“Mana Rusiei”

Strobe Talbott a fost arhitectul politicii SUA fata de Rusia si de tarile din fosta Uniune Sovietica in timpul Administratiei Clinton. A fost adjunct al Secretarului de stat timp de sapte ani si a scris numeroase carti despre politica externa americana. Intre altele, “La cele mai inalte niveluri”, “Stapanul jocului”, Reagan si Gorbaciov”, Reagan si Rusii”, “Sfarsitul Jocului”, “Amintirile lui Hrusciov: Ultimul testament”, etc. In prezent este presedinte la Brookings Institution si membru in Council of Foreign Relations.

Volumul “The Russia Hand  – A Memoir of Presidential Diplomacy”” (“Mana Rusiei – Memorii de Diplomatie prezidentiala”) a aparut in 2002. De curand, un prieten american mi-a trimis un exemplar si mi-a spus: daca vrei sa intelegi ce se intampla astazi in Ucraina si in relatia dintre SUA, Ucraina si Rusia, trebuie sa citesti cartea asta. Asa am facut. Aceasta lucrare a lui Talbott este considerata una dintre cele mai importante lucrari de memorialistica in relatiile internationale. Pe buna dreptate.

Voi comenta insa mai tarziu aspectele legate de Ucraina, pentru ca am descoperit relatari interesante despre prima “incercare” a Romaniei de a fi primita in NATO. Evenimentele se petreceau la Madrid, in 1997. Talbott explica faptul ca, in afara liderilor rusi , “francezii erau o problema. Jacques Chirac era hotarat sa admita Romania in Alianta in prima runda, o miscare pe care noi am considerat-o neinteleapta, tinand seama de instabilitatea economiei romanesti si a reformelor politice”. In realitate, preocuparea centrala era sa nu fie afectat prea mult Boris Yeltsin, care hotarase sa nu vina la Madrid pentru o intalnire cu Clinton (“in conditiile in care  coarda era intinsa prea mult”).

Aceasta explicatie result si din  ultimul paragraf al capitolului (il redau in engleza): “…we agreed that Yeltsin could not have been in Madrid, since he – virtually alone in his government, it sometimes seemed – had been willing to make Russia part of the pan-European venture that the meeting earlier in the day was meant to launch. At the same time, perhaps it was just as well he did not come, since he had already strained to the limit the tolerances of his own constituencies” (pag. 250).

Cu alte cuvinte, Romania nu a fost primita in 1997 in NATO, la reuniunea de la Madrid, nu din cauza retinerilor membrilor Senatului american – cum se explica pe culoarele conferintei – ci pentru a nu se irita si mai mult Rusia, cu care incepuse un parteneriat bazat pe o relatie apropiata intre Clinton si Yeltsin.

Este evident, relatia dintre SUA si Rusia este diferita acum iar Ucraina a devenit, dupa 15 ani, noul poligon de incercare in fixarea zonelor de influenta.

La Zarnesti

Ieri, am iesit, prima data din Cornu. Am mers, impreuna cu sora mea si cu Andrei, la Zarnesti, unde am fost invitati sa participam la ceremonia de amintire, dupa 70 de ani, a luptelor muncitorilor de la uzina “Rogifer”, din august-septembrie 1944, impotriva trupelor germane care se retrageau din uniunea Sovietica si voiau sa ocupe Brasovul. Am mai scris despre “Bateria albastra” si despre tatal meu – Marin Nastase – cel care a comandat aceasta unitate incadrata doar cu muncitori voluntari de la uzina de armament din Tohan.

La Zarnesti, initiativa organizarii acestei actiuni a apartinut Primariei orasului, Uzinei mecanice si Fundatiei “Sf. Nicolae”. A fost o zi superba – insorita, calda. in fata monumentului comemorativ s-au strans peste o suta de persoane – urmasii celor care au luptat atunci si diversi salariati ai uzinei sau locuitori din oras. Dupa cateva evocari emotionante si depunerea unor coroane de flori, a fost proiectat un film documentar – “Tunari in salopete” care exista in arhiva personala a lui Aristotel Cancescu si care cuprinde o relatare pe care tatal meu a facut-o, la inceputul anilor ’70, pentru Studioul armatei, a felului in care s-au desfasurat acele evenimente.Am apreciat gestul elegant al lui Aristotel Cancescu, care ne-a permis sa difuzam acest film.

