Acasa

Ziua de joi, 21 august, a fost o zi complicata pentru mine. Dezbaterea de la trbunalul Buftea, asteptarea, despartirea de ceilalti “pacienti” – cu care impartisem saptamani si luni de viata in claustrarea de pe “scurta” din penitenciar, iesirea pe portile inchisorii, intalnirea cu jurnalistii si, mai ales, reintalnirea cu familia.

Multe dintre detalii le voi pastra pentru mine. Cu timpul va voi povesti insa unele experiente, unele ganduri. Am recitit, in alt fel, “Jurnalul fericirii”, am citit mult despre Arsenie Boca sau despre Valeriu Gafencu.

Poate ar fi cazul sa explic si sa regret o anumita apropiere intre dosarele mele si situatia detinutilor politici din anii comunismului. Exista o anumita confuzie intre notiunile de detinut politic, dosare politice (sau cu finalitate politica) si conditiile de detentie.In opinia mea, au existat, din pacate, dosare cu finalitate politica si dupa Revolutie. Ele au avut ca scop scoaterea de pe “teren” a adversarilor politici. La fel s-a intamplat si in Romania interbelica sau in cea de dupa razboi. In timpul comunismului, acest lucru s-a intamplat la o scara mult mai mare. Eu am argumentat de ce dosarele mele aveau o finalitate politica – de la plangerea catre parchet a Monei Musca si a co-presedintilor Aliantei DA pana la orchestrarea unor procese mamut cu aproape 1000 de martori si care au dus la condamnarea mea pe baza unor probe indirecte si prin rationamente “logico-juridice” sau pe baza unor bancnote -“corp delict” tiparite dupa 2 ani in SUA. Unii au spus ca dosarele in care am fost condamnat nu sunt politice, ca sunt de drept comun. E adevarat, termopanele, bideurile, “trofeul calitatii” nu sunt politice in sine dar scopul acestor procese a fost politic – lipsirea de libertate si eliminarea din spatiul politic a unui adversar care, dupa alegerile din 2004, era in continuare presedinte al Camerei Deputatilor si presedinte executiv al PSD si posibil candidat la urmatoarele prezidentiale. Chiar nu este clar ce s-a intamplat? Si in perioada comunista se folosea tehnica acuzatiilor de drept comun (homosexualitate, etc) pentru a acoperi finalitatea politica. Asemanarile inceteaza cand discutam insa despre CONDITIILE de detinere. In perioada anilor ’50 si ’60 – in special – aceste conditii erau cumplite (la Pitesti – celebrul centru de “re-educare”-, la Aiud, la Gherla, la Jilava, etc). Am fost in cateva randuri la Fortul 13 de la Jilava si stiu ce spun (dincolo de memoriile unor detinuti care au trecut prin acele locuri). Dupa trecerea penitenciarelor de la Ministerul de interne la Ministerul justitiei, dupa Revolutie, conditiile de detentie in penitenciare s-au schimbat radical. Sigur, a fost si presiunea Consiliului Europei, a CEDO sau a Comitetului impotriva torturii. Lipsirea de libertate are insa aceleasi caracteristici si efecte. Am facut aceste precizari in special din respect pentru cei care au suferit in inchisorile comuniste – oameni politici, preoti, intelectuali de tot felul si care au suferit torturi fizice si psihice greu de imaginat.

Acum ma aflu la Cornu. Ieri, nu am deschis calculatorul si nu am raspuns la mesaje. Am stat cu familia mea si ne-am bucurat de linistea locului. Ma re-obisnuiesc sa nu mai aud dimineata sunetele celor doua usi de metal care ramaneau inchise pe timpul noptii. Ma re-obisnuiesc sa nu mai aud, din curtea de plimbare, injuraturi sordide. A fost inca o incercare…

Va multumesc ca ati fost alaturi de mine, in tot acest timp. In Norvegia, locuitorii aprind mici luminite in ferestre pentru calatori, pentru ca acestia sa nu se simta singuri. Mesajele voastre, pe blog sau pe Facebook, m-au insotit in aceasta calatorie prin “desert”.

După 25 de ani

Acesta este titlul editorialului meu de astazi din Jurnalul National.

 

Prima mea vizită, ca ministru de externe, în 1990, a fost în Turcia. România nu era încă membră NATO, nu făcea parte din Uniunea Europeană și nici măcar din Grupul Vișegrad. Era într-o zonă tampon a Europei, la marginea “Occidentului” și nu era prea clar dacă, în noua organizare a Europei, după Malta, nu urma să fie “inclusă” în sfera de influență a URSS-ului lui Gorbaciov.

