Scrisoare deschisa Tom Gallagher
Pe site-ul meu puteti citi scrisoarea deschisa pe care am adresat-o domnului Tom Gallager, profesor pentru conflicte etnice si pace la universitatea Bradford.
Pe site-ul meu puteti citi scrisoarea deschisa pe care am adresat-o domnului Tom Gallager, profesor pentru conflicte etnice si pace la universitatea Bradford.
iulie 29, 2007 la 9:26 pm
Cred ca este mai eficient sa putem citi acea scrisoare aici si de aceea am facut un kopieren. Cateva observatii:
-scrisoarea trebuia sa aibe un ton mai ferm;
-trebuie explicat pentru cititori cate dosare vi s-au fabricat si cate mai ” sunt in lucru ” ‘;
-s-adeclansat atacul asupra blogului dumneavoastra . Deja sunteti denumit ” baron ” al blogului.( Cotidianul de azi 30.07)
-membrii Republicii de la Cluj lucreaza de zor impreuna cu M.Geoana ca sa compromita. Asta este pretul cerut de PD.
Vorsicht !
iulie 29, 2007 la 9:27 pm
29 iulie 2007
Domnule Tom Gallagher,
V-am citit cu atenţie editorialele din ultimii ani. Am încercat să înţeleg raţiunile pentru care un cetăţean român care predă în Anglia se transformă în comisar sovietic.
Suficienţa unor judecăţi partizane, siguranţa în aprecierea oamenilor şi a evenimentelor din România din partea cuiva care îşi petrece majoritatea timpului în West Yorkshire, trebuie să recunosc că m-a fascinat.
Felul în care dezvoltaţi antipatii faţă de cei care îşi dau demisia din comandourile prezidenţiale – cum ar fi Renate Weber –, felul în care stigmatizaţi personalităţi politice importante din România – Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Adrian Severin, ş.a – explicând, cu hotărâre, cine este “bun pentru Cotroceni” şi cine este “bun pentru Orient”, mi s-a părut remarcabil.
Sigur că aveţi dreptul, ca orice cetăţean român (apropo aveţi cetăţenie română?), să faceţi judecăţi politice de valoare asupra a ceea ce nu merge bine în ţară (mă refer la România, nu la Marea Britanie!). Totuşi, calitatea de judecător de destine pe care vi-o asumaţi – în calitate de profesor la Bradford pentru conflicte etnice şi pace – mi se pare exagerată.
Oricum, mi s-a părut penibilă scrisoarea pârâciosă pe care aţi adresat-o împreuna cu V. Tismăneanu (un mare admirator al lui Ion Iliescu – din câte ţin minte) ministrului de externe al Suediei, Carl Bildt, la începutul lunii mai, pentru “a-l îndemna să-şi îndrepte atenţia încă o dată către Europa de Sud Est”, în special către România (”pentru a lua cunoştiinţă de situaţia politică îngrijorătoare” din ţară), de copii nereconoscători şi iresponsabili voiau să-l suspende pe preşedintele Traian Băsescu şi să-i demită pe “reformatorii” pe care el i-a promovat în funcţii guvernamentale. Menţionaţi în scrisoare, deprimat şi preocupat, situaţia cea mai flagrantă, cea a demiterii “curajoasei doamne ministru de justiţie, Monica Macovei”, cea care a făcut România să adere la UE “la data prevăzută”. Probabil însă că nu vă mai amintiţi cine a lucrat pentru a se ajunge la stabilirea “datei prevăzute”.
Nu voi comenta sugestia jenantă, după care Traian Băsescu “se aseamănă acelor actori rezonabili şi reformatori din perioada crizei iugoslave”, în timp ce Călin Popescu Tăriceanu, elegant şi fluent în limbi străine, ar semăna mai mult cu Miloşevici, fiind mai apropiat standardelor formale ale elitei europene. Bănuiesc ca aţi avut în vedere poziţiile celor doi exprimate în legătură cu proiectul referitor la statutul provinciei Kosovo.
Am făcut această introducere mai lungă, pentru a ajunge la un comentariu publicat de dumneavoastră în România Liberă, din 13 iulie, care îmi oferă prilejul câtorva reflecţii despre justiţie şi manipulare în România de astăzi. O să-mi permit să sintetizez teza din articol: Monica Macovei, simbolul binelui justiţiar, este astăzi izolată şi ostracizată, în vreme ce Adrian Năstase, simbolul oligarhiei corupte şi cinice, e din nou în urcare. Aceste două fenomene paralele simbolizează, după dumneavoastră, eşecul reformei în justiţia de la noi. Principala dumneavoastră teză e legată de ideea de solidaritate. Societatea civilă a trădat-o, în bună măsură, pe Macovei în vreme ce oligarhia a rămas solidară cu mine.
Am aflat, de multă vreme, că orice manipulare creatoare de imagini eficiente trebuie să plece de la fotografii în alb şi negru intens. Articolul dumneavoastră este o astfel de poză, retuşată până la despărţirea definitivă de realitate. Monica Macovei, din această poveste, provine din “marea familie politică a instituţiilor civice”, a luptat pe viaţă şi pe moarte cu corupţia şi s-a trezit acum “surghiunită aidoma poetului român Publius Ovidius Naso cu peste două milenii în urmă”. Simplu, emoţionant, după un model hollywoodian care îmbină, iscusit, eroismul şi romantismul. Ce ne facem însă dacă realitatea este diferită?
Monica Macovei provine, de fapt, din “marea familie politică” a procuraturii. A lucrat în sistemul comunist de justiţie ani buni, într-o zonă în care nu ajungeai fără referinţe excelente. Îmi aduc aminte, când s-a prezentat pentru a candida la un post important la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, în cv-ul transmis parlamentarilor, la perioada profesională de dinainte de 1989, a notat, cu naivitate, “jurist” şi nu “procuror” în regimul Ceauşescu. Nu ar fi dat bine la imagine. A fost eliminată din procuratură în timpul guvernării CDR, când i s-a reproşat că ţine pe loc dosare. Dacă din motive de voinţă sau de neputinţă, contează mai puţin acum. Atunci a devenit dânsa avocat, şi a început să se implice şi în “viaţa civică”.
Doamna din povestirea dumneavoastră a încercat, vreme de doi ani, să repolitizeze justiţia. Situaţia în care s-a găsit era hilară. A acuzat faptul că guvernul pe care l-am condus influenţa magistraţii dar, s-a dovedit, că din cauza legilor promovate tocmai de acel guvern, dânsa nu putea influenţa aceeaşi justiţie, nu putea numi pe cine dorea în funcţii, nu putea controla cum trebuie mersul dosarelor. Aşa că a promovat, de-a valma, un pachet de norme care ne întorceau cu vreo trei ani în urmă, plecând de la o premisă cât se poate de seducătoare: politizarea promovată de dânsa era bună pentru că dânsa însăşi reprezenta binele.
În acest moment, doamna Macovei nu e exilată, e angajată pe bani buni de un guvern din Balcani, la recomandarea guvernului britanic care, după cum am aflat din presă, a şi finanţat întregul transfer.
În castingul din articolul dumneavoastră, eu reprezint răul. Sunt un “oligarh” care a ştiut să-şi păstreze sângele rece într-o situaţie dificilă, şi acum mă văd “reabilitat” prin susţinerea oligarhiei din care fac parte.
Nu o să vă întreb cum m-au susţinut “oligarhii” care, de fapt, după alegeri, s-au orientat spre noua putere. Orice scenariu de film are şi punctele lui slabe. Şi nu vreau să vorbesc prea mult despre mine. Dar dacă urmăriţi atât de atent mersul reformelor din România, nu pot să nu risc o întrebare. Dumneavoastră ştiţi care sunt “gravele infracţiuni economice” pentru care am fost trimis în judecată? Ştiţi că ele se referă la tocurile de la câteva ferestre, la cârpe de praf şi la farfurii de plastic pentru uz propriu cu care aş fi făcut contrabandă? Dacă, în perioada guvernării mele, doamna Macovei ar fi fost trimisă în judecată pentru asemenea fapte, aţi fi denunţat, probabil, un dosar politic menit să-i distrugă imaginea.
Sau, o altă întrebare. Ce părere aveţi despre justiţia realizată doar la televizor? Despre procurori care îşi anunţau din timp programul zilei ca să fie filmaţi intens în faţa casei mele? Şi despre aceiaşi procurori care îşi schimbau brusc programul a doua zi după ce îmi dădusem demisia din toate funcţiile? Seamănă aşa ceva cu o justiţie în care au fost implementate “standardele etice europene” la care vă referiţi?
De fapt, ca să fiu exact, articolul dumneavoastră denunţă societatea civilă română care nu ar fi sprijinit-o până la capăt pe doamna Macovei. S-o sprijine în ce? În continuarea aceloraşi proceduri compromiţătoare la care m-am referit mai sus? În promovarea altor pachete de legi care schimbau ce se schimbase deja, în aşa fel încât nici magistraţii şi nici justiţiabilii să nu mai ştie pe ce lume trăiesc? Care a fost eficienţa doamnei Macovei? Dumneavoastră ştiţi că singura condamnare efectivă a unui “baron local” în România este rezultatul unui dosar instrumentat în timpul guvernării PSD?
Ca o concluzie, mi se pare incorect să treceţi de la analiza evoluţiilor din România (politice, strategice), în calitate de profesor pentru conflicte etnice şi pace la universitatea din Bradford, la implicarea directă în viaţa politică din România fără să vă asumaţi, trăind aici, consecinţele unor opţiuni politice pe care incercaţi să le modelaţi conform unor resentimente, sau, în general, subiectivităţi care nu pot avea nici o legătură cu studiul obiectiv, imparţial, al unui cercetător din străinătate.
Articolul dumneavoastră este din păcate, continuarea unei atitudini total partizane bazate pe un basm care a făcut şi face mult rău realităţii. Stiu mai bine ca mulţi alţii câte neajunsuri a avut şi are sistemul judiciar românesc. De aceea ştiu însă că ele nu se vor rezolva prin mici revoluţii născute şi consumate în cabinetul unui ministru. Dar mai sunt conştient că “epoca de aur” a justiţiei române, sub mandatul Monicăi Macovei, nu e marcată de realismul necesar şi aducător de rezultate ci de partizanate oarbe. Altfel spus, a la guerre comme Gallagher….
iulie 29, 2007 la 9:31 pm
Un text corect si acid. Dar in prea mare graba redactat, cu greseli. Altadata ar putea lipsi graba.
