Tratatul de la Lisabona

Ieri, in cadrul Centrului de Studii Strategice de la Fundatia Europeana Titulescu, a avut loc o dezbatere ampla in legatura cu Tratatul de Reforma a Uniunii Europene, al carui text a fost finalizat la Lisabona, la sfarsitul saptamanii trecute.
As vrea sa va propun sa discutam, si pe blog, despre noul cadru politico - juridic al Uniunii si despre unele implicatii practice ale intrarii sale in vigoare in lunile urmatoare.

Primul proiect al Tratatului de instituire a unei Constitutii pentru Europa, pregatit in Comisia d’Estaing si publicat la 18 iunie 2003, a esuat in 2005 - va amintiti fara indoiala - din cauza refuzului francezilor (29 mai) si al olandezilor (1 iunie) de a-l aproba prin referendum.

Demersul a fost reluat si doi „actori” principali, Germania si Franta, au avansat ideea unui tratat simplificat iar expertii statelor membre au refacut traseul, de data aceasta, spre binele tuturor, intr-o atmosfera protejata de discretie si de prudenta. Stim ca Uniunea Europeana s-a construit pe fundamentele realizate progresiv prin alte sase tratate anterioare, cele de la Paris, 1952, Roma, 1958, Tratatul de fuziune, din 1967, cele de la Maastricht, 1993, Amsterdam, 1999, Nisa, 2003.
Tratatul constitutional ar fi trebuit sa inchida ciclul pentru a se realiza reformele de care are nevoie configuratia politica si institutionala a Uniunii Europene.

In zilele de 18-19 octombrie, in timpul presedintiei Portugaliei, la Lisabona a avut loc Sommet-ul Uniunii Europene consacrat aprobarii proiectului Tratatului de reforma a Uniunii Europene. Sefii de stat si de guvern au aprobat proiectul. Evident, nu suntem la capatul drumului. Parlamentele statelor membre trebuie sa-l ratifice; in unele cazuri s-ar putea recurge din nou la referendum-uri. Dupa unele reactii, cele mai susceptibile pentru referendum ar putea fi Franta, Germania, Spania, Italia.
La noi, in baza Constitutiei revizuite in 2003(art.148), ratificarea se va face de catre Parlament, fiind necesara o majoritate de doua treimi din numarul deputatilor si senatorilor.

Sa admitem ca Tratatul va primi consacrarea definitiva.
Ce noutati aduce el? Cum va arata Uniunea Europeana? Noi, romanii, la ce ne putem astepta? Cat de pregatiti suntem ca, asa cum arata Tratatul - bun sau imperfect -, sa ne folosim de prevederile lui pentru a moderniza Romania in ritm accelerat astfel incat sa ne sincronizam cu standardele europene si sa putem beneficia de avantajele lor. Timpul ne preseaza. Se asteapta ca Tratatul sa intre in vigoare la 1 ianuarie 2009.

In forma veche, Tratatul fusese aprobat de Austria, Belgia, Cipru, Estonia, Germania, Grecia, Ungaria, Italia, Letonia, Luxemburg, Malta, Slovacia, Slovenia si Spania.
Romania si-a dat acordul, la Lisabona, pe noul proiect al Tratatului.
Implicarea Romaniei in negocierea acestuia nu a fost simpla din mai multe motive. Unul dintre acestea poate fi usor de acceptat: cel care decurge din faptul tara noastra a aderat dupa consacrarea primei forme a Tratatului(Tratatul constitutional - cel refuzat de francezi si olandezi) si, in masura in care statele care o aprobasera deja ramaneau consecvente cu prima lor optiune, era firesc sa pastram o masura decenta in implicarea pe fond. Tratatul fusese scris fara dreptul nostru de a cere imperativ ceva. Bine sau rau, nu mai are importanta. Dar acum, dupa aderare, ar fi trebuit sa ne implicam? In ce domenii aveam interese specifice? Astept reactiile voastre.

