Lecturile de la sfarsitul saptamanii

Astazi am avut o zi mai linistita. Pana la pranz cateva intalniri “politice”. Dupa pranz, una din marile mele bucurii. Sa “descopar” in biblioteca volume, carti pe care nu am avut inca timp sa le citesc. Asa am dat peste o editie V.A. Urechia, “Legendele romanilor” (cu celebra povestire despre Ion Istetul), publicata pe la 1890 – pe care i-am oferit-o lui Paunescu. Am terminat insa, acum, de citit volumul II (singurul pe care il am), dintr-o lucrare a lui J. A. Vaillant, publicata in 1844, intitulata “La Romanie. Histoire, Langue, Litterature, Orographie, Statistique des Peuples de la Langue D’or, Ardialiens, Vallaques et Moldaves, resumes sous le nom de Romans”.

Iata cum se prezinta Vaillant: fondator al colegiului intern din Bucuresti si al scolii gratuite pentru fete; fost profesor de limba franceza la scoala nationala de la Sfantu Sava, membru al Societatii orientale din Franta. Cineva care a stat mult in Tarile romane. Oricum, a prins la Bucuresti cutremurul din 1829, anul Tratatului de la Adrianopol. Cartea lui povesteste, in 450 de pagini, istoria moldo-valahilor de la 16oo la 1844 (primul volum se ocupa, se pare, de perioada 1241-16oo). Relatarile lui pun accentul pe situatia ingrata a Tarilor romane intre Rusia si Imperiul otoman, sumele imense platite cand la unii cand la altii, dezbinarile si tradarile locale, rolul Frantei (primul consul francez, Emile Godin, ar fi ajuns la Bucuresti pe la 1792), evolutia moravurilor, a costumelor etc.

Mi s-a parut interesanta referirea lui la legislatia din timpul lui Vasile Lupu (Basile Le Loup), deci de la mijlocul secolului 17. Codul, compilat din mai multe carti grecesti, a fost publicat la Iasi, in 1646, la tipografia Catedralei Trei Ierarhi. Iata cateva din prevederile acestui cod :

- celui ce va da foc unei paduri i se va marca mana cu fierul rosu (atentie, acum 350 de ani!);

- cel care, ajuns la ultima limita, a furat pentru a se imbraca sau pentru a nu muri de foame, va fi iertat;

- cel care va descoperi, prin mijloace vrajitoresti, o comoara, nu va avea dreptul sa se atinga de ea. Totul apartine principelui;

- cel care va trada patria va fi pedepsit mai mult decat un paricid;

- celui care, fiind platit sa educe tinere fete, le va seduce i se va turna plumb topit pe gat “ca sa-i ajunga pana la inima, pentru ca de acolo au plecat sfaturile rele si care i-au intristat pe parinti”;

- cel care va fi scris versuri sau cantece pentru a calomnia pe cineva, va fi pedepsit, la fel ca si cel care ar scrie insulte sau injurii, impreuna cu cel sau cei care le-ar canta la altii (atentie, Sorin Ionita, Alina Mungiu Pippidi, Traian Ungureanu, Rodica Culcer, Vasile Lupu ar trebui scos din manualele alternative de istorie!);

- motivul pentru care judecatorul poate atenua pedeapsa unui vinovat este iubirea. Iubirea este echivalenta cu betia sau nebunia. Sau chiar mai rea decat ele;

- cel care, din iubire, intalnind o fata pe strada o saruta, nu va fi pedepsit.

Dincolo de caracterul amuzant al unora dintre aceste prevederi, mi se pare interesant ca in acest cod se prevede posibilitatea ca un “infractor” din Iasi, prins in Polonia, sa fie pedepsit acolo. La fel pentru un vinovat prins in Moldova, “printul nu este obligat sa-l returneze daca este polonez”. O astfel de dispozitie pare astazi foarte moderna.

Mi se pare interesanta si formula din titlu “ardialieni”, alaturi de moldoveni si valahi. Probabil ca este vorba de ardeleni. Nu stiu care ar fi etimologia. Daca stie cineva, as curios sa aflu.

Oricum, o lectura interesanta…