Si pentru mine si pentru sora mea au fost momente coplesitoare. Stiu ca si pentru Andrei.

Le multumesc, inca o data, primarului Dorel Valeriu Birladeanu, directorului general Dan Voina si presedintelui de fundatie Miron Baiu, precum si celorlalti participanti, pentru aceasta initiativa patriotica.

PS M-a intrebat cineva, la Zarnesti, de ce astfel de filme – care se gasesc in arhivele armatei sau la TVR – nu sunt difuzate in aceste zile cand se implinesc 70 de ani de la insurectia militara din 23 August, pornita prin Proclamatia Regelui Mihai. I-am raspuns ca, la televiziuni, este o perioada foarte incarcata cu accidente de masini, incendii de trenuri, drumuri cu gropi, arestari preventive, fise ale candidatilor la presedintie, incat un astfel de subiect nu ar genera rating.

IMG_5403 IMG_5418 IMG_5432 IMG_5436

Legea de gratiere “Antonescu/Basescu”

Ma simt dator sa explic comentariul meu, din 21 august, referitor la necesitatea adoptarii, la anumite intervale de timp, a unor legi de gratiere.

PROLEGOMENE:
1. Eu mi-am exécutât pedeapsa conform legii si nu am cerut gratiere nici lui Basescu, nici lui Antonescu, nici lui Barroso. Nu am asteptat si nici nu m-am asteptat sa fie adoptata in perioada detinerii mele o lege de gratiere. De aceea, aceste comentarii nu sunt comentarii pro domo.

2. In opinia mea, o lege “normala” a gratierii si amnistiei nu poate fixa un nivel mai ridicat pentru amnistie decat pentru gratiere (cazul proiectului de lege din Parlament).

3.Alaturi de persoanele condamnate pentru fapte de violenta, nici cei condamnati pentru “coruptie” nu pot fi vizati de o astfel de lege. De asemenea, nu ar putea fi avuti in vedere recidivistii.

Aceste precizari imi permit sa fac unele comentarii de ordin general in legatura cu o prerogativa constitutionala a parlamentului si anume aceea de a aproba, cand considera oportun, legi pentru gratiere si amnistie colectitive (art 73 alin 3, lit.i din Constitutie).
Ultima lege de gratiere a fost adoptata in 2002, in timpul guvernarii PSD.Au trecut, de atunci, 12 ani.

Anterior insa a fost adoptata Legea nr 137/1997 privind gratierea unor pedepse, lege pe care imi permit sa o numesc Legea Antonescu/Basescu, pentru ca amandoi erau, la acel moment, membri in guvernul Ciorbea si nu s-au opus reglementarii respective. Legea de gratiere Antonescu/Basescu prevedea gratierea, in intregime, pentru pedepsele pana la 2 ani; in intregime pentru pedepsele pana la 5 ani, pentru persoanele cu varsta peste 60 de ani (!); in parte (cu 1/2) a pedepselor pana la 5 ani etc. Erau exceptati recidivistii si autorii anumitor infractiuni.

As vrea sa fac si o scurta prezentare a reglementarilor referitoare la gratiere si amnistie in perioada pana in 1989. In intervalul 1953-1989, au fost adoptate 29 de acte normative pentru gratierea unor pedepse si amnistierea unor infractiuni – in medie un act normativ de aceasta natura, la fiecare un an si jumatate. Datele le-am preluat din lucrarea “Amnistia si gratierea”, elaborata de prof. Iancu Mandru, in 1998:

Decretul 155/1953 (gratiere); Legea 4/1954 (gratiere si amnistie); Decretul 421/1955 (gratiere si amnistie); Decretul 727/1956 (amnistie); Legea 8/1957 (gratiere); Decretul 20/1959 (gratiere); Decretul 20/1959 (gratiere); Decretul 315/1959 (gratiere0; Decretul 211/1960 (gratiere); Decretul 5/1963 (gratiere si amnistie); Decretul 973/1967 (neexecutarea unor pedepse); Legea 25/1967 (gratiere si amnistie – au fost liberate 19.255 persoane); Decretul 591/1969 (gratiere, amnistie – au fost puis in libertate 3468 detinuti); Decretul 543/1970 (gratiere -au beneficiat 11,890 persoane); Decretul 521/1972 (gratiere – au fost liberati 6598 detinuti); Decretul 110/1974 (amnistie); Decretul prezidential 9/1974 (gratiere – au beneficiat 9952 persoane); Decretul 185/1976 (gratiere si amnistie); Decretul prezidential 222/1976 (gratiere – beneficiari 19.980 persoane); Decretul 115/1977 (gratiere si amnistie – au beneficiat 19.294 persoane, din care 17.794 din locurile de detinere); Decretul 147/1977 (amnistie – liberate 2836 persoane); Decretul 331/1977 (amnistie); Decretul prezidential 189/1981 (gratiere – liberate 14.396 persoane); Decretul prezidential 349/1982 (gratiere – au beneficiat 31.545 persoane); Decretul 290/1984 (gratiere si amnistie – au beneficiat 55.437 persoane); Decretul 185/1986 (gratiere si amnistie – au beneficiat 42.166 persoane); Decretul 255/1987 (gratiere si amnistie – au beneficiat 36.784 persoane); Decretul 11/1988 (amnistie – au beneficiat 41.184 persoane).

Pentru intervalul 1967-1988, numarul celor care au beneficiat de prevederile acestor acte normative a fost de 313.785 persoane. Explicatiile sunt sau pot fi multiple. In primul rand, o alta politica penala. Probabil si alte argumente legate de capacitatea penitenciarelor sau de faptul ca anumite contraventii se pedepseau cu inchisoare.

Revenind, inteleg ca in precampana electorala sau pana la alegerile prezidentiale din acest an, un astfel de subiect nu poate fi abordat de catre partidele parlamentare. Cred insa ca, dupa alegeri, o comisie speciala – formata din reprezentanti ai tuturor grupurilor politice din Parlament _ ar putea formula o lege echilibrata, pe linia unor astfel de legi, adoptate recent in Spania, Bulgaria, Italia,Slovacia, Cehia, tarile baltice, et.
Exista precedente atat in istoria postbelica a Romaniei, cat si in legislatia recenta a altor state europene. Fariseismul nu are nimic de-a face cu statul de drept.

“Bateria Albastra”

Acesta este titlul editorialului meu de astazi din Jurnalul National. Editorialul poate fi citit aici.

Ziua de 23 August a devenit o zi confuza pentru istoria noastra. Poate pentru ca ea a fost confiscata ca un punct de plecare pentru etapa comunista a Romaniei, pentru ca a servit ca moment de legitimare pentru schimarile de dupa razboi – schimbari politice, ideologice, sociale, economice si chiar constitutionale. Ziua de 23 August si evenimentele ce au urmat au avut insa o importanta speciala pentru derularea razboiului, pentru evitarea transformarii Romaniei in teatru de lupta. Un rol important l-a avut Regele Mihai care a stiut sa treaca peste ezitarile Maresalului Antonescu si sa gaseasca, impreuna cu partidele politice, momentul potrivit pentru a iesi din alianta cu Germania nazista. Chiar daca negocierile diplomatice din acea perioada – la Cairo, la Stockholm si la Madrid – nu erau concludente nici sub aspectul “garantiilor”, nici sub aspectul deschiderii celui de-al doilea front in Balcani.

Care era situatia in tara, la acel moment? Cum s-au raportat romanii la Proclamatia catre tara a Regelui Mihai? Tatal meu, Marin Nastase, veteran de razboi, cel care a comandat “:Bateria Albastra”, formata din muncitori VOLUNTARI de la Uzinele Rogifer Tohani, imi povestea adesea felul in care el a organizat o unitate de artilerie cu tunurile din poligonul de incercari de munitie al Uzinei si, incepand din 25 august 1944 pana la sosirea Corpului de munte din zona, aparand, in acest fel, Brasovul impotriva trupelor germane ce se retrageau din Rusia. Unul dintre muncitori era surdo-mut dar a insistat sa fie tragator la unul din tunuri. El declansa focul doar privind la ceilalti tunari. Au fost momente extraordinare de patriotism – imi povestea tatal meu atunci cand l-am insotit pe la inceputul anilor ’70, la Tohan, Prejmer, Zarnesti pentru a revedea acele locuri.