Eu avansez, intr-o ordine aleatorie, doua directii de interes major pentru Romania: emigratia (si libertatea de deplasare a persoanelor), in general si economica in special, precum si conceptul european de regionalizare. Sunt si alte aspecte de atacat, desigur. Dar in cele doua la care ma opresc eu azi, apar aspecte care tin de substanta democratiei. Suntem pregatiti sa acceptam, cu totii, in interiorul Uniunii, libera circulatie a persoanelor sau trebuie sa compartimentam, sa reglementam diferit emigratia intelectuala - forta de progres cea mai calificata, emigratia economica - forta de productie cea mai eficienta si emigratia familiala pe care ratiunile umanitare o reclama cu toate impedimentele pe care le ridica pe plan economic, social, educational. A doua directie, cea a regionalizarii, atunci cand implica in reteta, fie si difuz, criterii etnice, ridica probleme sensibile daca nu insurmontabile in cazul statelor care au, in forme diferite, un contencios istoric sau acolo unde miscarile autonomiste sau independentiste intra in conflict cu tratatele de pace in baza carora s-a trasat harta politica a Europei dupa cele doua razboaie mondiale.
Sunt, desigur, si alte aspecte ale Tratatului in oglinda carora interesele romanilor trebuiau sa fie vazute cu mai multa claritate. Pe cele doua le-am ales cu buna stiinta tocmai pentru ca nu ne privesc in exclusivitate pe noi, romanii, ci pentru ca ele sunt de interes european. Ceea ce ne intereseaza este tocmai ecoul „tratamentelor” din noul Tratat in alte state.
Dati-mi voie sa-mi sustin observatia privind chestiunea imigratiei.
Romania exporta forta de munca. Prezenta romanilor in strainatate creste responsabilitatile statului nostru pentru concetatenii nostri. Noua lor conditie trebuie pusa sub protectia unor reglementari temeinice pentru apararea drepturilor lor de viata si de munca, la identitate, la cultura, la educatie si invatamant etc., oriunde s-ar afla. Statele dezvoltate recunosc deschis ca au nevoie de forta de munca. Daca o vor avea prin fluxul de emigratie, aceste state, conform Tratatului, sunt obligate sa asigure drepturi egale pentru toti cei ce muncesc? Sunt posibile, juridic vorbind, diferentele de tratament? Exista diferente intre „migratia” intraeuropeana, bazata pe libertatea de circulatie a persoanelor si cea din exteriorul Uniunii? Eu cred ca da.
Va ofer cateva date din care putem trage unele concluzii pentru ceea ce s-a intamplat pana la acest Tratat.
In Belgia exista 1 milion de emigranti, in Marea Britanie, 3 milioane, in Spania, 4,8, in Franta, 5, in Olanda 1,7, in Germania, 7,2, in Grecia, 1,5, in Italia, 3. La acest tablou sa adaugam proportiile a ceea ce se cheama ,,emigratia de elite” adica a fortei de munca ultra calificata: Irlanda 38,7%, Marea Britanie, 30,5%, Suedia, 22,3%, Spania, 21,8%, Danemarca, 19,1%, Franta, 18,1%, Belgia, 17,4%, Germania, 15,3%, Grecia, 15,3%, Italia, 12,2%, Polonia, 7,3%. (Sursa OCDE-2000). Chiar daca datele sunt mai vechi, ele vorbesc de la sine despre exodul de forta de munca super-calificata din statele slab dezvoltate spre cele dezvoltate. Este in interesul Uniunii Europene sa se cronicizeze subdezvoltarea celor mai putin dezvoltate?
Nu este in intentia mea sa incercam sa clarificam aici toate situatiile deosebite in care se trezesc uneori cetateni ai statului roman si care antreneaza nemeritat imaginea tarii si contributia elitei romanesti la dezvoltarea statelor dezvoltate. Dar ne putem intreba: in conditiile acceptarii fara discriminare a circulatiei cetatenilor, nu s-ar impune un nou spirit de abordare a aplicarii normelor locale, nationale din tara gazda astfel incat sa fie preintampinate tratamentele diferite, chiar si a unor manifestari de fraudare a legii? Ar fi infinit mai profitabil sa fie prevenita fraudarea legilor prin masuri de insertie sociala si tratament egal la accesul la educatie si instructie. Sau continuam sa-i lasam pe emigranti sa incalce legea pentru a face imperioasa repatrierea lor fortata?
Se pregatesc, cumva, autoritatile din tarile occidentale sa foloseasca sita? Sa-i opreasca pe cei ce le sunt de folos si sa-i returneze pe cei care nu mai prezinta interes?
Nu am fi putut solicita la Lisabona, atunci cand votul nostru putea sa se transforme in veto, crearea unei Agentii in acest domeniu, cu sediul la Bucuresti?