Am o nedumerire insa: de ce dati atentie ACUM celor scrise sau spuse de Tom Gallager? Daca nu ma inseala memoria, respectivul ne “fericeste” cu textele sale de cativa ani buni. Unele textele ale sale le-am citit. Cateodata am fost de acordul cu fondul, dar nu cu obsesiile sale anti-PSD sau anti-Nastase. Alteori, m-am minunat ce spirite inguste se mai ocupa azi de educatia urmasilor celor care au construit imperiul britanic. Nu m-am nelinistit prea mult. In fond incasii au disparut. Britanicii, inca nu…
iulie 29, 2007 la 9:50 pm
scrisoarea dvs. este obiectiv jenanta. toata cascada de ironii aproape infantile, calambururile si acel aiuritor joc de cuvinte de la sfarsit vadesc mai putin aplecarea spre lectura, cat cumplitele ei lacune. aveti o finete speculativa de inginer de statistica, de unde retorica impiedicat condescendenta. nu veti fi niciodata decat o parelnicie.
omul acesta e un ziarist. lasati-l in pace.
citati-ne aici frumoasele articole despre china si uniunea sovietica, de pe cand va pregateati sa deveniti activist in cadrele superioare de partid.
sa-i spui unui om> ‘apropo, aveti cetatenie romana?’, hm, e totusi limita de jos.
imi pare rau ca v-am luat in serios pentru o jumatate de minut.
iulie 29, 2007 la 9:58 pm
@casandra
am sa ma hazardez cu un raspuns la intrebarea adresata. acum cand are impresia (sau iluzia, sau chiar certitudinea) ca treaba cu procesele (au fost dosare, unele au devenit procese, dar lumea pare a nu sesiza aceste lucuri) s-a “rezolvat” si se doreste o revenire, e bine sa faci cat mai multa “galagie”. si cam asta face, si cu aceasta scrisoare deschisa si, in special, cu acest blog. cu ce rezultate, vom vedea mai devreme sau mai tarziu.
in final, am si eu o intrebare: daca nu am cetatie romana nu ar trebui sa scriu pe acest blog…??!!
am impresia ca e din ce in ce mai cald la mansarda…
iulie 29, 2007 la 10:10 pm
De ce tot aduci in discutie tov Nastase astfel de “inveninari”? De ce il acuzi pe Galagher ca nu mananca salam de cornu cu noi in romania? Ce, nu poate sa critice sistemul politic din romania tocmai din anglia? Ce are a face distanta? Adevarul doar tare, de asta ti s-a pus pata pe el, pt ca iti da peste cap planurile de a reveni la putere in psd si poate la carma tarii…puschea pe limba drace, sper sa nu ajungi vreodata presedinte ca cu manuta asta noua voi organiza puciu pt inlaturarea ta…Imi cer scuze ca nu te pup in fund ca ceilalti cititori ex: aya, klaus steinberg si altii ca ei; altii te numesc inca dom prim ministru, pt mine esti doar un fost…
iulie 29, 2007 la 10:12 pm
NELU Says:
July 29th, 2007 at 7:25 pm
NELU Says: Your comment is awaiting moderation.
July 29th, 2007 at 11:53 am
Domnule NASTASE,
Consider ca mesajul Domnului SRA merita toata atentia.
Desigur vorbind in aceasta duminica de Mircea CIOBANU reprezinta un respect de cultura in fata eruditului nostru Mircea.
Imi amintesc cu ani in urma ma gaseam in vizita la ilustrul artist in gradina din sapatele case, undeva lânga LAUSANNE.
Seara a fost lunga am fost acompaniati si de un ilustru om de televiziue.
Dar este de domeniul trecutului.
Prezentul ne preocupa dar mai important este viitorul acestei social democratii din ROMANIA.
Domnule NASTASE,
Sunteti capabil sa realizati modernizarea acestei ideologii in plina putrefactie ?
Daca DA atunci incepeti cu revenirea pe pamânt a liderilor, apropierea de militantii actuali, renuntati la vorbele mari, vorbiti-le limba lor.
Va stau la dispozitie, programul de modernizare trebuie sa iasa inainte de 15.08.crt.
Duminica buna
NELLU
——————————————————————————–
NELU Says:
July 28th, 2007 at 8:15 pm
@
SRA
si pentru Domnul Adrian NASTASE
Stimati Distinsi Domni,
Apreciez mesajul Domnului SRA, probabil experienta sa dezvolta mai multa imaginatie decât cea a Distinsului Domn Adrian NASTASE.
Este normal din afara se vede mai bine RAUL si BINELE cum functioneaza in ROMANIA.
Sunt total de accord cu reformarea cum spune Domnul NASTASE, Domnul SRA propune REENGENEERING, adica, la tot renuntat si plecat de la zero.
Cred in final ca SRA are dreptate, sa se renunte la masinile negre, la avioane si helicopetere, la garzile de corp sa devenim normali, cetateni de rând cu mandatul lor a-i reprezenta.
Draga Domnule NASTASE,
Ati putea fi de accord cu asa ceva, sper ca in comunicatiile urmatoare, daca mesajul nu va sters sa obtin avizul DVS.
Cu stima,
Nellu
—————————————————————————–
SRA Says:
July 28th, 2007 at 2:36 pm
Domnule Nastase,
Am spus ca nu mai urmaresc acest blogg, provocarea cu PNL m-a convins ca trebuie sa va raspund.
Pentru ROMANIA actuala formatiune numita psd nu mai exista, regret un om de talia Dvs. si la propriu si furat trebuia sa realizeze aceasta.
O renastere nu mai este posibila, i-am explicat si Domnului Mircea GEOANA calea de scapare din aceasta spirala periculoasa in care se gasea ofcina când a preluat-o.
Social democratie cu masini luxoase si cu saracie majoritara in ROMANIA nu este posibil.
Solutia propusa lui GEOANA cred ca mai este inca valabila si azi, DIZOLVAREA si plecarea in lupta politica cu adevarati social democrati care doresc sa se investeasca pentru natiune, pentru cei in nevoi.
Abandonati sediile de lux, masinile protocolare, helicopterele si avioanele private, fiti un exemplu pentru natiune si veti câstiga.
Programul de REENGENERING este la dispozitia Dvs.
PURGATORIUL prin care trece Adrian NASTASE poate fi utilizat in viitorul noului ADEVARAT PARTID SOCIALIST numai daca se dovedeste nevinovatia lui.
Cu stima,
SRA
iulie 29, 2007 la 10:19 pm
Ca si d-na Casandra de mai sus, si eu ma intreb daca acest Gallager (cum l-o fi chemat cand traia in Romania?) ar merita atata atentie. Face si el parte din acei fanatici luptatori ai cauzei basesciene, neo-conservatori pana in maduva oaselor, care desi locuiesc in Marea Britanie, inteleg democratia in chip partizan, prin distrugerea adversarului politic. Si totusi trebuie salutata reactia dvs. (relativ blanda: “am fost fascinat…”, “…mi s-a parut remarcabil”
macar pe acest blog, atunci cand riposte de acest fel ar trebui sa fie date de fiecare data de conducerea PSD.
O singura nedumerire am. Cand ii reprosati, in principiu just, lui Gallager : “E incorect sa va implicati direct in viata politica din Romania, fara sa va asumati, traind aici, consecintele unor optiuni politice modelate cf. unor resentimente”, ma tem ca asta i-ar putea viza, la un nivel minor desigur, si pe acei bloggeri si forumisti romani ce traiesc in strainatate. Si carora nu le este indiferent ce se petrece in tara de bastina si care uneori iau atitudine prin comentarii la diferite articole. Romanul din strainatate, daca nu e orbit de patima ca acest domn Gallager, poate vedea mai obiectiv situatia politica de ansamblu a Romaniei decat unii dintre cei ce acasa sunt preocupati de necazurile cotidiene, de duelul intre personalitatile politice sau de scandalurile iscate de presa sau atatate … de procurori !
iulie 29, 2007 la 10:26 pm
As zice ca este un text prea bun pentru a fi folosit ca lovitura eficienta.
Din pacate, stiu ca exista cetateni straini (!) care sunt folositi de mai multi ani in lupta politica interna, intr-un mod rusinos, pentru ca se induce in eroare opinia publica, fiind facuta sa creada ca este vorba despre niste personalitati din strainatate care analizeaza obiectiv, bla-bla-bla.
Toate astea sunt tertipuri ale neo-securistilor, care se folosesc de reteaua dezvoltata in strainatate de serviciile de securitate externa si ii activeaza pe agentii repectivi acum, folosindu-i impotriva adversarilor politici.
E o procedura josnica, si desi este evidenta procedura, mai sunt inca unii naivi, ca sa nu le spun fraieri, care chiar cred ce li se serveste. Uffff!
iulie 29, 2007 la 10:28 pm
Intrebare :
Sa fie ” m” M.G. ?? Inclin sa cred ca DA . Sau, mai exact, este M.G. in serviciul lui T.B.
Ar trebui sa spunem odata, clar si raspicat , cine este de fapt acest guru , Tom Gallagher !
iulie 29, 2007 la 10:31 pm
@ nikos
Sigur ca ai dreptate. Romanii din strainatate pot avea oricate exigente politice fata de tara de origine, mai ales azi, cand toti devenim oarecum cetateni ai lumii. Strainii care cunosc Romania si situatia ei actuala pot avea opinii, pareri, impresii si ele sunt binevenite si respectate. Pot avansa chiar proiecte sau solutii.
Am impresia, insa, ca domnul Gallager are PREA MULTE INTERESE CORELATE CU POZITIILE SALE PARTIZANE. Felul in care ne critica partidele, politicile, actiunile, personalitatile politice (mereu aceleasi) cu pasiune si expresii tari, insistenta cu care NE IMPUNE solutiile sale ma deranjeaza si pe mine. Ce ar fi ca si un jurnalist roman s-ar insinua cu atat de mare insistenta in viata politica a regatului? Daca am recomanda cu tarie si noi abolirea monarhiei britanice, principalul actor al unei istorii de crime exercitate impotriva a zeci de popoare si populatii de pe cinci continente? Cam ce ar zice orice britanic sanatos la minte si cu simtul onoarei si mandriei inca intact?
DOMNUL GALLAGER ESTE IMPERTINENT SI MERITA O REPLICA! IAR IMPERTINENTA SA ESTE STRICT LEGATA DE INTERESE. ALTELE DECAT ALE ROMANIEI.
iulie 29, 2007 la 10:50 pm
Afirmatiile de mai sus nu le-am facut in calitate de poeta, ci de doctor in stiinte militare si informatii. Adica stiu, in mod obiectiv si bine documentat ce spun!
iulie 29, 2007 la 10:54 pm
Scrisoarea este ok, dar referirile la cetatenie si la rezidenta sunt ciudate. Nici socialistii europeni care v-au sprijinit nu locuiau in Romania. Si, sincer, nu vad logica unei astfel de abordari in contextul in care exista o diferenta intre d-voastra si Basescu sau Becali.
iulie 29, 2007 la 11:44 pm
@casandra
din pacate, din raspuns reiese faptul ca se continua pe linia “nu e de-al nostru”. poate fi multe acest individ (care, ca fapt divers, nici macar nu imi este simpatic sau ceva), dar faptul ca ar avea sau nu cetatenie romana, sau daca ar trai sau nu in romania, nu ar trebui sa fie un argument, cu atat mai mult cu cat autorul acestei epistole se considera un intelectual. asta este obiectia mea. despre continut, daca tipul este partizan sau agent TB sau orice altceva, nu ma intereseaza. ce ma intereseaza este perpetuarea ideii cu interesele romaniei si cu “strainii”…sincer…a “rasuflat” de mult chestia asta. uitati-va la CVT….i-a trecut vremea. ce-i drept, am ajuns la CVT 2.0, dar sunt convins ca nu va tine asa mult nici el si nici partidul lui…
mi se pare pur si simplu descalificant pt AN utilizarea acestor argumente…cu pretentiile de cultivat, erudit, civilizat, etc.