Nu cred ca au fost multe episoade de acest gen in acele zile. Ma refer la actiuni spontane, de voluntari, nu la cele militare. Atunci tatal meu – fost sef de promotie la Liceul militar de la Manastirea Dealu, in varsta de 27 de ani – a fost decorat cu ordinul Steaua Romaniei iar “Bateria Albastra” a fost citata prin ordin de zi pe armata.

Au trecut 70 de ani de atunci. Incet, incet, praful se asterne pe amintiri. Fotografiile, obiectele militare care i-au apartinut, unul din tunurile folosite in acele zile au fost scoase de la Muzeul Militar, filmele documentare marturii zac in arhivele armatei si ale televiziunii publice iar amintirea acelor fapte va fi evocata, la sfarsitul acestei saptamani, doar de urmasii celor de atunci, in fata monumentului ridicat la Zarnesti.

Marin Nastase – “Bateria Albastra”, 70 de ani

Astazi, 25 august, se implinesc 70 de ani de cand tatal meu, locotenentul (pe atunci) Marin Nastase, sef de promotie la Liceul militar “Manastirea Dealu” si absolvent al Scolii de ofiteri de artilerie Regele Carol I din Timisoara, a format, la comanda Corpului de munte, dupa proclamatia Regelui Mihai din 23 August, o baterie de artilerie alcatuita din 56 de muncitori de la Uzinele de armament Rogifer – Tohanu Vechi.Imbracati cu salopete albastre, acestia au intrat in istorie cu apelativul simbolic “Bateria Albastra” iar pentru faptele lor de arme, au fost citati prin ordin de zi pe intreaga armata, in 13 octombrie 1944.

Tatal meu avea atunci varsta de 27 de ani. A avut curajul de a forma o unitate paramilitara, cu muncitorii de la fabrica de munitii si sa blocheze cu tunurile folosite la incercarea munitiei din poligon, drumul dintre Tohan si Bran, pe care refulau unitati germano-maghiare spre Brasov. Tunurile au oprit coloana de camioane, prizonierii au fost dusi la Rasnov iar muncitorii s-au inarmat cu armele “confiscate”.Timp de noua zile,in intreaga zona, pana cand misiunile de lupta au fost preluate de unitatile regulate ale Armatei, “Bateria Albastra” a tras asupra trupelor germano-horthiste peste 2600 de proiectile de 75 si de 100 mm (in medie, cam 100 de lovituri pe zi pentru fiecare tun – cu totul in afara regulamentelor de trageri ale artileriei).

Ordinul de zi nr 14 din 30 Octombrie 1944, semnat de Ministrul de razboi M. Racovita, preciza:
“In zilele de la 25 august la 5 septembrie a.c. cand se desfasurau grele lupte de curatire a teritoriului de trupele germane, unitati germano-maghiare au atacat din Ardeal spre Brasov.

Alaturi de trupele care au luptat pentru respingerea inamicului in zona Prejmer-Doboli, Uzinele Rogifer-Tohanu au intervenit imediat la cererea Corpului de Munte, cu o baterie incadrata cu lucratori si material propriu.

Spontaneitatea cu care a intervenit Directia Uzinelor (tatal meu era ofiter receptioner de munitie la Uzina n.b.) elanul cu care a raspuns personalul acestei intreprinderi si darzenia cu care au luptat pentru respingerea inamicului constituie un exemplu de indeplinire a datoriei fata de Tara si Tron”

Tatal meu – comandantul “Bateriei albastre” a fost decorat atunci cu ordinul Steaua Romaniei cu spade si panglica de Virtute militara “pentru munca si priceperea de care a dat dovada in campania pentru desrobirea Transilvaniei de Nord”.

