20 Iulie…

La 20 iulie, Adrian Păunescu ar fi împlinit 71 de ani. Din păcate, în toamnă, vor fi trecut deja patru ani de când el nu mai este printre noi. Mi-este dor de vocea lui, de felul în care, prin câteva cuvinte, reușea să ajungă la esența gândurilor și sentimentelor noastre.

La acest sfârșit de săptămână, într-o întâlnire cu cei de la comunitatea terapeutică de la Jilava, l-am amintit așa cum l-am cunoscut în 1972, la Festivalul “Primăvara Baladelor”, sau după 1989, în bătăliile politice.

Le-am citit mai multe poezii – despre părinți, despre țară, despre dragoste. Mi s-a părut că aveau ochii umezi. Poate că și eu…

În urmă cu vreo doi ani, le dăruisem – în primul meu stagiu aici – “Biblia” poeziilor sale. N-am mai văzut-o în biblioteca lor. Paradoxal, lucrul ăsta mi s-a părut un omagiu. A rămas însă, într-o ramă, pe peretele celulei lor, poezia pe care mi-o dedicase – “Supravețuitorul”.

Odihnește-te, frate. În curând va fi nevie, din nou, de tine!

Procesul Marii Trădări Naționale (1)

Am terminat de citit o carte extrem de interesantă – “Procesul Marii Trădări Naționale. Stenograma desbaterilor dela Tribunalul Poporului asupra Guvernului Antonescu”, publicată la Editura “Eminescu”, în 1946.

Este o carte pe care am găsit-o, cu greu, într-un anticariat din București. Am tot întârziat să o citesc. Nu-mi este foarte clar de ce am vrut să o citesc la Jilava, în apropierea Fortului 13. Sau poate că știu de ce, dar nu vreau să recunosc.

Evident, timpul schimbă perspectiva asupra lucrurilor. Sigur, istoria nu se reduce la alb și negru. Oricum, stenogramele interogatoriilor lui Ion Antonescu, Mihai Antonescu, guvernului Pantazi, Constantin Vasiliu, Titus Dragoș, Traian Brăileanu, Radu Lecca, Eugen Cristescu, Gh. Alexianu, conțin numeroase informații și comentarii, pe care le voi analiza în perioada următoare.

Adaug și faptul că în volumul din 1946 sunt reproduse și depozițiile martorilor George Brătianu, Dinu Brătianu și Iuliu Maniu, fiind adăugate Actul de acuzare, precum și rechizitoriile acuzatorilor publici Dumitru Săracu, Vasile Stoican și al generalului Dobrian.

Sunt conștient de limitele unei astfel de consemnări, dar ea oferă o imagine crudă a atmosferei în care se desfășurau acele procese, aducând însă numeroase date despre viața politică românească în timpul celui de-al doilea război mondial, despre excesele din acele vremuri, despre crime și eventuale explicații, despre felul în care era “pasată” responsabilitatea la cel mai înalt nivel, despre canalele de negociere (de la Cairo, Stockholm, Madrid) pentru ieșirea din război, despre acțiunile legionarilor și participarea lor la viața politică, despre dezastrul economic și relațiile cu Germania fascistă, despre ce s-a întâmplat la Odessa sau la Iași, la Vapniarka, la Râbnița, la Tg.Jiu.

Închei această introducere cu declarația finală a lui Eugen Cristescu, fostul șef al Serviciilor de Informații Secrete (SIS): “Regret că s-a făcut o operație de dispariție a dosarelor mele personale din arhiva Serviciului Secret după ce am fost arestat eu; pentru că în această arhivă, …, în afară de o serie întreagă de chestiuni de alt ordin, erau toate dosarele cu tot putregaiul vieții politice românești” (p.167).

Telegrame diplomatice

“Valiza ambasadorului spaniol. Povestiri din valiza diplomatică” este o carte scrisă în 2012, de către Matthew Parris și Andrew Bryson, reluând dialoguri de mare succes de la Radio BBC.

