Kosovo si noi

Am fost astazi la o discutie despre Kosovo. Discutie organizata de Fundatia Ebert si de Institutul “Ovidiu Sincai”. Lume buna, profesori, experti in relatii internationale. Cel care a prezentat tema in dezbatere, Harald Berwanger, este principalul specialist al Partidului social democrat german in chestiunile Balcanilor.

Subiectele au fost numeroase. S-a vorbit despre Iugoslavia, ca poligon de incercare pentru marile puteri dupa caderea comunismului in Europa. S-a discutat despre interventia militara occidentala in 1999 impotriva Iugoslaviei, avand ca obiectiv stoparea violentelor interetnice si, in subsidiar, rasturnarea regimului Milosevici, despre legitimitatea interventiilor militare pentru apararea drepturilor omului acolo unde sunt masiv si grav violate in lume (teoria interventiei umanitare). S-a pus intrebarea in ce masura kosovarii sunt un popor (ar fi si transnitrenii, gagauzii popoare?).  Daca ei – intr-o astfel de ipostaza – isi pot exercita un drept la autodeterminare.  Care ar fi criteriile pe care se poate constitui un stat, are limite dreptul la autodeterminare al popoarelor? Ce insemna un “conflict inghetat”, ce asemanari ar exista intre Kosovo si Transnistria?

S-a discutat si despre planul Ahtisaari, despre pozitia SUA, a UE, a Rusiei, despre dezbaterile de la Consiliul de securitate, in conditiile in care Dan Fried – asistent al secretarului de stat american si bun cunoscator al zonei (pot sa depun marturie, l-am intalnit de multe ori) – a anuntat, in urma cu doua zile, in cadrul unei vizite la Belgrad, ca SUA sunt de acord cu reluarea negocierilor dintre Belgrad si Pristina,intr-un interval de timp prestabilit, care ar avea, totusi, ca rezultat final o independenta supervizata a provinciei.

Intrbarile majore au vizat viabilitatea unei astfel de entitati “statale”  (Kosovo), in conditiile lipsei unei economii proprii, a contrabandei de droguri, masini, tigari etc extinse, in conditiile unor modificari democrafice si religioase care nu au fost evaluate.

In urma cu cativa ani, imi aduc aminte, Zoran Dzindzic, fostul premier sarb, imi spunea, la o cafea, in timpul unei discutii la Capsa, ca cea mai buna solutie ar fi o impartire a teritoriului provinciei, urmata de un schimb de populatii. Adauga el, insa, la Belgrad niciun om politic nu ar avea curaj sa faca o astfel de propunere. Intre timp, raporturile democrafice s-au schimbat si mai mult, sarbii reprezentand  acum doar aproximativ  5% din populatia din Kosovo.

Nu au existat concluzii la aceasta discutie, pe care am moderat-o (nu in sensul in care credeti voi, blogerrii!), dar ne-m propus sa incercam sa organizam o noua dezbatere la Bucuresti, cu reprezentanti ai unor think tankuri din tari implicate in luarea deciziilor referitoare la Kosovo. Se pare ca ne indreptam spre o formula noua de tutela pentru Kosovo,  sub palaria UE, care considera ca o pozitie unica pe aceasta tema va fi si un test de solidaritate al statelor membre, inclusiv din partea celor mai nou venite in club.

Cine se grabeste pentru a  impune o solutie rapida in Kosovo? Care este pozitia Romaniei sau care ar trebui sa fie in circumstantele date, pentru a-si apara interesele, pentru a menaja relatia cu Serbia, pentru a nu se certa cu americanii sau cu UE.

Iata teme foarte dificile. M-ar interesa sa aflu si parerile voastre.