De-a lungul anilor, s-au scris carti, s-au realizat cateva filme despre istoria acestei initiative unice, de la 23 August. Ele se afla in arhivele MAPN, si ale Televiziunii publice. Unele dintre obiectele militare ale tatalui meu, precum si unul dintre tunurile folosite in luptele de la Brasov au fost expuse la Muzeul Militar. Din pacate, intr-una din perioadele de dupa ’89, cand partidul din care faceam parte s-a aflat in opozitie, toate acele obiecte, planse etc au fost “expulzate” din muzeu!

Mi s-a parut interesanta insa initiativa comuna a Primariei din Zarnesti, a Uzinei Mecanice Tohan si a Fundatiei social-culturale “Sf. Nicolae” de a marca, in 29 august, implinirea a 70 de ani de la luptele muncitorilor uzinei “Rogifer” pentru “alungarea fascistilor, apararea uzinei si a patriei noastre in august 1944″.

Mai multe detalii despre Bateria Albastra” puteti gasi in cartea “Destinul unui militar – Marin GR. Nastase”, publicata de sora mea, Dana Barb, in 2004, carte pe care o puteti consulta pe site-ul meu. Puteti reciti si comentariile mele, pe blog – “Tatal meu -Marin Nastase, din 30 martie 2013.

A plecat și Dan Hăulică…

L-am prețuit enorm. Poate că era și nostalgia lecturilor mele din “Secolul 20″. Un aristocrat al cuvintelor, un umanist într-o epocă mașinistă, oarecum pretențios în exprimare, cetățean al culturii, Dan Hăulică a reprezentat pentru mine un reper dar și un partener în diverse proiecte artistice.

Mă simțeam mândru însoțindu-l la UNESCO, ascultându-l la Sorbona, sau la vernisaje de pictură.

Am construit împreună. Uneori l-am apărat. În iunie 2012, a considerat că este rândul său să mă apere, atunci când mulți mă considerau un paria.

Redau textul pe care l-a publicat în “România literară” în acele zile în care rănile mele nu voiau să se cicatrizeze.

Dumnezeu să-i ierte greșelile și să-i aducă liniște și împăcare.

“Visul lui Adrian”

Guest post – Dan HĂULICĂ, Președinte de Onoare al Asociatiei Internaționale a Criticilor de Arta
Text publicat în România literară, numărul 27/6 iulie 2012

AIte fulgurații îmi asediază, iată, memoria,
cînd invoc spectre durabil tinere,
iscate de geniul
pictorului neerlandez…

O stranie meteorologie dictează spiritelor să se încingă fără de măsură, scuturate de izbucniri unde nesăbuința își dă liber frîu, înjositoare ca orice abuz ireparabil. Un literat american, propotipul personajului ce susține cunoscutul roman Herzog, al lui Saul Bellow, credea că s-ar putea vorbi – precară invenție ! – despre o „critică de vară”.

Fierbințeala care chicotește și suduie tot mai vehement agresivă, în zilele acestea, revărsînd asupra publicului sumbre urdori de complotism inverosimil, n-are însă de a face cu vreo varietate critică. E, vai, doar un prilej de jalnice defulări, dezonorînd o țară și niște rosturi legitime de civilizație.