@maria barbu
daca opiniile dvs, bazate pe “celebrul” (scuzati ironia, dar tot scrieti despre acest doctorat de parca ati fi singura persoana cu un doctorat, pe merit, nu ma indoeisc, de pe acest blog) doctorat sunt cele exprimate mai sus, mi-as permite, fara sa vreau sa fiu mojic, sa va sfatuiesc sa va axati pe latura dvs artistica.
oricum, felicitari pt faptul ca va argumentati parerile ca fiind obiective si bine documentate prin faptul ca aveti un doctorat…si mischie are…si dinel staicu are…si tot asa…
as comenta si pe fondul opiniei dvs (asta a fost intentia initiala, pana am vazut postul de dupa) dar cred ca nu are rost in conditiile date…
iulie 30, 2007 la 12:08 am
Dear Nikos,
apreciez munca de Sisif pe care o depui in a-l denigra pe Nastase. Dar ,ordinul se executa ! In ce-l priveste pe numitul Tom Gallagher tin sa raportez ca (ne)stimabilul are doar cetatenie britanica. ( daca nu cumva i s-a acordat de cel prea iubit in secret si cetatenia romana ). Acestea fiind zise, vin si te intreb ; cum poate fi catalogat un STRAIN care se obrazniceste sa scrie in AS ca actualul guvern al Romaniei este ” o afacere macabra ” ???!!! Un asemenea sppecimen nu merita mai mult decat un bombeu in noada . In virtutea carei norme de drept decreteaza el cum e Guvernul Romaniei ???In virtutea spiritului colonial ???
Cand asemenea impertinenti vin si dicteaza ce sa faca si ce sa nu faca guvernul unei tari si nu sunt trimisi afara cu un impuls aplicat in partea dorsala , e de rau.
iulie 30, 2007 la 12:19 am
@Klaus Steinberg
este amuzant ca, pana la urma, toti ajung la acelasi argument:nu esti de acord cu ce scrie Nastase, inseamna ca executi ordine!
viata e mult mai simpla cand ai certitudini, sunt de acord.
in continuare nu reuseste nimeni sa explice, pertinent, de ce cineva care nu are calitatea de cetatean roman nu are voie sa critice realitatea politica din romania!!!!
cat despre catalogari, nu e nevoie sa mai fac si eu. se fac si se vor face in continuare destule de cei cultivati, educati (doctorate, nu gluma!) si obiectivi. eu doar continui sa incerc sa inteleg de ce un indiivid are dreptul de a exprima pareri (a se obraznici daca vrei) numai si numai daca are cetatenie romana!! si de ce, din marea de argumente care chiar ar putea fi aduse in epistola, Nastase se rezuma la ironii “rafinate”, din categoria celor cu “numarati ouale”, si la atacuri cu miros xenofob…asta e tot
iulie 30, 2007 la 12:50 am
@nikos
Ultimele tale posturi ma determina sa revin cu cateva explicatii. Opinia este ca oricine poate avea pozitii critice fata de ceea ce se intampla oriune in lume, deci si in Romania. Cetatenii unei tari, direct implicati si vizati de politica interna pot fi oricat de pasionali, obtuzi, partizani si chiar violenti in opiniile si credintele lor. In fond, politicienii tarii le influenteaza direct vietile. Aceiasi cetani pot face si erori (cum am facut si eu in 2004, cand l-am votat pe Basescu). Aceste erori le “suporta” apoi nemijlocit si platesc chiar si pretul pentru ele. Din partea unui observator strain, mai ales a unui universitar, avem dreptul sa ne asteptam la o opinie onesta, chiar daca nu neaparat confirmata ulterior de viata. Din partea unui concetatean pot accepta si erori, pentru ca le va suporta in rand cu mine. In fond, multi oameni sunt adevarate esecuri morale, intelectuale sau culturale. Societatea din care fac parte si eu a provocat - intr-o anumita masura - asemenea esecuri. Pentru respectivii esuati exista mereu intoarcerea la scoala, la lectura sau la mama lor! Dar pe un strain care esueaza moral in relatia cu tara mea si realitatile acestuia nu am de ce sa-l asum. Daca interesele egoiste, prostia, dezechilibrul sufletesc sau slabiciunea intelectuala il determina sa depaseasca masura, imi amintesc ca el reprezinta esecul unei alte societati. Si il trimit catre originile sale. Ne ajung propriile erori, nu trebuie sa mai suportam si erorile altora. Costa prea mult, nu crezi?
iulie 30, 2007 la 12:59 am
Eu cred ca daca ori de cate ori acesti ” fini observatori” ai lumii romanesti cu minunatele lor retzete despre cum, cand si cine ar fi primt reactzii de genul acesteia din partea unei majoritatzi a lumii romanesti, Romania de azi ar fi mai demna, mai puternica si mai credibila. Din nefericire insa noua, romanilor, ne/a lipsit atat de mult Occidentul incat, nici dupa 17 ani nu ne/am plictist de mirajul vracilor si retetelor lui, chiar daca tot cei 17 ani au demonstrat ca cel mai adesea aceste retzete nu … vindeca nimic.
Felicitari, AN!
iulie 30, 2007 la 4:58 am
Rolul nejustificat de mare pe care il au Gallagher-ii si importanta care li se acorda prin intermediul trusturilor de presa controlate de straini nu fac decat sa confirme rolul de colonie pe care il are Romania. Dar nu avem de ce sa ne miram cand intreg aparatul de stat si, in general, toate institutiile de importanta sunt infestate cu consilieri straini. Gradul de dependenta al deciziei politice (si nu numai) fata de influentele externe este atat de mare incit perioada ocupatiei sovietice (la capitolul consilieri) pare o epoca de relativa independenta.
Oricum, de la un intelectual te astepti la un anumit grad de onestitate si echilibru. Cum nu este cazul cu acest T.G., mai ramine doar necesitatea contracararii lui ca propagandist ostil intereselor romanesti. Problema este iinsa alta, ce fel de aliati sunt britanicii daca isi permit acest amestec grosolan in afacerile interne ale Romaniei, pentru ca “independenta academica” nu poate pacali pe nimeni in cazul unor agenti destul de modesti dpv intelectual.
Desigur, e destul de probabil ca T.G. isi primeste indicatiile si sponsorizarile pe filiera Berezovski, care a devenit un fel de misit de revolutii portocalii prin zona, dar complicitatea englezeasca este clara.
Pe mine ma ingrijoreaza nivelul de antipatie (uneori ajunge la ura) pe care il intilnesc adesea in cercurile cu pretentii intelectuale care “se ocupa” de Romania prin unele centre de putere globala sau regionala. Stiu cat de mare este gradul de conditionare la care au fost adusi, insa nu imi explic patima oarba decat prin slaba performanta intelectuala si profesionala in afara meseriei de activisti-propagandisti.
Imi aduc aminte de iesirile vecine cu patologicul pe care le puteam observa la cei din grupul francez: Glucksman, Bernard Henry Levy, Finkielkraut s.a. (taticii spirituali ai GDS-ului de la noi) care, impreuna cu politicieni precum Rocard sau Kouchner, se dedau la manifestari antisarbesti cuasi-isterice pe vremea cand conflictul din fosta Iugoslavie era la apogeu. Kouchner a ajuns ulterior gauleiterul ONU pentru Kosovo si acum, iata, ministru de externe al Frantei.
Acest tip de intelectual-terorist care, cand imbratiseaza o cauza, devine de un fanatism absurd a facut si va mai face multe victime, atat in planul confruntarii de idei cat si in cel al concretului cotidian. Cristoiu le zice talibani, dar tipul lor de terorism este mult mai debil dpv ideologic.
iulie 30, 2007 la 5:12 am
Ce-o fi ala “miros xenofob”? Seamana oare cu, stiu si eu, duhoare xenofila sau cu efluvii alogene? Ce nari fine au unii sau ce bine le este setat filtrul din nas pe miresmele imprastiate de internationalismul praduitor. Nici nu isi mai dau seama ca ar trebui sa-si faca urgent un dus lung, ca prea lasa in urma lor o dara a aromelor stridente de parfum falsificat.
iulie 30, 2007 la 7:43 am
RAUL din tara, chiar si cel comentat in subtilitati de Domnul Adrian NASTASE isi are originea in psd ul actual cel provenit din FSN, PDSR si guvernarile succesive de a lungul anilor.
Il rog pe Domnul Adrian NASTASE sa inteleaga ca si dânsul este vinovat de ceva.
Raul se poate repara, desigur precum cancerul in faza initiala.
Deci ii recomand Domnului Adrian NASTASE sa treaca de la faza de constatare la cea de reparare.
Cu stima stimati co-navigatori pe blogguri
NELLU
iulie 30, 2007 la 9:56 am
Stimate Nikos,
am cautat pe Google sa aflu ceva mai palpabil despre guru T.G. si, in afara de articole publicate in Ziua, R.L. E.Z Cotidianul, nu am gasit. E adevarat am gasit si un articol in care Dan Pavel il desffintzeaza ca si analist dar asta pentru ca T.G. se ” legase” de un alt “guru ” , Vladimir Tismaneanu , si pentru ca face referiri si la Dan Pavel.
Cred ca ” Dariana ” are ff multa dreptate in ce afirma. Romanilor le place sa fie manipulati. Presa ” corect orientata politic ” se intrece a manipula . De ce ??? Simplu : pentru ca romanul nu este interesat si de susrsele alternative de informare.90 % dintre romani nu cunosc o limba straina si din ce care cunosc 70% sunt racordati la alte activitati . Incepand de saptamana trecuta s-a trecut la un atac masiv asupra lui Adrian Nastase , in special asupra acestui blog. Varful de lance este Cotdianul, urmat de EZ si Romania Libera. Se observa de la 100 km ca e vorba de un atac comandat si dirijat. De asta am insistat ca dpmnul A.N. trebuie sa treaca la actiuni hotarate. Sper sa faca acest lucru cat mai curand posibil
P.S. Nikos , cum ai reactiona daca A.N. si el tot profesor universitar la Sorbona , ar scrie ca guvernul SUA este o ” afacere macabra ” ? L-ai apara, asa cum faci cu T.G. ???
iulie 30, 2007 la 10:26 am
Felicitari! Un text foarte bun. Sper sa ajunga la urechile romanilor.
Poate ar trebui simplificat si transmis si poporului lui Basescu, intr-o formulare gen OTV:
Senzational! Securista Macovei a ajuns spioana britanica in Macedonia! Tom e pe felie cu Franco!