Volumul cuprinde telegrame diplomatice amuzante, declasificate, trimise de diverși ambasadori britanici către centrala de la Foreign Office. Chiar dacă nu sunt tot atât de suculente precum telegramele Wikileaks, ele evidențiază cunoscutul umor britanic. Aprecieri de genul “un fel de societate Nescafé perpetuă” – despre Libanul din 1972; “le lipsește curajul și sunt resemnați” – despre Ungaria, în 1955 (cu 20 de luni înainte de revoltele cunoscute!); “am un ușor sentiment de inferioritate” – despre Bulgaria, în 1967; “dacă doi englezi formează un club, trei sârbi pornesc un război civil” – despre Iugoslavia, în 1964; sunt doar câteva exemple.

M-a impresionat mai mult depeșa transmisă, în 1868, de către Bertie Mitford, de la legația britanică din Tokyo, în care povestește ritualul hara-kiri, la care a fost invitat să participe, în urma unui incident din războiul civil din acel an, când mai mulți străini au fost împușcați de către una din tabere. Împăratul Japoniei a decis ca ofițerul răspunzător de acele fapte să fie condamnat la moarte, lăsându-l însă să-și aleagă felul de a muri. Diplomatul britanic povestește, cu admirație dar și cu oroare, ceremonia de hara-kiri ce a avut loc.

Este o scriere minunată despre onoare și responsabilitate.

“În umbra președintelui”

Acesta este titlul editorialului meu de astazi din Jurnalul National. Editorialul poate fi citit aici.

Anul acesta, la Editura Michel Lafon, din Paris, a apărut cartea “În umbra președintelui”, scrisă de șeful Protocolului lui Jaques Chirac. Paul Poudade – autorul volumului – diplomat de carieră, fost ambasador în Ungaria și, ulterior, în Turcia, mi-a atras atenția, la început, prin faptul că enumeră, între limbile străine pe care le vorbește, și limba română și se referă și la o călătorie a sa în România – ca student – pe la mijlocul anilor ’60, unde obținuse o bursă din partea Institutului francez de limbi orientale.

Cartea este interesantă pentru cei care vor să afle mai multe lucruri despre felul în care funcționează protocolul și ceremonialul la nivelul cel mai înalt.  Pe mine m-au interesat însă dezvăluirile sale despre felul în care au decurs – în anii 2001-2004 -  diverse reuniuni internționale sau vizite la nivel înalt la care a participat Jaques Chirac.

Astfel, el relatează, între altele, vizita lui George Bush în Normandia (mai, 2002); întâlnirea cu Putin, de la Sochi (iulie, 2002); Centenarul Antantei cordiale, cu Regina Elisabetha (aprilie, 2004; vizita în Algeria (martie, 2003); călătoria în China (noiembrie, 2004); întâlnirea la vârf a Grupului G8 la Evian (primăvara anului 2003); aniversarea a 60 de ani de la Debarcarea în Normandia (iunie 2004).

Mai menționează faptul că în 2004, la începutul anului, președintele Chinei, Hu Jintao, a fost într-o “vizită de stat” în Franța iar în toamnă, președintele Chirac, în cadrul unui turneu în Asia, a vizitat și el China. Am descoperit, din cartea lui Poudade, că președintele Franței este un mare cunoscător al artei chineze, așa cum este pasionat de civilizațiile “primitive”, reprezentate în muzeul Branly, pe care l-a ctitorit, la Paris.

Volumul este interesant pentru că prezintă și unele aspecte mai puțin cunoscute: rolul soției lui Jaques Chirac – Bernadette – în influențarea unor decizii de personal, conversațiile telefonice frecvente ale lui Chirac cu Rafic Hariri – premierul Libanului și prieten intim al președintelui Franței (prin intermediul căruia, de altfel, am obținut o întâlnire cu Jaques Chirac, la Paris, după “neînțelegerile” legate de pozițiile Franței și României referitoare la intervenția în Irak, în 2003); relațiile personale excelente cu Jean Chretien, premierul Canadei (între 1993-2003), sau cu cancelarul Gerhard Schröder – pe care îl considera un mare prieten -, relațiile reci cu premierul spaniol José Maria Aznar, cu premierul Berlusconi sau cu Tony Blair.