Dacă ne parvin și la distanță, grimasele care se cred istețe, pentru că închipuie happening-uri sinistre la Televiziune, nici un om de bine nu adastă senin atingerea lor imundă. Ne atașăm, dimpotrivă, în chip firesc, unor rațiuni de existență care ne dau dreptul să respirăm un aer mai presus de acela al golăniilor fără de noimă și fără de scuză.
Într-o atare dispoziție, mi-a răsărit sub priviri, la un ceas tîrziu de noapte, sub sigla unui ecran respectabil, – era Arte -, un titlu aducînd o coincidență și un declic neașteptat. Venea, acest Adrians Traum, Visul lui Adrian, după o zi năclăită în comentarii insuportabil stupide, pe marginea unui accident grav care ar fi trebuit să suscite măcar o convențională decență. Îmi ajungeau la Paris, deșuchiate, ecouri de coșmar mediatic, simțeam nevoia să-i cer o lămurire profesorului I. Lascăr, specialistul de largă notorietate, căruia îi port o vie prețuire, – el mi-a confirmat, sobru si cert, că intervenția chirurgicală evitase deznodămîntul letal, în cazul lui Adrian Năstase. Bine înteles, nu așteptam vreo dezlegare miraculoasă, pe calea undelor, la o situație umană astfel angoasantă, filmul care ni se oferea, datorat unui regizor și scenarist german, Manuel Fena își avea coordonate precise în lumea baletului, – reportajul său, nu lipsit de un fior ficțional, urmărea eficient împletirea de trudă și speranță, implicată, fără duioșii parazitare, în însăși progresiunea talentului. De ce, totuși, acest hazard scoțîndu-ne în față zveltețea de pasăre înalt căutătoare, a unui copilandru longilin și rasat, mi-a apărut ca o potrivire cu tîlc reconfortant? Pentru că, ieșit dintr-un mediu modest, dintr-un părinte decepționat că pruncul nu va fi nicicind curios de mecanică și bricoleur, acest Adrian își planeaza fericit sufletul în dinamica opțiunii sale, în suplețea ei inteligentă. Bucuria trudei, sincer grațioasă, îi cucerește pe cei din jur, oricît ar fi croiți pe alt tipar, adolescentul îi metamorfozează cordial, devin doritori și mîndri să priceapă. O ambiție a saltului salubru, puterea contagioasă de a îndrăzni respira acolo și din ambianța fizică a școlii de Balet a Operei berlineze. Te crezi, pentru o clipă, în armonia arhitecturală concepută cîndva de Rossi, proprie edificiului faimos de la Sankt-Petersburg. Gorne, pe numele său de familie, nicicum arogant, băiatul are un profil încrezător și tandru. I-am detectat un aer pe care l-aș fi asemuit cu acela visator, îngîndurat, al portretelor rembrandtiene înfățișîndu-l pe Titus, feciorul prea repede smuls de moarte.

Dar alte fulgurații îmi asediază, iată, memoria, cînd invoc spectre durabil tinere, iscate de geniul pictorului neerlandez… și, cu ele, prelungire bufonă, cîte o întîmpinare înregistrată printre noi, în mîzga ignoranței crase în care se complac dîrz, nu o dată, condeie de inchizitori benevoli. Unuia, invitat să se împărtășească de visu din felurimea stampelor și vechilor hărți alcătuind obiectul ostenelilor lui A Năstase, colecționarul îi semnalează o piesa de aspect rembrandtian, care nu-i decît o copie. „Deh, știm noi?”, face bănuielnic energumenul, ca și cum ar fi descoperit, el, vigilent, un vicleșug ce trebuie dat la iveală.

O răspundere lucidă față de fenomenul artistic l-a însoțit mereu pe Adrian Năstase, în peregrinări ale demnitarului, de-a lungul meridianelor, ca și în nemijlocirea îndatoririlor sale între granițe românești. Își impunea să fie prezent, la sărbători ale vieții expoziționale, nu-și ascundea solidaritatea afectuoasă în roata de imagini izbutind a forma o surpriză notabilă, un ansamblu luxuriant, precum Variațiunile lui Alin Gheorghiu, pornite de la Arcimboldo. Fără impulsul său tenace, n-ar fi luat ființă Muzeul Național de Artă Contemporană, sabotat de indigența unor minți lamentabile. „Să plătească domnul prim-ministru, eu n-am bani” – se proptea cu nerușinare cîte un contabil obtuz.

Azi încă, în tristul shabbat, aprig dezlănțuit în jurul lui A. Năstase, nu se pot absolvi pulsiuni vindicative, complexul lor adună, colcăind, orbire și invidie feroce.

Neîndoielnic, oricărui ochi exersat în aprecierea competențelor, la scara internațională, i se vădea lesne, abordîndu-l pe A. Năstase, un anume nivel intelectual care acționa în favoarea acestui compatriot al nostru și, consecvent, în favoarea țării însăși, de el reprezentată. Nu uit, cînd, proaspăt numit ambasador la UNESCO, în 1990, am pus în lucru un proiect ce ne era scump, un Omagiu solemn lui N. Titulescu, articulînd un mănunchi de strălucite contribuții, de la Directorul general, Federico Mayor, la eminenți juriști și scriitori, Jean D’Ormesson, de pildă, nu uit figura deplin fiabilă, demnă de prompte, apăsate elogii, pe care și-a conturat-o atunci, în acel adevărat areopag al ideilor, tînarul ministru de Externe, Adrian Năstase. „Dacă România are azi miniștri de asemenea clasă, înseamnă că s-a schimbat ceva radical în țara dumneavoastră” – nu încetau să ne felicite buni cunoscători ai politicii europene.