Altfel, acel segment al populatiei va va reprosa la fel ca si Franz Joseph lui Mozart: “prea multe litere dragul meu Mozart”…
iulie 30, 2007 la 10:34 am
@Klaus
puteti cauta cat doriti despre TG si altii. nu ma intereseaza individul. am parerea mea despre el si nu este buna. dar, nu acesta este subiectul. ci faptul ca, in opinia lui AN si sustinuta cu fervoare de comentatorii de pe blog, TG trebuie “pus la zid” pentru ca nu e cetatean roman si pentru ca nu traieste in romania! acest lucru este, dupa parerea mea, inacceptabil. daca venea de la iliescu, mai intelegeam, dar, AN si-a construit (tot prin intermediul mult hulitei prese) o imagine de european, cultivat, fin intelectual.
in rest, imi pare bine ca aveti aceasta parere despre propriul popor…
daca tot cautati pe google, poate cautati si amendamentul care garanteaza libertatea de expresie, cea care va da tot dreptul sa folositi, chiar si eronat, expresii de acest gen despre guvernul SUA. pana la guvernul SUA insa, e ok cand expresii de acest gen, si chiar mai josnice, sunt folosite impotriva lui TB, nu?
iulie 30, 2007 la 10:35 am
Anul 2007. Romania a aderat la Uniunea Europeana - cea mai avansata structura superstatala din lume, continand un numar de state extrem de dezvoltate. iulie 2007. Romania. Transilvania. Judetul Sibiu. Gherdeal. satul Gherdeal. Parasit. Fostii sasi care au trait peste 600 de ani in acest sat au plecat care cum a putut la inceputul anilor 90′, dupa ce comunismul, centralismul si statul unitar roman le-a distrus intreaga cultura si traditie.
iulie 2007 - Moldoveni extrem de saraci primesc un ajutor de la vecinii bistriteni. Li se permite sa coseasca iarba si sa o ia sa o duca la animalele lor. iulie 1947 - undeva la marginea Sibiului, in sura unei gospodarii de romani moare un moldovean de foame pentru ca nici gazda lor nu are ce sa le dea din cauza foametei din acea perioada.
iulie 2007 - Bucuresti. Guvernul roman nu inainteaza documentatia necesara pentru a intra in programele UE de reducere a efectelor caniculei. Reprezentantii autoritatilor romane perpetueaza sistemul vechi de peste 100 de ani in care se ocupa numai de interesele personale, si nimic mai mult.
iulie 2007 - Sibiu, capitala culturala europeana. Ramasitele imbatranite ale unei comunitati sasesti a reusit sa refaca inca o data mandria acestui oras sasesc aproape milenar, aducand Romaniei multa onoare si atentie. Centrul refacut si renovat, zeci de strazi din cartiere neasfaltate de zeci de ani au fost modernizate, economia orasului reinvie. Pana in 2000, aproape toti tinerii din Sibiu visau sa plece din acest oras. iunie 2000 - alegerile locale. In Sibiu, pentru prima data de la venirea comunistilor un candidat viabil din partea comunitatii sasilor apare - Klaus Johannis. Contracandidatul acestuia - Ioan Cindrea. Pe afisele electorale ale lui Ioan Cindrea se putea vedea mesajul: “Citeste agenda lui Cindrea” (reproducere aproximativa), insa agenda din mana lui era… inchisa.
iulie 2007 - fostul prim ministru al Romaniei, domnul Adrian Nastase, il apostrofeaza pe domnul Tom Gallagher cu remarci acide legate de cetatenia acestuia si de faptul ca indrazneste sa faca o analiza vie, aproape zilnica, a vietii politice din Romania. Domnul Adrian Nastase a fost pregatit pentru a fi conducator inca din timpul comunismului, in scolile de gandire comunista, a ajuns la putere dupa 1989 si alaturi de alte persoane educate in acelasi spirit a condus (pe diverse posturi) Romania in apr. 2/3 din ultimii 17 ani.
iulie 2009 (data aproximativa) - vestitele vii de la Biertan (Birthälm, judetul Sibiu) au fost refacute cu ajutorul societatii Jidvei si cu concursul unor firme din Austria. Vinul de Biertan a fost renumit timp de aproximativ 500 de ani, insa in perioada comunista viile au fost colectivizate, extraordinarele terase de pe dealurile din imprejurimi decazand pana aproape de aneantizare, lovitura finala fiind data in primii ani de dupa 1989. Astazi in Biertan mai exista foarte putini sasi.
Pentru documentare, a se vizita in continuare Hosman, Pelisor, Malancrav, Atel, Valchid, Sanmartin, Carta, Slimnic si alte cateva zeci de localitati sasesti din Transilvania. Vizitele se vor efectua cu masini de teren in unele dintre acestea, deoarece infrastructura a ramas ca in 1947, doar terenurile si bogatiile au fost furate, si oamenii locului au fost alungati. De asemenea, a se vizita satele de munte necolectivizate - Tilisca, Poiana Sibiului, Jina, pentru a se vedea unde s-ar fi putut ajunge fara dictatura comunista si agentii acesteia. Poienarii, jinarii si tiliscanii sunt printre cei mai mandri oameni din Romania, inapoiati din punctul de vedere al civilizatiei occidentale, izolati pe varful muntilor, insa pastrand traditii si dovedind o harnicie si un spirit comunitar extraordinar. Cele trei localitati sunt printre cele mai bogate din Romania, concurand cu alte cateva (tot necolectivizate) din Maramures.
ianuarie 2012 (data optimista si aproximativa) - Romania adopta moneda unica europeana - euro. Uniunea Europeana se indreapta tot mai mult spre un model de conducere de tip federativ, deoarece nu poate concura altfel cu SUA, China si Rusia. Dezbateri aprinse sunt in majoritatea statelor europene pe aceasta tema, insa trebuie luata o decizie deoarece in joc este tocmai pozitia si bunastarea Uniunii. Atitudinea oficiala a Romaniei este…
iulie 30, 2007 la 10:35 am
@casandra
este bine ca ati stabilit dvs cine a esuat moral fata de cine. restul sunt doar detalii…. continuati asa, va rog, ca e bine. pana la urma, dupa ce fata arata AN in epistola, are sustinatorii pe care ii merita…
iulie 30, 2007 la 10:44 am
Suuuper tare faza cu a la guerre comme gallagher… Cat priveste d-na fost ministru actualmente cu domiciliul in Balcani, sa citam o mare somitate a umorului politic involuntar, inegalabilul Quayle: “Illegitimacy is something we should talk about in terms of not having it”…ma rog, independenta in loc de ilegitimitate.
iulie 30, 2007 la 10:50 am
Ironiile sunt la nivelul celebrelor ouă (numărate sau nu, n-am reuşit să aflu). Au făcut ca întreaga scrisoare să capete o notă de superficialitate. Să nu mai vorbesc despre finalul apoteotic.
iulie 30, 2007 la 11:21 am
1.In Romania, coruptia este generala. O intalnim toti in sanatate, invatamant, CFR, comisii pentru pensionare, contracte economice cu statul, inspectii teritoriale, controale financiare,vama etc. O stim si am intalnit-o de sute de ori.
2. A existat un prim ministru care spunea sa nu se mai umble cu coruptia in gura
3. Daca Macovei n-a reusit, si calea urmata de catre ea nu-i buna, cine si cum va reusi?
Daca domnul Nastase ar afla ca in fundul iadului este un ins care nu-l apreciaza, ar fi in stare sa coboare acolo si sa-i spuna cat de mult se inseala. Daca n-ar reusi sa-l lamureasca, ar da ordin sa se inteteasca focul.
Domnia sa ar trebui sa se obisnuiasca cu gandul ca exista oameni care nu au interese politice, sunt sinceri si cinstiti si sunt convinsi ca Nastase este un corupt imbogatit peste noapte, snob, care a instaurat cand a fost la putere, un regim semi-comunist. Eu nu zic ca au dreptate.
Eu cred ca atat Nastase cat si Gallager gresesc atunci cand cred ca d-na Macovei este in regres. Nu cred nici ca d-l Nastase este in ascensiune.
In realitate acum trecem printr-o perioada de calm politic. Opinia publica este potolita, urgente sociale nu ma sunt, crize ioc.
In cazul luptelor electorale vrand-nevrand tema principala de dezbatere va fi iar coruptia. Daca nu apare vreo criza, in care sa devina actual nationalismul, nu vad alt subiect de cearta. Agricultura ,sanatatea, invatamantul a fost pe mana tuturor. Nimeni nu este mai indreptatit decat altul sa pretinda ca stie cum sa rezolve.
Coruptia d-lor. coruptia daca dispare, avem si sanatate si invatamant si produse agricole. Sau ,ca politicieni, asta trebuie sa pretinda.
iulie 30, 2007 la 11:28 am
Se discuta mult pe tema dosarelor politice.Haideti sa fim seriosi.Chiar credeti ca putea altfel prins Nastase,decat prin averea nejustificabila ,in opinia mea pe care o are.De ce spun asta ?Este foarte simplu:acesti oameni au fraudat acesta tara cu legea in mana.Guvernul dadea ordonante de urgente pt clientela politica.intr-un cuvant:se fura cu legea in mana.Nu casele si mostenirile gen Tamara sunt problema,ci adevarata avere a lui Nastase care probabil o fi pe undeva prin Elvetia poate?! As mai avea o intrebare atat pt dansul cat si pt cei de pe blog daca poate cineva sa-mi raspunda:cine a fost socrul domnului Nastase?Raspunzand la aceasta intrebare poate vom putea justifica ascensiunea politica a domnului Nastase de la inceputul anilor 90.Ar fi interesant.
iulie 30, 2007 la 11:34 am
Apreciez comentariul lui Viorel Andrievici.Ei au adus adevarata civilizatie in Romania.Pacat ca au plecat.
iulie 30, 2007 la 11:34 am
Felicitari! Apropo, acest domn n-are cumva un blog?
iulie 30, 2007 la 12:29 pm
No. Katy T. not says a such a think. She has her own comment about moderation. Look:
Soluţii ale presei româneşti în perioada războiului rece
Abordez acest subiect cu gândul, nemărturisit dar mereu prezent, că există ceva repetabil în întâmplările istoriei şi că subiectul abordat în continuare nu face decât să atragă atenţia asupra faptului că prezentul României, de la început de mileniu trei, repetă o parte din volutele trecutului său. Un gând implicit, dar rememorarea mi se pare că este de mai multe ori interesantă. În fond, noi suntem urmaşii, beneficiari sau victime, ai acelui trecut.
Schimbarea raportului de forţe în plan european prin înfrângerea Germaniei în cel de-al doilea război mondial şi apariţia unui nou sistem social au fost principalele cauze ale declanşării războiului rece. Standardele Europei însăşi, ca şi ale lumii la scară globală se diversifică în sensul perceperii, apoi al acceptării sau respingerii universului nou apărut şi proliferat pe harta lumii. Rezultă că viziunea globală în politică nu este o descoperire postbelică, ci una care s-a impus odată cu era industrială însăşi, cu apariţia companiilor intercontinentale şi cu globalizarea comunicaţiilor şi a surselor de energie. Chiar al doilea război mondial fusese produs de criza care l-a precedat, şi care se măsura exact în reperele menţionate mai sus, în tentative – pe de o parte – de control – al traseelor globale, iar pe de alta în tentative de păstrare a micilor întreguri care aminteau de frumosul al veacului al XIX-lea. Nu exclud aici, pe lângă ‚retrageri în cochilie’ de genul Elveţiei, debordări naţionaliste de genul hitlerismului, moştenitor – ideatic cel puţin – şi al perioadei de constituire a marilor imperii coloniale. Reacţiile au fost multe şi diverse, au dus la o restructurare a principiilor însele ale politicii globale, asemănătoare, prin forţă şi traiectorii, aceleia care a definit principiile politicilor externe ce au dus la dispariţia Imperiului Otoman de pe harta lumii. Atunci a apărut regula în raporturile dintre state, regulă pe care veacul al XX-lea a vrut s-o răstoarne.