După 25 de ani, România a devenit membru al NATO, a aderat la UE și a experimentat cu “succes” Revoluția portocalie. În timpul ăsta, Turcia a trecut de la președintele Ozal la președintele Demirel, la președintele Sezer, apoi la președintele Gül. După o perioadă de criză, a ajuns la creșteri de 8% anual. A fost respinsă de Bruxelles dar și-a dezvoltat un model economic propriu, ambițios, bazat pe proiecte strategice. Rolul premierului Erdogan a fost esențial. A rezistat cântecelor de sirenă ale “primăverii arabe” și a dezvoltat o poziție regională pentru țara sa. De aceea, la alegerile din 10 august, Recep Tayyip Erdogan a fost ales președinte din primul tur de scrutin.

 “Noua Turcie” – proiectul lui Erdogan și al partidului său (Partidul Justiției și Dreptății) s-a confruntat la alegeri cu mișcarea condusă din SUA (Pennsylvania) de către imamul Fethullah Gülen care încercase în ultimii ani crearea unui “stat paralel” prin “infiltrarea în arterele sistemului” a unor procurori, judecători și polițiști – adepți ai mișcării – care să reacționeze din interior. Cu toate acestea, Erdogan a reușit să impună inclusiv principiile sale de politică externă (“zero probleme cu vecinii”) – lansate în 2002 – dar și inițiativa transformării republicii Kermaliste în republică semi-prezidențială prin modificarea Constituției.

 În apropierea noastră se află, deci, Turcia, dezvoltând un model (pe care, deocamdată, nu îl comentez) dar și Ucraina care a încercat (de fapt, unde s-a încercat) să se relanseze – pe Euro-maidan – Revoluția portocalie, cu efectele cunoscute. Este clar că, în perioada următoare, “falia” dintre Occident și Rusia dar și Balcanii vor fi sub o puternică acțiune “seismică”.

 Sper, de aceea, ca, în aceste condiții, “statul de drept” român să-și redescopere preocuparea și pentru economie dar și pentru politică externă. Știu că temele savuroase pentru campania electorală de la noi sunt altele dar poate încercăm să facem un efort pentru a înțelege ce este important pentru viitorul țării noastre.

 

A murit George Antoniu

Am aflat, cu multă tristețe, încetarea din viață a unui distins jurist – prof. univ. dr. George Antoniu.

L-am cunoscut pe cel care a fost unul dintre cei mai apreciați penaliști români în urmă cu exact 40 de ani, atunci când m-am angajat la Institutul de Cercetări Juridice. Avusese o experiență zbuciumată ca judecător, inclusiv la Secția penală a Tribunalului Suprem și, la începutul anilor ’70, ajunsese la Institut – o formă de retragere din prim-planul justiției. Mă impresiona programul său de lucru (venea în fiecare dimineață la ora șapte, lucra până pe la prânz, apoi mergea să joace tenis). Era rezervat, eficient – cu un “randament” științific impresionant. A avut un rol deosebit în funcționarea revistei “Studii și cercetări juridice”, pe care a și relansat-o în ultimii ani.

Până în 1990, l-am întâlnit zilnic. Mergeam cu multă plăcere în biroul său – unde se izola pentru a scrie. Vorbea puțin, fără să ridice tonul, ofta ușor enervat când nu era de acord cu interlocutorul. Era excedat de unele colege dar se abținea să le răspundă. A reușit să păstreze tradiția lui Vintilă Dongoroz din institut, prin publicații de mare prestigiu.

Ca director era o “interfață” de protecție, pentru noi, cu Academia Română, cu Universitatea București sau cu ASSP. Nu-i plăceau ședințele (de partid, de sindicat) și atunci când le conducea, ele nu durau mai mult de 30-40 de minute.

Ca mulți dintre cei care au ajuns la institut după 1954 – Traian Ionașcu, Eugen Barasch, Mihail Ghelmegeanu, Vintilă Dongoroz, Octavian Căpățână, Edwin Glaser, Yolanda Eminescu probabil că și George Antoniu avusese experiențe dure în viață înainte de a ajunge în zona cercetării academice. După 1989, mergeam uneori la institut, în sediul nou, pentru a participa la susținerea unor lucrări de doctorat. Îl găseam, ca întotdeauna, în biroul său, scriind. La un moment dat, i-am solicitat o opinie juridică în dosarul “Zambaccian”, în legătură cu acuzațiile de șantaj. A dovedit că nu poate fi vorba de o astfel de infracțiune dar, evident, părerea sa nu a contat în final.