Am mai aflat din cartea ambasadorului Poudade că, în iunie 2004, la a 60-a aniversare a Debarcării în Normandia, unde a participat și cancelarul Schröder (într-o ipostază complicată), acesta a evocat, în discursul pe care l-a ținut, figura tatălui său, soldat în Wehrmacht și care a murit în România, în 1944 – al cărui mormânt, a povestit el, fusese descoperit de curând!

Mi-a reținut atenția și prezentarea rolului consilierilor diplomatici și al celor care se numesc, în limbaj diplomatic, “sherpa” – reprezentanții personali ai șefilor de stat sau de guvern (îmi aduc aminte, cu nostalgie, de rolul pe care l-au avut, în astfel de calități, în acțiunile mele de politică externă, ambasadorii Traian Chebeleu sau Mihnea Constantinescu).

Închei această scurtă prezentare cu celebra frază, rostită, în 2002, la Johannesbourg, de către Jaques Chirac: “Casa noastră arde și noi privim în altă parte”.

Invitație

Carlo Cipolla, un cunoscut istoric italian – care a trăit între 1922 și 2000 – a predat istoria economiei la mai multe universități din Italia, Franța și Marea Britanie. În afara unor lucrări pe teme academice, el a scris și un text șocant – probabil pentru a se amuza – “Legile fundamentale ale imbecilității umane”, text publicat, anul acesta, la Editura Humanitas. Este adevărat că în versiunea engleză – “The Basic Law of Human Stupidity”, termenul “stupidity”este mai puțin agresiv decât cel de “imbecilitate” în română.

Dincolo de aceste nuanțe terminologice, voi menționa cele cinci legi fundamentale, “descoperite” de Carlo Cipolla și vă invit să reflectați asupra lor:
1. “Numărul indivizilor imbecili în viață este mereu și în mod inevitabil subestimat de toată lumea”;
2. “Probabilitatea ca un anumit individ să fie imbecil este independentă de orice altă însușire a respectivei persoane”;
3. “Un imbecil este o persoană care cauzează pierderi unui alt individ sau grup de indivizi fără a câștiga nimic în schimb, uneori chiar suferind pierderi de pe urma acțiunilor sale” (regula de aur – în condițiile în care, conform lui Cipolla, oamenii se împart în patru categorii de bază: neajutorați, inteligenți, răufăcători și imbecili);
4. “Non-imbecilii vor subestima întotdeauna influența negativă a imbecililor. Îndeosebi, non-imbecilii vor uita mereu că, indiferent de moment, loc sau circumstanțe, a avea de-a face și/sau a te asocia cu imbecilii se va dovedi cu siguranță o mare greșeală”;
5. “Imbecilul este cel mai periculos tip de persoană”.

Privind retrospectiv, am ajuns la – concluzia autocritică – și anume că regula numărul 4 m-a afectat cel mai mult în viață.

Articolul 86. Consultarea guvernului.

Intr-o conferintă de presă, la Cotroceni, Traian Băsescu a anunţat, în legătură cu promulgarea legii de reducere a CAS-ului, că are rezerve în ceea ce priveşte deficitele pe care această reglementare le poate genera şi că a hotărât să invoce articolul 86 din Constituţie, care prevede că „Preşedintele României poate consulta Guvernul cu privire la probleme urgente şi de importanţă deosebită”.

Aceasta este, în mod evident o posibilitate pe care Preşedintele o are într-o astfel de situaţie.

Este însă guvernul obligat să dea urmare unei astfel de cereri?

Pentru răspunsuri la aceste întrebări, am preferat să citez din studiul prof. Stefan Deaconu (fostul consilier al lui Traian Băsescu), din volumul coordonat de I. Muraru şi E.S. Tănăsescu, „Constituţia României, Comentarii pe articole”, ed. C.H. Beck, 2008, pag. 810-811:

Textul constituţional se referă la consultarea Preşedintelui cu Guvernul doar ca la o posibilitate pe care Preşedintele o are. Această consultare nu este obligatorie. Nefiind obligatorie, înseamnă că nu se poate angaja răspunderea Preşedintelui în cazul în care acesta nu se consultă cu Guvernul.”