Din tot acest păienjeniş de fapte şi bucăţi de drum, se cuvine să ne raportăm la fenomenul românesc, la felul cum acesta cuplează la marile chestiuni politice, la soluţiile pe care le propune şi şi le propune. Iar presa mi se pare unul din tronsoanele cu accesul cel mai liber, chiar dacă adesea limitat la suprafeţele evenimentelor. Soluţiile presei au fost reflexul soluţiilor politice româneşti, al îngrădirilor şi speranţelor ei de-a lungul unui veac, chiar dacă filtrate de condiţionări atât de dure, încât abia de se mai întrezăreşte intenţia de fond. O incursiune merită însă să fie făcută, măcar ca un început de abordare a unei problematici care ar merita să intre în vizorul cercetării, dacă nu din alt motiv, cel puţin din acela – deloc neglijabil – că el poate arăta unitatea fundamentală a ţintelor existenţiale ale unei ţări, dincolo de regimuri politice, de influenţe regionale şi de orice fel de tentative de globalizare.
Mai mult, presa emite judecăţi de valoare şi propune ea însăşi soluţii de urmat, unele de care nu s-a ţinut seama, dar altele care au fost urmate. De aceea o retrospectivă asupra acestei plasme în plină mişcare care a fost lumea anilor de după război – aşa cum a fost văzută în presa epocii – este poate plină de învăţăminte şi pentru prezentul la fel de osmotic, mai ales că rezultat din întâmplările de atunci, dacă admitem că istoria este un flux continuu, o veşnică înlănţuire de cauze şi efecte.
Încă înainte ca lucrurile să fi fost decise în vreun fel în privinţa conflictului, adică la nivelul anului 1939, merită să înregistrăm în ce punct politic se afla Europa şi cum se vedea în presa noastră acest fapt. Către sfârşitul acelui an, în noiembrie, sunt definite liniile Maginot de pe Rin după planul Schlieffen, adică presupunând violarea, care a avut loc în 1940, a neutralităţii Belgiei. Ceea ce atestă starea de conflict deschis între Franţa şi Germania, ca şi atragerea unor alianţe de o parte ori alta în conflictul deschis. Tudor Teodorescu-Branişte publică în ‚Jurnalul’ din noiembrie harta liniilor Maginot şi are de asemenea grijă să ne lase mărturie despre ceea ce se întâmpla în profunzimea societăţii româneşti. Fiindcă spiritele erau extrem de încinse, guvernul (condus de Gh. Argeşanu, care venise în septembrie, după uciderea lui Armand Călinescu şi a fost şi el ucis, în acelaşi an, la Jilava) se temea de pierderea capacităţii de a ţine în echilibru marele electorat. Aşa că directorul general al Muncii, Stavri Cunescu, se pregăteşte să deschidă o universitate muncitorească, tentativă laică de echilibrare a avansurilor pe care Biserica le obţinuse prin chiar infiltrarea demersurilor ei în doctrina ortodoxiei legionare, susţinute din umbră încă – dar inclusiv financiar – de Germania nazistă. Acest demers se bucură de adeziunea clară a stângii româneşti, dacă admitem că Mihail Ralea, cu un doctorat în sociologie în Franţa, aparţinea direcţiei culturale a acestui mare curent de idei. Fiindcă Ralea a fost cel care a înfiinţat în acel an teatrul muncitorilor, cu numele ‚Muncă şi voe bună’, aducându-l regizor pe Victor-Ion Popa. Modelul era el însuşi german, dar preluat de francezi, şi acolo funcţionau astfel de întreprinderi, replici probabile la demersurile fasciste în domeniu (), replici social mai degrabă decât de avans cultural. De altfel, Franţa este – ori cel puţin îşi arogă condiţia de a fi – modulul european de comandă al rezistenţei antifasciste. Cu prilejul întâlnirii de la Geneva a Societăţii Naţiunilor Unite din decembrie, când se ia în discuţie , Wladimir d’Ormesson publică în analiza evenimentului şi trasează un fel de de acţiune pentru forţele implicate în conflictul european. Un lucru era limpede: că Franţa îşi vedea ameninţată mai mult decât poziţia de lider european şi mondial. Era vorba chiar de teritoriul său. De aceea foloseşte totul – cultura inclusiv – pentru a-şi păstra prerogativele.
Dar lumea marii culturi franceze şi europene încă nu se clintise de pe poziţiile sale. România nu făcea excepţie. În 1943 rezistau încă structurile de dinainte de război. Fundaţiile Culturale Regale şi revista lor continuau să-şi facă datoria de echilibru (în registrul culturii şi educaţiei). Astfel, în 1943 publicau în marile nume ale culturii române: Mihail Sadoveanu, şef al Lojii Masonice a Orientului, D. Caracostea, educat în spiritul modernismului francez şi unul dintre primii promotori, la noi, ai formalismului lingvistic, Basil Munteanu, elev şi prieten al comparatistului Paul Hazard, care – de altfel – şedea la Paris, de unde nici nu s-a mai întors, Petru Comarnescu, doctor în estetică în Statele Unite, Ion Pillat, tradiţionalist prin demersul său literar, îmbunătăţind şi modernizând condiţia sămănătorismului, ‚salvând’ s-ar zice coordonate pe care, altminteri, preluarea lor de către unii lideri al legionarismului, precum Nichifor Crainic, ameninţau să le cufunde împreună cu întregul demers în umbrele României postbelice şi socialiste. Orientarea generală spre Franţa şi spre păstrarea datelor naţionale ale culturii – înţeleasă din păcate mai ales ca factor de conservare şi de manipulare a lumii româneşti, mai degrabă decât ca o cale de avans şi deschidere europeană – beneficiază de rare, dar meritorii excepţii. Astfel, tocmai la debutează un tânăr autor de formaţie germană, deopotrivă cu proză şi versuri. Este vorba de Petru Dumitriu, prezentat la fel de elogios de Petru Comarnescu şi de Tudor Arghezi. Inteligenţa sa sau întâmplarea datorată formaţiei şcolare, au făcut ca reperele acestei noi literaturi să se refere la Grecia antică, ceea ce – pe de o parte – trimitea la Giraudoux, iar pe de alta la Thomas Mann (Iosif şi fraţii săi), adică trimitea, în fond, spre o visată unitate a Europei la care cu toţii meritau să mediteze. Să fi fost perceput demersul acestui tânăr autor ca o soluţie de viitor? De altfel, în acelaşi an de graţie 1943 mai multe reviste ţin strâns în jurul lor nuclee de ‚voci’ pertinente, împingând către viitor opţiuni şi soluţii culturale menite să asigure permanenţa însăşi a spiritului culturii române. ‚Universul literar’ condus de Al. Ciorănescu îi cultiva deopotrivă pe Ruxandra Oteteleşanu, Camil Baltazar, Emanuel Ciomac, Ben Corlaciu, Perpessicius, Ion-Sofia Manolescu, Camil Petrescu, Al. Rosetti, Adrian Marino, Ionel Teodoreanu, Ion Frunzetti, Costin Murgescu, Gabriel Ţepelea, Laurenţiu Fulga ş.a. Pentru cei familiarizaţi cu evoluţiile ulterioare ale acestor scriitori, este limpede amestecul nedecis al opţiunilor – nu numai culturale – ale colaboratorilor obişnuiţi ai publicaţiei. Revista pregătea, pur şi simplu, prin accesul egal la paginile ei, mai multe eşichiere de abordare a fenomenului cultural, de punere a lui în acord cu evoluţiile încă necunoscute ale politicii româneşti. Petru Dumitriu n-a ratat nici această revistă, ceea ce spune ceva despre faptul că privea cu ochii deschişi marile răspântii ale istoriei şi se gândea, pe cont propriu, încotro s-o apuce.
Anul 1944 a adus în registrul presei noutăţi deloc surprinzătoare. Căderea Stalingradului din februarie 1943 făcuse posibilă ghicirea finalului războiului şi dusese la evaluări referitoare la amplitudinea modificărilor de registru politic, social şi cultural care aveau să urmeze. În peisajul românesc continuă să apară marile reviste antebelice, dar şi unele noi, precum lui Mircea Damian, el însuşi personaj greu de circumscris, apărut de niciunde şi dispărut la fel odată cu ‚Fapta’ sa. De altfel, publicaţia a apărut doar între 1943 şi 1948, avea pe frontispiciu menţiunea şi menirea ei, retrospectiv judecând, pare să fi fost aceea de a asigura o percepţie egală şi cât mai apropiată de real, atât asupra spaţiului sovietic, cât şi asupra celui vest-european şi american. Sunt menţionate astfel modificarea Constituţiei sovietice, comunicatul Radio Moscova despre asasinarea în masă a evreilor din Transilvania de către hortişti, eliberarea oraşelor Metz şi Nancy din Franţa de sub ocupaţia germană, comunicatele Radio Londra în legătură cu încercuirea Germaniei, călătoria lui Ilya Ehrenburg în SUA. Continuă să apară la Bucureşti (1943-1946), prelungire a publicaţiei , semn al tentativei subtextuale de a ţine echilibrul corect între părţi. De altfel, acest semn era vizibil inclusiv pe palierul politic, din moment ce, în plin război, când România era aliata Germaniei naziste, continuă să funcţioneze la Bucureşti, cu egală îndreptăţire, două ambasade ale Italiei, una a regatului de dinainte de Mussolini, cealaltă a lui Mussolini însuşi. În 1944, anul când Armata Roşie traversează România, înregistrează atent toate întâmplările: Mihai I dă un Decret privitor la noua Constituţie a Românei (care însemna revenirea la aceea din 1923); 20 de divizii nemţeşti sunt încercuite la Porţile de Fier; România semnează armistiţiul cu Naţiunile Unite; moare (suspect se spune) Nicolae Titulescu, aflat la Paris, fost preşedinte al Naţiunilor Unite. Au loc schimbări cu mult mai profunde, şi ele înregistrate clar în : Lucreţiu Pătrăşcanu, comunist, devine secretar de stat la Justiţie (în interiorul structurilor de putere existente dinainte şi care nu sunt încă schimbate radical), din aparatul de stat sunt excluse forţele pro-fasciste, iar lagărul de la Târgu Jiu, unde fuseseră pe vremea alianţei României cu Germania nazistă piloţii sârbi de Dunăre (comandant era tatăl lui Petru Dumitriu, colonelul Petre Dumitriu, care n-avea să se mire prea mult când va fi arestat în 1945), devine lagăr menit să-i adăpostească pe germanii şi ungurii pro-fascişti, mai apoi pe cei din partidele istorice româneşti. Ana Pauker, venită mai de mult de la Moscova, face declaraţii contra partidelor istorice, în principal contra lui Iuliu Maniu, dar şi a liberalilor. Anul 1945 îl aduce în scena politică pe Gheorghiu-Dej ca ministru al Comunicaţiilor. În vreme ce americanii intră în München, Jukov se pregăteşte să abordeze Berlinul. Franţa, care-şi arogase condiţia de lider european în anii conflictului mondial, nu se vede aşezată acolo unde considera că i se cuvine să fie, deşi De Gaulle se întorsese de la Londra decis s-o aşeze în prima linie a noii lumi care se contura. Evident, Petru Dumitriu nu ratează nici , publicând la rubrica ‚Marginalii’, de anunţuri literare, când cu pseudonimul Necrofor, când cu Satyricon şi ocupându-se şi de cenaclul publicaţiei. În ce-l privea, decisese: încă nu semna cu numele propriu, dar ‚întorsese armele’ contra lui însuşi, a ceea ce fusese prin formaţia sa germană. Starea României este încă destul de confuză pe tot parcursul anului 1945. Grecia găsise o soluţie a standardelor existente, de în trecutul etern spre a se conserva astfel în aşteptarea viitorului, aducându-l pe episcopul Damaskinos al Atenei pe post de regent al ţării. Situaţia unei ţări deschisă la Mediterana era însă, strategic vorbind, alta decât a României, posesoare a Porţilor de Fier, poartă de control continental şi de control al Mediteranei, nemaivorbind de vecinătatea cu marele învingător al războiului aflat la est şi care era URSS.