Când l-am întâlnit ultima dată, în toamna trecută, era tot la birou, lucra la un comentariu referitor la noul cod penal. Era nemulțumit de unele soluții din cod. Îmi explica faptul că fuseseră preluate variante de reglementare din mai multe coduri străine, cu politici penale divergente. În fine…

A fost un om extraordinar. Cel puțin așa l-am cunoscut eu.

Dumnezeu să-i ierte greșelile.

15 August

Ziua de 15 August este o mare sărbătoare. Praznicul Adormirii Maicii Domnului îi adună pe toți românii, mai ales pe cei cu numele de Maria sau Marin. Le spun și eu prietenilor mei de pe acest blog și de pe Facebook, celor care-și sărbătoresc onomastica, “La Mulți Ani”.

Mă gândesc, în mod special, astăzi, și la tatăl meu – Marin Năstase – care a plecat de lângă noi de aproape două decenii.

Ziua de 15 August, în acest an, are însă și o semnificație specială. Se împlinesc 300 de ani de la moartea, prin decapitare, a lui Constantin Brâncoveanu și a celor patru copii ai săi – chiar în ziua în care Brâncoveanu ar fi împlinit 60 de ani.

Am primit, recent, o carte minunat scrisă și ilustrată, intitulată “Constantin Brâncoveanu – Simbol românesc”, sub îngrijirea Florianei Jucan și a Mihaelei Nicola – prefață la marea sărbătoare ce va avea loc la Biserica “Sf.Gheorghe Nou”, cu ocazia resfințirii acestui lăcaș ctitorit de Brâncoveanu și la care mi-ar fi făcut o mare plăcere să particip, la acest sfârșit de săptămână.

Închei aceste rânduri cu scrisoarea lui Brâncoveanu adresată, la 25 martie 1714, Patriarhului Ierusalimului, Hrisant Notara, în care vorbește despre “această nenorocire și preamare întristare care pe neașteptate ni s-a întâmplat” – porunca de a merge la Țarigrad cu soția și copiii și ginerii, “poruncă preaplină de jale și de tulburare”. Mazilirea sa, adusă prin firman, a încheiat o domnie strălucitoare de 26 de ani, domnie caracterizată prin stabilitate, diplomație și cultură.

“Cum se conduce o țară”

Acesta este titlul editorialului meu de astazi din Jurnalul National. Editorialul poate fi citit aici.

Philip Freeman a publicat, recent, o selecție – cu acest titlu – din lucrările lui Marcus Tullius Cicero, pentru a servi drept ghid “liderilor moderni”.

Versiunea română a fost realizată la Editura Rao, cuvântul-înainte fiind semnat de George Maior.

Cicero a avut o biografie complicată. El a fost chestor, apoi consul al Republicii. Ulterior, a fost marginalizat în Senat, a scris despre politică, despre stat, despre conducători. Nu l-a iubit pe Cezar dar a sperat în Octavian și în Marc Antoniu – care, însă, l-au condamnat la moarte.

Cu oarecare tristețe, după exilarea sa din Italia, el scria: “Cei cumpătați acționează cu întârziere și ignoră pericolele, până când izbucnește criza. Acești oameni acționează anevoios și sunt dornici să accepte pacea fără onoare, însă tocmai inacțiunea îi face să le piardă pe amândouă”. O constatare și pentru timpuri recente…

În opinia lui, “viziunea noastră este cea care trebuie să rămână constantă, nu vorbele”. Compromisul în politică este necesar – credea el – doar pentru a evita războiul, tirania, certurile inutile.

Credința lui Cicero era aceea că “acela care încearcă să guverneze o țară prin frică este nebun. Căci, oricât ar încerca un tiran să răstălmăcească legile și să înăbușe spiritul libertății, mai devreme sau mai târziu, acesta se va manifesta și mai intens prin manifestări publice violente sau la cabinele de vot”.

Concluzia sa este însă tristă – “acum republica noastră arată ca un superb tablou îngălbenit de vreme… Țara noastră supraviețuiește doar în cuvinte, nu mai există nimic palpabil. Am pierdut totul. Și vina este în întregime a noastră”.