De aici, perspectiva de profundă comprehensiune pe care el a pus-o în relațiile simetrice dintre instituții, sustrase astfel simplelor conveniențe, ridicate în aura unui potențial spiritual care obligă și inspiră. Ca președinte al Adunării Naționale, de exemplu, a instalat raporturi radios comunicative, veritabile punți pentru viitorime, în direcția omologului său francez, Philippe Seguin. Și personajul deținea o reputație originală, temut și totodată respectat de către adversarii politici – președintele Mitterrand, cu ocazia dezbaterii decisive privind Tratatul de la Maastricht, îl preferase ca interlocutor tuturor tenorilor dreptei. În condițiile vizitei oficiale întreprinse de Philippe Seguin la București, ca și în alte împrejurări exigente, compatriotul nostru desfășura initiațive de amfitrion rafinat care nu i-ar fi displăcut lui N. Titulescu. Și punea în slujba cordialității sale, îmi amintesc, ceea ce francezii laudă cînd vorbesc despre o inefabilă „voix de charme”. Nimic nu semăna, de altminteri, în acele zile, cu un protocol înțepenit, nici ceremonia pe care, ca președinte al Uniunii Latine, o imaginasem întru lansarea cărții lui Seguin, pledînd pentru Napoleon III, cuprinzînd un adaos în versiunea română, despre legăturile benefice ale istoriei noastre cu Împăratul Naționalităților; și nici expoziția de efect fulgurant despre ecuația creatoare Franța-România, al cărei merit le revenea în mare parte pictorilor Ion Nicodim și Paul Gherasim. Gîndisem vizita la Muzeu drept moment al unei culminații festive, acel dialog pictural, modulînd fără echivoc soarta noastră adîncă, ilumina înseși rezervele de suflet pe care România e chemată să le probeze: nu sub speța unui standing al conformității globalizante, ci drept dovadă a unei calme, organice aptitudini de a rosti laolaltă, persuasiv, generalitatea și particularul. Accentul fratern pe care ilustrul oaspete îl găsise cînd ni se adresa, răspunzînd unor revelații mai presus de circumstanțial, lua în seamă, vibrant, tocmai efortul nostru de a înălța semnificativ România.

În filmul de care nu mă pot desprinde, un accident osteologic amenință ascensiunea strălucită căreia îi era sortit tînărul talent. Operația ce urmează, afectînd tempo-ul prodigios al unei atare formații, adolescentul o îndură brav, sprijinit de sfaturi sagace – „să nu te gîndești la ea, să nu te fixezi în obișnuința durerii”. Și cineastul o tratează cu o castă seriozitate, fără a ocoli aspectele bătăliei tehnice pentru recuperare: „un demi-plie, ca test pentru starea piciorului operat!”. Servitutea aceasta involuntară îl va despărți, pînă la urmă, de cariera pe care i-o rezerva baletul clasic. Antrenor totuși, excelent, al unui colectiv ce evoluează superb, se va simți neabătut în dăruirea lui generoasă. Peste contrarietăți și umbre, determinismul lui lăuntric se identifică viteaz cu acest ultim îndemn – al său, al nostru: „ Tiens bon! Nu renunța! Rezistă!” Suna, in film, ca o pecete nobilă pe un destin, indelebil tribut adus datoriei de a nu ceda adversităților.
Așa îl citeam, „Visul lui Adrian”, cînd pelicula părăsea ecranul. Chiar asaltat de nevoință și frînt între loviri amarnice, un atare mesaj de umanitate îți rămînea aproape. Se întîmpla la 22 iunie, solstițial ne aflam sub semnul unei știute aniversări, a celuilalt Adrian, – pe numele lui public, prim-ministrul Adrian Năstase.