Cât despre cultura română, confuzia era chiar mai profundă decât orice altceva, o înregistrează astfel, prin vorbele lui Paul Velicu: ( într-un articol intitulat Sinuciderea culturii apărut pe 25 iunie 1945).
Acestea fiind zise, războiul rece şi începuse pentru cultura română, ca şi pentru România în sens mai larg, dat fiind sentimentul de , de a ei – în toate planurile – faţă de un întreg căruia aparţinuse. Viaţa Europei veacului XX, care visase în perioada interbelică să fie unită, ideea de paşapoarte şi graniţe fixe nu existase până la apariţia Uniunii Sovietice – urma să fie iremediabil divizată. Ar trebui să împingem cu mult în trecut demersul nostru spre a descoperi cauzele care au dus la înarmarea Germaniei, interesele care au ghidat unele mari puteri în susţinerea accesului la putere al lui Hitler însuşi, din dorinţa de a anula astfel tentativele de unire ale ţărilor Europei într-un bloc continental. Dacă întrebarea – cui foloseşte, este, în orice situaţie, cheia problemei, rămâne să judecaţi singuri cine ar fi fost beneficiarul ultim al căderii Europei în marasmul războiului. Oricum, după al doilea război mondial, Franţa reia ideea – rămasă mai mult teoretică – a Europei unite, neexcluzând din consideraţiile care vizau această ţintă nici chiar (sau mai ales) Uniunea Sovietică.
Aşadar ce-a însemnat războiul rece, care au fost – privind din unghiul presei – soluţiile româneşti, continentale şi globale? În 1944 apare legală, organ comunist de presă, de inspiraţie sovietică, dar şi franţuzească prin aşezarea în pagină. Soarta războiului se schimbase după Stalingrad şi trena prelungă a modificărilor structurale care aveau să învăluie lumea românească începea să se vadă. Nu dispăruse încă de pe firmament, când a apărut , în 1946, la mai puţin de un an după instaurarea noului guvern. Şi el fost conceput din start ca o interfaţă, o punte între standardele spirituale ale URSS şi cele ale stângii occidentale, în special franceze, dar şi ca o moştenire , a vechiului de la Iaşi. În numărul 2 este recenzat, de către Ilya Ehrenburg, special pentru această revistă, romanul lui Vasili Grossman Ani de război. Chestiune rămasă notorie pentru efortul de mediere al acelui moment, deoarece Grossman va dispare apoi din peisajul românesc până prin anii ’80. În numărul al III-lea Leonte Răutu scrie Orientări în actualitate, iar Nicolae Moraru, în numărul 4, Criza culturii româneşti, furnizând un răspuns implicit strigătelor lui Paul Velicu din . Impunerea violentă a comuniştilor de suşă sovietică nu este prin nimic contracarată, ba dimpotrivă, este fluent încurajată de Franţa, care vedea ea însăşi o ieşire din criza postbelică. Şi aşa ar fi şi fost, Louis Aragon şi suprarealiştii organizează un front al stângii la , presa comunistă (mai ales ) curtează literatura (şi nu numai literatura) sovietică. La ancheta organizată de pe problema noii avangarde, ghicim din răspunsul lui Eugène Ionesco, dincolo de teoria sa asupra literaturii, stadiul problemei şi încordarea momentului:
Dacă De Gaulle n-ar fi înţeles din perspectivă politică unitatea profundă a lumii şi a spiritului omenesc, extrapolându-le la viaţa societăţii franceze în ansamblu, Franţa însăşi se putea împărţi în două. Faptul că l-a adus pe tabla sa de joc pe André Malraux, fost luptător în războiul civil din Spania în Brigăzile lnternaţionale alături de Kolţov, a consfinţit voinţa tuturor de a păstra unitatea însăşi a spiritului şi culturii franceze şi de a face din ele cea mai pertinentă armă a chiar luptei pentru supremaţie politică în Europa şi în lume. Condiţia umană, libertatea artistului devin, nu doar pentru Malraux, o cale de ‚ieşire din situaţie’, cum ar fi spus existenţialiştii. În 1934, la Moscova, la Congresul Scriitorilor Sovietici, Malraux chiar îi spusese acest lucru lui Gorki (adept al supremaţiei spiritului de partid în cultură şi părinte spiritual al ‚realismului socialist’ însuşi) şi, douăzeci de ani mai târziu, i-a spus-o la Paris lui Faulkner, care venea dintr-un spaţiu cultural unde libertatea individului nu era nici pe departe o problemă atât de importantă pe cât era disoluţia fiinţei însăşi în faţa spaimelor înarmării provocate de războiul rece. Fiindcă apăruse deja celebra , unde în perioada 1950-1980 America a îngropat aproape un miliard de dolari – după chiar declaraţiile actuale ale celor ‚din zonă’, de la vechile U-2 la mai noile avioane din clasa Blackbirds, care au zburat cu puţină vreme în urmă pe deasupra Iugoslaviei şi Irakului.
Revenind însă la chestiunea revistei ‚Contemporanul’, trebuie să remarcăm prudenţa deosebită cu care se implică în problemele lumii româneşti, dincolo de articolele de fond – rămase la suprafaţa vieţii spirituale a naţiei, ca orice chestiune de propagandă. Revista a fost multă vreme condusă de un colectiv anonim, cel puţin până când în jurul revistei s-au grupat acei colaboratori care ieşeau din cadrul politic al momentului încercând să se constituie ca ‚mijlocitori’ între cultură şi politică. Mă gândesc la Grigore Preoteasa, la Mihail Roller, la Costin Murgescu, la Iosif Chişinevschi, Vasile Luca, chiar la Gheorghiu-Dej. Mai târziu, când devin colaboratori de prim plan Al. I. Ştefănescu, Ov. S. Crohmălniceanu, Zaharia Stancu, Mihai Beniuc, revista îşi relaxează – politic vorbind – întregul conţinut, optând mai ales pentru abordarea universului cultural (românesc şi european), afirmând deci voinţa (bine coordonată) de a normaliza viaţa şi lumea spiritualităţii româneşti, îndreptându-i atenţia spre alte probleme decât cele politice. Tot urmând această linie, dispar dintre colaboratorii ocazionali dar prestigioşi ai revistei aceia care aparţineau stângii internaţionaliste, cum ar fi Georges Sadoul de la , Pablo Neruda, Boris Polevoi, deşi altminteri relaţiile continuau să rămână strânse, Aragon şi Elsa Triolet vizitează România, la fel Henri Vidal (regizor), actori (Simone Signoret şi Yves Montand), documentarul artistic românesc primeşte la Cannes Marele Premiu.
Mai ales Franţa, din spaţiul occidental, acorda atenţie Românei, o ţară net francofonă, pe care o ajutase încă de pe vremea Unirii Principatelor, dar şi fiindcă voia, graţie României, să deţină controlul asupra Dunării (Comisiunea Europeană a Dunării fusese la Sulina, dar se mutase la Belgrad, se făceau eforturi de readucere în România, Ana Pauker, atunci ministru de Externe, trimisă la Belgrad, a şi reuşit readucerea ei la Galaţi). Ba chiar nu se considera, în mediile comuniste franceze, că în cazul României nici n-ar fi fost vorba de o ţară socialistă, după cum o şi spune peste mai mulţi ani Hubert Juin, colaborator la , în articolul Scrisoare unui prieten român, apărută după o vizită în România, unde fusese condus între alţii de Petru Dumitriu: (p. 1, 26 iunie-2 iulie/1958).
