo-colo alegatorii psd.
“O, tempora! O, mores!”
februarie 5, 2008 la 12:44 pm
Dle. Nastase,
Cu toate ca mi-ati raspuns, întreb înca odata: mai exista PSD?
Daca nu se clarifica situatia din punct de vedere doctrinar si la conducerea partidului nu va aparea un conducator in care alegatorul sa aiba încredere exista riscul ca la alegerile parlamentare sa se atinga greu pragul electoral, iar marea masa a alegatorilor PSD sa se indrepte catre PDL sau mai rau catre partidele extremiste. Geoana e la remorca lui Base’ si nu poate mai mult. Faceti ceva pâna nu scapa situtia de sub control!