Acasa

Ziua de joi, 21 august, a fost o zi complicata pentru mine. Dezbaterea de la trbunalul Buftea, asteptarea, despartirea de ceilalti “pacienti” – cu care impartisem saptamani si luni de viata in claustrarea de pe “scurta” din penitenciar, iesirea pe portile inchisorii, intalnirea cu jurnalistii si, mai ales, reintalnirea cu familia.

Multe dintre detalii le voi pastra pentru mine. Cu timpul va voi povesti insa unele experiente, unele ganduri. Am recitit, in alt fel, “Jurnalul fericirii”, am citit mult despre Arsenie Boca sau despre Valeriu Gafencu.

Poate ar fi cazul sa explic si sa regret o anumita apropiere intre dosarele mele si situatia detinutilor politici din anii comunismului. Exista o anumita confuzie intre notiunile de detinut politic, dosare politice (sau cu finalitate politica) si conditiile de detentie.In opinia mea, au existat, din pacate, dosare cu finalitate politica si dupa Revolutie. Ele au avut ca scop scoaterea de pe “teren” a adversarilor politici. La fel s-a intamplat si in Romania interbelica sau in cea de dupa razboi. In timpul comunismului, acest lucru s-a intamplat la o scara mult mai mare. Eu am argumentat de ce dosarele mele aveau o finalitate politica – de la plangerea catre parchet a Monei Musca si a co-presedintilor Aliantei DA pana la orchestrarea unor procese mamut cu aproape 1000 de martori si care au dus la condamnarea mea pe baza unor probe indirecte si prin rationamente “logico-juridice” sau pe baza unor bancnote -“corp delict” tiparite dupa 2 ani in SUA. Unii au spus ca dosarele in care am fost condamnat nu sunt politice, ca sunt de drept comun. E adevarat, termopanele, bideurile, “trofeul calitatii” nu sunt politice in sine dar scopul acestor procese a fost politic – lipsirea de libertate si eliminarea din spatiul politic a unui adversar care, dupa alegerile din 2004, era in continuare presedinte al Camerei Deputatilor si presedinte executiv al PSD si posibil candidat la urmatoarele prezidentiale. Chiar nu este clar ce s-a intamplat? Si in perioada comunista se folosea tehnica acuzatiilor de drept comun (homosexualitate, etc) pentru a acoperi finalitatea politica. Asemanarile inceteaza cand discutam insa despre CONDITIILE de detinere. In perioada anilor ’50 si ’60 – in special – aceste conditii erau cumplite (la Pitesti – celebrul centru de “re-educare”-, la Aiud, la Gherla, la Jilava, etc). Am fost in cateva randuri la Fortul 13 de la Jilava si stiu ce spun (dincolo de memoriile unor detinuti care au trecut prin acele locuri). Dupa trecerea penitenciarelor de la Ministerul de interne la Ministerul justitiei, dupa Revolutie, conditiile de detentie in penitenciare s-au schimbat radical. Sigur, a fost si presiunea Consiliului Europei, a CEDO sau a Comitetului impotriva torturii. Lipsirea de libertate are insa aceleasi caracteristici si efecte. Am facut aceste precizari in special din respect pentru cei care au suferit in inchisorile comuniste – oameni politici, preoti, intelectuali de tot felul si care au suferit torturi fizice si psihice greu de imaginat.

Acum ma aflu la Cornu. Ieri, nu am deschis calculatorul si nu am raspuns la mesaje. Am stat cu familia mea si ne-am bucurat de linistea locului. Ma re-obisnuiesc sa nu mai aud dimineata sunetele celor doua usi de metal care ramaneau inchise pe timpul noptii. Ma re-obisnuiesc sa nu mai aud, din curtea de plimbare, injuraturi sordide. A fost inca o incercare…

Va multumesc ca ati fost alaturi de mine, in tot acest timp. In Norvegia, locuitorii aprind mici luminite in ferestre pentru calatori, pentru ca acestia sa nu se simta singuri. Mesajele voastre, pe blog sau pe Facebook, m-au insotit in aceasta calatorie prin “desert”.




Arhiva

Comentarii Recente

“Mana Rusiei” | Stir… on “Mana Rusiei”
Gabriela Bucur on La Zarnesti
omeiad din alep on La Zarnesti
bateristul on La Zarnesti
T-Rex on La Zarnesti

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 1,057 other followers