Conturul întâmplărilor din acei ani n-ar fi complet dacă n-am pomeni de Congresul Internaţional al Intelectualilor pentru Pace, de la Wrocław, Polonia, din 1948, deoarece el era, pe de o parte, expresia unor speranţe pe care politica şi le punea în vocile spiritului, pe de alta era începutul unor ample mişcări de restructurare instituţională mai ales în Europa de Est. Congresul a şi fost organizat de lagărul socialist, în tentativa de a opune conflictelor războiului rece. Aşa se şi face că stânga europeană a privit favorabil fenomenul. Ba şi cea americană, Howard Fast a participat la Congres, cu toate urmările neplăcute legate de declanşată în SUA de Mc Carthy, căruia i-au căzut victime şi el, dar şi Arthur Miller şi Otto Nathan, executorul testamentar al lui Einstein, cel care se opusese aducerii bombei atomice în bazele americane din Germania Federală. Şeful delegaţiei româneşti era Leonte Răutu, unul dintre cei care avea obiceiul să citească toate textele literare înainte de apariţie, în orice caz pe ale lui Petru Dumitriu cu siguranţă, în tentativa de a dirija pe o cale anume, îngustă şi controlabilă, vocile spiritualităţii româneşti. Se reorganizeză Academia Română, Uniunea Scriitorilor, Uniunea Studenţilor, Uniunea Sindicatelor, sistemul de învăţământ, presa, Parlamentul devine marea Adunare Naţională. Au loc alegeri generale, apar cămine culturale, se declanşează . Reacţiile în faţa unor astfel de restrângeri ale posibilităţilor de exprimare ale spiritului (‚realismul socialist’ strict codificat era cuvântul de ordine) nu întârzie să apară, dacă ne gândim la uriaşa suprafaţă geografică implicată. La Congresul al XX-lea al PCUS pocneşte ca o petardă discursul lui Mihail Şolohov pentru libertatea creaţiei dincolo de închistările realismului socialist şi împotriva lui Fadeev, de 15 ani preşedinte al Uniunii Scriitorilor, chiar acela care, la Congresul Intelectualilor de la Wrocław, pusese problema ‚culturii mondiale’. Evident, luminată de principiile socialismului biruitor. Aceasta se întâmpla în februarie. Câteva luni mai târziu, avea să fie revoluţia din Ungaria, repede înăbuşită şi pentru care intelectualii au fost făcuţi primii vinovaţi. Pe lângă lungile procese de spionaj şi de sabotaj care ţineau paginile ziarelor din ţările socialiste – România nu făcea excepţie – încep procesele ai revoluţiei ungare. Petru Dumitriu însuşi, secui după mamă, dar cine mai făcea atunci (ca şi acum!) deosebirea între secui şi maghiar! – de un dosar de Securitate în acest sens, iar traducerea unor versuri din Quevedo e considerată la ancheta declanşată după fuga lui, în 1960, ca o apropiere nedeclarată de cauza maghiară (!). În fapt, ceva era real în toată această întâmplare. Petru Dumitriu, care fusese până atunci inclusiv în Franţa, deşi pentru foarte puţină vreme, sesizase , eliberarea posibilă a vocilor spiritului, numai că o interpretase în felul lui, ca pe o redeschidere europeană a ţărilor Estului. Nimic mai fals. Felul cum a fost primit în Occident după 1960 avea să-i arate că se înşelase. Dar aceasta e o altă chestiune, care ţine de probleme derivate ale războiului rece. Fiindcă destinderea, atâta cât a fost, nu privea raportul cultural dintre sistemele sociale. Din păcate cultura continua să fie un apendice al politicului, şi nu nivelul de control al fenomenelor, cum şi-a închipuit Petru Dumitriu plecând să-şi unească vocea lui pertinentă, de , cu vocile, „conştiinţele” occidentale. Oricum, marea lui răsucire interioară atunci a început, chiar pe când scria Biografiile contemporane, care preamăreau experienţa umană a corifeilor socialismului victorios. Toată marea acumulare de experienţă a acestei cărţi publicată masiv prin reviste şi rămasă în ansamblul ei în dactilogramă, avea să devină, odată autorul ajuns pe pământul occidental al făgăduinţei, acuza cea puternică pe care un om din Est o putea aduce socialismului din ce în ce mai fixist în traseele pe care le permitea spiritului. Nu era, evident, vocea unui Şalamov. Dar nici România nu era Uniunea Sovietică, aşa cum văzuse Hubert Juin cu ani în urmă. Pentru spaţiul românesc însă, Petru Dumitriu avea să rămână primul şi cel mai autorizat model de , de întoarcere cu 180 de grade. Sesizase că avea să urmeze moartea prin îngheţ a culturii şi reacţionase pe cont propriu. Nimeni n-a înţeles asta atunci, când Pactul de la Varşovia încă pleda pentru marea unitate a sistemului – pe care nu părea să-l ameninţe nimic – iar Occidentul şi America încă i se opuneau cu mijloace care nu vizau însă dispariţia lui, ci chiar participarea lui la jocul echilibrului de forţe în politica mondială. Abia acum, după dispariţia acestui sistem, lumea încearcă să afle noi căi de echilibru planetar, în condiţiile în care principiile politice ale începutului ‚erei de modernizare’ au apus, iar globalizarea cu un singur centru de forţă şi de control nu este de acceptat.
Faptul că se nasc noi posibili Petru Dumitriu nu mi se pare altceva decât o continuare, în registre noi, a tentativelor vechi de control. Fiindcă, dacă politicul continuă să fie coiful lumii, nu este mai puţin adevărat că sub coif ar trebui să se afle mintea. Iar presa ar trebui să vadă prima acest lucru.”
„Historia” nr. 5/2004
iulie 30, 2007 la 12:31 pm
@Sandu.
“Domnia sa ar trebui sa se obisnuiasca cu gandul ca exista oameni care nu au interese politice, sunt sinceri si cinstiti si sunt convinsi ….”.
1. sunt perfect de acord, dar simt nevoia sa nuantez. nu au intersese politice generate de pozitia politica a unui partid.
personal nu apartin nici unui bazin electoral, nici nu am simpatii politice stabile. insa nu pot sa nu recunosc faptul ca am interese politice. unul dintre ele este reducerea fenomenului coruptiei pana la limite acceptabile.
in ceea ce te priveste, intuiesc acelasi lucru, sau poate gresesc?
2.cred ca aceasta categorie a electoratului va decide victoria in alegerile care vor urma de acum inainte. cred ca bazinele electorale ale partidelor se vor ingusta si mai mult in viitor.
3.pentru aceasta categorie elctorala, nici adrian nastase, nici ion iliescu nu mai reprezinta o solutie. incep sa observ ca si traian basescu se afla in pierdere de viteza si fenomenul cred ca se va amplifica.
iulie 30, 2007 la 1:59 pm
Consider mai mult decat pertinenta aceasta scrisoare.
Acest domn profesor din U.K. este indoctrinat sau chiar obsedat de PSD desi eu consider ca intr-o democratie chiar si in cea britanica trebuie sa fi tolerant si sa combati ideile si nu un partid sau unii oameni din acel grup.
Limbajul si aplecarea specifica a acestui individ nu ma convinge absolut deloc ci din contra imi ofera certitudinea ca domnia sa este sustinut sa procedeze astfel precum e impins si domnul Tismaneanu sau chiar persoana celebra de trista amintire din analele justitiei din romania, tov. Macovei.
In loc sa se realizeze un plus de valoare sa se puna inainte interesul comun, asemenea indivizi fac de rusine acaesta tara. Nu spun aceste lucruri deoarece am eu o antipatie fata de dansi ci datorita faptului ca nu s-au remarcat cu nimic pozitiv pentru aceasta tara.
Asa ca de sfatuitori fara perspectiva eu unul ca ardelean sunt cam satul.
Scrisoarea dvs. nu va face altceva decat sa-l irite pe ilustrul profesor, dar eu cred ca e profilactica.
iulie 30, 2007 la 2:13 pm
stimate domnule nastase, toate bune si frumoase, DAR… schimbati-va poza de pe site pentru ca e nasoala…
iulie 30, 2007 la 2:35 pm
Sunt realmente dezamăgit de felul cum a fost scrisă această scrisoare. Sunteţi prea comod să scrieţi mereu cu diacritice? Aţi ajuns să-l întrebaţi pe domnul Gallagher dacă este roman, nu român. Dacă aveţi nevoie de ajutor în a scrie cu diacritice pe calculator, puteţi apela la soluţia disponibilă pe http://www.diacritice.ro , este destul de explicit, dacă nu puteţi cere şi detalii.
iulie 30, 2007 la 2:53 pm
Suntem niste nebuni ca ne uitam in gura etatistilor si a centralistilor, ca i-am lasat sa ne conduca atata de dezastruos tara atata amar de vreme, in propriul lor beneficiu. Romania ar fi trebuit sa fie un stat placut colorat de nationalitatile sale, un stat primitor, prosper, comunicativ, care sa invete din experienta altor natiuni europene, sa colaboreze intens cu alte state. In schimb ne-am lasat inchisi mental intr-o celula intunecoasa, mereu saracita de gardienii ei.
Dezvoltarea vine din schimbul (uneori dur) de pareri, din cultivarea increderii (nu paranoiei) sociale, din colaborare si incurajarea spiritului comunitar. Tom Gallagher este unul dintre miile, zecile si sutele de mii de straini care vor veni in aceasta tara si vor avea judecati de valoare cu privire la ceea ce am fost, suntem, vom fi sau ar trebui sa fim, asa cum si noi avem dreptul de a participa la viata culturala si sociala a oricarei societati din cadrul Uniunii Europene (si nu numai). Trebuie sa uitam de atacurile personale si sa ne concentram asupra esentei discutiilor, altfel vom stagna in lovituri gregare sub centura, fara sa tragem nici o concluzie, fara sa inaintam nici un pic, fara sa evoluam.
Inca un exemplu, alaturi de cele anterioare: Bucovina a fost una dintre cele mai interesante regiuni din estul Europei, vestita prin amestecul sau de natiuni. Era extrem de bogata, savuroasa, placuta. Un soi de mica Elvetie. Zecile de ani de prigoana turbata au ciopartit aceasta zona, au secat-o de bogatii, i-au alungat oamenii si valorile. Daca o vizitati, veti vedea doar catva palide reminiscente ale frumusetii de altadata, si tot va veti minuna.
Aceeasi poveste este valabila si pentru Banat.
Este timpul sa eliminam statul etatist si reprezentantii acestuia dintre noi. Este timpul sa nu mai discutam despre cei care ne-au izolat tara si ne-au facut-o una cu pamantul. Romania ar fi trebuit sa fie o tara plina de caldura si de bogatie materiala si spirituala pentru cetatenii ei, nu coada Europei, nu plina de buruieni si praf si inapoiere sociala.
Este timpul sa nu ne mai uitam atata de mult la cei care sunt interesati doar de ei insisi, si sa ii incurajam pe cei care lupta pentru comunitate sa apara si sa conduca. Acestia nu se fac vazuti pentru ca nimeni nu ii baga in seama, nimeni nu mai crede intr-un astfel de comportament. Fie emigreaza, fie isi vad de munca lor, fara sa stie ca pot aduce prosperitate comunitatilor lor (si lor insile implicit). Genocidul social care se petrece in tacere acum in Romania trebuie stopat, altfel nu vom mai avea cu cine reface aceasta tara.
Ori cautam lideri adevarati pentru aceasta tara, care sa se lupte pentru comunitatea din care fac parte, ori ne scufundam si ne distrugem cu totul valorile. Nu, domnule Nastase, nimeni dintre conducatorii acestei tari in ultimii 60 de ani nu s-a preocupat cu adevarat de Romania reala. Bunicii nostri, parintii nostri, noi, toti acesti fraieri v-am lasat sa faceti aceasta tara praf si pulbere din punct de vedere economic, social si cultural.
Romania are doi laureati Nobel: Elie Wiesel si George Palade. George Palade s-a pregatit intr-o scoala frantuzeasca din Bucuresti, si a emigrat apoi in SUA, iar Elie Wiesel este un evreu din Maramures care a emigrat tot in SUA.
Polonia in schimb are 17 laureati Nobel, Ungaria 13, Cehia 2, Franta 53, Germania 94, Italia 19, Irlanda 9, Marea Britanie 110, Statele Unite ale Americii 177.
Premiul Nobel nu arata doar cat de inteligenti suntem, ci si cat de uniti suntem, si cat de iubiti in aceasta lume. Aceasta deoarece orice vot conteaza, orice sprijin. Romanii insa au ajuns atata de dezbinati incat nu sunt in stare sa se mai organizeze singuri nici la nivel local, nici la nivel statal, nici la nivel de comunitate de emigranti. Parem dornici de intruniri si de petreceri, insa in adevar suntem singuratici in tot ceea ce facem, si nu avem incredere cu adevarat decat eventual in noi insine si in familie. Acesta este rezultatul politicilor de stat unitar centralist uniformizator promovat de dictatura comunista si agentii sai. Si noi ne-am lasat prada acestor agenti, si inca ne uitam la ei, si ii bagam in seama, si ii invitam la talk-show-urile lor, si scriem comentarii pe blogurile acestora, pentru ca ei sa se hraneasca din nou cu popularitate si sa se catere din nou in fruntea statului, continuand sa faca ceea ce stiu sa faca.