Publicitate…

Procesul Marii Trădări Naționale (3)

Mihai Antonescu a fost un personaj politic mai puțin cunoscut. A fost vice-președinte al Consiliului de Miniștri, condus de Ion Antonescu, asigurând și interimatul la Ministerul de Externe. A fost, de asemenea, profesor de drept internațional la Universitatea București. Înainte de formarea guvernului din 6 septembrie 1940, a fost avocatul mareșalului Antonescu. Inițial a fost cooptat, în guvern, la Justiție. În acea perioadă, era membru în partidul liberal al lui Gheorghe Brătianu. De altfel, el asigura, în mare măsură, ca om de încredere, legătura Mareșalului cu conducerea partidelor istorice. Iată declarația lui, la proces: “Cei din partide erau preocupați să-și negocieze viitorul politic sau să aștepte ceasuri când situația politică le îngăduia o activitate lipsită de orice fel de riscuri. În perioada 1940-1944, s-a dat mareșalului Antonescu un concurs de fapt, începând de la constituirea guvernului din 6 septembrie și până în ultimul moment”.

Este interesantă și relatarea sa privitoare la negocierile pentru armistițiu cu Uniunea Sovietică, mecanismul diplomatic, pe trei canale diferite, prin care Maniu, Dinu Brătianu, Ion Antonescu au încercat, în 1944, ieșirea din război, suspiciunile și lipsa de încredere între guvern și opoziție. Problema esențială era aceea a garanțiilor (condițiilor) armistițiului, în special viitorul statut al Transilvaniei.

În momentul în care Mihai Antonescu, prin martie 1944, îi spune Mareșalului “Țara întreagă așteaptă pace”, Mareșalul – au reamintit acuzatorii – i-a replicat: “D-ta nu ești țara, țara sunt eu!”

În ceea ce privește masacrele comise în Basarabia, Bucovina și dincolo de Nistru, apărarea lui Mihai Antonescu a constat în afirmarea ideii că pentru actele ce nu au fost comise pe baza unor ordine sau dispoziții date de guvern, responsabilitatea revine persoanelor care le-au săvârșit.

Din păcate pentru membrii guvernului Antonescu, stenogramele ședințelor de guvern au constituit probe foarte grele împotriva lor. Este menționată, de exemplu, declarația lui Mihai Antonescu consemnată în stenograma ședinței de guvern din 3 iulie 1941 (la câteva zile după declanșarea războiului cu Uniunea Sovietică): “Cu riscul de a nu fi înțeles de unii tradiționaliști, care mai pot fi între dvs., eu sunt pentru migrațiunea forțată a întregului element evreiesc din Basarabia și Bucovina care trebuie zvârlit peste graniță… îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”.

Au fost astfel deportați aproximativ 315.000 de cetățeni români, dintre care aproximativ 270.000 au fost exterminați – au arătat acuzatorii publici.

Procesul Marii Trădări Naționale (2)

Sunt conștient de faptul că publicarea acestui volum, în 1946, a avut și rolul de diversiune, eventual de manipulare. Am încercat să extrag însă, din stenogramele respective, ceea ce mi s-a părut mie interesant, corelând informațiile de acolo cu ceea ce știam deja.

Astfel, în interogatoriul său din 6 mai 1946, Ion Antonescu povestește felul în care s-a format guvernul din 6 septembrie 1940 – prin negociere cu legionarii lui Horia Sima -, acceptarea misiunii militare germane în România (inițial, 19 mii de militari) și efectele sale economice, legile de românizare, participarea la războiul antisovietic, colaborarea limitată cu partidele istorice, represiunea de la Odessa, negocierile pentru armistițiu cu sovieticii (în 1944), derularea evenimentelor de la 23 August 1944, etc.

Mi s-a părut relevant, de exemplu, faptul că unul dintre co-inculpați, Ion Marinescu, fost ministru al Economiei Naționale și al Justiției, îl întreabă, în cadrul audierii, pe Ion Antonescu dacă “hotărârea declarării războiului contra Rusiei a luat-o singur, fără consultarea prealabilă a Consiliului de Miniștri”. Întrebarea era o manieră de a se dezvinovăți. Interesant răspunsul lui Ion Antonescu: “Da, am luat-o singur, fără consultarea Consiliului de Miniștri”.

La fel de interesant este răspunsul lui Ion Antonescu referitor la întrebarea ce anume l-a determinat să declare război Statelor Unite ale Americii? Răspunsul lui Ion Antonescu: “Anglia ne-a declarat război. Ministrul Statelor Unite a plecat de aici. Germania ne-a impus acest lucru, eram în cadrul alianței germano-italiene și a trebuit să facem acest lucru”.

Încerc să aflu și să înțeleg. La întrebările contemporanilor și ale istoriei nu pot decât să adaug propriile mele întrebări – legate de destinul unor oameni și al unor țări.




Arhiva

Comentarii Recente

maria on Acasa
blogideologic on După 25 de ani
felicia on Acasa
Livia Blaga on Acasa
ZeV on Acasa

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 1,046 other followers