Prin consultare se înţelege atât posibilitatea Preşedintelui de a cere părerea membrilor Guvernului asupra unor probleme de interes naţional, cât şi solicitarea unei opinii Guvernului bazate pe date şi informaţii pe care numai acesta le deţine datorită întregului său aparat administrativ pe care îl are în subordine. Prin consultare nu se poate considera o imixtiune a Preşedintelui în activitatea Guvernului. De altfel, textul constituţional prevede dreptul Preşedintelui de a se consulta cu Guvernul, dar nu şi obligaţia acestuia de a răspunde solicitării Preşedintelui.

Consultarea Guvernului de către Preşedinte poate fi făcută fie prin participarea Preşedintelui la şedinţele Guvernului şi în cadrul acestora să consulte membrii Guvernului cu privire la problemele urgente sau de importanţă deosebită ale statului,  fie prin adresarea de scrisori către prim-miniştru.

 

Despre imunitatea parlamentară

Acesta este titulul editorialului meu de astazi din Jurnalul National.

 

Recent, am publicat, în Revista Română de Drept European (nr.2/2014, p.127-155), un studiu amplu, cu titlul “Imunitatea parlamentară în România și în Europa”.

Am dorit să fac o analiză – inclusiv sub aspectul dreptului comparat – a imunității parlamentare, pornind de la nevoia de a clarifica numeroasele confuzii pe care lideri politici sau formatori de opinie le fac în ceea ce privește această instituție de drept constituțional și de drept parlamentar.

Despre imunitatea parlamentarilor nu s-a scris foarte mult, în schimb s-a vorbit foarte mult despre ea. Adeseori, ea a fost confundată cu responsabilitatea ministerială (mai ales, în cazul miniștrilor sau foștilor miniștri care sunt și parlamentari).

Am prezentat, în studiul meu, natura juridică și formele imunității, originea ei, istoria reglementărilor constituționale românești, imunitatea pentru parlamentari fiind prevăzută în toate constituțiile României, începând cu cea din 1866. Am explicat cele două forme de imunități, punând accentul pe inviolabilitatea parlamentară,  cea care are ca scop să împiedice ca parlamentarii să fie privați – din punct de vedere fizic  - de posibilitatea de a-și exercita mandatul din cauza unor acțiuni judiciare, ce ar putea fi inspirate de puterea politică.

Înainte de revizuirea Constituției din 2003 (inițiată de guvernul pe care l-am condus), inclusiv trimiterea în judecată  a parlamentarilor era condiționată de un vot de ridicare a imunității lor. După revizuirea din 2003, parlamentarii pot fi urmăriți penal și pot fi trimiși în judecată fără nici o condiție, la fel ca oricare alt cetățean. Singura restricție vizează reținerea, arestarea sau percheziționarea lor – similar cu reglementările europene.

Nici măcar aceste restricții nu sunt însă valabile în cazul unor infracțiuni flagrante.

În studiul meu, am evidențiat condițiile regulamentare pentru ridicarea imunității parlamentare dar și diferențele față de începerea urmăririi penale în cazul miniștrilor sau foștilor miniștri parlamentari.

Evident, am examinat asimilarea imunității președintelui României cu imunitatea parlamentarilor,  subliniind controversele din doctrină și din jurisprudență.

Un ultim capitol al studiului vizează inviolabilitatea europarlamentarilor și jurisprudența – extrem de interesantă – a Curții de Justiție a Uniunii Europene în această materie.  M-aș bucura dacă membrii Parlamentului nostru ar comanda și ar citi acest studiu pentru a înțelege mai bine în ce constă imunitatea lor și care este rațiunea acestei protecții. Vor înțelege și cum trebuie să procedeze în cazul inițiativei legislative a eurodeputatului Monica Macovei, trimisă, recent, în Parlament, prin intermediari.




Arhiva


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 828 other followers