Lasati-i in pace, nu va mai uitati la ei. Cautati in jur oameni seriosi si onesti care sa stie sa conduca o comunitate, sprijiniti-i sincer, altfel vom ajunge cu adevarat rusinea Europei - romanii, acei inapoiati in care nu poti avea incredere si care sunt gata sa te fure imediat ce nu esti atent. Acei barbari care nu stiu altceva decat sa praduiasca pentru a se afisa in mod nesimtit ulterior cu averea lor de kitsch. Meritam un cu totul alt loc in inima Europei. Chiar meritam. Avem oameni talentati pe care trebuie sa ii sprijinim, avem valori culturale pe care trebuie sa le pastram si sa le dezvoltam, avem inca un multiculturalism care si-a pastrat pe alocuri frumusetea, si care ne poate invata ce inseamna sa comunici si sa traiesti in diversitate.
Revigorati comunitatea din jurul vostru, asociati-va si munciti si in alte scopuri decat cele personale, faceti voluntariat pentru orice interese sau pasiuni ati avea, donati bani celor care stiu ce sa faca cu ei pentru a pastra cultura si valorile acestei tari. Numai astfel vom reusi sa ii eliminam pe cei care ne mananca radacinile neamului si culturii noastre, si care se hranesc cu prezentul nostru si cu viitorul copiilor nostri.
Atata timp cat veti privi aceste indemnuri ca si naivitati, Romania nu are nici o sansa sa evolueze. In momentul in care le veti lua in serios, veti vedea cum orizonturile se vor deschide brusc si un soi nou, placut si interesant de oportunitati si oameni vor aparea. Traind in Sibiu, acest oras care acum parca a reinviat din cenusa, pot sa spun ca este extraordinar sa locuiesti intr-o comunitate vie, diversa, frumoasa, si care stie sa isi aprecieze valorile, dezvoltandu-le. Aproape in fiecare seara in cenrtu Sibiului este o frematare continua, parca tot orasul este acolo pentru a sta impreuna, a se uita la cate un spectacol, a bea si a manca ceva. De cateva luni de zile aproape ca nu gasesti un loc la o masa pe centru. Ne uitam la cladiri cat de frumos sunt refacute, innebunim ce trafic auto infernal este pe strazi… am ajuns sa ne iubim orasul cu tot sufletul, si multi sibieni sunt tot mai dedicati acestuia. Asta trebuie sa se intample in fiecare localitate din tara, asta trebuie sa incurajam sa se intample peste tot.
Domnule Nastase, acesta este marele rezultat al generatiei dumneavoastra de politicieni si conducatori - nu ati reusit sa (re)aduceti civilizatia in Romania, ci ati incurajat necivilizatia, aroganta, egoismul pe scara larga. Astfel incat atacurile personale la adresa unuia sau altuia dintre cei care comenteaza viata politica, ironiile de topor (nu numai ale dumneavoastra), amenintarile, toate acestea nu sunt decat confirmari ca nu ati inteles si nu veti intelege vreodata rolul nefast pe care l-ati avut in istoria Romaniei. Ce este si mai dureros este ca nici acum nu este nimeni diferit la putere.
iulie 31, 2007 la 3:02 am
[...] Scrisoare deschisa Tom Gallagher Pe site-ul meu puteti citi scrisoarea deschisa pe care am adresat-o domnului Tom Gallager, profesor pentru conflicte […] [...]
iulie 31, 2007 la 5:23 pm
Domnule Nastase e mare inghesuiala pe blogul dvs. dar sper sa cititi si ce va scriu eu:la intalnirea cu pensionarii Basescu a comis o imagine absolut memorabila,pe care nici un Felix Tataru nu i-o mai poate retusa - cea in care si-a dat jos haina (din cauza caniculei liberalo-pesediste!) si,plin de transpiratie,tine in mana,absolut derutat,avionul de hartie daruit de pensionari…
Este o imagine cu o capacitate de sugestie exceptionala,ati putea sa o postati pe blog sau oriunde,va face epoca,este expresia adevaratei stari a domnului basescu. Nu va prefaceti ca nu stiti,numai dvs. ne puteti scapa de beleaua basescu!
iulie 31, 2007 la 9:27 pm
oki - da ai vazut ce oparit era bagabontul. am crezut ca le trage vreo doi dumnezei si se cara. dar a inceput sa balmajeasca vorbe goale, ca nu e corect ce i au facut etc. de unde la inceput radea de facea spumae s a pleostit, s a flescait de tot. acolo a fost o lucratura erau insi care faceau semne cand sa se aplaude , cand sa se scoale lumea in picioare, aia din prezidiu radeau cu gura pana la urechi, basecu la fel– cand s a intamplat defectiunea cu avionul P.D. ist. faina treaba! in situatii din astea -ar trebui pus mai des , cat mai des si se va vedea adevarata fata a acestui limbric, ajuns , intamplator sau nu , presedinte.
august 2, 2007 la 11:21 pm
Modern Romania: The End of Communism, the Failure of Democratic Reform, and the Theft of a Nation [ILLUSTRATED] (Hardcover)
by Tom Gallagher (Author)
pe amazon.
Unul dintre cei mai reputati istorici pe Romania, terfelit de dul Nastase.
Bravos domnule Nastase, nu-i asa, in definitiv cum de si-a permis sa aibe opinii! Asa ceva este o crima, mai ales cand nu va convin opiniile respective.
Cititi declaratiile oficialilor EU despre Monica Macovei pe care o atacati constant.
Nu ca ar conta comentariul meu aici, insa era pur si simplu strigator la cer sa nu va dea nimeni o replica.
Cand veti publica ceva care sa fie promovat de o editura serioasa puteti sa atacati un academic care nu face decat sa incerce sa creeze un curent de opinie al societatii civile, atat de necesar in tara asta amarata, calarita de baronii dumneavoastra imbogatiti prin japca.
Unora le-ar fi rusine si pur si simplu ar tacea. Nu se aplica activistilor.
august 3, 2007 la 8:39 am
Raspuns la o intrebare ca tot spune dl Nstase ca am memorie buna :
Socrul dlui Nastase este(nu stiu daca mai traieste dar ramane mereu tatal sotiei dsale) dl Angelo Miculescu fost ministru al agriculturii membru al ierarhiei de partid si probabil un raportor catre tovarasul de succese marete(30 mil tone cereale etc) in agricultura socialista colectivizata cu forta.
august 3, 2007 la 8:40 am
ps: scuze ptr unele erori, lipsa de virgule dar din viteza intai dau submit si apoi mai ma uit odata pe text.
august 3, 2007 la 9:56 am
Cred ca postasem ieri pe aici un comentariu inspirat de articolul tot de ieri al lui Pavel Lucescu din Cotidianul dar a disparut dupa un timp. Nu cred ca e o reactie barbateasca. Oricum daca este pe undeva si nu-l mai vad eu scuze dar totusi voi copia aici textul inspirator ptr. mine:
Editorial - Nastase - a doua criza cu premeditarePavel Lucescu
——————————————————————————–
Aparut in editia din 2 August 2007
Autovictimizarea e o arma politica redutabila. Stiinta e grea, desi formula ei de baza - calare pe o cauza buna contra unui adversar fara scrupule - pare simpla.
La unii e o chestiune de vocatie, altii o invata, dar cei mai multi dintre cei ce o practica o rateaza cu gratie. Unul dintre acestia din urma e Adrian Nastase. Inceputul lui 2005, anul sau de debut in rol, a decurs relativ bine. A fost si etapa cea mai usoara, pentru ca, de fapt, greul pica pe umerii adversarului. El trebuie sa declanseze linsajul sa fi stiut sa intretina o galerie, in timp ce „victima“ nu avea decit sa astepte. Pentru ca in multimea care arunca cu pietre incepe de la un moment dat sa se instaleze oboseala si sa incolteasca intrebarile care incep cu „dar, daca..?“. Prima greseala. Plimbarile pe la DNA, descinderile saptaminale ale procurorilor pe la ferestrele blocului din Zambaccian l-au obosit mai intii pe Nastase. In loc sa inventeze o cauza „mareata“ care sa lucreze in timp in favoarea sa, fostul premier s-a crezut el insusi una. Sa ne amintim doar stupoarea cu care Adrian Nastase isi construia apararea pe argumentul prea-maretiei sale. Cum isi poate imagina cineva ca un ditamai prim-ministru s-ar preta la a lua mita niste termopane, repeta cu insistenta fostul premier. Dar marea eroare avea sa fie alta, si ea il indica deja pe Nastase drept un mare novice. Si-a luat scut si complice impotriva „nedreptei justitii subordonate lui Basescu”“(iata cauza pe care Nastase o putea calari cu consecventa) cea mai deplorabila, in ochii publicului, institutie a statului roman: Parlamentul. Intr-o situatie oarecum similara, Traian Basescu nu doar ca a refuzat protectia acestei institutii, ci a si renuntat de bunavoie la imunitatea de care beneficia din oficiu. Nastase s-a agatat cu disperare de ea, intarind o data in plus impresia unei mari vinovatii. A scapat de o banala pina la urma perchezitie, dar a ratat momentul-cheie al autovictimizarii. Cel in care multimea incepe sa se ralieze „victimei“ si sa priveasca cu suspiciune crescinda spre „calau“. A doua greseala. Timpul si conjunctura ii mai dau o sansa pe care insa fostul prim-ministru o iroseste din nou. Dupa aproape doi ani, dosarul ajunge in instanta. Dar, intre timp, nici multimea nu mai parea sensibila la subiect, si, mai mult chiar, nici insusi „calaul“ Basescu. Situatie extrem de convenabila „victimei“ Nastase, pentru ca tocmai acest aparent pas inapoi facut de presedinte putea intari impresia implicarii sale initiale in cauza. Mai trebuia doar ca Adrian Nastase sa intre din nou in spectacolul „hartuielii“, de data aceasta sub auspicii ceva mai favorabile. Fata de 2005, anul „Dreptatii si Adevarului“ 2007 e deja mai tolerant. Lui Adrian Nastase incepeau sa i se uite, daca nu chiar sa i se mai ierte, din pacate, inclusiv acea penibila faza cu agatatul de functia de presedinte al Camerei Deputatilor. Numai ca ex-premierul recidiveaza. Recenta decizie a Curtii Constitutionale de a admite exceptia de neconstitutionalitate a unui articol din legea raspunderii ministeriale il ajuta sa amine procesul cu un termen deocamdata indefinit. Faptul ca s-a agatat de aceasta posibilitate nu e cu nimic de condamnat. Ceea ce insa il condamna din nou pe Adrian Nastase la banalitate e modul in care isi sustine in continuare cauza. Decizia Curtii spune, pe scurt, ca Adrian Nastase nu poate fi anchetat ca orice muritor de rind din Romania. Orice muritor de rind din Romania ar zice ca dimpotriva. Ce raspunde Adrian Nastase? Simplu si prostesc: s-a facut dreptate! Si asteapta ca multimea sa-i dea dreptate, sa-l aplaude si sa arunce cu pietre in „calau“. Numai ca Adrian Nastase n-a facut altceva decit sa-si mai ridice o data galeria in cap. Autovictimizarea a reusit, atita doar ca pacientul a murit.
august 3, 2007 la 9:57 am
PS Desi nostima concluzia articolului lui lucescu mi se pare cam exagerata… Voi ce credeti?